1. Ideea unui al treilea sistem
Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție (economia de piață, sau capitalismul) și proprietatea publică asupra mijloacelor de producție (socialismul, sau comunismul, sau “planificarea”) pot fi net diferențiate. Fiecare dintre aceste două sisteme de organizare socială se pretează la o descriere și o definire precisă și inambiguă. Ele nu pot fi niciodată confundate între ele; ele nu pot fi amestecate sau combinate; nu există nici un fel de tranziție graduală care să ducă de la unul la celălalt; ele sunt mutual incompatibile. Cu privire la aceiași factori de producție nu poate există decât controlul privat sau controlul public. Dacă, în cadrul unui sistem de cooperare socială, numai anumite mijloace fac obiectul proprietății publice, în vreme ce restul sunt controlate de persoane private, de aici nu rezultă că este vorba despre un sistem mixt, care ar combina socialismul cu proprietatea privată. Sistemul rămâne o societate de piață, cu condiția ca sectorul socializat să nu fie în întregime separat de cel nesocializat și să ducă o existență strict autarhică. (În cazul acesta din urmă am avea două siteme independente, care ar coexista unul alături de celălalt – unul capitalist și unul socialist.) Întreprinderile aflate în proprietate publică ce funcționează în cadrul unui sistem în care există întreprinderi aflate în proprietate privată și o piață, precum și țările socializate, care fac schimburi de bunuri și servicii cu țările nesocialiste, sunt integrate într-un sistem al economiei de piață. Ele se supun legilor pieței și au posibilitatea să recurgă la calculul economic.[1]
Dacă cineva se gândește să pună alături de aceste două sisteme, sau între ele, un al treilea sistem de cooperare socială în condiții de diviziune a muncii, persoana respectivă nu poate începe decât de la noțiunea de economie de piață – și niciodată de la cea de socialism. Noțiunea de socialism, caracterizată prin monismul și centralizarea ei rigide, care atribuie exclusiv unei voințe unice dreptul de a alege și de a acționa, nu permite nici un fel de compromisuri sau de concesii; această construcție nu se pretează la nici un fel de ajustări sau de modificări. Dar, în cazul economiei de piață, lucrurile stau altfel. Aici, dualismul dintre piață și puterea guvernamentală de constrângere și de coerciție sugerează diverse idei. [p.717] Oamenii se întreabă: este oare absolut necesar, sau avantajos, ca statul să se mențină în afara pieței? Oare n-ar trebui ca una dintre sarcinile statului să fie aceea de a interveni și de a corecta funcționarea pieței? Este necesar să ne mulțumim cu alternativa capitalism sau socialism? Oare nu mai există cumva și alte sisteme realizabile de organizare socială, care să nu fie nici comuniste, nici economii de piață pure și neobstrucționate?
Astfel, oamenii au imaginat o sumedenie de terțe soluții, de sisteme care, chipurile, ar fi la fel de departe de socialism ca și de capitalism. Autorii lor pretind că aceste sisteme nu sunt nici socialiste, deoarece urmăresc să păstreze proprietatea privată asupra mijloacelor de producție – și nici capitaliste, deoarece elimină “deficiențele” economiei de piață. Din perspectiva unei analize științifice a problemelor implicate, care este necesarmente neutră cu privire la toate judecățile de valoare și, de aceea, nu condamnă nici una dintre trăsăturile capitalismului ca fiind eronată, dăunătoare, sau injustă, recomandarea aceasta emoțională a intervenționismului nu folosște la nimic. Sarcina teoriei economice este de a analiza și de a căuta adevărul. Ea nu este chemată să laude sau să dezaprobe din perspectiva nici unor criterii bazate pe postulate și prejudecăți preconcepute. Referitor la intervenționism, teoria economică nu are de pus și de răspuns decât la o sigură întrebare: cum funcționează acesta?
2. Intervenționismul
Există două modele în vederea realizării socialismului.
Primul model (căruia îi putem spune modelul lui Lenin, sau modelul rusesc) este pur birocratic. Toate unitățile productive, magazinele și fermele sunt explicit naționalozate (verstaatlicht); ele devin departamente ale statului, gestionate de funcționari publici. Fiecare unitate a aparatului productiv se situează, față de organizația centrală superioară, exact așa cum se situează oficiul poștal față de direcția generală a poștei.
Al doilea model (pe care îl putem numi modelul Hindenburg, sau modelul german), în mod nominal și aparent păstrează proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și păstrează aparențele piețelor, prețurilor, salariilor și ratelor obișnuite ale dobânzii. Cu toate acestea nu mai există antreprenori, ci numai manageri de ateliere (Betriebsführer, în terminologia legislației naziste). Managerii aceștia de ateliere sunt, în aparență, esențiali pentru desfășurarea activităților întreprinderilor care le sunt încredințate; ei cumpără și vând, angajează și eliberează din funcție muncitori și le remunerează serviciile, contractează datorii și plătesc dobânzi și amortizări. Numai că, în sfera tuturor activităților lor, ei sunt ținuți să asculte necondiționat de ordinele promulgate de către biroul guvernamental suprem de management al producției. Biroul acesta (numit Reichswirtschaftsministerium în Germania nazistă) le spune managerilor de ateliere ce anume să producă și cum să producă, la ce prețuri și de la [p.718] cine să cumpere – și la ce prețuri și cui să vândă. El îi fixează sarcinile fiecărui lucrător și îi stabilește salariul. El decretează cui – și în ce condiții – trebuie să le încredințeze capitaliștii fondurile lor. Schimburile de piață nu sunt decât un simulacru. Toate salariile, prețurile și dobânzile sunt stabilite de către stat; ele nu sunt decât în aparență salarii, prețuri și dobânzi; în realitate, ele nu sunt decât niște termeni cantitativi incluși în ordinele guvernamentale, prin care se stabilesc munca, venitul, consumul și nivelul de trai ale fiecărui cetățean. Statul dirijază toate activitățile productive. Managerii de ateliere sunt subordonați guvernului, nu cererii consumatorilor și structurii prețurilor de piață. Acesta este un socialism așezat îndărătul măștii exterioare a terminologiei capitalismului. Anumite etichete care aparțineau economiei capitaliste de piață se păstrează, dar ele au o cu totul altă semnificație decât cea pe care o aveau în cadrul economiei de piață.
Este necesar să subliniem acest fapt, pentru a preveni o confuzie între socialism și intervenționism. Sistemul intervenționismului, sau al economiei de piață obstrucționate, diferă de socialismul de tip german prin însuși faptul că el este, încă, o economie de piață. Autoritatea se amestecă în funcționarea economiei de piață, dar ea nu urmărește eliminarea completă a pieței. Ea urmărește ca producția și consumul să se desfășoare în direcții diferite decât cele prescrise de o economie neobstrucționată – și dorește să-și atingă acest scop prin injectarea de ordine, de comenzi și de interdicții în desfășurarea procesului pieței, în vederea impunerii cu forța a cărora stau pregătite puterea polițienească și aparatul său de constrângere și de coerciție violentă. Dar aici este vorba de acțiuni izolate de intervenție. Statul nu urmărește să le combine într-un sistem integrat, care să determine toate prețurile, salariile și ratele dobânzilor și care să așeze astfel în mâinile autorităților controlul total al producției și al consumului.
