1
Deviza „democrație economică”
Unul din argumentele cele mai importante în favoarea socialismului este acela conținut în deviza „autoguvernare în industrie”. Așa cum, în sfera politică, absolutismul regelui a fost înfrânt de dreptul poporului de a participa la hotărâri și mai târziu de dreptul său exclusiv de a decide, tot astfel absolutismul proprietarilor mijloacelor de producție și al antreprenorilor trebuie desființat de către consumatori și muncitori. Democrația este incompletă atâta vreme cât este obligată să se supună dictaturii proprietarilor. Partea cea mai rea din capitalism nu este în nici un caz inegalitatea de venituri; cu mult mai insuportabilă este puterea pe care o dă capitaliștilor asupra semenilor acestora, cetățenii. Atâta vreme cât continuă această stare de lucruri, nu poate exista nicio libertate personală. Poporul trebuie să ia administrarea treburilor economice în mâinile sale, întocmai cum a preluat guvernarea statului.[1]
În acest argument este o dublă eroare. El concepe greșit, pe de o parte, natura și funcția democrației politice și, pe de alta, natura ordinii sociale bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.
Am arătat deja că esența democrației nu se găsește nici în sistemul electoral, nici în discuțiile și rezoluțiile adunărilor naționale, nici în vreun alt fel de comitet numit de către aceste adunări. Ele sunt doar uneltele tehnice ale democrației politice. Funcția ei adevărată este de a face pace. Instituțiile democratice dau eficacitate voinței poporului în treburile politice, asigurând că administratorii și conducătorii săi sunt aleși prin voturile poporului. Astfel sunt eliminate toate acele primejdii pentru dezvoltarea socială pașnică ce ar putea rezulta din orice ciocnire între voința conducătorilor și opinia publică. Războiul civil este înlăturat prin funcționarea instituțiilor care ușurează o schimbare pașnică a guvernului. În ordinea economică bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție nu este nevoie de nici un fel de instituții speciale, așa cum și-a creat pentru ea democrația politică, pentru a obține succesul corespunzător. Libera concurență face tot ceea ce este necesar. Întreaga producție trebuie să se încline în fața voinței consumatorului. Din momentul în care nu izbutește să se conformeze cererilor consumatorului, ea devine nerentabilă. În felul acesta libera concurență constrânge pe producător să asculte de voința consumatorului și, de asemenea, în caz de nevoie, realizează transferarea mijloacelor de producție din mâinile acelora care nu vor sau nu sunt în stare să înfăptuiască ceea ce cere consumatorul, în mâinile acelora mai indicați să dirijeze producția. Stăpânul producției este consumatorul. Din acest punct de vedere, societatea capitalistă este o democrație în care fiecare centimă reprezintă un buletin de vot. Este o democrație cu un mandat imperativ și revocabil imediat pentru deputații ei.[2]
Este o democrație a consumatorilor. Producătorii ca atare nu pot deloc, prin ei înșiși, să ordone direcția producției. Aceasta este tot atât de adevărat despre antreprenor, cât și despre muncitor; amândoi trebuie să se încline în cele din urmă în fața dorințelor consumatorilor. Și nici nu ar putea să fie altfel. Oamenii produc nu de dragul producției, ci pentru bunurile care ar putea fi consumate. Ca producător într-o economie bazată pe diviziunea muncii, un om este un simplu agent al comunității și ca atare trebuie să asculte. Numai în calitate de consumator poate el să comande.
