1. Statul și banii
Mijloacele de efectuare a schimburilor și banii sunt fenomene de piață. Ceea ce face ca un lucru să fie mijloc de schimb sau monedă este comportamentul părților implicate în tranzacții de piață. Pentru autorități, ocazia de a se preocupa de chestiunile monetare apare în același fel în care ele ajung să se preocupe de toate celelalte bunuri comercializate, adică, atunci când sunt solicitate să decidă dacă nerespectarea obligațiilor ei contractuale de către una din părțile implicate într-un schimb justifică utilizarea constrângerii, de către aparatul guvernamental de opresiune violentă. Dacă ambele părți își îndeplinesc instantaneu și simultan obligațiile lor mutuale, de regulă nu se nasc nici un fel de conflicte care să o determine pe una din părți să apeleze la puterea judecătorească. Dar dacă obligațiile uneia, sau ale ambelor părți, sunt amânate pentru mai târziu, este posibil ca tribunalele să fie solicitate să stabilească felul în care trebuie îndepliniți termenii contractuali. Dacă este vorba de plătirea unei sume de bani, aceasta implică sarcina de a stabili semnificația care trebuie atribuită termenilor monetari ce apar în contract.
Astfel, legilor țării și tribunalelor le revine sarcina de a stabili ce aveau în vedere părțile contractante, atunci când au menționat o anumită sumă de bani – și cum trebuie îndeplinită obligația de a plăti această sumă, conform termenilor asupra cărora s-a convenit. Ele trebuie să stabilească ce este – și ce nu este – mijloc legal de efectuare a plăților. În vederea îndeplinirii acestei sarcini, legile și tribunalele nu crează bani. Un lucru devine monedă numai în virtutea faptului că cei ce tranzacționează bunuri și servicii îl întrebuințează, în mod curent, ca mijloc de efectuare a schimburilor. În cadrul economiei de piață neobstrucționate, atunci când atribuie unui anumit lucru calitatea de mijloc legal de efectuarea unui schimb, legile și judecătorii nu fac altceva decât să constate, în lumina uzanțelor comerciale, care au fost intențiile părților implicate, atunci când au menționat un anumit tip de bani, în tranzacția lor. Legile și judecătorii interpretează cutumele comerciale, procedând în același fel ca și atunci când sunt solicitate să determine semnificația oricăror alți termeni întrebuințați în contracte.
Baterea de monedă a fost, multă verme, prerogativa cârmuitorilor țării. Dar această activitate guvernamentală nu a avut, inițial, alt obieciv decât [p.781] pe acela de a însemna și a certifica greutăți și măsuri. Însemnul autorității, aplicat pe o bucată de metal, era interpretat ca o certificare a greutății și a calității sale. Ulterior, atunci când prinții au recurs la înlocuirea unei părți din metalele prețioase cu metale mai ordinare și mai ieftine, păstrând, în tot acest timp, aspectul și denumirea tradițională a monedelor, ai eu făcut-o pe ascuns și pe deplin conștienți că săvârșesc o tentativă frauduloasă de înșelare a publicului. Îndată ce oamenii au descoperit aceste artificii, monedele sărăcite au fost tranzacționate la un preț mai redus decât cele mai vechi și mai bune. Statele au reacționat prin constrângere și coerciție. Ele au afirmat că este ilegal să se facă vreo discriminare între banii cei “buni” și cei “răi”, în comerț sau cu prilejul achitării plăților la termen – și au decretat prețuri maximale, exprimate în banii cei “răi”. Însă rezultatul nu a fost acela pe care îl urmăreau guvernele. Decretele lor n-au izbutit să blocheze procesul de ajustare a prețurilor bunurilor (exprimate în moneda sărăcită), la situația reală a relației monetare. Mai mult, s-au manifestat efectele pe care le descrie legea lui Gresham.[i]
Istoria amestecului guvernamental în sfera banilor nu este, însă, doar o cronică a practicilor de sărăcire a conținutului monedei și a încercărilor eșuate de a evita consecințele catalactice inevitabile ale acestora. Au existat guverne care nu priveau prerogativa lor de batere de monedă ca pe un mijloc de înșelare a acelei părți dintre oameni care se încredeau în integritatea suveranilor lor și care – din ignoranță – erau dispuși să accepte monedele alterate la valoarea înscrisă pe ele. Acestea considerau producția de monede nu ca pe o sursă de câștiguri fiscale ilicite, ci ca pe un serviciu public, destinat asigurării funcționării line a pieței. Dar chiar și aceste guverne, din ignoranță și diletantism, apelau frecvent la măsuri echivalente cu amestecul în sctructura prețurilor, deși acestea nu erau planificate ca atare în mod deliberat. Deoarece două metale prețioase erau utilizate în paralel ca bani, autoritățile credeau, în mod naiv, că sarcina lor era de a unifica sistemul monetar prin decretarea unui raport rigid de schimb între aur și argint. Sistemul bimetalic s-a dovedit a fi un eșec total. El nu a dat naștere unui bimetalism, ci unui etalon alternant. Acel metal care, în comparație cu starea instantanee a ratei de schimb fluctuante a pieței dintre aur și argint, era supraevaluat de către rata fixată legal, predomina în circulația internă, în vreme ce celălalt dispărea. În cele din urmă, statele au abandonat tentativele lor vane – și s-au reconciliat cu monometalismul. Cumpărarea de aur, practicată vreme de mulți ani de către Statele Unite, a încetat de a mai constitui un mijloc de politică monetară. Ea a rămas exclusiv o metodă de augmentare a prețului argintului, în beneficiul proprietarilor minelor de argint, [p.782] al angajaților acestora – și al statelor în cuprinsul cărora erau localizate aceste mine. Era vorba despre o subvenție, prea puțin deghizată. Semnificația ei monetară a constat exclusiv în faptul că a fost finanțată prin emitere de noi dolari tipăriți, al căror statut nu diferă prin nimic esențial de acela al notelor Sistemului Federal de Rezerve, deși poartă înscrisul, practic lipsit de orice semnificație: “certificat de argint”.
Cu toate acestea, istoria economică furnizează și exemple de politici monetare bine concepute și încununate de succes, datorate unor guverne a căror singură intenție era de a-și înzestra țările cu un sistem monetar care să funcționeze fără sincope. Liberalismul de tip laissez-faire n-a abolit prerogativa tradițională de batere de monedă a guvernelor. Dar, în mâinile guvernelor liberale, caracterul acestui monopol de stat s-a modificat complet. Ideile care îl tratau ca pe un instrument al politicilor intervenționiste au fost abandonate. El n-a mai fost întrebuințat pentru scopuri fiscale, sau pentru favorizarea anumitor grupuri, pe seama altora. Activitățile monetare ale guvernului urmăreau un singur obiectiv: să faciliteze și să simplifice întrebuințarea acelui mijloc de efectuare a schimburilor pe care comportamentul oamenilor îl desemnase drept monedă. S-a convenit asupra faptului că sistemul monetar al unei țări trebuie să fie sănătos. Principiul banilor sănătoși însemna că monedele standard – adică acelea cărora legea le conferă puterea de mijloace generale de efectuare a tuturor plăților – trebuie să fie bare de metal prețios, corespunzător expertizate și însemnate, bătute în așa fel încât să simplifice detectarea ciobirii, a uzurii și a contrafacerii. Însemnului guvernamental nu i s-a încredințat nici o altă funcție, în afara celei de certificare a greutății și a calității metalului conținut în monede. Monedele uzate prin folosire, sau a căror greutate se reducea pe orice altă cale, în anumite limite de toleranță foarte stricte, își pierdeau calitatea de mijloace legale de efactuare a plăților; chiar autoritățile erau cele care retrăgeau astfel de monede din circulație, în vederea re-baterii lor. Omul care primea o monedă nedeteriorată nu avea nevoie să recurgă la cântar și la teste cu acizi, ca să-i cunoască greutatea și conținutul. Pe de altă parte, indivizii aveau dreptul să aducă metal prețios la monetărie, în vederea transformării acestuia în monede standard, fie gratuit, fie în schimbul unui cuantum din valoarea monedei (seigniorage), care de obicei nu depășea costurile efective ale serviciului de batere. Astfel, diversele monede naționale au devenit monede-aur autentice. Aceasta a determinat stabilitatea ratelor de schimb dintre moneda adoptată ca mijloc legal de efectuare a plăților in interiorul unei țări – și monedele tuturor celorlalte țări care adoptaseră același principiu, al banilor sănătoși. Etalonul aur internațional s-a născut fără tratate și instituții interguvernamentale.
În numeroase țări, emergența etalonului aur s-a realizat ca efect al legii lui Gresham. Rolul jucat de politicile guvernamentale [p.783] în Marea Britanie, în această privință, a constat numai în ratificarea rezultatelor provocate de manifestarea legii lui Gresham;[ii] ele au legalizat o situație de facto. În alte țări, guvernele au abandonat în mod deliberat bimetalismul, tocmai în momentul în care modificarea ratei de schimb a pieței dintre aur și argint ar fi provocat o înlocuire a monedei-aur, care se utiliza de facto, cu utilizarea de facto a banilor de argint. În toate aceste țări, adoptarea formală a etalonului aur nu a necesitat, din partea adminsitrației și a legislativului, decât adoptarea anumitor legi.
