Cadrul intelectual de astăzi consideră cheltuielile guvernamentale o soluție la orice problemă economică și socială. Fie că este vorba de bani din elicopter pentru gospodării și întreprinderi în timpul pandemiei, de subvenții pentru mașini electrice sau de iertarea datoriilor studenților, generozitatea guvernului trebuie să fie, prin definiție, favorabilă creșterii economice și bunăstării. Cheltuielile guvernamentale sunt și mai lăudate dacă sunt etichetate drept „investiții” în proiecte ecologice, sau în industrii care fac țările să fie autosuficiente în domeniul tehnologiilor de vârf, sau în armament care să pună la respect autocrațiile străine. Cu toate acestea, economiștii austrieci sunt mult mai sceptici în ceea ce privește presupusele beneficii ale cheltuielilor guvernamentale, deoarece acestea nu respectă principiul pieței: nu sunt schimburi voluntare care satisfac nevoile reale ale consumatorilor.
Din acest motiv, Murray Rothbard consideră că utilitatea socială și productivitatea cheltuielilor publice sunt de fapt negative, deoarece producția guvernamentală deturnează resurse de la producția privată de bunuri și servicii. În opinia sa, nicio cheltuială guvernamentală nu poate fi considerată o „investiție” autentică prin care să se formeze „capital” real, deoarece numai capitalul privat poate fi utilizat pentru a produce bunuri care să satisfacă nevoile consumatorilor. O bună ilustrare a punctului de vedere al lui Rothbard este volumul enorm de „investiții” care au reprezentat de fapt o risipă în timpul guvernării comuniste a lui Ceaușescu în România.
Investițiile proaste au sărăcit România socialistă
Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost ocupată de Uniunea Sovietică și la putere a fost adus un guvern comunist. În câțiva ani, toate mijloacele de producție industriale, băncile și marile exploatații agricole au fost naționalizate, în timp ce micii fermieri au fost forțați să se alăture fermelor colective. Guvernul a dirijat economia prin intermediul Planurilor de producție cincinale, iar strategia sa de creștere a fost industrializarea și urbanizarea rapidă a unei țări în mare parte agrare. A fost demarat un vast plan de investiții industriale, iar raportul dintre investiții și venitul național aproape că s-a dublat, de la 19% la 34% între 1950 și 1953. În ciuda poverii marilor reparații de război plătite Uniunii Sovietice, economia a înregistrat rate de creștere de două cifre până în anii 1970. Consumul a crescut în termeni absoluți, dar a fost diminuat de investițiile masive în industrie și a rămas unul dintre cele mai scăzute din rândul țărilor din blocul estic.
Când Nicolae Ceaușescu a venit la putere în 1965, România se distanțase deja de Uniunea Sovietică, atât din punct de vedere politic, cât și economic. După ce fusese un aliat loial al URSS în timpul revoltei maghiare din 1956, comuniștii români au reușit să-l convingă pe Hrușciov, doi ani mai târziu, să retragă trupele de ocupație sovietice din România, care oricum era înconjurată de membri ai Pactului de la Varșovia. A urmat o politică treptată de „de-rusificare” și emancipare de sub hegemonia sovietică. În timpul disputei dintre sovietici și chinezi, România s-a situat de partea Chinei, care susținea, de asemenea, autodeterminarea națională. În timp ce sovieticii făceau presiuni pentru o coordonare economică mai strictă între economiile din blocul estic, România a consolidat relațiile comerciale cu Occidentul capitalist. Până în 1965, ponderea schimburilor comerciale cu țările occidentale aproape că a egalat schimburile în scădere cu URSS.
Ceaușescu a continuat linia naționalistă de autonomie politică și de deschidere către Occident. România a fost prima țară din blocul estic care a stabilit relații diplomatice cu Germania de Vest și singura care a recunoscut statul Israel. De asemenea, a aderat la FMI și la Banca Mondială și a dobândit un statut comercial preferențial în cadrul Pieței Comune Europene. În august 1968, Ceaușescu nu a luat parte și chiar a condamnat intervenția Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, ceea ce i-a adus o reputație mondială și o vizită a președintelui Nixon la București în 1969. Occidentul a salutat disidența lui Ceaușescu în cadrul blocului comunist și a oferit României acces la împrumuturi și tehnologie vestică.