Sistemul economiei de piață obstrucționate, sau al intervenționismului, urmărește prezervarea dualismului dintre sferele distincte, pe de o parte a activităților guvernamentale și, pe de altă parte, a libertății economice din cadrul sistemului pieței. Ceea ce-l caracterizează, ca atare, este faptul că statul nu-și limitează activitățile la prezervarea proprietății private asupra mijloacelor de producție și la protecția împotriva intruziunilor violente sau frauduloase. Statul se amestecă în funcționarea pieței, prin metoda ordinelor și a interdicțiilor.
Intervenția reprezintă un decret emis, direct sau indirect, de către autoritatea ce răspunde de aparatul administrativ al coerciției și al constrângerii, prin care antreprenorii și capitaliștii sunt forțați să întrebuințeze anumiți factori de producție într-un mod diferit de cel la care ar fi recurs dacă ar fi trebui să asculte doar de [p.719] directivele pieței. Un asemenea decret poate fi sau un ordin de a face ceva, sau un ordin de a nu face ceva. Nu este necesar ca ordinul să fie emis direct de autoritatea stabilită și general recunoscută. Este posibil să existe alte agenții care să-și aroge puterea de a emite asemenea ordine sau interdicții – și să le impună cu forța, cu ajutorul unui aparat propriu de constrângere și de opresiune violentă. Dacă guvernul recunoscut tolerează asemenea proceduri, sau chiar le susține, prin felul cum își utilizează aparatul său polițienesc de stat, lucrurile stau ca și cum ar fi acționat statul însuși. Dacă statul se opune acțiunilor violente ale altor agenții, dar nu reușește să le suprime prin mijlocirea propriilor sale forțe armate, deși ar dori să le suprime, rezultă o situație de anarhie.
Este important să reținem că amestecul guvernamental înseamnă întotdeauna fie acțiune violentă, fie amenințarea cu o asemenea acțiune. Fondurile cheltuite de către stat, în vederea oricăror scopuri, sunt prelevate prin impozitare. Iar impozitele sunt achitate deoarece contribuabililor le este frică să se împotrivească prelevatorilor de impozite. Ei știu că orice neascultare sau rezistență este sortită eșecului. Câtă vreme așa stau lucrurile, statul este în măsură să colecteze toți banii pe care dorește să-i cheltuiască. În ultimă înstanță, statul înseamnă recursul la utilizarea de oameni înarmați, de polițiști, de jandarmi, de soldați, de gardieni de închisoare și de călăi. Trăsătura caracteristică a statului este impunerea cu forța a decretelor sale, prin bătăi, ucideri și încarcerări. Cei ce solicită mai mult amestec guvernamental solicită, în ultimă instanță, mai multă constrângere și mai puțină libertate.
A atrage atenția asupra acetui fapt nu implică nici o judecată asupra activităților statului. Realitatea brută este că un sistem de cooperare socială pașnică este imposibil dacă nu se ia nici o măsură în vederea împiedicării prin violență și a suprimării acțiunilor antisociale, desfășurate de indivizi și grupuri de indivizi refractari. Trebuie să respingem adagiul adesea repetat conform căruia statul este un rău, deși este un rău necesar și indispensabil. Ceea ce este necesar pentru atingerea unui scop urmărit este un mijloc, acesta fiind costul ce trebuie suportat în vederea atingerii cu succes a scopului. A-l descrie ca pe un rău, în sensul moral al acestui termen, reprezintă o judecată de valoare arbitrară. Cu toate acestea, confruntați cu tendințele contemporane de zeificare a guvernului și a statului, este bine să ne reamintim că vechii romani, care simbolizau statul printr-un mănunchi de nuiele cu o secure în mijloc, erau mai realiști decât contemporanii noștri, care atribuie statului toate atributele lui Dumnezeu.
3. Delimitarea funcțiilor guvernamentale
Diverse școli de gândire, împopoțonate cu numele pompoase de filosofie a dreptului și de științe politice, cultivă speculații zadarnice și vane [p.720] în legătură cu delimitarea funcțiilor statului. Pornind de la presupoziții pur arbitrare, referitoare la presupuse valori eterne și absolute și la o justiție perenă, ele își arogă funcția de judecători supremi ai problemelor pământești. Ele confundă propriile lor judecăți arbitrare de valoare, derivate pe cale intuitivă, cu vocea Atotputernicului sau cu natura lucrurilor.
Dar nu există nimic de felul unei legi naturale și al unui criteriu peren a ceea ce este just și ceea ce este injust. Natura este străină de ideile de bine și rău. “Să nu ucizi” nu este în nici un caz o parte a legii naturale. Trăsătura caracteristică a condițiilor naturale este că un animal se orientează spre uciderea altor animale – și că numeroase specii nu-și pot prezerva propria lor viață, decât omorând alte animale. Noțiunea de bine și rău este o invenție umană, un precept utilitarist, destinat să facă posibilă cooperarea socială în condiții de diviziune a muncii. Toate regulile și legile umane sunt mijloace pentru realizarea anumitor scopuri. Nu există nici un mijloc de evaluare a bunătății sau a răutății lor, altul decât cercetarea utilității lor pentru atingerea obiectivelor alese și urmărite.
Unii oameni deduc din ideea de lege naturală îndreptățirea instituției proprietății private asupra mijloacelor de producție. Alții invocă aceeași lege în vederea justificării abolirii proprietății private asupra mijloacelor de producție. Dat fiind că ideea de lege naturală este complet arbitrară, asemenea discuții nu admit nici o soluție.
Statul și guvernul nu sunt scopuri, ci mijloace. Supunerea altora la chinuri este o sursă de plăcere nemijlocită numai pentru sadici. Autoritățile îndrituite recurg la coerciție și constrângere pentru a prezerva funcționarea netedă a unui anumit sistem de organizare socială. Sfera în care se aplică de către ele coerciția și constrângerea – și conținutul legilor care urmează a fi impuse cu forța, de către aparatul polițienesc – depind de ordinea socială adoptată. Deoarece statul și guvernul sunt concepute pentru a face ca aceste sisteme să funcționeze în siguranță, delimitarea funcțiilor guvernamentale trebuie adaptată acestor cerințe. Singurul criteriu adecvat pentru evaluarea legilor și a metodelor de impunere a acestora este dacă ele sunt sau nu eficiente, în vederea protecției ordinii sociale pe care dorim să o prezervăm.