Altfel s-au petrecut lucrurile în acele țări în care s-a dorit înlocuirea unei monede standard – de facto sau de jure – de argint, sau de hârtie, cu etalonul aur. Atunci când Reichul German, în cursul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea, a dorit să adopte etalonul aur, moneda acestei țări era argintul. Statul nu-și putea realiza planul imitând, pur și simplu, procedura acelor țări în care adoptarea unui etalon aur n-a fost decât ratificarea unei situații deja existente. El a trebuit să înlocuiască monedele standard de argint, aflate în mâinile populației, cu monede de aur. Această operațiune financiară a fost una de durată și complicată, pentru care au fost necesare vaste operațiuni guvernamentale, de cumpărare de aur și de vindere de argint. Lucrurile s-au petrecut similar în acele țări în care se urmărea înlocuirea cu aur a unor monede-credit sau discreționare.
Este important să înțelegem aceste lucruri, deoarece ele ilustrează diferența dintre situația din epoca liberală și condițiile de astăzi, din epoca intervenționsimului.
2. Aspectul intervenționist al legislației privind mijloacele de plată
Cel mai simplu și mai vechi tip de intervenționism monetar este sărăcirea conținutului monedelor (debasement), sau diminuarea greutății sau a dimensiunii lor, în vederea reducerii datoriilor. Autoritatea le atribuie unităților monetare mai ieftine întreaga putere a mijloacelor legale de efectuare a plăților, care le era în prealabil acordată unităților de calitate superioară. Toate plățile la termen pot fi legal achitate prin plata sumei datorate în monede mai sărace, la valoarea înscrisă pe ele. Datornicii sunt favorizați, pe seama creditorilor. Dar, în același timp, tranzacțiile de credit viitoare sunt făcute mai oneroase pentru datornici. Pe măsură ce părțile la tranzacții de credit iau în calcul posibilitatea ca asemenea măsuri de reducere a datoriilor să se repete, apare o tendință de creștere a ratelor brute de piață ale dobânzii. Deși ușurarea datoriilor ameliorează situația celor care sunt deja îndatorați la momentul adoptării lor, ea îngreuiază situația celor dornici sau siliți să contracteze noi datorii.
S-a practicat și opusul reducerii datoriilor, adică îngreuierea datoriilor prin măsuri monetare, deși rar. Numai că aceasta n-a fost niciodată planificată în mod deliberat, ca o măsură de favorizare a creditorilor [p.784] pe seama debitorilor. Ori de câte ori a fost adoptată, îngreuierea datoriilor a fost efectul neintenționat al unor schimbări monetare considerate peremptorii din alte puncte de vedere. Recurgând la asemenea schimbări monetare, statele s-au reconciliat cu efectele acestora asupra plăților la termen, fie deoarece considerau că măsurile sunt inevitabile, fie pentru că socoteau că debitorii și creditorii, atunci când au stabilit termenii contractului, au prevăzut deja schimbările respective și le-au luat corespunzător în calcul. Cele mai bune exemple sunt furnizate de evenimentele din Marea Britanie de după Războaiele Napoleoniene și de după Primul Război Mondial. În ambele cazuri, la câtva timp după încetarea ostilităților, Marea Britanie a revenit la paritatea dinainte de război a lirei sterline în raport cu aurul, prin intermendiul unei politici deflaționiste. Ideea de a realiza înlocuirea etalonului monedei-credit de război cu etalonul aur, prin acceptarea schimbării survenite în rata de schimb de pe piață dintre liră și aur, care se petrecuse deja – și de adoptare a acestui nou raport ca paritate legală, a fost respinsă. Această a doua alternativă a fost privită cu dispreț, ca un fel de faliment național, ca o repudiere parțială a datoriei publice și ca o încălcare vinovată a drepturilor tuturor acelora ale căror creanțe proveneau din perioada dinaintea întreruperii convertibilității necondiționate a bancnotelor emise de Banca Angliei. Oamenii trăiau cu iluzia că relele provocate de inflație puteau fi șterse printr-o deflație ulterioară. Dar revenirea la paritatea dinainte de război a aurului nu-i putea compensa pe creditori pentru paguba ce o suferiseră deja, în măsura în care datornicii își achitaseră vechile datorii în perioada de depreciere a monedei. Mai mult, deflația le aducea un câștig tuturor acelora care furnizaseră împrumuturi în decursul acestei perioade și le provoca o pagubă tuturor acelora care contractaseră împrumuturi. Însă politicienii responsabili de politicile deflaționiste nu erau conștienți de impactul acțiunilor lor. Ei n-au realizat consecințele care erau, chiar și în ochii lor, indezirabile – și dacă le-ar fi recunoscut la timp nu ar fi știut cum să le evite. Felul cum și-au condus ei treburile a favorizat efectiv creditorii pe seama debitorilor, îndeosebi pe deținătorii de obligațiuni de stat, pe seama contribuabililor. În anii ’20 ai secolului al XIX-lea aceasta a agravat serios problemele agriculturii britanice, iar cu o sută de ani mai târziu a agravat problemele exportatorilor britanici. Cu toate acestea, ar fi o eroare să numim aceste două reforme monetare din Marea Britanie manifestări ale unui intervenționism care urmărea deliberat îngreuierea datoriilor. Aceasta n-a fost decât consecința neintenționată a unor politici care urmăreau alte obiective.
Ori de câte ori se recurge la reducerea datoriilor, autorii acestei măsuri garantează că ea nu se va mai repeta nicicând. Ei subliniază faptul că anumite [p.785] condiții extraordinare, care nu se vor mai repeta nicicând, au creat o stare de necesitate, care face indispensabil recursul la măsuri neplăcute, care în orice alte condiții sunt absolut reprehensibile. O măsură pe care o luăm o dată, dar nu o vom mai repeta nicicând, spun ei. Este ușor de înțeles de ce autorii și suporterii reducerii datoriilor sunt nevoiți să facă asemenea promisiuni. Dacă anularea totală sau parțială a creanțelor creditorilor devine o politică uzuală, atunci furnizarea de împrumuturi bănești va înceta complet. Stipularea unor plăți la termen depinde de anticiparea faptului că nu va fi decretată nici o astfel de anulare.
Nu este, prin urmare, permisibil să privim reducerea datoriilor ca pe un mecanism sau un sistem de politici economice care să poată fi considerat o alternativă a vreunui alt sistem de organizare economică permanentă a societății. Ea nu este niciodată un mijloc de acțiune constructivă. Este o bombă, care distruge și care nu poate decât să distrugă. Dacă se apelează o singură dată la ea, o reconstrucție a sistemului zdruncinat de credit încă mai este posibilă. Dar dacă loviturile se repetă, distrugerea rezultată va fi completă.
Nu este corect să privim inflația și deflația exclusiv din punctul de vedere al efectelor acestora asupra plăților la termen. Am arătat că modificările induse monetar ale puterii de cumpărare nu afectează prețurile diverselor bunuri și servicii în același timp și în aceeași măsură – și care este rolul jucat pe piață de această asimetrie.[1] Dar, dacă privim inflația și deflația ca pe niște mijloace de rearanjare a relațiilor dintre creditori și debitori, nu putem să nu realizăm faptul că obiectivele urmărite de stat, perin recursul la ele, sunt atinse numai într-o măsură foarte imperfectă și că, în plus, apar o serie de consecințe care, din punctul de vedere al guvernului, sunt foarte nesatisfăcătoare. Ca și în cazul tuturor celorlalte tipuri de intervenție guvernamentală asupra structurii prețurilor, rezultatele obținute nu sunt doar contrare intențiilor guvernului, dar produc o stare de lucruri care, din perspectiva acestuia, este mai indezirabilă decât condițiile existente pe piața neobstrucționată.
În măsura în care statul apelează la inflație pentru a-i favoriza pe debitori pe seama creditorilor, el nu-și atinge obiectivul decât în ce privește acele plăți la termen care fuseseră stipulate anterior. Inflația nu face mai puțin costisitoare contractarea de noi împrumuturi; dimpotrivă, ea o face mai costisitoare, prin apariția unei prime pozitive de preț. Dacă inflația este împinsă până la consecințele sale ultime, ea face să înceteze cu totul orice stipulare de plăți amânate, în termenii monedei inflaționate. [p.786]
3. Evoluția metodelor moderne de manipulare de banilor
O monedă metalică nu este supusă manipulării guvernului. Bineînțeles că statul deține puterea de a legifera mijloacele de efectuare a plăților. Dar, efectul legii lui Gresham provoacă rezultate care pot contraveni scopurilor urmărite de stat. Văzut din acest punct de vedere, un etalon metalic apare ca un obstacol în calea tuturor tentativelor de amestec al politicilor monetare în sfera fenomenelor pieței.
Atunci când examinăm evoluția care le-a asigurat guvernelor puterea de a manipula sistemele monetare naționale, trebuie să începem prin a menționa unul dintre cele mai serioase neajunsuri ale economiștilor clasici. Atât Adam Smith, cât și David Ricardo, priveau drept o risipă costurile necesare prezervării monedei metalice. În opinia lor, înlocuirea banilor metalici cu bani de hârtie avea să facă posibilă întrebuințarea capitalului și a mâinii de lucru care sunt necesare în vederea producției cantității de aur și de argint cerute în scopuri monetare, pentru producerea de bunuri destinate satisfacerii nemijlocite a dorințelor oamenilor. Pornind de la această presupoziție, Ricardo și-a elaborat faimoasele sale Propuneri pentru o monedă economică și sigură (Proposals for an Economical and Secure Currency), publicate pentru întâia oară în 1816. Planul lui Ricardo a căzut în uitare. Abia peste multe zeci de ani de la moartea sa, mai multe țări au adoptat principiile sale de bază, sub eticheta de “etalon aur de schimb” (gold exchange standard), în vederea reducerii așa-ziselor pierderi implicate în funcționarea etalonului aur, cunoscut astăzi sub denumirea de “clasic”, sau “ortodox”.