Astfel antreprenorul nu este nimic mai mult decât un supraveghetor al producției. El exercită, desigur, putere asupra muncitorului. Dar nu o poate exercita în chip arbitrar. Trebuie să o folosească în concordanță cu cerințele acelei activități productive care corespunde dorințelor consumatorului. Salariatului individual, al cărui câmp de vedere este îngrădit de către orizontul îngust al muncii zilnice, hotărârile antreprenorului îi pot părea arbitrare și capricioase. Văzute prea de aproape, formele lucrurilor își pierd adevărata lor semnificație. Dacă direcționarea producției de către antreprenor vatămă interesele momentane ale muncitorului, este sigur că acestuia îi va părea neîntemeiată și arbitrară. El nu va înțelege că antreprenorul lucrează sub imperiul unei legi stricte. Într-adevăr, antreprenorul este liber să-și dea frâu liber capriciilor, să concedieze muncitorii fără alte comentarii, să se cramponeze cu încăpățânare de procese de producție învechite, să aleagă în mod voit metode nepotrivite de producție și să-și permită să fie condus de motive care sunt în conflict cu cererile consumatorilor. Dar când și în măsura în care face aceasta, trebuie să plătească și, dacă nu se stăpânește la timp, va fi împins prin pierderea proprietății sale într-o poziție din care să nu mai poată face nici un alt rău. Nu sunt necesare mijloace speciale de control al comportării sale. Piața îl controlează cu mai multă strictețe decât ar putea face orice organ de guvernământ sau alt organ al societății.[3]
Orice încercare de a înlocui această conducere a consumatorilor printr-o conducere a producătorilor este absurdă. Ea ar merge împotriva naturii însăși a procesului productiv. Am tratat deja un exemplu despre aceasta mult mai amănunțit – exemplul cel mai important pentru condițiile moderne – cel al economiei sindicaliste. Ceea ce este adevărat despre ea este adevărat despre orice politică a producătorilor. Întreaga economie trebuie să fie o economie a consumatorilor. Absurditatea acestor străduințe de a institui „democrația economică” prin crearea instituțiilor sindicaliste devine evidentă dacă ne închipuim aceste instituții transferate pe tărâmul politic. De pildă, ar fi oare democrație dacă judecătorii ar trebui să decidă care legi anume să fie în vigoare și cum să fie ele administrate? Sau dacă soldații ar trebui să hotărască la dispoziția cui să-și pună armele și cum să le întrebuințeze? Nu, judecătorii și soldații trebuie să se conformeze legii pentru ca statul să nu devină un despotism arbitrar. Marota „autoguvernării industriale” este cea mai țipătoare dintre toate concepțiile eronate despre natura democrației.
În comunitatea socialistă, de asemenea, nu lucrătorii din ramurile separate de producție sunt cei care decid ceea ce este de făcut în propriul lor teritoriu economic, ci autoritatea supremă a societății. Dacă nu ar fi astfel, nu am avea socialism, ci sindicalism, și între acestea două nu e cu putință nici un compromis.
2
Consumatorul ca factor decident în producție
Oamenii susțin uneori că, apărându-și propriile lor interese, antreprenorii forțează producția într-o direcție opusă intereselor consumatorilor. Antreprenorii nu au nici un fel de scrupul în „a crea sau intensifica nevoia publicului de lucruri care înlesnesc numai gratificarea senzorială, dar sunt dăunătoare sănătății sau bunăstării spirituale”. De pildă, lupta împotriva alcoolismului, amenințarea temută pentru sănătatea și bunăstarea națională, se spune că este îngreunată din pricina opoziției „intereselor speciale ale capitalismului alcoolului față de orice încercare de a-l combate”. Obiceiul fumatului nu ar fi „atât de răspândit și atât de mult în creștere în rândul tineretului dacă interesele economice nu ar juca un rol atât de mare în promovarea lui”. „Articolele de lux, fleacurile și nimicurile de toate felurile, publicațiile fără valoare și obscene” sunt astăzi „impuse publicului pentru că producătorii câștigă de pe urma lor sau speră să câștige”.[4] Este îndeobște cunoscut că înarmarea pe scară mare a puterilor și deci, indirect, războiul însuși sunt puse în contul mașinațiunilor „capitalului de armament”.
Antreprenorii și capitaliștii în căutare de investiții se îndreaptă către acele ramuri de producție de la care speră să obțină cel mai mare beneficiu. Încearcă să-și închipuie nevoile viitoare ale consumatorilor, astfel încât să capete o vedere generală, de ansamblu a cererii. Cum capitalismul creează neîncetat bogăție nouă pentru toți și extinde satisfacerea nevoilor, consumatorii sunt adesea în situația de a-și satisface nevoi care rămâneau mai înainte nesatisfăcute. Astfel devine o misiune specială a antreprenorului capitalist să descopere ce nevoi mai înainte nesatisfăcute pot fi îndestulate acum. Aceasta este ceea ce au în minte oamenii când acuză capitalismul pentru crearea unor nevoi pe care să le satisfacă.
Natura lucrurilor cerute de către consumator nu-i privește pe antreprenor și pe capitalist. Ei sunt doar servitorii ascultători ai consumatorului și nu este treaba lor să prescrie ceea ce trebuie să-i placă consumatorului. Ei îi dau otravă și arme ucigătoare dacă el le vrea. Dar nimic nu ar putea fi mai greșit decât a presupune că produsele care servesc un scop rău sau dăunător rentează mai mult decât acelea care servesc unul bun. Cel mai mare profit se obține din articolele pentru care există cea mai urgentă cerere. De aceea cel ce caută câștig se apucă să producă acele mărfuri pentru care există cea mai mare disproporție între ofertă și cerere. Desigur, odată ce și-a investit capitalul, este în interesul său să vadă că cererea pentru produsul său crește. El își dă osteneala să crească vânzările. Dar, pe termen lung, nu se poate împotrivi unei schimbări a cererii. De asemenea, nu poate să obțină un mare avantaj din creșterea cererii pentru produsele sale, din pricină că noi întreprinderi își îndreaptă atenția către această ramură de industrie, și prin aceasta tind să-i reducă profiturile spre medie.