Noțiunea de dreptate nu are sens decât atunci când se referă la un anumit sistem de norme, despre care se presupune că este în sine necontestat și imun la critici. Multă lume s-a agățat de doctrina conform căreia ceea ce este bine și ceea ce este rău ar fi stabilit din zorii celor mai îndpărtate vremuri și până la sfârșitul istoriei. Sarcina legislației și a tribunalelor nu a fost de a face legi, ci de a determina ce este drept, în virtutea ideii neschimbătoare de dreptate. Această doctrină, ce a avut drept rezultat un [p.721] conservatorism inflexibil și o pietrificare a vechilor obiceiuri și instituții, a fost pusă în discuție de doctrina dreptului natural. Legilor pozitive ale țării li s-a opus noțiunea de lege “mai înaltă”, de lege a naturii. Statutele și instituțiile valide au fost declarate juste sau injuste în funcție de etalonul arbitrar al legii naturale. Legislatorului bun i s-a încredințat sarcina de a aduce în acord legile pozitive cu legea naturală.
Erorile fundamentale implicate în aceste doctrine au fost de multă vreme demascate. Pentru cei care nu se lasă înșelați de ele, este evident că apelul la dreptate, într-o dezbatere privitoare la stabilirea de legi noi, este un exemplu de raționament circular. De lege ferenda nu există nimic de felul dreptății. Noțiunea de dreptate nu se poate raporta, în mod logic, decât la de lege lata. Ea nu are sens decât atunci când este vorba de a aproba sau a dezaproba un comportament concret, din punctul de vedere al legilor valide ale țării. Atunci când avem în vedere modificarea sistemului legal al unei țări, atunci când rescriem sau abrogăm legi existente și scriem legi noi, problema nu este dreptatea, ci expediența și bunăstarea socială. Nu există nimic de felul unei noțiuni absolute de dreptate, care să nu se refere la un anumit sistem de organizare socială. Nu dreptatea este cea care determină decizia în favoarea unui anumit sistem social. Dimpotrivă, sistemul social este cel ce determină ce va trebui socotit drept și ce va trebui socotit nedrept. În afara rețelei sociale nu există nici dreptate, nici nedreptate. Pentru un ipotetic individ izolat și auto-suficient, noțiunile de drept și nedrept sunt sterile. Un asemenea individ nu poate distinge decât între ce este mai util și mai puțin util pentru el însuși. Ideea de dreptate se referă întotdeauna la cooperarea socială.
Este lipsit de sens să justificăm sau să respingem intervenționismul din punctul de vedere al unei idei fictive și arbitrare de dreptate absolută. Este inutil să zăbovim asupra delimitării fucțiilor îndreptățite ale statului în raport cu vreun etalon preconceput al valorilor perene. Este nu mai puțin impermisibil să deducem sarcina proprie guvernării din înseși noțiunile de guvern, stat, lege și dreptate. Tocmai acesta a fost elementul absurd în speculațiile scolasticismului medieval, sau ale lui Fichte, Schelling, Hegel și ale așa-numitei Begriffsjurisprudenz germane. Conceptele sunt instrumente de gândire. Ele nu trebuie niciodată considerate principii normative, care dictează moduri de comportament.
A sublinia faptul că noțiunile de stat și de suveranitate implică logic o supremație absolută și că, prin urmare, exclud orice idee de limitare a activităților statale, constituie un exercițiu inutil de gimnastică mentală. Nimeni nu pune la îndoială faptul că un stat are puterea de a institui totalitarismul, pe teritoriul pe care este suveran. Problema este dacă un asemenea mod de guvernare este sau nu [p.722] eficace, din perspectiva prezervării și a funcționării cooperării sociale. În legătură cu această problemă nici un fel de exegeze sofisticate ale conceptelor și noțiunilor nu pot fi de vreun folos. Răspunsul trebuie stabilit de praxeologie, nu de o vană metafizică a statului și a dreptului.
Filosofia dreptului și știința politică sunt nepuntincioase să identifice vreun motiv pentru care statul n-ar trebui să controleze prețurile și să-i pedepsească pe cei ce sfidează decretele de prețuri maximale, la fel cum pedepsește criminalii și hoții. Din perspectiva lor, instituția proprietății private nu este nimic altceva decât o favoare revocabilă, acordată cu generozitate nefericiților indivizi, de către suveranul lor atotputernic. Nu poate fi nici un rău în ideea abrogării totale sau parțiale a legilor prin care a fost acordată această favoare; împotriva ideilor de expropriere și confiscare nu se poate formula nici o obiecție rezonabilă. Legislatorul are libertatea de a înlocui sistemul proprietății private asupra mijloacelor de producție cu orice alt sistem social, exact la fel cum are libertatea de a înlocui orice imn național adoptat în trecut cu un altul. Singura maximă adecvată acțiunilor suveranului dătător de lege este formula car tel est notre bon plaisir.
Împotriva acestui întreg formalism și dogmatism legal, este necesar să subliniem din nou faptul că singurul obiectiv al legilor și al aparatului social de coerciție și de constrângere este de a salvgarda neteda funcționare a cooperării sociale. Este evident că statul are puterea de a decreta prețuri maximale – și de a-i încarcera, sau de a-i executa pe cei ce cumpără sau vând la un preț mai ridicat. Dar întrebarea este dacă o asemenea politică poate sau nu să ducă la obiectivele pe care statul urmărește să le atingă prin recurgerea la ele. Această problemă este una pur praxeologică și economică. Nici filosofia dreptului, nici știința politică nu pot contribui cu nimic la soluționarea ei. Problema intervenționismului nu este una de corectă delimitare a funcțiilor “naturale”, “juste”, sau “adecvate” ale statului și ale guvernului. Întrebarea este: cum funcționează un sistem intervenționist? Poate el duce la realizarea acelor obiective pe care doresc oamenii să le atingă, atunci când apelează la el?
Gradul de confuzie și de lipsă de judecată atinse atunci când se discută problema interveționismului sunt cu adevărat uimitoare. Există, bunăoară, oameni care pun problema astfel: este evident că regulile de trafic de pe drumurile publice sunt necesare. Nimieni nu obiectează față de amestecul în treburile șoferului de mașină. Adepții sistemului laissez-faire se contrazic atunci când se împotrivesc amestecului guvernamental în sfera prețurilor pieței – și totuși nu susțin abolirea reglementării guvernamentale a traficului.