În condițiile funcționării etalonului-aur clasic, o parte din deținerile monetare ale oamenilor constă din monede de aur. În condițiile etalonului-aur de schimb, deținerile monetare ale oamenilor constă exclusiv din substitute monetare. Aceste substitute monetare sunt rambursabile la paritatea legală, în aur sau în valuta țărilor cu etalon-aur sau cu etalon-aur de schimb. Dar, reglementarea instituțiilor monetare și bancare urmărește împiedicarea publicului să retragă aur de la banca centrală, pentru dețineri monetare private. Obiectivul principal al rambursării este de a asigura stabilitatea ratelor de schimb valutar.
Când au analizat problemele etalonului-aur de schimb, tuturor economiștilor – inclusiv autorului acestei cărți – le-a scăpat faptul că, în realitate, acesta pune în mâinile guvernelor puterea de a manipula cu ușurință banii țărilor lor. Economiștii au presupus, cu naivitate, că nici un guvern al vreunei țări civilizate n-ar întrebuința în mod intenționat etalonul-aur de schimb ca pe un instrument al politicilor inflaționiste. Desigur, nu trebuie să exagerăm rolul jucat de etalonul-aur de schimb în acțiunile inflaționiste din ultimele zeci de ani. [p.787] Factorul decisiv a fost ideologia pro-inflaționistă. Etalonul-aur de schimb n-a fost decât un vehicul comod pentru realizarea planurilor inflaționiste. Absența sa n-a împiedicat adoptarea măsurilor inflaționiste. În 1933, Statele Unite încă mai erau, în linii mari, racordate la etalonul aur clasic. Lucrul acesta n-a împiedicat inflaționismul politicilor New Deal. Dintr-o singură lovitură (confiscarea deținerilor de aur ale cetățenilor americani), Statele Unite au abolit etalonul aur clasic și au devaluat dolarul față de aur.
Noul tip de etalon aur de schimb, așa cum s-a dezvoltat în anii dintre Primul și cel de-al Doilea Război Mondial, poate fi numit etalonul aur de schimb flexibil (flexible gold exchange standard) sau, pentru concizie, etalonul flexibil. În cadrul acestui sistem, banca centrală sau “contul de egalizare a ratelor de schimb valutar” (sau indiferent ce alt nume ar putea să poarte instituția guvernamentală corespunzătoare) preschimbă liber substitutele monetare, care alcătuiesc mijlocul legal de plată al țării, fie în aur, fie în valută străină – și vice-versa. Raportul la care se tranzacționează aceste schimburi nu este invariabil fixat, ci este supus schimbării. Paritatea este flexibilă, cum se spune. Însă această flexibilitate înseamnă, aproape întotdeauna, flexibilitate în sens descendent. Autoritățile își întrebuințau puterea pentru a scădea echivalentul în aur – și echivalentul în valutele a căror rată de schimb cu aurul nu scădea – al monedei naționale; ele nu procedau niciodată la creșterea sa. Dacă paritatea relativ la o valută străină creștea, această modificare nu reprezenta decât efectul unei scăderi survenite în echivalența monetară a celeilalte țări (în raport cu aurul, sau cu monedele ce rămăseseră neschimbate din străinătate). Obiectivul măsurii respective era de a aduce paritatea acestei monede străine individuale în acord cu paritatea aurului și a valutelor celorlalte țări.
Atunci când saltul în jos al parității este foarte evident, el este numit devaluare. Dacă modificarea parității nu este atât de mare, autorii de rapoarte financiare o descriu ca pe o scădere a cotației internaționale a monedei respective.[2] În ambele cazuri, se obișnuiește ca evenimentul să fie menționat spunând că țara vizată a augmentat prețul aurului.
Caracterizarea din punct de vedere catalactic a etalonului flexibil nu trebuie confundată cu această descriere legală. Aspectele catalactice ale problemei nu sunt afectate de cele constituționale. Este irelevant dacă puterea de a modifica paritatea este încredințată legislativului, sau ramurii administrative a cârmuirii. Este irelevant dacă [p.788] autorizația acordată administrației este nelimitată sau, așa cum era cazul legislației adoptate în Statele Unite cu prilejul politicilor New Deal, ea este limitată de un punct terminus, dincolo de care funcționarii nu mai au libertatea să devalueze moneda. Singurul lucru care contează, pentru cercetarea economică, este că principiul parităților rigide a fost înlocuit cu acela al parităților flexibile. Indiferent care ar fi starea constituțională de lucruri, nici un stat n-ar putea să treacă la “creșterea prețului aurului” dacă opinia publică s-ar opune acestui tip de manipulări. Dacă, pe de altă parte, opinia publică favorizează un astfel de pas, nici un fel de proceduri legale n-ar putea să-l stăvilească în întregime, sau măcar să-l întârzie pentru un interval scurt de timp. Ceea ce s-a întâmplat în Marea Britanie în 1931, în Statele Unite în 1933 și în Franța și Elveția în 1936, ne arată limpede că aparatul guvernului reprezentativ are capacitatea de a acționa cu maximă viteză, dacă publicul își însușește opinia așa-zișilor experți, privind eficacitatea și necesitatea devaluării monedei.
Unul dintre obiectivele principale ale devaluării monedei – de proporții mici sau mari – este, după cum vom vedea în secțiunea următoare, rearanjarea condițiilor comerțului internațional. Aceste efecte asupra comerțului extern fac să fie imposibil ca o țară mică să adopte o linie proprie în privința manipulării banilor, independentă de ce fac țările cu care cultivă ea cele mai apropiate relații comerciale. Asemenea țări sunt silite să urmeze calea politicilor monetare ale unei țări străine. În privința politicilor monetare, ele devin sateliții voluntari ai unei puteri străine. Menținându-și moneda proprie la o paritate rigidă față de banii din “țara-suzeran din punct de vedere monetar”, ele se aliniază la modificările provocate de “suzeran”, la nivelul parității monedei acestuia față de aur și de banii altor țări. Ele se alătură unui bloc monetar și își integrează țara într-o regiune monetară. Cel mai frecvent menționat bloc, sau regiune, este blocul sau regiunea lirei sterline.
Etalonul flexibil nu trebuie confundat cu situația din acele țări în care statul nu face decât să proclame o paritate oficială a monedei sale interne, în raport cu aurul și cu valuta altor țări, fără a impune această paritate. Trăsătura caracteristică a etalonului flexibil este că orice volum de substitute monetare autohtone poate fi, de fapt, tranzacționat la paritatea aleasă, contra aurului sau a valutei străine – și vice-versa. La această paritate, banca centrală – sau agenția guvernamentală însărcinată cu această misiune, indiferent care ar fi numele său – achiziționează și vinde orice cantitate de bani autohtoni și de de valută străină, provenită dintr-una din acele țări înzestrate fie cu etalon aur, fie cu etalon flexibil. Bancnotele autohtone sunt efectiv rambursabile.
În absența acestei trăsături esențiale a etalonului flexibil, [p.789] decretele care proclamă o anumită paritate au o însemnătate foarte diferită și produc efecte diferite.[3]
4. Obiectivele devaluării banilor
Etalonul flexibil este un instrument pentru provocarea inflației. Singurul motiv al acceptării sale a fost acela de a simplifica din punct de vedere tehnic la maximum, pentru autorități, executarea de acțiuni inflaționiste reiterate. Pe parcursul perioadei de boom care s-a încheiat în 1929, sindicatele reușiseră să impună, aproape în toate țările, rate salariale mai mari decât cele care ar fi fost determinate pe o piață manipulată exclusiv prin bariere în calea migrației. În multe țări aceste rate salariale provocaseră deja o cantitate considerabilă de șomaj instituțional, în vreme ce expansiunea creditului încă se desfășura în ritm accelerat. Când a survenit, în cele din urmă, inevitabila depresiune și prețurile mărfurilor au început să scadă, sindicatele, susținute cu fermitate de către guverne – chiar și de către cele numite peiorativ anti-laburiste, s-au cramponat cu încăpățânare de politica lor dinainte, a ratelor salariale ridicate. Ele fie au refuzat categoric acordarea oricărei permisiuni de reducere a ratelor salariale nominale, fie au acceptat numai reduceri insuficiente. Rezultatul a fost o imensă creștere a șomajului instituțional. (Pe de altă parte, acei angajați care și-au păstrat slujbele și-au sporit nivelul de trai, deoarece ratele lor salariale reale creșteau.) Povara ajutoarelor de șomaj a devenit insuportabilă. Milioanele de șomeri deveniseră o amenințare serioasă la adresa păcii interne. Țările industriale erau bântuite de spectrul revoluției. Însă liderii sindicali erau neînduplecați – și nici un om politic nu avea curajul să-i contrazică fățiș.