Din nefericire, Ceaușescu a ratat oportunitatea de a schimba economia socialistă a României și de a utiliza eficient resursele occidentale. Abordarea sa liberală în politica externă nu s-a aplicat și la problemele interne. Ca și Stalin, Ceaușescu era obsedat de industrializare și se opunea oricărei forme de proprietate și inițiativă privată. Banii pe care România i-a împrumutat masiv de la băncile occidentale în anii 1970 au fost investiți în principal în industria grea, cum ar fi petrochimia și metalurgia. Întreprinderile mari, cu peste 1000 de angajați, reprezentau 85% din producția industrială, creând mari ineficiențe și o structură de producție rigidă. În paralel, datoria externă a României a crescut de la doar 30 de milioane de dolari în 1972 la un vârf de 10,5 miliarde de dolari sau 35% din Venitul Național Brut în 1981.
Calitatea slabă a exporturilor a limitat capacitatea României de a-și rambursa împrumuturile externe. În plus, industria grea, intensivă din punct de vedere energetic, a devenit din ce în ce mai vorace din cauza funcționării sale ineficiente și a prețurilor ridicate la energie. Criza energetică din anii 1970, combinată cu creșterea bruscă a ratelor dobânzilor, care au crescut de aproximativ trei ori, ajungând la aproape 20% la împrumuturile României între 1978 și 1981, au pecetluit soarta abundenței de investiții finanțate din străinătate ale lui Ceaușescu. În 1981, România a fost nevoită să solicite o linie de credit de la FMI pentru a continua să își plătească serviciul datoriei externe, moment în care Ceaușescu a decis să ramburseze integral datoria. Dar acest lucru a necesitat o restricție severă a consumului intern, deoarece economia se clătina, iar ratele anuale de creștere scăzuseră de la 10% la începutul anilor 1970 la 3% în 1980. Pariul economic al lui Ceaușescu pe industria grea și pe o planificare economică rigidă a eșuat, iar comprimarea strictă a importurilor, inclusiv a echipamentelor industriale, a erodat și mai mult baza de producție.
Au fost impuse populației restricții draconice privind consumul de energie și de alimente. Raționalizarea alimentelor a fost introdusă în 1981, deoarece producția agricolă a scăzut brusc din cauza gestionării defectuoase a sectorului agricol colectivizat, cu prețuri și salarii nerealist de mici. Penele de curent electric au devenit un lucru obișnuit, iar consumul de electricitate în gospodării a scăzut la 5% din total până în 1989. Economia era în degringoladă, PIB-ul real scăzând cu 0,5% în 1988 și cu încă 5,8% în 1989. Cu toate acestea, România a reușit să înregistreze o serie de excedente comerciale în anii 1980 și și-a rambursat integral datoria externă. Acesta a fost un caz unic în rândul economiilor din blocul estic, care au acumulat o datorie externă uriașă, estimată la 155 de miliarde de dolari la sfârșitul anului 1989. Întrucât multe dintre acestea au obținut reduceri și reeșalonări ale datoriei din partea creditorilor occidentali în anii 1990, eforturile eroice ale României par în mare măsură inutile acum.
Ceaușescu a lăsat România cu o bază industrială și agricolă subproductivă, o infrastructură uzată și o populație slab educată, cu o sănătate precară și demoralizată. Eșecul său economic este o ilustrare perfectă a ceea ce Ludwig von Mises numea imposibilitatea calculului economic într-o economie socialistă, exacerbat de pervertirea stimulentelor muncii de către sistemul socialist. În cele din urmă, conducerea dictatorială a lui Ceaușescu, care a suprimat majoritatea libertăților politice, civice și economice, a dus la căderea și executarea sa. În mod ironic, megalomania sa l-a făcut să se angajeze în două proiecte grandioase și risipitoare la apogeul dificultăților economice ale României, ceea ce i-a grăbit sfârșitul.