Eroarea acestui argument este manifestă. Reglementarea traficului pe o șosea îi revine agenției care gestionează [p.723] șoseaua. Dacă această agenție este guvernul sau municipalitatea, atunci ele au sarcina să se ocupe de această problemă. Sarcina de a stabili mersul trenurilor îi revine managementului căii ferate, iar sarcina de a stabili dacă trebuie sau nu să fie muzică în sala de mese a unui hotel îi revine managementului hotelier. Dacă statul gestionează o cale ferată sau un hotel, este sarcina statului să reglementeze lucrurile acestea. În cazul unei opere de stat, guvernul stabilește ce opere vor fi montate și care nu vor fi montate; a deduce din această împrejurare că tot guvernului îi revine sarcina de a decide aceste lucruri și în cazul unei opere neguvernamentale constituie un non sequitur.
Doctrinarii intervenționiști repetă la nesfârșit că ei nu urmăresc abolirea proprietății private asupre mijloacelor de producție, a activităților antreprenoriale și a schimbului de piață. Similar, adepții celei mai recente varietăți de intervenționism, așa- numita “soziale Marktwirtschaft”, subliniază faptul că ei consideră economia de piață cel mai bun și mai dezirabil sistem de organizare economică și că se opun omnipotenței guvernamentale socialiste. Desigur, însă, că toți acești adepți ai politicilor jumătăților de măsură subliniază, la fel de viguros, că ei resping manchesterismul și liberalismul de tip laissez-faire. Ei afirmă că, oricând și oriunde “liberul joc al forțelor economice” conduce la situații care apar drept “socialmente” indezirabile, este necesar ca statul să intervină în sfera fenomenelor pieței. Făcând această afirmație, ei iau ca de la sine înțeleasă ideea că statul este acela care este chemat, în fiecare caz în parte, să determine dacă un anumit fapt economic urmează sau nu a fi considerat drept reprobabil din punct de vedere “social” și, prin urmare, dacă starea pieței necesită sau nu o acțiune specială de amestec guvernamental.
Nici unii dintre acești susținători ai intervenționismului nu înțeleg că programul lor implică, în consecință, instituirea unei supremații totale a statului în toate chestiunile economice și induce, în cele din urmă, o stare de lucruri care nu diferă de ceea ce se numește socialism german, sau de tip Hindemburg. Dacă decizia cu privire la când justifică sau nu condițiile economice o intervenție guvernamentală aparține jurisdicției statului, atunci sfera pieței este complet anihilată. În acest caz, consumatoriii încetează de a mai fi aceia care determină, în ultimă instanță, ce trebuie să se producă, în ce cantitate, de ce calitate, de către cine, unde și cum – toate aceste decizii revenindu-i guvernului. Într-adevăr, îndată ce rezultatul provenit din funcționarea neobstrucționată a pieței diferă de ceea ce consideră autoritățile ”socialmente” dezirabil, intervine guvernul. Aceasta înseamnă că piața este liberă [numai] atâta vreme cât face exact ceea ce dorește statul să facă. Ea este “liberă” să [p.724] facă lucrurile pe care autoritățile le consideră “bune”, dar nu și pe acelea pe care autoritățile le consideră “rele”; decizia cu privire la ce este bun și ce este rău îi aparține statului. Astfel, doctrina și practica intervenționismului tind, în cele din urmă, să abandoneze ceea ce le distingea inițial de socialismul propriu- zis și să adopte, în întregime, principiile totalitariste ale planificării globale.
4. Simțul dreptății ca etalon ultim pentru acțiunile individului
Conform unei opinii larg răspândite ar fi posibil, chiar și în absența amestecului statal în afaceri, ca funcționarea economiei de piață să fie îndepărtată de acele direcții în care s-ar îndrepta dacă ar fi lăsată în seama controlului exclusiv al motivației profitului. Adepții unei reforme sociale care ar urma să se orienteze după principiile creștinismului, sau după cerințele “adevăratei” moralități, susțin că pe oamenii bine intenționați conștiința ar trebui să-i ghideze și în acțiunile lor pe piață. Dacă toți oamenii ar fi dispuși să nu se preocupe în mod egoist numai de profituri, ci – în nu mai mică măsură – și de obligațiile lor religioase și morale, atunci n-ar mai fi necesare nici un fel de constrângere și coerciție guvernamentale, pentru a îndrepta lucrurile. Necesară nu este o reformă a guvernării și a legilor țării, ci purificarea morală a omului, o întoarcere la poruncile Domnului și la preceptele codului moral, o întoarcere de la viciile lăcomiei și al egoismului. Va fi atunci ușor de reconciliat proprietatea privată asupra mijloacelor de producție cu dreptatea, corectitudinea și echitatea. Efectele dezastruoase ale capitalismului vor fi eliminate, fără a prejudicia libertatea și inițiativa individului. Oamenii vor detrona molohul capitalist, fără a întrona molohul statal.
Nu este necesar să ne rețină aici judecățile de valoare arbitrare care se situează la baza acestor opinii. Nu are importanță pentru ce învinuiesc acești critici capitalismul; erorile și iluziile lor sunt irelevante. Ceea ce contează este ideea de a edifica un sistem social pe baza duală a proprietății private și a principiilor morale, care îngrădesc utilizarea proprietății private. Sistemul recomandat astfel, spun adepții săi, nu va fi nici socialism, nici capitalism, nici intervenționism. Nu va fi socialism, deoarece va prezerva proprietatea privată asupra mijloacelor de producție; nu va fi capitalism, deoarece supremația o va deține conștiința – și nu dorința de profit; nu va fi intervenționism, deoarece nu va fi necesară întervenția statului în cadrul pieței.
În cadrul economiei de piață, individul este liber să acționeze în orbita proprietății private și a pieței. Alegerile sale sunt finale. Pentru semenii săi, aceste alegeri reprezintă niște date, de care ei trebuie să țină seama, [p.725] în vederea propriilor lor acțiuni. Coordonarea acțiunilor autonome ale tuturor indivizilor se realizează prin intermediul procesului pieței. Societatea nu-i spune omului ce să facă și ce să nu facă. Nu este necesar să se impună cooperarea prin ordine sau interdicții speciale. Necooperarea se penalizează singură. Ajustarea la necesitățile eforturilor productive ale societății și urmărirea preocupărilor personale ale individului însuși nu se află în conflict. Prin urmare, nu este necesară nici o agenție în vederea soluționării unor astfel de conflicte. Sistemul poate funcționa și își poate îndeplini sarcinile fără amestecul unei autorități care să emită ordine și interdicții speciale și care să-i pedepsească pe recalcintranți.
Dincolo de sfera proprietății private și a pieței începe sfera constrângerii și a coerciției; aici sunt situate stăvilarele pe care le-a înălțat societatea organizată, în vederea protecției proprietății private și a pieței, împotriva violenței, înșelăciunii și a fraudei. Acesta este domeniul constrângerii, prin contrast cu cel al libertății. Acestea sunt regulile care deosebesc între ceea ce este legal și ceea ce este ilegal, între ceea ce este permis și ceea ce este interzis. Și acesta este cruntul mecanism al armelor, al închisorilor și al spânzurătorilor și al oamenilor care îl mențin în stare de funcționare, gata să-i strivească pe cei ce îndrăznesc să nu asculte.
