Ce le-a făcut școala publică familiilor și copiilor noștri?

Traducere și adaptare de Dan Cristian Comănescu *

În cursul ultimilor 150 de ani, familia umană tradițională s-a confruntat cu presiuni neobișnuite, sau chiar fără precedent, venite din două surse noi: în primul rând, așa-numita „revoluție permanentă” a industrializării moderne, apariția unui sistem urban de fabrică, ce a separat locul de muncă de casă, a înlocuit prin producția de fabrică obiceiul producerii acasă a celor necesare traiului și a curmat ritmurile de viață existente în familie; iar în al doilea rând, creșterea rapidă a statului modern, îndeosebi în domeniul educației.

Este important să reținem că, de la bun început, adepții școlilor publice urmăreau – și era necesar să urmărească – subminarea și dislocarea familiei din poziția de centru al vieții copiilor. Benjamin Rush, un filozof zelot și un visător care a activat în ultima parte a sec. al XVIII-lea și a fost cel mai proeminent adept al școlarizării publice din vremea lui, a promovat o viziune [socială] politizată, care începea cu retrogradarea familiei:

„Din țara noastră fac parte familia, prietenii și proprietatea, iar statul trebuie să treacă deasupra tuturor acestora. Să învețe elevul nostru să-și iubească familia, dar să învețe, în același timp, că trebuie să renunțe la familie și chiar să uite de ea, atunci când bunăstarea țării lui o cere.”

Așa-numitul „părinte” al școlii publice [americane], Horace Mann din Massachusetts, nutrea aceleași atitudini critice față de familie. Invocând „neglijența”, ignoranța și ineficiențele familiilor în statul lui, el sublinia brutalitatea a ceea ce numea „familii-monstru”, socotite total nevrednice de copiii lor. Într-adevăr, Mann lega noul său sistem de „școli comunale” de o viziune a unui stat puternic, autoritar, în cadrul căruia guvernul își asuma pur și simplu rolul de părinte. După cum scria în raportul său despre școli, din 1846: „Guvernul din Massachusetts este unul parental. Din ce în ce mai mult, pe măsură ce anii se scurg unul după altul, statul caută să înlocuiască remediile cu prevenția și penalizările cu recompense.”

Așa-numitul Common School Journal (Jurnalul școlii comunale), fondat de Mann și colegii săi în 1838, ca oficios intelectual al noii mișcări de promovare a școlilor publice, număra critica severă a familiei printre temele sale obișnuite. Iată câteva pasaje din jurnal, alese aleator:

– „micile interese și avantaje familiale” trebuie să fie subordonate „covârșitorului subiect” al școlii; sau

– școlile publice își ating scopul deoarece, „deși ei înșiși se tăvălesc în cea mai josnică depravare, părinții întâmpină cu bunăvoință propunerile și primesc cu gratitudine ajutoarele… oferite familiilor lor de către filantropia morală”; sau

– „există mulți părinți netrebnici”; sau

– „Acestea sunt ilustrări ale neghiobiei părintelui care se amestecă și încurcă un profesor, când acesta din urmă instruiește un copil sau exersează cu el”.

– Și, în fine, „părinții trebuie să înceteze să considere avuția ca pe cea mai de preț moștenire pe care o pot lăsa copiilor”; mai bine să întrebuințeze această avuție a familiei pentru dezvoltarea școlilor publice”.

Acestea sunt sentimentele ce s-au răspândit o dată cu educația publică în toată țara, la mijlocul veacului al XIX-lea. John Swett, superintendentul școlilor de stat din California din 1863 până în1869 a exprimat fără ocol ideea că statul trebuie să înlocuiască familia. După cum scria el, „copiii ajunși la vârsta maturității nu aparțin familiei, ci statului, societății, țării”. Swett susținea că pentru acest motiv statul avea dreptul să urce în amonte pe firul vieții pentru a controla și primii ani ai copilului, astfel încât să-l formeze pe acesta conform obiectivelor guvernamentale. „Copilul trebuie învățat să-și considere instructorul… superior părinților din punctul de vedere al autorității”, explica Swett într-un raport înaintat în 1864 către legislativul din California. „Impresia vulgară că părinții au un drept legal să le dicteze profesorilor este în întregime eronată… Părinții n-au nici o autoritate în fața profesorului.”