Proiecte faraonice în locul infrastructurii rutiere
În 1949, urmând sfatul sovieticilor, noul guvern comunist a început construcția unui canal navigabil care să lege Dunărea de Marea Neagră. Canalul urma să scurteze distanța până la Marea Neagră cu aproximativ 400 km și să lege Canalul Volga-Don de Europa Centrală și de Nord. Construcția canalului avea și un al doilea scop, acela de a „reeduca” și de a elimina persoanele ostile noului regim, care au fost folosite ca forță de muncă silnică. Peste 20.000 de prizonieri au lucrat la canal, dintre care câteva mii au murit. Lucrările au fost oprite după numai patru ani, în timp ce proiectul a avansat mai puțin de 10 km. Ceaușescu a redeschis lucrările în 1976 și a avut nevoie de aproximativ zece ani și de peste 2,2 miliarde de dolari pentru a finaliza unul dintre cele mai lungi canale navigabile din lume, de aproximativ 94 km. Inutil să mai spunem că, până acum, veniturile financiare ale canalului au fost sub așteptări, iar investiția va fi recuperată probabil în aproximativ 600 de ani, în loc de 50, așa cum era prevăzut inițial.
Dar cel mai risipitor proiect al lui Ceaușescu pare a fi „Casa Poporului”, a doua clădire din lume ca mărime după Pentagon. Construcția a avut loc între 1984 și 1990, dar o mare parte din clădire a rămas neterminată până în prezent. Palatul găzduiește Parlamentul României și un muzeu de artă, ceea ce justifică cu greu investiția uriașă, estimată la un cost inițial de 1,75 miliarde de dolari. Pentru a face loc giganticei construcții, o mare parte din centrul istoric al Bucureștiului a fost demolată.
În loc să investească în cele două proiecte extravagante, Ceaușescu ar fi putut construi în mod util o rețea de drumuri adecvate. La începutul anilor 1970, alte țări socialiste începuseră deja să construiască rețele de autostrăzi. Acestea au atins aproximativ 500 km în Cehoslovacia până în 1985 și aproximativ 360 km în Ungaria și Polonia până în 1990. Ele au reprezentat o bază bună pentru a construi conexiuni rutiere decente la începutul anilor 2000, un factor-cheie pentru atragerea de investiții străine directe în vederea accelerării creșterii economice. Cu toate acestea, Ceaușescu a construit doar aproximativ 115 km de autostradă în raport cu un teritoriu mult mai mare. Primele guverne post-comuniste au estimat că o rețea de aproximativ 1.000 km de autostrăzi ar fi satisfăcut nevoile de bază ale României. Aceasta ar fi fost ușor de construit cu cele 4 miliarde de dolari pe care Ceaușescu le-a investit în cele două proiecte mamut in anii 1980, chiar și conform costurilor de construcție din 2010. Dar, în mod clar, drumurile mai bune nu erau o prioritate pentru Ceaușescu într-o perioadă în care introdusese o rație lunară de 20 de litri de benzină pe autoturism. Din această cauză, precum și din cauza eșecurilor politicilor ulterioare și a corupției guvernelor postcomuniste, România are în continuare una dintre cele mai mici densități de rețele de autostrăzi din Europa (Graficul 1), ceea ce reprezintă un blocaj major pentru investițiile străine, creșterea economică și bunăstarea populației (Graficul 2).
Graficul 1: Densitatea autostrăzilor și stocul de investiții străine directe (2020)
Graficul 2: Decese din accidente rutiere (2021)
Discuția ia în seamă numai „tema” economică, gândită în mod cu totul rupt de realitățile din țară! De regulă, se aduce în discuție faptul că Germania sau Japonia, după război, au reușit să se refacă, deși au fost înfrânte, practic, distruse economic! În cazul României însă problema era alta: forța de muncă! În perioada interbelică, în țară, erau cam 80% analfabeți, cu o populație, cam tot atâta, ocupată în agricultura de subzistența. Cum să faci economie „performantă”, ca în țările pomenite, unde, după război, forța de muncă era deja formată și susținuse „economia de război” a țărilor respective! Ea, forța de muncă, a trecut de la această „economie”, la una de „pace”, cu calificarea căpătată încă de prin sec. XIX, de pe vremea lui List și a Zollverein-ului, sau, în Japonia, din a doua jumătate a sec.XIX și după prima jumătate a sec. XX! În plus, mutarea asta, de la sat la oraș, a necesitat investiții mari în orașele mari! Bucureștiul era „Micul Paris”, numai în reclame turistice, pentru că se vorbea mult limba franceză, în rest, în afară de centru și unu-două cartiere, era un dezastru! Nu mai vorbesc de celelalte! În fond, așa-zisul comunism/socialism a fost un capitalism monopolist de stat, în care partidul controla investițiile și repartiția, după un program accelerat, de factură capitalistă: industrializare, agricultură intensivă, pe suprafețe mari, învățământ obligatoriu, generalizat-nu la 4 clase, ci la 7! E drept că, existau ceva investiții în industrie: Malaxa, Auschnit, CFR- Malaxa construise și un cartier: Vatra Luminoasă, pentru personalul întreprinderilor sale, CFR-ul, făcuse cam același lucru în zona Parcul Copilului/Domenii! Să aplici o schemă strict economică „liberală”, la o țară care, încă în 1980, era în curs de dezvoltare, nu mi se pare inspirat! Cu această „exigență”, aplicată în Africa, în America de Sud, Asia, nu s-a făcut mai mult în 40 de ani! China a trebuit să treacă prin Revoluția Culturală, a lui Mao, timp de 10 ani! Apoi, vizita în China, a lui Nixon, din 1972-„pregătită” de Kissinger, cu ajutorul românilor( Bodnăraș fusese coleg și prieten cu Ciu-En lai, la Moscova, la Comintern!). Și, nu în ultimul rând, reformele lui Deng, care a făcut posibilă exodul capitalului, din Occident- după anul 1989,adică, după căderea „comunismului”, din Estul Europei-, către această țară încă „comunistă”, unde el, capitalul, s-a (re)întâlnit cu „fratele său geamăn”, comunismul, născut și el în Europa iudeo-creștină! Asta, după toată discuția așa-zis „teoretică”, economică, despre RELOCARE și DEREGLEMENTARE! Discuție care a fost purtată, în primul rând, într-un orizont să-i zicem politică-economic! Adică, nu unul „strict! economic: mărimea pieței, forță de muncă numeroasă, calificată, disciplinată etc. Sau de faptul că, în Occident, se făcea deja „trecerea” la noua revoluție industrială! Alegerea lui Trump, a fost numai reacția, peste ani, a modului în care această RELOCARE s-a resimțit în SUA, să nu mai vorbim de revolta clasei de mijloc, din Franța: Vestele Galbene sau de uriașa datorie externă, întâi a Greciei, acum a Italiei, și, în scurt timp, a României! Acțiunea umană, PRAXIS-ul, cum îi ziceau grecii, avea, „recunoscut” încă de pe vremea lor( vezi și ARISTOTEL, POLITICA, în special, II,7, discuția despre propunerile lui PHALEAS din CHALCEDON, despre „BUNA REGLEMENTARE A AVERILOR, CĂCI ÎN FUNCȚIE DE ACESTEA SE REALIZEAZĂ TOATE STĂRILE(SOCIALE)”, avea recunoscut trei elemente STRUCTURALE: ECONOMIA, POLITCA, ETICA! Și dacă, ADAM SMITH, întemeiase AVUȚIA NAȚIONALĂ, pe TEORIA SENTIMENTELOR MORALE, ceea ce la făcut pe JOSEPH SCHUMPETER să vorbească de CEI DOI SMITH, despre chestiunea DAS ADAM SMITH PROBLEM, neoliberalii au eliminat dimensiunea ETICĂ, prin opera lui LIST, ECONOMIA POLITICĂ, a devenit POLITICĂ ECONOMICĂ, fiind eliminată dimensiunea ETICĂ, care, la SMITH, era de factură STOICĂ- o „etică” preluată de CREȘTINISM, care, prin intermediul lui PHILON din ALEXANDRIA, preluase și LOGOSUL ELIN, în „lucru”, la greci, de la Heraclit la Stoici, trecut prin REVOLUȚIA TEORETICĂ lui PLATON, și, iată, „fixat” de Philon, în ABISALITATEA DUMNEZEULUI IUDAIC, de unde IOAN a mai făcut un singur pas, în EVANGHELIA sa! Sigur, ce am scris, plecând de la România „comunistă”, și ajungând aici, pare o digresiune ușor iresponsabilă și în „afara” temei propuse spre lectură/discuție! Dar, să ne uităm un pic, înainte de a da verdicte „teoretice”, la ce se întâmplă în SUA, la această REVOLUȚIE CULTURALĂ, cu semnul schimbat, care ne amintește de un MAO al zilelor noastre!