Pe de altă parte, reformatorii de ale căror planuri discutăm sugerează că, împreună cu normele destinate protecției și prezervării proprietății private, ar mai trebui instituite și alte reguli etice. Ei doresc să realizeze, în domeniile producției și al consumului, lucruri diferite de cele realizate în cadrul ordinii sociale în care indivizii nu sunt îngrădiți de nici o altă obligație decât aceea de a nu invada persoanele și drepturile de proprietate ale semenilor lor. Ei doresc să interzică acele motivații care orientează acțiunile individului în cadrul economiei de piață (pe care le numesc egoism, spirit achizitiv, vânătoare de profit) și să le înlocuiască prin alte impulsuri (pe care le numesc simț al conștiinței, simț al dreptății, altruism, frică de Dumnezeu, caritate). Ei sunt convinși că o astfel de reformă morală ar fi suficientă în sine pentru a salvgarda un mod de funcționare al sistemului economic mai satisfăcător, din punctul lor de vedere, decât capitalismul neobstrucționat, fără nici una dintre acele măsuri guvernamentale speciale, pe care le necesită intervenționismul și socialismul.
Susținătorii acestor doctrine nu recunosc rolul pe care îl joacă în funcționarea economiei de piață acele motivații pentru acțiune pe care ei le condamnă drept vicioase. Singurul motiv pentru care economia de piață poate fucționa fără ordine guvernamentale, care să le spună tuturor exact ce anume trebuie să facă și cum trebuie să facă, este că ea nu-i cere nimănui să devieze de la acele linii de conduită care servesc cel mai bine propriilor sale interese. Ceea ce integrează acțiunile individului în ansamblul sistemului social de producție este urmărirea propriilor sale scopuri. [p.726] Lăsându-se mânat de spiritul său “achizitiv”, fiecare actor contribuie cu partea sa la cel mai adecvat cu putință aranjament al activităților productive. Astfel, în cadrul sferei proprietății private și al legilor care o protejează pe aceasta, împotriva atingerilor aduse de acțiuni violente sau frauduloase, nu există nici un antagonism între interesele individului și cele ale societății.
Economia de piață devine o zăpăceală haotică dacă se elimină această predominare a proprietății private, pe care reformatorii o disprețuiesc, sub cuvât că este vorba de egoism. Atunci când le cerem oamenilor să asculte de vocea conștiințelor lor – și să înlocuiască imperativul profitului privat cu acela al bunăstării publice, nu edificăm, prin aceasta, o ordine socială viabilă și satisfăcătoare. Nu este suficient să-i spunem cuiva să nu cumpere de pe piața cea mai ieftină și să nu vândă pe piața cea mai scumpă. Nu este suficient să-i spunem să nu urmărească profitul și să nu evite pierderile. Trebuie să stabilim reguli inambigui pentru orientarea acțiunilor sale, în toate situațiile concrete.
Reformatorul spune: antreprenorul este dur și egoist atunci când, profitând de superioritatea pe care o are, scade prețurile sub cele pe care le solicită un rival mai puțin eficient, silindu-l astfel pe acesta din urmă să iasă din afaceri. Dar cum ar trebui să procedeze antreprenorul cel “altruist”? Nu ar trebui el să vândă niciodată la prețuri mai reduse decât rivalii săi? Sau există anumite condiții care justifică practicarea de prețuri mai reduse decât cele ale rivalilor?
Reformatorul spune, pe de altă parte: antreprenorul este dur și egoist atunci când, profitând de structura pieței, solicită un preț atât de ridicat încât sărmanii oameni sunt în imposibilitate de a mai achiziționa marfa. Dar ce ar trebui să facă un antreprenor “bun”? Ar trebui el să renunțe pe gratis la marfă? Dacă solicită un preț, indiferent cât ar fi acesta de scăzut, vor exista întotdeauna persoane care nu pot cumpăra deloc, sau care nu pot cumpăra așa mult cât ar cumpăra dacă prețul ar fi încă și mai scăzut. Pe care grup are antreprenorul libertatea de a-l exclude de la obținerea mărfii, dintre cele dornice să cumpere?
Nu este necesar să ne preocupăm, în acest stadiu al investigației noastre, de consecințele care urmează oricărei devieri de la nivelul prețurilor, așa cum sunt ele determinate pe o piață liberă. Dacă vânzătorul evită să vândă mai ieftin decât rivalul său mai puțin eficient, atunci cel puțin o parte din stocul său va rămâne nevândut. Dacă el oferă marfa la un preț mai redus decât cel determinat pe o piață liberă, oferta disponibilă este insuficientă pentru a le permite tuturor celor dispuși să cumpere, la acest preț mai mic, să obțină ceea ce doresc. Vom analiza mai târziu consecințele acestea, precum și alte consecințe ale oricărei devieri de la prețurile pieței.[2] Ceea ce este necesar să [p.727] realizăm încă de pe acum este că nu ne putem mulțumi să-i spunem pur și simplu antreprenorului să nu se lase călăuzit de condițiile pieței. Este indispensabil să-i spunem până unde poate merge cu cererea și achitarea de prețuri. Dacă ceea ce direcționează acțiunile antreprenorilor și determină ce urmează ei să producă și în ce cantități nu mai este urmărirea de profit, dacă antreprenorii nu mai sunt obligați, prin mijlocirea motivației profitului, să-i servească pe consumatori, atât cât pot ei de bine, atunci este necesar să li se dea instrucțiuni precise. Nu se poate evita orientarea comportamentului lor prin ordine și interdicții specifice – exact tipul de decrete care constituie amprenta amestecului guvernului în afaceri. Orice tentativă de a face de prisos aceste amestecuri, prin apel la primatul vocii conștiinței, la caritate, sau la dragoste frățească, este zadarnică.
Adepții reformei sociale creștine pretind că idealul lor, de lăcomie și de urmărire a profitului îmblânzite și stăvilite de conștiință și de legea morală, au funcționat destul de bine în trecut. Toate nenorocirile vremurilor noastre sunt determinate de abandonul preceptelor bisericii. Dacă lumea n-ar fi încălcat poruncile și n-ar fi poftit profituri injuste, omenirea s-ar mai bucura încă de beatitudinea de care s-a învrednicit în Evul Mediu, când cel puțin elitele trăiau conform principiilor evanghelice. Ceea ar fi necesar ar fi să se revină la zilele acelea bune de odinioară și apoi să se vegheze ca nici o nouă apostazie să nu-i mai păgubească pe oameni de efectele lor benefice.