În această situație dificilă, cârmuitorii, cuprinși de frică, s-au gândit la o stratagemă, pe linia celor recomandate de doctrinarii inflaționismului. Cum sindicatele refuzau ajustarea salariilor la situația relației monetare și la prețurile mărfurilor, guvernanții au optat pentru ajustarea relației monetare și a prețurilor bunurilor la nivelul ratelor salariale. În opinia lor, nu ratele salariale erau prea ridicate; propria lor unitate monetară națională era supraevaluată, relativ la aur și la valuta străină – și deci trebuia reajustată. Panaceul era devaluarea.
Obiectivele devaluării au fost:
1. Prezervarea nivelului ratelor salariale nominale, sau chiar promovarea condițiilor necesare creșterii lor în continuare, în vreme ce ratele salariale reale urmau mai degrabă să scadă.
2. Determinarea creșterii prețurilor bunurilor – în special a celor la produsele agricole (în termenii banilor autohtoni), sau cel puțin împiedicarea scăderii acestora în continuare.
3. Favorizarea debitorilor în raport cu creditorii. [p.790]
4. Încurajarea exporturilor și reducerea importurilor.
5. Atragerea mai multor turiști străini și scumpirea vizitelor efectuate în țări străine de către cetățenii țării în discuție (în termenii monedei autohtone).
Însă nici guvernanții, nici campionii literari ai politicilor acestora, n-au fost suficinet de sinceri pentru a recunoaște deschis că unul dintre principalele scopuri ale devaluării era reducerea nivelului ratelor salariale reale. De cele mai multe ori, ei preferau să descrie obiectivul devaluării ca fiind îndepărtarea unui așa-zis “dezechilibru fundamental”, existent între “nivelele” autohtone și cele internaționale ale prețurilor. Ei vorbeau despre necesitatea reducerii costurilor interne de producție. Dar aveau mare grijă să nu menționeze faptul că unul dintre cele două elemente de cost pe care urmăreau să le reducă, prin devaluare, erau ratele salariale reale, celălalt fiind dobânda stipulată pe datorii contractate pe termen lung și suma principală corespunzătoare acestor datorii.
Este imposibil să luăm în serios argumentele formulate în favoarea devaluării. Ele au fost cât se poate de confuze și de contradictorii, deoarece devaluarea nu a fost o măsură politică adoptată în urma unei analize imparțiale a avantajelor și dezavantajelor ei. Ea a fost o capitulare a guvernelor în fața liderilor sindicali, care nu doreau să se facă de râs, recunoscând că politicile lor salariale eșuaseră și produseseră șomaj instituțional, pe o scară nemaiîntâlnită. A fost un artificiu disperat, al unor politicieni slabi și inepți, motivați de dorința prelungirii rămânerii lor în funcție. În cursul justificării politicilor adoptate de ei, acești demagogi nu se preocupau de contradicții. Ei le-au promis industriilor de procesare și fermierilor că devaluarea va determina creșterea prețurilor. Dar, în același timp, le-au promis consumatorilor că un control rigid al prețurilor va împiedica orice creștere a costului vieții.
La urma urmelor, guvernele își puteau încă scuza conduita, prin menționarea faptului că – dată fiind situația opiniei publice, aflată în întregime sub influența erorilor doctrinare ale sindicalismului – nu era posibil să se adopte nici o altă politică. Nici o scuză de felul acesta nu poate fi invocată în favoarea autorilor care au ovaționat flexibilitatea ratelor de schimb valutar, ca fiind sistemul monetar perfect și cel mai dezirabil. În vremea când guvernele mai erau încă preocupate să sublinieze că devaluarea era o măsură de urgență, care n-avea să mai fie nicicând repetată, acești autori declarau că etalonul flexibil este cel mai adecvat sistem monetar – și se întreceau să demonstreze presupusele inconveniente inerente stabilității ratelor de schimb valutar. În zelul lor orb de a intra în grațiile guvernelor și ale grupurilor puternice de presiune ale muncitorilor și fermierilor sindicalizați, ei au prezentat în culori cu mult prea luminoase argumentele în favoarea parităților flexibile. Însă dezavantajele acestora au devenit foarte curând vizibile. Entuziasmul pentru [p.791] devaluare s-a epuizat rapid. În anii celui de-al Doilea Război Mondial, după mai puțin de zece ani din ziua în care Marea Britanie oferise exemplul etalonului flexibil, până și Lordul Keynes și adepții acestuia au descoperit că stabilitatea ratelor de schimb valutar are meritele ei. Unul dintre obiectivele mărturisite ale Fondului Monetar Internațional este stabilizarea ratelor de schimb valutar.
Dacă privim devaluarea nu cu ochii apologetului guvernamental și sindicalist, ci cu aceia ai economistului, trebuie, înainte de toate, să accentuăm faptul că presupusele sale binecuvântări sunt doar temporare. Mai mult, ele depind de condiția ca doar o singură țară să-și devalueze moneda, în vreme ce celelalte se abțin de la această practică. Dacă devaluarea intervine proporțional și în celelalte țări, atunci nu apare nici o modificare în comerțul internațional. Dacă devaluarea monedelor din alte țări intervine mai accentuat, atunci toate aceste binefaceri tranzitorii, indiferent care ar fi ele, se revarsă exclusiv asupra celorlalte țări. Acceptarea generalizată a principiilor etalonului flexibil trebuie, prin urmare, să conducă la o cursă între diferitele țări, care încearcă să devalueze mai rapid unele decât altele. La finalul acestei competiții se află distrugerea sistemelor monetare din toate țările.
Mult trâmbițatele avantaje asigurate de devaluare, în sfera comerțului extern și a turismului, se datorează în întregime faptului că ajustarea prețurilor și a ratelor salariale interne la starea de lucruri creată prin devaluare necesită un anumit timp. Câtă vreme acest proces de ajustare este încă nefinalizat, exporturile sunt încurajate și importurile sunt descurajate. Dar aceasta nu înseamnă decât că, în acest interval, cetățenii din țara care devaluează primesc mai puțin în schimbul lucrurilor pe care le vând în străinătate și plătesc mai mult pentru ceea ce cumpără din străinătate; concomitent, ei trebuie să-și restricționeze consumul. Acest efect poate să apară ca un beneficiu, în ochii celor pentru care balanța comercială este etalonul bunăstării naționale. În limba obișnuită, situația poate fi desrisă astfel: cetățeanul britanic trebuie să exporte mai multe bunuri englezești pentru a-și putea cumpăra aceeași cantitate de ceai, pe care o primea înainte de devaluare în schimbul unei cantități mai mici de bunuri exportate.
Devaluarea, afirmă adepții ei, reduce povara datoriilor. Lucrul acesta este cu siguranță adevărat. Ea îi favorizează pe datornici, pe seama creditorilor. În ochii celor ce încă n-au aflat că, în condițiile de astăzi, creditorii nu trebuie identificați cu bogații, nici debitorii cu săracii, acesta constituie un beneficiu. Adevăratul efect este că proprietarii de bunuri imobiliare și de pământ cultivabil, precum și acționarii corporațiilor care au datorii, culeg beneficii pe seama majorității oamenilor, ale căror economii sunt investite în obligațiuni, titluri de credit, depozite la băncile de economisire și polițe de asigurare. [p.792]
Mai trebuie luate în considerație și împrumuturile străine. Atunci când Marea Britanie, Statele Unite, Franța, Elveția și o serie de alte țări creditoare din Europa, și-au devaluat monedele, ele le-au făcut un cadou datornicilor din străinătate.
Unul dintre principalele argumente avansate în favoarea etalonului flexibil este că reduce rata dobânzii pe piața monetară internă. În condițiile etalonului aur clasic și ale etalonului aur de schimb rigid, ni se spune, fiecare țară trebuie să-și ajusteze rata internă a dobânzii la condițiile pieței internaționale. În condițiile etalonului flexibil, fiecare țară este liberă să urmeze, în privința stabilirii ratelor dobânzii, o politică ghidată exclusiv de considerațiile privitoare la propria sa bunăstare.
Evident că acest argument este de nesusținut, în cazul țărilor în care volumul total al datoriilor către țări străine îl depășește pe acela al împrumuturilor acordate unor astfel de țări. Atunci când, în cursul secolului al XIX-lea, unele dintre aceste țări debitoare au adoptat o politică monetară sănătoasă, firmele și cetățenii lor puteau contracta datorii în străinătate, stipulate în propria lor monedă națională. Această posibilitate a dispărut cu totul, odată cu schimbarea politicilor monetare a acestor țări. Nici un bancher străin n-ar contracta un împrumut în lire italiene, nici nu ar încerca să lanseze obligațiuni stipulate în lire. În ce privește creditele din străinătate, nici o schimbare a condițiilor monetare interne din țara debitoare nu poate fi de vreun folos. În ce privește creditele autohtone, devaluarea nu reduce decât datoriile deja contractate în prealabil. Ea augmentează rata brută de piață a dobânzii pentru noile împrumuturi și determină apariția unei prime pozitive de preț.
Lucrul acesta este valabil și în privința condițiilor dobânzii din țările creditoare. Nu este necesar să mai adăugăm nimic la demonstrația faptului că dobânda nu este un fenomen monetar și nu poate fi afectată, pe termen lung, de măsurile monetare.