Omenirea nu bea alcool pentru că există distilerii, fabrici de bere și vii; oamenii fac bere, distilează spirtoase și cultivă struguri din pricina cererii de băuturi alcoolice. „Capitalul alcoolului” nu a creat deprinderile băuturii, cum n-a creat nici cântecele de beție. Capitaliștii care posedă acțiuni ale fabricilor de bere și distileriilor ar fi preferat acțiuni la editurile de cărți evlavioase, dacă cererea ar fi fost pentru spirit, și nu pentru spirt. „Capitalul armamentului” nu a creat războaie; războaiele au creat „capitalul armamentului”. Nu au fost Krupp și Schneider aceia care au ațâțat națiunile la război, ci scriitorii și politicienii imperialiști.
Dacă un om socotește alcoolul și nicotina dăunătoare, n-are decât să se abțină de la ele. N-are decât să încerce, dacă vrea, să-și convertească semenii la propriile lui vederi cu privire la abstinență. Ceea ce e sigur este că el nu poate, într-o societate capitalistă, al cărei principiu de bază este autodeterminarea și răspunderea personală a fiecărui individ, să-i forțeze împotriva voinței lor să renunțe la alcool și nicotină. Dacă această inabilitate de a-și impune voința asupra altora îi provoacă părere de rău, atunci se poate consola măcar cu gândul că nici el nu este la bunul plac al poruncilor altora.
Unii socialiști reproșează ordinii sociale capitaliste în primul rând marea varietate a bunurilor. În loc să producă bunuri uniforme, care s-ar putea face pe scara cea mai mare, oamenii fabrică sute și mii de tipuri din fiecare marfă și producția este scumpită mult mai mult prin aceasta. Socialismul ar pune la dispoziția tovarășului numai bunuri uniforme; el ar unifica producția și prin aceasta ar ridica productivitatea națională. Simultan, socialismul ar dizolva gospodăriile familiale separate și în locul lor ar înființa bucătării comunale și locuințe în genul hotelurilor; acestea de asemenea ar mări bogăția socială prin eliminarea risipei de putere de muncă în bucătărioare ce servesc numai câtorva consumatori. Multe scrieri socialiste, mai presus de toate acelea ale lui Walter Rathenau, s-au ocupat de aceste idei în mare amănunțime.[5]
În regimul capitalist, fiecare cumpărător trebuie să hotărască dacă preferă uniformitatea mai ieftină a producției de masă sau costul mai ridicat al articolelor fabricate special pentru a se potrivi gustului individului sau grupului restrâns. Există o neîndoielnică tendință către uniformizarea progresivă a producției și consumului prin standardizare. Mărfurile întrebuințate în procesele productive înseși devin zilnic din ce în ce mai standardizate. Antreprenorul priceput descoperă curând avantajul de a întrebuința tipul standard – cu prețul lui mai mic de cumpărare, ușurința la înlocuire și adaptabilitatea la alte procese productive, mai degrabă decât articole produse printr-un proces special. Mișcarea de standardizare a uneltelor de producție este împiedicată astăzi de faptul că numeroase întreprinderi sunt direct sau indirect socializate. Întrucât ele nu sunt conduse rațional, nu se pune nici un accent pe avantajul de a întrebuința tipuri standard. Administrațiile armatei, departamentele de construcții municipale, căile ferate de stat și alte autorități asemănătoare rezistă, cu încăpățânare birocratică, adoptării tipurilor universal întrebuințabile. Unificarea mașinilor din producție, echipamentelor din fabrici și produselor semifabricate nu necesită o schimbare în direcția socialismului. Dimpotrivă, capitalismul face aceasta mai repede, din propria sa inițiativă.