Este inutil să facem o analiză a condițiilor sociale și economice ale secolului al XIII-lea, pe care le ridică reformatorii aceștia în slăvi, ca pe cele mai fericite din toate epocile istorice. Nu ne preocupă decât noțiunea de prețuri și rate salariale juste, care a fost esențială în cadrul doctrinelor sociale ale doctorilor bisericii și pe care reformatorii doresc să o ridice la rangul de etalon ultim al comportamentului economic.
Este limpede că pentru teoreticieni noțiunile acestea, de prețuri și rate salariale juste s-au referit și se referă totdeauna la o anumită ordine socială, pe care ei o consideră cea mai bună ordine posibilă. Ei recomandă adoptarea schemei lor ideale și prezervarea ei veșnică. Nu va mai fi îngăduită nici o schimbare. Orice modificare a celui mai adecvat aranjament social posibil nu poate însemna decât o înrăutățire. Viziunea asupra lumii adoptată de acești filosofi nu ține seama de strădania neobosită a omului pentru ameliorarea condițiilor de bunăstare materială. Schimbările istorice și creșterea nivelului general de trai sunt noțiuni care lor le sunt străine. Ei numesc “juste” acele moduri de comportament care sunt compatibile cu prezervarea netulburată a utopiei lor, iar în rest totul este injust.
Dar noțiunea de prețuri și de salarii, așa cum se prezintă ea [p.728] minții celorlalți oameni, care nu sunt filosofi, este foarte diferită. Când non-filosoful spune despre un preț că este just, ceea ce înțelege el prin aceasta este că prezervarea acestui preț îi ameliorează lui veniturile și statutul în societate, sau cel puțin nu le dăunează. El numește injust orice preț care dăunează propriei sale averi, sau statutului său social. Este “just” ca prețurile acelor bunuri și servicii pe care el le vinde să crească din ce în ce mai mult, iar prețurile acelor bunuri și servicii pe care le cumpără să scadă din ce în ce mai mult. Fermierului nu i se pare injust prețul grâului, indiferent cât ar fi acesta de ridicat. Salariatului nu i se par injuste ratele salariale, indiferent cât de ridicate ar fi acestea. În schimb, fermierul se grăbește să denunțe drept o încălcare a legilor divine și umane orice scădere a prețului la grâu, iar salariații se ridică revoltați oridecâteori scad ratele lor salariale. Cu toate acestea, societatea de piață nu dispune de alt mijloc de ajustare la schimbările condițiilor, decât funcționarea pieței. Prin mijlocirea schimbărilor de prețuri ea îi silește pe oameni să restrângă producția de articole mai puțin intens solicitate și să extindă producția acelor articole pentru care cererea consumatorilor este mai intensă. Absurditatea tuturor tentativelor de stabilizare a prețurilor constă tocmai în faptul că stabilizarea ar împiedica orice continuare a îmbunătățirilor și ar avea drept rezultat o rigidizare și o stagnare. Flexibilitatea prețurilor bunurilor și a ratelor salariale reprezintă vehiculul ajustărilor, al ameliorării și al progresului. Cei ce condamnă modificările prețurilor și ale ratelor salariale ca fiind injuste – și solicită prezervarea a ceea ce numesc ei just, nu fac, în realitate, altceva decât să combată strădaniile de ameliorare a condițiilor economice.
Nu este injust faptul că de multă vreme a prevalat o tendință de formare a unor astfel de prețuri la produsele agricole încât cea mai mare parte a populației a abandonat agricultura și s-a orientat înspre industriile de procesare. Dacă nu s-ar fi manifestat această tendință, 90% din populație, sau mai mult, încă s-ar mai ocupa cu agricultura și dezvoltarea industriilor de procesare ar fi fost oprită. Toate segmentele populației, inclusiv fermierii, ar fi fost într-o situație mai rea. Dacă ar fi fost pusă în practică doctrina scolastică a prețurilor juste, atunci încă ar prevala condițiile economice care au existat în sec. al XIII-lea. Cifrele demografice ar fi mult mai reduse decât sunt astăzi și nivelul de trai ar fi mult mai scăzut.
Ambele variante ale doctrinei prețurilor juste, cea filosofică și cea populară, converg întru condamnarea prețurilor și a ratelor slariale, așa cum sunt acestea determinate pe piața liberă. Dar negativismul acesta nu furnizează, în sine, nici un răspuns la întrebarea care este nivelul pe care ar trebui să-l atingă prețurile și ratele salariale. Dacă spiritul de dreptate trebuie ridicat la rangul de etalon ultim al acțiunii umane, atunci trebuie să-i spunem inambiguu fiecărui actor ce trebuie să facă, ce prețuri trebuie să solicite și ce prețuri trebuie să achite, în fiecare caz concret; și [p.729] trebuie să-i silim – recurgând la un aparat de constrângere și coereciție violentă – să respecte aceste ordine pe toți cei care ar îndrăzni să nu asculte. Trebuie să înființăm o autoritate supremă, care să emită norme și să reglementeze comportamentul în toate privințele, care să modifice aceste norme la nevoie, să le interpreteze corect și să întrebunțeze forța pentru impunerea lor. Prin urmare, înlocuirea urmăririi egoiste a profitului cu dreptatea socială și cu simțul echității necesită, în vederea realizării lor, tocmai acele politici de amestec guvernamental în afaceri pe care adepții purificării morale a lumii doresc să le facă superflue. Nici un fel de deviere de la piața neobstrucționată nu poate fi gândită fără înregimentare autoritară. Nu are importanță dacă autoritatea care deține aceste puteri se numește stat laic sau preoție teocratică.
Reformatorii, atunci când îi îndeamnă pe oameni să renunțe la egoism, li se adresează capitaliștilor și antreprenorilor și, uneori, deși numai în mod timid, chiar și salariaților. Numai că economia de piață este un sistem bazat pe supremația consumatorilor. Predicatorii ar trebui să li se adreseze consumatorilor, nu producătorilor. Ei ar trebui să-i convingă pe consumatori să nu mai prefere marfă mai bună și mai ieftină, mai degrabă decât marfă mai proastă și mai scumpă, ca nu cumva să-i lezeze pe producătorii mai ineficienți. Ei ar trebui să-i convingă pe aceștia să-și reducă propriile lor cumpărături, pentru a le da oamenilor mai săraci posibilitatea de a cumpăra mai mult. Dacă cineva dorește să-i convingă pe consumatori să acționeze în felul acesta, atunci acela trebuie să le spună explicit ce să cumpere, în ce cantitate, de la cine și la ce prețuri; și trebuie să se îngrijească de impunerea ordinelor sale prin coerciție și constrângere. Dar, în cazul acesta, el va fi adoptat exact sistemul de control autoritar pe care reformatorii morali urmăresc să-l facă inutil.