Este adevărat că devaluările la care au recurs diverse guverne între 1931 și 1938 au determinat scăderea ratelor salariale reale în anumite țări și au redus, în felul acesta, volumul șomajului instituțional. Atunci când analizează aceste devaluări, istoricul poate spune, prin urmare, că ele au fost încununate de succes, deoarece au împiedicat declanșarea unei revoluții a maselor de șomeri, pe zi ce trece mai numeroase, în situația în care, în condițiile ideologice de atunci, nu se putea apela la nici un alt mijloc de depășire a situației critice. Însă istoricul va trebui, totodată, să adauge că remediul nu a afectat cauzele fundamentale ale șomajului instituțional, adică doctrinele greșite ale sindicalismului. Devaluarea a fost o schemă ingenioasă de eludare a valului doctrinei sindicaliste. Ea a funcționat deoarece nu a afectat prestigiul sindicalismului. Însă, tocmai deoarece a lăsat neștirbită popularitatea sindicalismului, ea nu putea da rezultate [p.793] decât pentru o perioadă scurtă de timp. Liderii sindicali au învățat să facă distincția între ratele salariale nominale și cele reale. Astăzi, politicile lor urmăresc ridicarea ratelor salariale reale. Ei nu mai pot fi înșelați de o reducere a puterii de cumpărare a unității monetare. Devaluarea și-a epuizat utilitatea, ca mijloc de reducere a șomajului instituțional.
Recunoașterea acestor lucruri ne furnizează cheia pentru o corectă evaluare a rolului jucat de doctrinele Lordului Keynes, în perioada anilor dintre Primul și cel de-al Doilea Război Mondial. Keynes nu a adăugat nimic nou la corpusul erorilor inflaționiste, respinse de o mie de ori de către economiști. Ideile sale erau încă și mai contradictorii și mai inconsistente decât acelea ale predecesorilor săi ca Silvio Gesell care erau cunoscuți sub denumirea peiorativă de “utopiști monetari” (monetary cranks). El pur și simplu a știut să cosmetizeze dezideratul inflaționist și al expansiunii creditelor, în limbajul sofisticat al economiei matematizate. Scriitorii intervenționiști erau neputincioși să avanseze argumente plauzibile în favoarea politicilor de cheltuieli guvernamentale iresponsabile; ei pur și simplu nu reușeau să construiască o pledoarie împotriva teoremei economice referitoare la șomajul instituțional. În această situație, ei au salutat “revoluția keynesiană” în versurile lui Wordsworth: “Beatitudine era în zorii acelei zile să trăiești, dar să fii tânăr însemna să trăiești în cer”.[4] Însă n-a fost vorba decât de un cer de scurtă durată. Putem admite că, pentru guvernele britanic și american din anii 1930, nu mai rămăsese nici o altă cale în afară de devaluarea banilor, inflație și expansiunea creditului, bugete dezechilibrate și finanțarea prin deficite. Guvernele nu se pot elibera de presiunea opiniei publice. Ele nu se pot revolta împotriva preponderenței ideologiilor general acceptate, indiferent cât ar fi acestea de eronate. Dar aceasta nu-i scuză pe funcționarii care puteau demisiona, mai degrabă decât să pună în aplicație politici dezastruoase pentru țară. Încă și mai puțin îi scuză pe autorii care au încercat să furnizeze o justificare așa-zis științifică a celei mai grosolane dintre toate erorile populare, care este inflaționismul.
5. Expansiunea creditului
Am arătat că ar fi o eroare să se privească expansiunea creditului exclusiv ca o modalitate de amestec al guvernului pe piață. Mijloacele fiduciare n-au apărut ca instrumente ale politicilor guvernamentale, care să urmărească deliberat augmentarea prețurilor, scăderea ratei de piață a dobânzii și reducerea datoriilor. Ele au luat naștere pe cale de evoluție spontană a activităților bancare obișnuite. Atunci când bancherii, ale căror chitanțe rambursabile în banii depuși erau [p.794] tratate de public ca substitute monetare, au început să împrumute o parte din fondurile depozitate la băncile lor, ei n-au avut nimic altceva în vedere decât propria lor afacere. Ei au considerat că a nu păstra întregul echivalent al chitanțelor emise în cuferele lor este un lucru nevinovat. Ei erau siguri că vor avea întotdeauna capacitatea să-și onoreze obligațiile și să ramburseze – neîntârziat – bancnotele emise, chiar și dacă împrumutau o parte din banii depozitați. Bancnotele au devenit mijloace fiduciare în cursul funcționării neobstrucționate a economiei de piață. Inițiatorul expansiunii creditului a fost bancherul, nu autoritatea.[iii]
Însă astăzi expansiunea creditului este exclusiv o practică guvernamentală. În măsura în care băncile și bancherii privați intervin în emiterea de mijloace fiduciare, rolul lor este doar secundar și constă numai din operațiuni tehnice. Guvernele dirijează exclusiv cursul lucrurilor. Ele au ajuns să dețină supremația completă, în tot ce privește volumul creditului de circulație. În vreme ce volumul expansiunii creditului pe care băncile și bancherii privați au posibilitatea să-l orchestreze pe o piață neobstrucționată este strict limitat, guvernele urmăresc cea mai mare cantitate posibilă de expansiune a creditului. Expansiunea creditului este principalul mijloc al statelor, în lupta lor împotriva economiei de piață. În mâinile lor, ea devine bagheta magică menită să elimine raritatea bunurilor de capital, să reducă rata dobânzii sau să o abolească total, să finanțeze cheltuieli guvernamentale generoase, să-i exproprieze pe capitaliști, să alimenteze boomuri fără sfârșit și să facă toată lumea prosperă.
Consecințele inevitabile ale expansiunii creditului sunt evidențiate de teoria ciclului economic. Chiar și acei economiști care încă refuză să recunoască validitatea teoriei monetare (sau a creditului de circulație) a fluctuațiilor ciclice ale economiei n-au îndrăznit niciodată să pună sub semnul întrebării rezultatele definitive și irefutabile pe care această teorie le stabilește cu privire la efectele necesare ale expansiunii creditului. Chiar și acești economiști trebuie să recunoască – și recunosc – că avântul economic este invariabil condiționat de expansiunea creditului, că el n-ar putea lua naștere și nu s-ar putea prelungi fără expansiunea creditului – și că se transformă într-o depresiune atunci când încetează continuarea expansiunii creditului. Explicația pe care o propun ei pentru ciclul economic se reduce, de fapt, la afirmația că ceea ce generează inițial avântul nu este expansiunea creditului, ci alți factori. Expansiunea creditului, care, chiar și în opinia lor, este o cerință indispensabilă pentru boomul generalizat, nu constituie, spun ei, rezultatul unei politici care urmărește în mod deliberat dobânzi mici și încurajarea de noi investiții, pentru care lipsesc bunurile de capital necesare. Este ceva care, în lipsa amestecului activ al autorităților, apare în mod miraculos, oridecâteori acești alți factori încep să se manifeste. [p.795]
Este evident că acești economiști se contrazic, atunci când se opun planurilor de eliminare a fluctuațiilor economice prin abținere de la expansiunea creditului. Susținătorii perspectivei inflaționiste naive asupra istoriei sunt consecvenți, atunci când deduc din tezele lor – desigur, întru totul eronate și contradictorii – că expansiunea creditului este panaceul economic. Dar aceia care nu neagă faptul că expansiunea creditului provoacă boomul – condiția indispensabilă a depresiunii – își reneagă propria lor doctrină, atunci când se opun propunerilor de strunire a expansiunii creditului. Atât purtătorii de cuvânt ai guvernelor și ai grupurilor puternice de presiune, cât și adepții “non-ortodoxiei” dogmatice, care domină departamentele de științe economice ale universităților, sunt de acord cu faptul că lumea ar trebui să încerce să evite recurența depresiunilor și că realizarea acestui deziderat presupune împiedicarea boomurilor. Ei nu pot formula argumente valide împotriva propunerilor de abținere de la politicile care încurajează expansiunea creditului. Dar ei refuză cu încăpățânare să asculte vreo asemenea idee. Ei defaimă cu îndârjire planurile de împiedicare a expansiunii creditului, ca pe niște scheme care ar perpetua depresiunile. Atitudinea lor demonstrează limpede corectitudinea afirmației conform căreia ciclul economic este produsul unor politici care urmăresc deliberat scăderea ratei dobânzii și inducerea de boomuri artificiale.
Este un fapt că măsurile adoptate astăzi în vederea scăderii ratelor dobânzii sunt, îndeobște, considerate deosebit de dezirabile și că expansiunea creditului este privită ca un mijloc eficace pentru atingerea acestui țel. Aceasta este prejudecata care determină guvernele să combată etalonul aur. Toate partidele politice și toate grupurile de presiune sunt ferm dedicate unei politici a banilor ieftini.[5]
Obiectivul expansiunii creditului este de a favoriza interesele anumitor grupuri ale populației, pe seama altora. Acesta este, desigur, cel mai fericit rezultat care poate fi așteptat de la intervenționism, atunci când nu dăunează intereselor tuturor grupurilor. Dar, în vreme ce el face ca ansamblul societății să sărăcească, intervenționismul poate înavuți anumite pături. Care grupuri aparțin acestei din urmă clase depinde de datele specifice ale fiecărui caz în parte.