„Copilul nu merge la școală pentru a dobândi cunoștințe”, afirma F. W. Parker, așa-numitul „părinte al educației progresiste” și inspiratorul influentului educator socialist John Dewey, adresându-se convenței din 1895 a Asociației Pentru Educație Națională. „El vine aici ca să trăiască și să-și pună viața, formată la școală, în slujba comunității.” După cum conchidea Parker în altă parte: „Fiecare școală publică din țară trebuie să devină un cămin și un cer pentru copii”.

Există tentația să ignorăm pur și simplu concluziile și declarațiile de felul acesta, sub cuvânt că ele nu sunt decât afirmațiile exaltate ale unor profesori și birocrați din aparatul școlar. Însă există dovezi directe ale unei strânse legături între răspândirea educației de stat în masă și declinul, sau slăbirea familiei. Aceste dovezi provin din sfera demografiei, a studiului populației. Ele se concentrează pe modificările ratelor natalității sau ale fertilității, deoarece disponibilitatea cuplurilor căsătorite de a aduce copii în lume este, probabil, cea mai sensibilă măsură numerică a integrității familiale de care dispunem. Oamenii au cunoscut întotdeauna metode de a-și regulariza fertilitatea, iar efectele asupra familiei ale schimbărilor economice, politice, sau culturale pot fi măsurate prin tendințele ratelor natalității și ale dimensiunilor unei familii obișnuite complete. Creșterea fertilității nu înseamnă numaidecât părinți mai buni și familii mai puternice. Și nu trebuie să confundăm asemenea comportamente statistice medii cu situația sau comportamentul unei familii anume, deoarece fiecare situație în parte are povestea ei unică. Dar, într-o epocă în care instituții rivale, așa cum sunt corporațiile sau statele, ridică și ele pretenții asupra timpului părinților, creșterea fertilității este – în general – un semn măsurabil al implicării personale mai pronunțate a părinților față de copiii și de căminul lor. În domeniul educației publice și al fertilității, studiile fundamentale le datorăm unor binecunoscuți demografi americani, John Caldwell și Norman Ryder.

Cartea lui Caldwell, intitulată Teoria declinului fertilității, a apărut în 1982 și reprezintă o tentativă provocatoare de aplicare universală a metodelor utilizate până atunci mai ales pentru cercetări antropologice în Africa și în Australia. Caldwell observă, așa cum au făcut și alții înaintea lui, că fertilitatea scade numai atunci când se produce o schimbare a relațiilor economice în cadrul familiei. Să explic acest principiu. În societățile tradiționale, orientate spre agricultură, fluxul avuției se deplasează dinspre copii spre părinți. De la vârsta de 3 sau 4 ani copiii devin mici lucrători. Ei sunt priviți ca niște active economice, deci fertilitatea este ridicată. Dar atunci când „metoda de producție bazată pe piața forței de muncă” își face apariția într-o societate, fluxul avuției își schimbă sensul, deplasându-se acum de la părinți la copii. Copiii educați, arată Caldwell, așteaptă să li se dea mai mult și să li se ceară mai puțin de către părinții lor, deci importanța lor economică pentru părinți se evaporă, sau chiar își schimbă semnul.

Dar Caldwell subliniază, într-un punct cheie al argumentației sale, că nu dezvoltarea orașelor și a industriei ca atare determină această modificare a relațiilor familiale. El arată că ceea ce cauzează mutația critică la nivelul relației părinte-copil este importul prealabil, sau răspândirea de noi idei prin educația publică de masă. El susține că educația controlată de stat reprezintă forța motrice dindărătul modificării preferințelor de la o familie numeroasă la una mică și al transformării familiei contemporane într-o instituție slabă.

Dosarul Statelor Unite furnizează o amplă confirmare a accentului pus de Caldwell pe școala publică, ca explicație principală a declinului familial. Declinul continuu al ratelor americane ale natalității între 1850 și 1900 i-a contrariat multă vreme pe demografi, deoarece, pe întreaga durată a acelei perioade, Statele Unite au rămas predominant rurale și absorbeau mase de tineri imigranți, împrejurări care îndeobște sunt asociate cu mulți nou-născuți. Adepții lui Caldwell au sugerat însă că ceea ce ar putea explica schimbarea este rolul de leader pe care l-au jucat Statele Unite în introducerea sistemului educației publice de masă. Și într-adevăr, datele americane din perioada 1871-1900 arată un raport invers deosebit de puternic între fertilitatea femeilor și indicele de creștere al școlarizării publice, elaborat de L.P. Ayres în 1920. Declinul fertilității era corelat în mod deosebit cu numărul de zile petrecute de copii la școală într-un an dat. Chiar și în cazul familiilor din mediul rural care practicau agricultura, unde copiii încă aveau o valoare economică nemijlocită, efectul școlarizării publice asupra fertilității s-a manifestat puternic. Cu fiecare lună suplimentară petrecută de copii la școală, dimensiunea familiei scădea în districtul respectiv cu 0,23 de copii. Vedem aici, într-adevăr, cum educația de stat literalmente a „consumat” copiii și a slăbit familia.