Gradul de libertate de care se pot bucura indivizii în cadrul cooperării sociale este condiționat de concordia dintre câștigurile private și binele public. În limitele orbitei în care, urmărindu-și propriul său bine, individul promovează totodată – sau cel puțin nu subminează – bunăstarea materială a semenilor săi, persoanele care-și urmăresc propriile lor interese nu subminează nici prezervarea societății, nici bunăstarea altor oameni. Se conturează astfel o sferă al libertății și a inițiativei individuale, o sferă în care omului i se permite să aleagă și să acționeze așa cum dorește el. Sfera aceasta de libertate, poreclită disprețuitor “libertate economică” de către socialiști și intervenționiști, este singurul lucru care face cu putință toate acele condiții numite îndeobște libertăți, în cadrul sistemului de cooperare socială bazat pe diviziunea muncii. Este vorba despre economia de piață, sau despre capitalism, alături de corolarul său politic (“suprastructura”, cum ar spune marxiștii), guvernul reprezentativ.
Cei ce afirmă că există un conflict între spiritul achizitiv al diverșilor indivizi, sau între spiritul achizitiv al indivizilor, pe de o parte și binele comun, pe de alta, nu pot evita să pretindă suprimarea dreptului indivizilor de a alege și de a acționa. Ei trebuie să înlocuiască discreția cetățenilor cu supremația comitetului central de management al producției. În schema lor privitoare la binele societății nu există nici un fel de loc lăsat pentru inițiativa privată. Autoritatea emite ordine și toată lumea este silită să le dea ascultare.[i]
5. Ce înseamnă laissez faire
În Franța secolului al XVIII-lea, dictonul laissez faire, laissez passer reprezenta formula în care și-au încapsulat programul unii dintre adepții libertății. Scopul urmărit de ei era instituirea unei societăți de piață neobstrucționată. În vederea atingerii acestui scop, ei cereau abolirea tuturor legilor care-i împiedicau pe oamenii mai întreprinzători și mai eficienți să-i depășească pe rivalii lor mai puțin întreprinzători și mai puțin eficienți și care restricționau mobilitatea persoanelor și a bunurilor. Iată ce trebuia să exprime această faimoasă maximă.
În epoca noastră, de atracție pasionată față de omnipotența statală, formula laissez faire a căzut în dizgrație. Opinia publică o consideră acum o manifestare atât a depravării morale, cât și a unei totale ignoranțe.
Din perspectiva intervenționiștilor, alternativa care ni se oferă este: “forțe automate” sau “planificare conștientă”.[3] Este evident, sugerează el, că a ne bizui pe niște procese automate ar fi pură prostie. Nici un om rațional nu ne poate recomanda serios să nu facem nimic și să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, fără amestecul nici unei acțiuni deliberate. Un plan, tocmai în virtutea faptului că reprezintă o manifestare a acțiunii conștiente, este incomparabil superior absenței oricărei planificări. Ni se spune că laissez faire ar însemna: lăsați relele să continue, nu încercați să îmbunătățiți situația omenirii prin acțiune rațională.
Acest tip de discurs este total eronat. Argumentul avansat în favoarea planificării este în întregime derivat dintr-o interpretare abuzivă a unei metafore. El nu are nici o bază, în afara conotațiilor asociate termenului “automate”, care este întrebunțat, în sens metaforic, pentru descrierea procesului pieței. ((4. A se vedea mai sus, pp. 315-316.)) Dicționarul Concise Oxford Dictionary ((5. Ed. a 3-a, Oxford, 1934, p. 74.)) ne informează că “automat” însemnă “inconștient, lipsit de inteligență, exclusiv mecanic”. Dicționarul Webster’s Collegiate Dictionary ((6. Ed. a 5-a, Springfield, 1946, p. 73.)) ne informează că automat înseamnă “care nu se supune controlului voinței,…realizat fără aportul gândirii active și fără intenție sau direcționare conștientă”. Ce triumf este pentru adeptul planificării să joace această carte decisivă! [p.731]
Adevărul este că alegerea nu se face între un mecanism mort, sau un automatism rigid, pe de o parte și planificarea conștientă, pe de alta. Alternativa nu este plan sau absența oricărui plan. Întrebarea este: despre ale cui planuri vorbim? Trebuie, oare, să planifice fiecare membru al societății pentru el însuși, sau trebuie să planifice doar un stat bine intenționat, pentru toată lumea? Problema care se pune nu este automatism versus acțiune conștientă; ea este: acțiune autonomă a fiecărui individ, sau acțiune axclusiv a statului. Ea este libertate versus omnipotență guvernamentală.
Laissez faire nu înseamnă: lăsați să funcționeze forțele mecanice și inanimate. Înseamnă: lăsați-l pe fiecare individ să aleagă cum dorește să coopereze la diviziunea socială a muncii; lăsați-i pe consumatori să stabilească ce trebuie să producă antreprenorii. Planificarea înseamnă: lăsați numai statul să aleagă și să impună cu forța reglementările sale, cu ajutorul aparatului de constrângere și de coerciție.
În cadrul sistemului laissez-faire, afirmă planificatorul, nu se produc acele bunuri de care au “în realitate” nevoie oamenii, ci acelea de pe urma cărora sunt anticipate cele mai ridicate profituri. Obiectivul planificării este de a redirecționa planificarea către satisfacerea “adevăratelor” nevoi. Dar cine va decide care sunt “adevăratele” nevoi?
Astfel, bunăoară, profesorul Harold Laski, fostul președinte al Partidului Laburist Britanic, ar stabili ca obiectiv pentru direcția planificată a producției “ca întrebuințarea economiilor investitorului să se facă mai degrabă în domeniul locuințelor decât al sălilor de cinema”.[4]
Este irelevant dacă suntem sau nu de acord cu ideea profesorului, că locuințele mai bune sunt mai importante decât filmele de cinema. Fapt este că, prin cheltuirea unei părți a banilor lor pe bilete de cinema, consumatorii au făcut o altă alegere. Dacă masele de britanici, așadar aceiași oameni ale căror voturi i-au propulsat pe laburiști la putere, ar înceta să mai patroneze filmele de cinema și ar cheltui mai mult pe apartamente și locuințe confortabile, afaceriștii aflați în urmărirea profitului ar fi siliți să investească mai mult în construcția de case și de apartamente de locuit și mai puțin în direcția producției de filme cu buget ridicat. Dorința d-lui Laski este de a sfida dorințele consumatorilor – și de a le înlocui cu propria sa voință. El dorește să lichideze democrația pieței și să instituie domnia absolută a unui țar al producției. El poate considera că are dreptate, dintr-un punct de vedere “superior” – și că, în calitate de supraom, este chemat să-și impună propriile sale valori asupra maselor de oameni inferiori. Dar în cazul acesta ar trebui să aibă onestitatea să afirme deschis că așa stau lucrurile.