Ideea care a generat ceea ce se numește control calitativ al creditului [p.794] este de a canaliza creditul adițional astfel încât presupusele binecuvântări ale expansiunii să se concentreze asupra anumitor grupuri – și să fie oprite de la alte grupuri. Creditele nu vor fi canalizate prin bursă, ni se spune – și nu vor determina creșterea prețurilor la acțiuni. Ele trebuie, mai degrabă, să ajute “activitățile productive legitime” din industriile de procesare, din minerit, din sfera “comerțului legitim” și – înainte de toate – din agricultură. Alți adepți ai controlului calitativ al creditelor urmăresc să împiedice creditele adiționale de la a fi investite în capital fix, deoarece în felul acesta ar fi imobilizate. Ele ar urma să fie utilizate, în loc de aceasta, pentru producția de bunuri “lichide”. Conform acestor planuri, autoritățile le furnizează băncilor directive concrete referitoare la tipurile de împrumuturi pe care trebuie sau nu trebuie să le acorde.
Dar toate aceste scheme sunt iluzorii. Discriminarea la acordarea de împrumuturi nu este un înlocuitor pentru opreliștile puse în calea expansiunii creditului – singurul mijloc care ar putea, într-adevăr, să împiedice creșterea cotațiilor bursiere și expansiunea investițiilor în capital fix. Felul în care cantitatea suplimentară de credit își găsește drumul spre piața de împrumuturi nu are decât o importanță secundară. Ceea ce contează este că există un influx de credit nou creat. Dacă băncile le acordă mai multe credite fermierilor, atunci fermierii sunt în măsură să ramburseze împrumuturi pe care le-au contractat din alte surse – și să-și plătească achizițiile în bani gheață. Dacă ele acordă mai mult credit firmelor, sub formă de capital circulant, atunci ele eliberează fonduri care, în prealabil, erau blocate în vederea acestei utilizări. În orice caz, ele crează o abundență de bani disponibili, pentru care proprietarii acestora caută să găsească cea mai profitabilă cale de investiție. Foarte curând, fondurile acestea vor fi călăuzite spre bursă, sau spre investiții în capital fix. Ideea că este posibil să se continue expansiunea creditului fără a determina creșterea prețurilor la bursă și expansiunea investițiilor în capital fix este absurdă.[6]
Succesiunea tipică a evenimentelor, în condiții de expansiune a creditului, a fost – până în urmă cu câteva zeci de ani – determinată de două lucruri: de faptul că era vorba de o expansiune a creditului în condițiile etalon aur și de faptul că nu era rezultatul unei acțiuni concertate a tuturor guvernelor naționale și a băncilor centrale ale căror politici sunt determinate de aceste guverne. Primul dintre aceste fapte însemna că guvernele nu erau pregătite să abandoneze convertibiliatea bancnotelor țărilor lor, la o paritate rigid fixată. Cel de-al doilea avea drept rezultat o lipsă de uniformitate cantitativă, în privința amplorii expansiunii creditului. Unele țări o luau înaintea altora, iar băncile lor se confruntau cu pericolul unei serioase scurgeri în exterior a rezervelor lor de aur și de devize străine. Pentru a-și prezerva solvabilitatea, aceste bănci erau silite să recurgă la o restricție drastică a creditului. Astfel, ele [p.797] creau panică și inaugurau depresiunea pe piața autohtonă. Foarte curând, panica se extindea în alte țări. Oamenii de afaceri din străinătate se alarmau și solicitau mai multe împrumuturi, urmărind să-și consolideze fondurile lichide, pentru orice eventualitate. Tocmai această cerere sporită de noi credite era cea care silea autoritățile monetare din țările respective, care erau deja alarmate de criza survenită în prima țară, să recurgă la contracție. Astfel, în numai câteva zile, sau săptămâni, depresiunea devenea un fenomen internațional.
Politica devaluărilor a modificat, întrucâtva, această secvență tipică a evenimentelor. Amenințate cu o scurgere în exterior a metalului prețios, autoritățile monetare nu recurg întotdeauna la restricționarea creditului și la ridicarea ratei dobânzii de către sistemul bancar central. Ele recurg la devaluare. Însă devaluarea nu rezolvă problema. Dacă guvernului nu-i pasă de creșterea ratelor de schimb valutar, el poate continua, o vreme, să se cramponeze de expansiunea creditului. Dar, într-o zi, sincopa de după boom (the crack-up boom) va anihila sistemul său monetar. Pe de altă parte, dacă autoritatea dorește să evite necesitatea de a devalua banii în mod repetat și într-un ritm accelerat, ea trebuie să-și conducă politica internă de creditare în așa fel încât să nu o ia cu expansiunea creditului înaintea altor țări, în raport cu care dorește să păstreze paritatea monedei autohtone.
Numeroși economiști consideră ca pe un lucru de la sine înțeles că tentativele autorităților de a expanda creditul vor provoca întotdeauna aceeași alternanță, aproape regulată, între perioadele economice de boom și depresiunile care le urmeză acestora. Ei consideră că efectele în viitor ale expansiunii creditului nu vor fi diferite de acelea care au fost observate în Marea Britanie, începând de la finele secolului al XVIII-lea, iar în Europa Centrală și de Vest și în America de Nord, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar ne putem pune problema dacă situația nu s-a schimbat. Învățămintele teoriei monetare moderne sunt, astăzi, atât de bine cunoscute, chiar și în afara cercului economiștilor, încât optimismul naiv care i-a călăuzit pe antreprenori pe durata boomurilor din trecut a făcut loc unui anumit scepticism. Este posibil ca, în viitor, oamenii de afaceri să reacționeze la expansiunea creditului altfel decât au făcut-o în trecut. Este posibil ca ei să evite întrebuințarea banilor ieftini disponibili în vederea expansiunii operațiunilor lor, deoarece ei vor avea permanent în vedere sfârșitul inevitabil a boomului. Sunt semne care sugerează o asemenea modificare. Dar este prea devreme pentru a face o afirmație categorică.
Există o altă direcție în care teoria monetară a ciclului economic a afectat, fără îndoială, cursul evenimentelor. Deși nici un funcționar oficial – fie el angajat al birourilor unui serviciu financiar guvernamental, [p.798] sau al unei bănci centrale, sau profesor într-una din universitățile neo-ortodoxe – nu este dispus să recunoască acest lucru, opinia publică nu mai contestă, în general, cele două teze principale ale teoriei creditului de circulație: anume, că motivul depresiunii este boomul care îi premerge acesteia și că acest boom este provocat de expansiunea creditului. Conștientizarea acestor lucruri alarmează presa financiară, îndată ce se manifestă primele semne ale boomului. În această situație, până și autoritățile încep să vorbească despre necesitatea prevenirii creșterii în continuare a prețurilor și a profiturilor – și ele trec efectiv la restricționarea creditului. Boomul ajunge rapid la un final și începe recesiunea. Rezultatul acestui scenariu a fost că, în ultima decadă, lungimea ciclului s-a redus considerabil. A continuat să existe o alternare a boomurilor cu depresiunile, însă fazele au fost de mai scurtă durată și s-au succedat mai rapid una alteia. Aceasta reprezintă o îndepărtare considerabilă de cei zece ani și jumătate ai perioadei ciclului “clasic” al recoltelor, despre care vorbea William Stanley Jevons. În fine, lucrul cel mai important este că, datorită stopării mai rapide a boomului, volumul malinvestițiilor este mai redus și, în consecință, depresiunea care îi urmează este și ea mai puțin severă.
Himera politicilor contraciclice
Un element esențial al doctrinelor “neortodoxe”, avansat atât de către socialiști, cât și de toți intervenționiștii, este afirmația că recurența depresiunilor ar fi un fenomen inerent însăși funcționării economiei de piață. Dar, în vreme ce socialiștii afirmă că numai înlocuirea capitalismului cu socialismul poate eradica răul, intrevenționiștii îi atribuie statului puterea de a corecta funcționarea economiei de piață, în așa fel încât să asigure ceea ce numesc ei “stabilitatea economică”. Acești intervenționiști ar avea dreptate, dacă planurile lor de combatere a depresiunii ar viza abandonul complet al politicilor de expansiune a creditului. Însă ei resping dinainte această idee. Ei urmăresc expansiunea din ce în ce mai generoasă a creditului și combaterea depresiunilor prin adoptarea de măsuri “contraciclice” speciale.
În contextul acestor planuri, statul apare ca o zeitate, care este situată și intervine din afara orbitei activităților umane, care este independentă de acțiunile supușilor săi și care are puterea de a se amesteca din exterior în sfera acestor acțiuni. Ea are la dispoziție mijloace și fonduri ce nu sunt de proveniență umană și care pot fi nelimitat întrebuințate, pentru indiferent ce obiective în vederea cărora ar dori cârmuitorii să le utilizeze. Singurul lucru necesar, pentru a întrebuința cu maximum de foloase această putere, este de a urma sfaturile experților.