Altfel stau lucrurile cu privire la bunurile pentru întrebuințare și consum. Dacă un om își satisface gustul său personal, special, preferându-l față de întrebuințarea produselor uniforme ale producției de masă și crede că satisfacția lui contrabalansează cheltuiala suplimentară, atunci nu se poate dovedi în mod obiectiv că a greșit. Dacă prietenul meu preferă să se îmbrace, să locuiască și să mănânce așa cum îi place, nu cum fac toți ceilalți, cine îl poate învinovăți pentru aceasta? Căci fericirea lui constă în satisfacerea dorințelor proprii; el vrea să trăiască așa cum îi place, și nu așa cum eu sau alții am trăi dacă am fi în locul său. Evaluarea lui este cea care contează, nu a mea sau a altor oameni. S-ar putea ca eu să fiu în stare să-i dovedesc că judecățile pe care el își bazează valorile sunt false. De exemplu, aș putea demonstra că alimentele pe care le consumă au o valoare nutritivă mai mică decât a presupus el. Dar dacă valorile lui au fost construite nu pe vederi intenabile despre relația de cauză și efect, ci pe sentimente și simțiri subiective, argumentele mele nu-i pot schimba gândirea. Dacă, în ciuda avantajelor pretinse ale vieții de hotel și ale bucătăriilor comunale, el preferă totuși o gospodărie separată, pentru că astfel de sentimente cum sunt cele de „casă proprie” și „cămin propriu” cântăresc pentru el mai mult decât argumentele în favoarea organizării unitare, atunci nu mai rămâne nimic de zis. Dacă el dorește să-și mobileze locuința după gustul său personal, și nu după gustul public care-l ghidează pe fabricantul de mobilă, nu există nici un fel de argumente cu care să fie combătut. Dacă, deși cunoaște efectele alcoolului, el continuă să bea, pentru că este pregătit să plătească chiar scump pentru plăcerea pe care i-o procură, eu pot cu siguranță, din punctul de vedere al valorilor mele, să spun că nu este înțelept, dar voința lui, evaluarea lui sunt cele care vor decide. Dacă eu, ca dictator sau ca membru al unei majorități care conduce despotic, interzic băutul alcoolului, eu nu măresc în felul acesta productivitatea producției sociale. Aceia care condamnă alcoolul l-ar fi evitat și fără prohibiție. Pentru toți ceilalți, interzicerea unei plăceri pe care ei o apreciază mai presus de orice lucru pe care l-ar putea obține prin renunțarea la ea înseamnă o scădere a satisfacției.
Contrastul dintre productivitate și profitabilitate, care, după cum vedem din argumentele explicate într-un capitol precedent, este lipsit de valoare pentru înțelegerea funcționării producției dirijate către țeluri date, trebuie să ducă în mod cert la concluzii false dacă este aplicat la țelurile acțiunii economice.[6] Când este vorba despre mijloacele ce servesc un țel dat, se poate spune că un proces sau altul este mai eficient, cu alte cuvinte, capabil de o producție mai mare. Dar când întrebăm dacă un proces sau altul dă un spor direct mai mare de bunăstare individului, nu avem nici un standard obiectiv care să ne fie de folos. Aici voința subiectivă a omului este factorul hotărâtor. Preferința unui om pentru apă, lapte sau vin nu depinde de efectele fiziologice ale acestor băuturi, ci de propria sa evaluare a efectelor. Dacă un om bea vin, și nu apă, nu pot spune că acționează irațional. Pot spune cel mult că, în locul lui, eu nu aș face la fel. Dar urmărirea fericirii lui este treaba lui, nu a mea.
Când comunitatea socialistă nu-i aprovizionează pe tovarăși cu bunurile pe care ei înșiși le doresc, ci cu acelea pe care conducătorii cred că ei ar trebui să le dorească, totalul satisfacțiilor nu este mărit, ci micșorat. Cu siguranță că această violare a voinței individului nu s-ar putea numi „democrație economică”.
Căci există o deosebire esențială între producția capitalistă și cea socialistă, aceea că în prima oamenii se îngrijesc de ei înșiși, pe când în a doua ei sunt îngrijiți. Socialismul vrea să hrănească și să cazeze umanitatea și să-i acopere goliciunea. Dar oamenii preferă să mănânce, să locuiască, să se îmbrace și, în general, să caute fericirea în felul lor propriu.
3
Socialismul ca expresie a voinței majorității
Nu este deloc neglijabil numărul contemporanilor noștri care se decid în favoarea socialismului pentru că majoritatea a decis deja astfel. „Cei mai mulți oameni vor socialismul; masele au încetat să mai susțină ordinea socială capitalistă, prin urmare trebuie să socializăm”. Se aude neîncetat aceasta. Dar nu este un argument convingător în ochii acelora care resping socialismul. Desigur, dacă majoritatea vrea socialism, vom avea socialism. Nimeni nu a arătat cu mai multă claritate decât filosofii liberali că nu se poate rezista opiniei publice și că majoritatea decide, chiar dacă greșește. Dacă majoritatea face o greșeală, minoritatea trebuie, de asemenea, să sufere consecințele și nu se poate plânge. Oare nu a luat ea parte la eroare prin faptul că nu a luminat majoritatea?