Norman Ryder, care a fost mult timp profesor de sociologie la Princeton University, a propus o variațiune pe tema teoriei lui Caldwell, continuând să accentueze, cu obișnuita sa lipsă de menajamente, rolul educației de stat ca distrugătoare a integrității familiale.

Școala de stat, scrie el, îndeplinește rolul de agent al societății moderne însărcinat cu eliberarea individului de obligațiile familiale. „Educația tinerelor generații are o influență subversivă. Băieții care merg la școala publică fac o deosebire între ce învață acolo și ce îi poate învăța tatăl lor … Consolidarea structurii de control familial este subminată atunci când tinerii sunt formați în afara familiei, pentru a juca roluri specializate, în care tatăl lor nu are nici o competență.”

O luptă corelată se dă între familie și stat pentru loialitatea copilului. După cum explică Ryder, „Organizațiile politice, ca și cele economice, pretind loialitate și caută să distrugă particularismele familiale. Între familie și stat se dă o luptă pentru mințile celor tineri”. În această luptă, continuă el, școala publică reprezintă „principalul instrument de predare a cetățeniei, lansând un apel direct copiilor, pe deasupra capetelor părinților”. Școala servește de asemenea și ca mediu de comunicare a unei „moralități statale”, concepute pentru a o disloca pe aceea a religiei moștenite și a familiilor.

Studiul lui Ryder subliniază aici importanța vitală a funcțiilor specifice pentru forța instituțională a familiei. Când familiile își educă propriii copii, când joacă rolul de focar al vieții religioase și / sau își procură cea mai mare parte din propria hrană, atunci este cel mai probabil ca persoanele care compun aceste familii să-și orienteze primele loialități către cămin. Când aceste funcții se transferă la instituții rivale, atunci familiile își pierd aceste „drepturi” și se restrâng în raport cu instituțiile rivale. Într-adevăr, decadența familiei a fost cel mai remarcabil fenomen american din ultimii 35 de ani: rata divorțurilor s-a triplat; rata de supraviețuire a primei căsătorii a scăzut cu o treime; iar rata nașterilor provenite din cupluri căsătorite a scăzut cu 50%.

Astfel încât, deși cu siguranță nu este singura explicație, putem învinovăți pe bună dreptate educația de stat de a fi fost o cauză nemijlocită a declinului familial. Prin teoria, acțiunile și rezultatele sale, educația publică caută să diminueze rolul familiei.

Următoarea întrebare critică devine: dacă inversăm procesul – și înlocuim educația publică printr-o educație centrată în jurul familiei –, oare familiile vor continua să slăbească sau vor învăța să devină mai puternice, în ciuda dificultăților?

În această privință probele sunt mai nesistematizate, deoarece proiectul ca atare se află abia în stadiile incipiente, iar cercetătorii în domeniul educației, aparținând liniei dominante, au acordat prea puțină atenție subiectului, din motive evidente. Dar există, așa-zicând, „experimente de laborator” care au intervenit în vremea noastră și care oferă indicii optimiste privind efectele educației centrate pe familie asupra sănătății și integrității acesteia:

Mai întâi, există școlile romano-catolice. Dintre toate grupurile religioase americane, catolicii au menținut cel mai viguros sistem educațional separat de școlile publice. Sistemul parohial catolic a dat dovadă de o forță deosebită pe durata deceniilor de mijloc ale secolului XX. Nu este o coincidență, după cum se vede, faptul că perioada 1945-1967 a produs o creștere extraordinară a fertilității conjugale la catolici: un semn de înnoire familială. Este adevărat că natalitatea a crescut în aceeași perioadă la toate grupurile religioase din America, dar ea a crescut mult mai rapid și creșterea s-a prelungit mai mult printre catolici. Într-adevăr, tendința de creștere a familiilor existente s-a manifestat exclusiv printre catolici: în 1952, 11% dintre familiile catolice aveau cel puțin 4 copii, o cifră egală cu aceea a protestanților americani. Până în 1959, cifra corespunzătoare catolicilor a crescut la 23%, adică mai mult decât dublu, în vreme ce aceea a protestanților a rămas neschimbată. Dar faptul cel mai important este că frecventarea în prealabil de către mame a unor școli catolice – la nivel elementar, secundar și de colegiu – a fost clar în mod pozitiv corelată cu acest spor de fertilitate. Sursa reînnoirii familiale a fost educația centrată pe biserică și pe familie. Și cu toate că ratele natalității la catolici scăzuseră, în general, din nou la nivelul normelor naționale până în 1980, cercetătorii de la vremea aceea încă mai puteau indica o legătură pozitivă semnificativă între căsătorie, numărul de copii și frecventarea de către femeie în prealabil a școlilor catolice.

Un al doilea exemplu ar fi comunitatea Old Order Amish. Poporul Amish din America de Nord, care aparține tradiției anabaptiste, încalcă toate regulile modernității. Ei întrebuințează efectiv puterea cailor, nu caii putere de metal, insistă să trăiască la țară și să-și cultive singuri cea mai mare parte din hrană. În raport cu statul, Amish au fost scutiți, la solicitarea lor, de plata asigurărilor sociale și medicale. Ei refuză asistența statului. Ei utilizează puterea de muncă a copiilor începând de la vârsta de trei ani și – lucrul cel mai important pentru problema care ne preocupă – își organizează propriul lor sistem de școlarizare, de opt clase.

Școlile acestea sunt strâns legate de familie. După cum explică Profesorul de sociologie Donald Kraybill:

Continuitatea domnește. În anumite cazuri, toți copiii din familie au același profesor pe durata tuturor celor opt ani. Părinții se leagă de un profesor care, o dată cu trecerea anilor, ajunge să cunoască bine familia. Un profesor poate să nu aibă de-a face cu mai mult decât zece familii pe durata unui an școlar, deoarece în unele gospodării sunt patru sau cinci copii de vârstă școlară.

După absolvirea celor opt clase, copiii Amish părăsesc școala, pentru a ucenici în domenii practice ca agricultura, grădinăritul, clădirea de case, meșteșugurile, munca de atelier și lucrul manual, toate integrate în viața tradițională de familie.

Și în acest caz putem constata legătura dintre educația non-statală și fertilitatea ridicată: semnul unui sistem familial încununat de succes. Până la vârsta de 45 de ani, femeia Amish obișnuită din zilele noastre naște 7 copii. Este exact aceeași cifră care se întâlnea printre toate femeile americane dinaintea apariției „educației publice”, care s-a petrecut în anii 1940.

Dacă pare supra-simplist să se atribuie aceste caracteristici ale familiei Amish educației non-statale, să ne amintim de studiile lui Caldwell și Ryder: ei converg în a conchide că societățile „tradiționaliste”, sau bazate pe „ferme familiale” sunt deosebit de vulnerabile la subversiunea venită prin educația publică. Pe parcursul diverselor războaie școlare purtate de Amish în anii 1960 și 1970, când guvernele statelor îi forțau pe copiii Amish să frecventeze școlile publice, încarcerându-le uneori părinții, bătrânii Amish au avut întru totul dreptate să se împotrivească autorităților publice: educația de stat le-ar fi distrus religia, familiile, comunitățile și întregul lor mod de viață.

După cum spunea un bătrân Amish: „La noi, religia este inseparabilă [de] munca zilei, de odihna nopții, sau de orice altă activitate; de aceea, educația noastră poate fi cu atât mai puțin separată de restul practicilor noastre religioase”. După cum explică profesorul Kraybill, în legătură cu respingerea de către Amish a educației de stat, „părinții Amish ar fi rupți de programă și de politicile școlare, iar copiii lor ar fi îndoctrinați de către administratori. Manualele abstracte scrise de specialiști îndepărtați ar încuraja o gimnastică intelectuală care ar transforma negreșit idealul Amish de muncă manuală într-o corvoadă. Și cel mai important lucru este că liceele i-ar înstrăina pe copiii Amish de virtutea centrală a smereniei”, pe care se bazează societatea lor religioasă. Folosind libertatea pe care au dobândit-o împotriva agresiunii educaționale de stat, cu prilejul deciziei Curții Supreme a S.U.A. referitoare la cazul Yoder vs. Wisconsin, comunitatea Amish a arătat cum poate supraviețui – și cum poate chiar înflori – un popor religios „tradițional”, în mijlocul lumii moderne, competitive, dacă poate evita școlile publice.