Cel mai mediatizat dintre aceste remedii, sugerate de experți, este sincronizarea contraciclică a lucrărilor publice și a cheltuielilor guvernamentale destinate întreprinderilor publice. Ideea nu este atât de nouă pe cât ar dori adepții ei să credem. Când depresiunile s-au mai manifestat în trecut, opinia publică i-a solicitat întotdeauna guvernului să se lanseze în lucrări publice, pentru a crea slujbe și pentru a [p.799] opri scăderea prețurilor. Însă problema este cum să fie finanțate aceste lucrări publice. Dacă guvernul impozitează cetățenii, sau împrumută de la ei, atunci el nu adaugă nimic la ceea ce numesc keynesienii cheltuieli agregate. El restricționează puterea de a consuma sau de a investi a cetățeanului privat, în aceeași măsură în care o augmentează pe a sa proprie. Dacă, pe de altă parte, guvernul apelează la mult lăudatele metode de finanțare inflaționiste, el înrăutățește lucrurile, în loc să le amelioreze. Este posibil ca el să întârzie, în felul acesta, pentru scurtă vreme, apariția depresiunii. Dar, când sosește momentul inevitabil al reglării conturilor, criza va fi cu atât mai severă cu cât statul a amânat-o mai mult.
Experții intervenționiști nu sesizează câtuși de puțin care sunt adevăratele probleme. În opinia lor, ideea principală este de a “planifica din vreme cheltuielile ce urmează a fi efectuate din capitalul public și de a acumula un stoc de proiecte complete de utilizare a capitalului, care să poată fi puse oricând în aplicație.” Aceasta, afirmă ei, este “politica economică cea corectă, a cărei adoptare de către toate țările o recomandăm”.[7] Însă problema nu este de a elabora proiecte, ci de a furniza mijloacele materiale necesare executării lor. Intervenționiștii consideră că acest lucru ar fi ușor realizabil, prin reducerea cheltuielilor guvernamentale pe durata boom-ului și prin creșterea lor, atunci când se instalează depresiunea.
Desigur că reducerea cheltuielilor guvernamentale poate fi un lucru foarte bun. Numai că ea nu furnizează fondurile de care are guvernul nevoie, pentru o augmentare ulterioară a cheltuielilor sale. O persoană își poate conduce astfel afacerile sale private. Ea poate acumula economii, atunci când are venituri mari, și le poate cheltui ulterior, când veniturile îi scad. Dar nu la fel stau lucrurile cu o țară, sau cu toate țările, luate laolaltă. Trezoreria poate tezauriza o parte considerabilă din bogatele venituri provenite din impozite, care se varsă în vistieria publică datorită boom-ului. Câtă vreme – și în măsura în care – statul retrage aceste fonduri din circulație, politica sa este, într-adevăr, deflaționistă și contraciclică și poate – în această măsură – să reducă boomul creat de expansiunea creditului. Dar, în momentul în care aceste fonduri vor fi din nou cheltuite, ele modifică relația monetară și determină o tendință indusă monetar de scădere a puterii de cumpărare a unității monetare. Aceste fonduri nu pot, în nici un caz, furniza bunurile de capital necesare pentru executarea proiectelor de lucrări publice stocate pe raftul guvernului.
Eroarea fundamentală a acestor planuri este că ele ignoră penuria de bunuri de capital. În ochii autorilor lor, depresiunea nu este decât o consecință a unei misterioase deficiențe survenite la nivelul propensiunii oamenilor de a consuma și de a investi. În vreme ce singura problemă reală este de a produce mai mult și de a consuma mai puțin, în vederea augmentării stocului de bunuri de capital disponibile, intervenționiștii doresc să crească atât consumul, cât și investițiile. Ei doresc ca statul să se lanseze în proiecte care sunt neprofitabile, tocmai deoarece factorii de producție [p.800] necesari în vederea execuției lor trebuie retrași din alte linii de întrebuințare, în care ar satisfăce dorințe considerate de consumatori ca fiind mai importante. Ei nu sesizează faptul că asemenea lucrări publice trebuie să intensifice considerabil adevăratul rău – penuria bunurilor de capital.
Ne putem, desigur, imagina și alt mod de întrebuințare a economiilor făcute de stat, pe durata perioadei de boom. Trezoreria și-ar putea investi surplusul pentru cumpărarea unor mari stocuri din acele materiale de care ulterior, atunci când se va declanșa depresiunea, va avea nevoie pentru execuția de lucrărilor publice planificate, și pentru producția bunurilor de consum de care vor avea nevoie oamenii angajați în execuția acelor lucrări publice. Dar, dacă autoritățile ar acționa în felul acesta, ele ar determina o intensificare considerabilă a boomului, o accelerare a declanșării crizei și o agravare a consecințelor acesteia.[8]
Toată această discuție despre activități guvernamentale contraciclice nu urmărește decât un singur scop – acela de a îndepărta atenția publicului de la aflarea adevăratelor cauze ale fluctuațiilor ciclice din economie. Toate guvernele sunt ferm angajate în politica reducerii ratelor dobânzii, a expansiunii creditului și a inflației. Atunci când apar inevitabilele consecințe ale acestor politici pe termen scurt, guvernele nu cunosc decât un singur remediu: continuarea intervenționismului pe linia măsurilor inflaționiste.
6. Controlul ratelor de schimb valutar și înțelegerile comerciale bilaterale
Dacă un stat fixează paritatea monedei sale credit sau discreționare, în raport cu aurul sau cu valuta străină, la un nivel mai ridicat decât cel al pieței – adică dacă stabilește prețuri maximale pentru aur și valuta străină sub prețul potențial de piață – atunci se manifestă efectele descrise de legea lui Gresham. Va rezulta o stare de lucruri care se numește – în mod foarte inadecvat – penurie de valută străină.
Semnul caracteristic al oricărui bun economic este că oferta [p.801] disponibilă nu este atât de abundentă încât să facă posibile toate utilizarile ei care ar fi dorite. Un obiect a cărui ofertă nu este insuficientă nu este un bun economic; pentru el nu se plătesc și nici nu se percep prețuri. Cum banii trebuie să fie, în mod necesar, un bun economic, noțiunea de bani care nu ar fi rari (scarce) este absurdă. Dar ceea ce le preocupă pe guvernele care se plâng de raritatea valutei străine este altceva. Este vorba de consecințele inevitabile ale propriei lor politici de control al prețurilor. Este vorba despre faptul că, la prețul arbitrar stabilit de către stat, cererea depășește oferta. Dacă statul, după ce a redus prin inflație puterea de cumpărare a unității monetare autohtone în raport cu aurul, cu valuta străină și cu bunurile și serviciile, se abține de la orice încercare de a controla ratele de schimb valutar, atunci nu poate apărea nici un fel de penurie, în sensul în care întrebuințează guvernul acest termen. Oricine este dispus să achite prețul de piață va fi în măsură să cumpere oricâtă valută străină dorește.
Numai că statul este hotărât să nu tolereze nici o creștere a ratelor de schimb valutar (în raport cu moneda națională inflaționată). Bizuindu-se pe magistrații și polițiștii săi, el interzice orice tranzacții valutare la rate diferite de cele dictate prin prețul maximal.
În viziunea guvernului și a sateliților săi, creșterea ratelor de schimb valutar a fost determinată de o balanță defavorabilă de plăți și de achizițiile speculatorilor. În vederea îndepărtării răului, statul adoptă măsuri de restricționare a cererii de valută străină. De acum înainte nu vor mai avea dreptul să achiziționeze valută decât acele persoane care au nevoie de ea pentru a încheia tranzacții aprobate de guvern. Bunurile al căror import este inutil, conform opiniei statului, nu vor mai trebui importate. Plata dobânzilor și a sumelor principale corespunzătoare datoriilor către străini sunt interzise. Cetățenii nu vor mai trebui să călătorească în străinătate. Guvernul nu realizează faptul că asemenea măsuri nu vor “ameliora” nicicând balanța de plăți. Dacă scad importurile, concomitent cu ele scad și exporturile. Cetățenii care sunt împiedicați să cumpere bunuri străine, să-și achite datoriile către străini și să călătorească în străinătate, nu vor tezauriza cantitatea de bani autohtoni care le rămâne astfel. Ei își vor augmenta cumpărăturile, fie de bunuri de consum, fie de bunuri de capital, determinând astfel apariția unei tendințe suplimentare de creștere a prețurilor interne. Dar, cu cât prețurile cresc mai mult, cu atât exporturile vor scădea.
Acum statul mai face un pas. El naționalizează tranzacțiile valutare. Fiecare cetățean care primește – bunăoară exportând ceva – o cantitate de devize străine, este obligat să le vândă către biroul de control al schimburilor valutare, la rata oficială. Dacă această măsură, care este echivalentă cu o taxă pe exporturi, ar fi [p.802] eficient aplicată, atunci exporturile ar scădea drastic, sau ar dispărea cu totul. Guvernul cu siguranță nu agreează acest rezultat. Dar nici nu este dispus să admită că amestecul său a eșuat complet, în încercarea de a produce rezultatele dorite – și a creat o situație care, din punctul său de vedere, este cu mult mai rea decât cea dinainte. Așa că guvernul recurge la o stratagemă. El subvenționează exporturile în așa măsură încât pierderile pe care le provoacă politica sa exportatorilor să fie compensate.
Pe de altă parte, biroul guvernamental de control al schimbului valutar, cramponându-se cu obstinație de ficțiunea că ratele de schimb valutar n-au crescut în realitate și că rata reală de schimb este rata oficială, le vinde valută străină importatorilor, la această rată oficială. Dacă această politică ar fi efectiv pusă în aplicare, ea ar fi echivalentă cu bonificarea comercianților respectivi. Ei ar culege profituri “picate din cer”, prin vânzarea bunului importat pe piața internă. Prin urmare, autoritatea recurge la alte stratageme. Ea fie crește taxele vamale la import, fie le aplică impozite speciale importatorilor, fie le îngreuiază achiziționarea de valută străină pe vreo altă cale.