Dar, discutând ceea ce va fi, argumentul că marea masă a oamenilor cere imperios socialismul ar fi valabil numai dacă socialismul ar fi dorit ca un scop ultim, de dragul său propriu. Dar lucrurile nu stau nicidecum astfel. Ca toate celelalte forme de organizare socială, socialismul este doar un mijloc, nu un țel în sine. Aceia care vor socialismul, ca și aceia care îl resping, doresc bunăstare și fericire și sunt socialiști numai pentru credința că socialismul este calea cea mai bună de a le obține. Dacă ei ar fi convinși că ordinea liberală a societății ar fi în stare să le îndeplinească mai bine dorințele, ar deveni liberali. De aceea, argumentul că trebuie să fim socialiști pentru că masele cer socialism este cel mai prost argument cu putință împotriva unui adversar al socialismului. Voința poporului este legea supremă pentru reprezentanții poporului, care trebuie să execute poruncile lui. Dar cei care caută să îndrume gândirea nu trebuie să se încline în fața acestei voințe. Pionier este doar cel care vorbește pe față și încearcă să-i aducă pe concetățenii săi la felul său de gândire, chiar dacă se deosebește de cel obișnuit. Acest argument că trebuie să te supui maselor nu este nimic altceva decât o cerere ca cei care încă se mai opun socialismului prin critică rațională să renunțe cu totul la rațiune. Că un argument de felul acesta poate fi propus nu arată decât în ce măsură a progresat deja socializarea vieții intelectuale. În epocile cele mai întunecate ale istoriei vechi, asemenea argumente nu au fost întrebuințate. Celor care se opuneau prejudecăților celui mai mare număr nu li se spunea că părerile lor erau false pur și simplu pentru că majoritatea avea alte opinii.
Dacă socialismul este inerent impracticabil, faptul că fiecare îl dorește nu ne va face în stare să-l înfăptuim.
Note:
- „Răul central al sistemului capitalist nu este nici sărăcia săracului, nici bogăția bogatului; el este puterea pe care simpla proprietate a instrumentelor de producție o dau unei părți relativ mici a comunității asupra acțiunii concetățenilor și asupra ambianței lor psihice și fizice în generații succesive. Într-un astfel de sistem, libertatea personală devine, pentru mari mase din popor, aproape o batjocură … Socialistul țintește la substituirea acestei Dictaturi a Capitalistului cu o guvernare a poporului de către popor și pentru popor, în toate industriile și serviciile prin care trăiește poporul.” (Sidney and Beatrice Webb, A Constitution for the Socialist Commonwealth of Great Britain, Londra, 1920, pag. xiii et seq.) Vezi de asemenea Cole, Guild Socialism Re-stated, Londra, 1920, pag. 12 et seq. ↑
- „Piața este o democrație în care fiecare centimă dă un drept de vot.” (Fetter, The Principles of Economics, pag. 394, 410). Vezi de asemenea Schumpeter, Theorie der wirtschaftlichen Entwicklung, Leipzig, 1912, pag. 32 et seq. Nimic nu este mai pe dos decât o zicală ca aceasta: „Cine sunt mai puțin consultați la construcția unei case într-un mare oraș decât viitorii ei chiriași?” (Lenz, Macht und Wirtshaft, München, 1915, pag. 32.) Fiecare constructor încearcă să clădească în modul care se potrivește cel mai bine dorințelor viitorilor ocupanți, pentru a putea închiria locuințele pe cât de repede și profitabil cu putință. Vezi de asemenea observațiile pătrunzătoare din Withers, The Case for Capitalism, Londra, 1920, pag. 41 et seq. ↑
- Oamenii trec adesea cu vederea lucrul acesta când spun asemenea soților Webb (A Constitution for the Socialist Commonwealth of Great Britain, p. xii) că muncitorii trebuie să asculte ordinele „unor stăpâni iresponsabili, care își urmăresc propria lor plăcere și propriul lor câștig”. ↑
- Messer, Ethik, Leipzig, 1918, pag. 111 et seq.; Natorp, Sozialidealismus, Berlin, 1920, pag. 13. ↑
- Rathenau, Die neue Wirtschaft, Berlin, 1918, pag. 41 et seq.; de asemenea, critica lui Wiese, Freie Wirtschaft, Leipzig, 1918. ↑
- Vezi mai sus cap. VI, 5 și cap. XXVI, 4. ↑