În al treilea rând, educatorii la domiciliu (homeschooolingul). De la scrierile din anii 1890 ale economistei feministe Charlotte Perkins Gilman, până la acelea ale sociologului Talcott Parsons de la Universitatea Harvard din anii 1950 și ale scriitorului futurist Alvin Toffler din anii 1990, analiștii familiei americane au subliniat „pierderea funcțiilor” suferită de familia modernă: ei au arătat că „producția casnică” de bunuri cum sunt îmbrăcămintea, mobila și hrana au fost transferate în industrie, în vreme ce funcțiile educaționale, de protecție și de asistență au fost transferate statului, transformări ce au lăsat familia lipsită de funcții, dezinstituționalizată [adică opțională din punct de vedere socioeconomic – n.tr.] și slabă. Dar așa cum a observat pătrunzătorul scriitor și poet american Wendell Berry: „străvechile centre care erau căminul și comunitatea au fost făcute vulnerabile față de această invazie a corporației și a statului prin prăbușirea lor ca sisteme economice. Dacă nu există un sistem economic casnic sau comunitar, atunci membrii familiei și vecinii nu-și mai sunt de nici un folos unii altora”.

Educația la domiciliu, văzută în felul acesta, reprezintă o întoarcere la funcția centrală a familiei. Și, după cum am sugerat, ea obligă de asemenea familia la o reorganizare fundamentală, în ce privește comportamentul membrilor săi, relațiile ei cu lumea exterioară și psihologia ei internă. Pe scurt, familiile care practică școlarizarea la domiciliu descoperă ce înseamnă a fi „reinstituționalizat”, a deveni din nou [o instituție] puternică, datorită întru totul readucerii acasă a uneia din funcțiile centrale ale familiei.

Aș sugera, de asemenea, că decizia sau intenția de a școlariza copiii acasă stimulează fertilitatea conjugală, măsura etalon a reînnoirii familiale de care m-am folosit aici. Este sigur că familiile care își școlarizează copiii acasă sunt, în medie, mai mari decât familiile care își plasează copiii în școli publice. Datele din SUA arată că numărul mediu de copii în familiile care îi educă acasă era de 3,43 în 1991, față de o medie pe țară mai mică decât doi. În Canada, cifra corespunzătoare era de 3,46, din nou, cu aproximativ 70 de procente mai mare decât familiile afiliate la „școala de stat”. Mai mult, cred că logica economică a educației acasă încurajează o creștere a natalității, deoarece, într-un anumit sens, câștigul economic al familiei de pe urma rămânerii unui părinte acasă, ca profesor, crește cu fiecare copil în plus.

În fine, sunt școlile la domiciliu mai bune și ca școli? În termenii pregătirii măsurabile a copilului, cu siguranță că da. După cum au arătat o serie mare de studii, copiii școlarizați acasă se descurcă semnificativ mai bine la testele standardizate, decât colegii lor școlarizați în sistemul public. Copiii care rămân să învețe acasă este mai puțin probabil să se angajeze în activități deosebit de riscante, cum ar fi întrebuințarea de droguri ce afectează starea mentală sau promiscuitatea și relațiile sexuale preconjugale. Ei sunt, de asemenea, mai sănătoși.

Școlarizarea la domiciliu poate fi logică, dar nu este o alegere ușoară, deoarece necesită o orientare nu foarte diferită de cea a comunităților Amish, împotriva presiunilor statului modern și a culturii contemporane. Nu toate familiile care apucă pe această cale reușesc. Dar familiile care perseverează vor dobândi în cele din urmă, socotesc, atât copii, cât și părinți mai buni. Așadar, aceste familii vor înflori. Ele vor fi mai puternice și mai capabile să contribuie la marele experiment american, dedicat libertății, prosperității și virtuții.

Când greutățile devin apăsătoare, când vă doboară oboseala, amintiți-vă că educația centrată în jurul căminului înseamnă mult mai mult decât învățătura din cărți pentru copii. Ea înseamnă zidirea unei familii mai puternice, conform intenției Dumnezeului și Creatorului nostru…