În cele din urmă, bineînțeles că reglementarea schimburilor valutare funcționează. Dar ea funcționează numai deoarece recunoaște, practic, rata de piață pentru schimburile valutare. Exportatorul primește, în schimbul veniturilor sale în valută străină, rata oficială plus subsidia, care laolaltă sunt egale cu rata de schimb a pieței. Importatorul plătește pentru valuta străină rata oficială plus o primă specială, un impozit, sau o taxă vamală, care, luate laolaltă, sunt egale cu rata de schimb a pieței. Singurele persoane care sunt prea obtuze pentru a sesiza ce se întâmplă în realitate și care se lasă înșelate de terminologia birocratică sunt autorii de cărți și de articole despre noile metode de management monetar și despre noile experimente monetare.
Monopolizarea cumpărării și a vânzării de valută străină de către stat le asigură autorităților controlul comerțului extern. Ea nu afectează determinarea ratelor de schimb valutar. Nu are importanță dacă guvernul permite sau nu presei să publice ratele reale și efective de schimb valutar. În măsura în care încă se mai desfășoară comerțul extern, numai aceste rate reale și efective sunt în vigoare.
În vederea unei mai bune camuflări a realității, statele urmăresc eliminarea oricărei referiri la adevărata rată de schimb valutar. Comerțul internațional, gândesc ele, n-ar mai trebui să se defășoare prin intermediul banilor. El ar trebui să fie troc. Guvernanții încheie înțelegeri de barter și de clearing cu guvernele străine. Fiecare dintre cele două țări care sunt părți contractante ar urma să-i vândă celeilalte țări o cantitate de bunuri și servicii și să primească în schimb o cantitate de alte bunuri [p.803] și servicii. În formularea acestor tratate se evită cu grijă orice referire la ratele de piață reale de schimb valutar. Pe de altă parte, fiecare dintre părți își calculează vânzările și cumpărăturile în termenii prețurilor mondiale, exprimate în aur. Aceste înțelegeri de troc și de clearing înlocuiesc comerțul triunghiular sau multilateral din epoca liberală cu un comerț bilateral, între perechi de câte două țări. Dar ele nu afectează nicidecum faptul că moneda națională a unei țări și-a pierdut o parte din puterea de cumpărare, relativ la aur, la valuta străină și la mărfuri.
Ca politică de naționalizare a comerțului extern, controlul ratelor de schimb valutar reprezintă un pas pe calea înlocuirii economiei de piață cu socialismul. Din orice alt punct de vedere, el reprezintă un eșec. Cu siguranță el nu poate afecta determinarea ratei de schimb valutar, nici pe termen scurt, nici pe termen lung.
[1] A se vedea mai sus, pp. 411-413.
[2] A se vedea mai sus, p. 461.
[3] A se vedea mai jos, sectiunea 6 a acestui capitol.
[4] Cf. P. A. Samuelson, “Lord Keynes and the General Theory”, Econometrica, 14, 1946, 187; articol retipărit în The New Economics, ed. S. E. Harris, New York, 1947, p. 145.
[5] Dacă o bancă nu expandează creditul de circulație prin emiterea de mijloace fiduciare suplimentare (fie sub formă de bancnote, fie sub formă de bani-depozit), atunci ea nu poate genera un boom, chiar dacă scade nivelul dobânzii percepute sub rata pieței neobstrucționate. Ea doar le face un cadou datornicilor. Concluzia ce trebuie trasă din teoria monetară a ciclului, de către cei care doresc să împiedice recurența boom-urilor și a depresiunilor care le urmează, nu este că băncile nu trebuie să reducă rata dobânzii, ci că ele trebuie să se abțină de la expansiunea creditului. Bineînțeles că expansiunea induce, în mod necesar, o mișcare temporară de scădere a ratelor dobânzii. Profesorului Haberler (Prosperity and Depresion, pp. 65-66) i-a scăpat cu totul acest aspect esențial și, de aceea, observațiile sale critice sunt nejustificate.
[6] Cf. Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, pp. 256-261.
[7] Cf. Liga Națiunilor, Economic Stability in the Post-War World, raport al delegației însărcinate cu studiul depresiunilor economice, partea a II-a, Geneva, 1945, p. 173.
[8] Atunci când se referă la politicile contraciclice, intervenționiștii evocă întotdeuna presupusul succes al unor asemenea politici în Suedia. Este adevărat că, în Suedia, cheltuielile efectuate din capitalul public s-au dublat efectiv, între 1932 și 1939. Însă aceasta nu a fost cauza, ci efectul prosperității Suediei din anii treizeci. Această prosperitate s-a datorat în întregime reînarmării Germaniei. Această politică nazistă a augmentat cererea germană pentru produsele suedeze, pe de o parte și, pe de alta, a redus competiția germană pe piața mondială, la acele prouse pe care le putea furniza Suedia. Astfel, exporturile suedeze au crescut din 1932 până în 1938 (cifrele care urmează reprezintă mii de tone): minereu de fier, de la 2.219 la 12.485; fontă brută, de la 13.047 la 92.980; aliaje feroase, de la 15.453 la 28.605; alte tipuri de fier și de oțel, de la 134.237 la 256.146; utilaje, de la 46.230 la 70.605. Numărul șomerilor care solicitau ajutor a fost de 114.000 în 1932 și de 165.000 în 1933. Îndată ce reînarmarea germană și-a luat avânt el a scăzut, la 115.000 în 1934, la 62.000 în 1935 și la 16.000 în 1938. Autorul acestui “miracol” nu a fost Keynes, ci Hitler.
Notele traducăturălui:
[i] Banii cei “răi”, a căror acceptare era impusa coercitiv de către stat, i-au înlocuit în tranzacții pe cei “buni”, în sfera de control a statului. Aceștia din urmă n-au mai fost decât fie tezaurizați, fie tranzacționați în străinătate și pe “piața neagră”, fie – nu rareori – confiscați de către stat. S-a observat însă că acesta era tocmai rezultatul pe care îl urmăreau guvernele: altminteri, moneda frauduloasă n-ar fi fost acceptată ca mijloc de plată și ar fi fost dislocată de pe piață de moneda sănătoasă, imediat ce publicul ar fi început să recunoască frauda, sau n-ar fi fost acceptată decât cu rabatul corespunzător sărăcirii conținutului ei, anihilând, practic, posibilitatea cârmuitorilor de a-și exploata pe această cale supușii. Cf. îndeosebi M. N. Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noștri, Ed. Inst. Ludwig von Mises – Romania, București, 2005. Efectele contrare intereselor clasei politice survin în momentul prăbușirii sistemului monetar fraudulos, fie sub presiunea rivalității exploatatorilor, în urma parcurgerii etapelor inflaționsite descrise de Mises și Rothbard, fie în cazul abolirii prealabile a amestecului guvernamental în sfera banilor și a creditului, de exemplu pe linia propusă în programul de reforme susținut actualmente (ianuarie, 2008) de congressmanul american Ron Paul.
[ii] Este vorba de dispariția de pe piață a argintului, în condițiile în care acesta ajunsese artificial subevaluat față de aur, deoarece tot guvernul decretase, în trecut, un raport de schimb aur/argint rigid, în vederea reglementării politice a “bimetalismului”. În absența acestei intervenții, argintul ar fi continuat aproape cu siguranță să circule în paralel cu aurul, la ratele flexibile de schimb stabilite de cerere și ofertă, pe piața liberă.
[iii] Este totuși logic imposibil să se ramburseze neîntârziat orice număr de chitanțe, odată ce rezerva nu mai acoperă cuantumul reprezentat de suma lor. Acest lucru a fost inevitabil sesizat atât de clienți, cât și de bancherii-furnizori ai serviciilor de depozitare de bani, grâne, etc. De aceea, vor arăta Murray N. Rothbard și discipolii săi, practicarea “rezervelor fracționare” constituie invariabil o fraudă, un furt implicit și un act de sabotaj al ordinii de drept și economice naturale, realizat prin tratarea (la început clandestină și pedepsită cu deosebită severitate de lege) a depozitelor drept credite (categorii istoric distincte și praxeologic imposibil de omogenizat). Bancnotele n-au putut deveni mijloace fiduciare “legitime” decât prin intervenția statului, pentru a șterge distincția legală între depozite și credite și obligativitatea menținerii de rezerve 100% pentru depozite, ceea ce revine la decretarea imposibilității că aceeași proprietate are simultan doi proprietari exclusivi. Mises a arătat în capitolul XVII viabilitatea unui etalon aur cu acoperire 100% a depozitelor bancare, dar nu a sesizat că legalizarea lui, corelată cu reinstituirea distincției istorice și praxeologice între depozite și credite, ar fi o retragere a statului din sfera pieței libere si a proprietății private, nu o intervenție. A se vedea, de exemplu, Hans-Hermann Hoppe, Jörg Guido Hülsmann, Walter Block, “Against Fiduciary Media” The Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 1, nr. 1, 1998, pp. 19-50.; J. Huerta de Soto, Money, Bank Credit, and Economic Cycles, Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 2006; și D. C. Comănescu, “Statul și banii noștri”, Idei în dialog, An II, Nr. 10 (13), octombrie 2005.