Toată această pledoarie exaltată pentru supereminența acțiunii guvernamentale [p.732] nu este altceva decât un paravan subțire pentru auto-deificarea interveționistului individual. Marele zeu Stat nu este mare zeu decât pentru că este ținut să facă exclusiv ceea ce dorește adeptul intervenționismului să vadă executat. Nu este autentic decât acel plan pe care îl aprobă pe deplin planificatorul individual. Toate celelalte planuri nu sunt decât niște contrafaceri. Atunci când folosește cuvântul “plan”, bineînțeles că autorul unei cărți despre beneficiile planificării nu se gândește decât la planul său propriu. El nu ia în calcul posibilitatea ca planul adoptat de guvern să difere de planul său. Diverșii planificatori nu sunt de acord între ei, decât cu privire la respingerea sistemului laissez faire, adică a libertății indivizilor de a alege și de a acționa. Ei sunt în total dezacord cu privire la alegerea unicului plan care urmează a fi adoptat. Oridecâteori sunt date în vileag evidentele și incontestabilele defecte ale politicilor intervenționiste, campionii intervenționismului reacționează la fel. Erorile, spun ei, au fost rezultatul intervenționismului incompetent; ceea ce propunem noi este intervenționismul de calitate, nu pe cel defectuos. Și, bineînțeles, că intervenționismul de calitate este cel care poartă marca profesorului însuși.
Laissez faire înseamnă: lăsați-l pe omul de rând să aleagă și să acționeze; nu-l siliți să se încline în fața unui dictator.
6. Amestecul guvernamental nemijlocit în sfera consumului
Atunci când cercetăm problemele intervenționismului, nu este necesar să ne preocupăm de acele acțiuni ale statului care urmăresc influențarea imediată a alegerii de către consumatori a bunurilor de consum. Fiecare demers de amestec guvernamental în afaceri trebuie să afcteze indirect consumul. Pe măsură ce amestecul guvernamental alterează datele pieței, este inevitabil ca el să modifice și evaluările și comportamenul consumatorilor. Dar, dacă obiectivul guvernului nu este decât de a-i sili nemijlocit pe consumatori să consume alte bunuri decât pe cele pe care le-ar fi consumat în absența decretului guvernamental, nu se ivesc niciun fel de probleme deosebite, care să necesite cercetarea lor de către teoria economică. Este neîdoielnic că un aparat polițienesc puternic și nemilos are puterea de a impune cu forța asemenea decrete.
Atunci când ne ocupăm de alegerile consumatorilor, nu întrebăm despre motivele care l-au determinat pe cineva să cumplere a și să nu cumpere b. Noi nu cercetăm decât ce efecte au fost produse asupra prețurilor de piață – și, prin urmare, asupra producției – de comportamentul efectiv al consumatorilor. Efectele acestea nu depind de considerațiile care i-au determinat pe indivizi să cumpere a și să nu cumpere b; ele nu depind decât de acțiunile efective de cumpărare și de abținere de la a cumpăra. Este irelevant pentru determinarea prețurilor măștilor de gaz dacă oamenii le cumpără din proprie inițiativă, sau pentru că statul silește pe toată lumea [p.733] să cumpere o astfel de mască. Tot ceea ce contează este magnitudinea cererii.
Statele care urmăresc să păstreze aparențele externe ale libertății chiar și atunci când o îngrădesc pe aceasta, își cosmetizează intervențiile directe din sfera consumului, sub găteala amestecului în sfera producției. Obiectivul prohibiției americane a fost de a-i împiedica pe locuitorii individuali ai țării să consume băuturi alcoolice. Dar legea, în mod ipocrit, n-a decretat consumul de băuturi alcoolice ilegal ca atare și nu l-a penalizat pe acesta. Ea n-a interzis decât producția, vânzarea și transportarea de băuturi amețitoare, așadar tranzacțiile de piață care preced acțiunea de a bea. Ideea era că oamenii se lasă atrași de viciul băuturii numai pentru că niște afaceriști veroși abuzează de ei. Era, cu toate acestea, evident că obiectivul prohibiției era de a restricționa libertatea indivizilor de a-și cheltui dolarii și de a-și petrece viața în felul dorit de ei. Restricțiile impuse asupra afacerilor nu erau destinate decât atingerii acestui obiectiv final.
Problemele ce afectează amestecul guvernamental direct în sfera consumului nu sunt probleme catalactice. Ele trec mult dincolo de sfera catalacticii și privesc chestiunile fundamentale ale vieții umane și ale organizării sociale. Dacă este adevărat că statul își dobândește autoritatea de la Dumnezeu și că Providența este aceea care-i încredințează misiunea de a acționa ca paznic al populației ignorante și stupide, atunci este cu siguranță sarcina sa să înregimenteze toate aspectele conduitei supușilor săi. Stăpânul trimis de Dumnezeu cu siguranță că știe mai bine ce este bine pentru supușii săi decât pot ști ei înșiși. Este de datoria sa să-i păzească împotriva răului pe care și l-ar provoca, dacă ar fi lăsați de capul lor.
Oamenii care se auto-intitulează “realiști” nu realizează imensa importanță a principiilor implicate aici. Ei afirmă că nu doresc să discute problema dintr-un punct de vedere care, spun ei, este filosofic și academic. Abordarea lor este călăuzită exclusiv de considerații practice, susțin ei. Este un fapt incontestabil, spun ei, că anumiți oameni își provoacă singuri rău, lor și familiilor lor nevinovate, consumând medicamente narcotice. Numai niște doctrinari ar putea fi atât de dogmatici încât să obiecteze față de reglementarea comerțului cu aceste produse. Efectele ei benefice sunt incontestabile.
Însă lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Opiul și morfina sunt cu siguranță periculoase și generatoare de dependență. Numai că, odată admis principiul conform căruia este de datoria statului să-l păzească pe om împotriva propriilor sale nesăbuințe, nu mai poate fi avansată nici o obiecție serioasă împotriva altor restricții. Se pot aduce argumente serioase pentru interzicerea alcoolului și a nicotinei. Dar de ce să limtăm grija providențială a statului [p.734] doar la sfera protecției trupului individului? Oare răul pe care îl poate provoca un om minții sale și sufletului nu sunt încă și mai dezastruoase decât orice neajunsuri corporale? De ce să nu-l împiedicăm să citească literatură nocivă și să vizioneze spectacole proaste, să privească tablouri și statui rele și să asculte muzică proastă? Cu siguranță că dauna provocată de ideologiile nesănătoase este mult mai gravă decât cea provocată de medicamentele narcotice, atât pentru individ, cât și pentru societate în ansamblu.
Temerile acestea nu sunt doar niște spectre imaginare, care-i terorizează pe doctrinarii izolați. Este un fapt că nici un stat paternalist, fie el antic sau modern, nu s-a dat niciodată înapoi de la înregimentarea minților, a credințelor și a opiniilor supușilor săi. Dacă cineva îi abolește omului libertatea de a-și determina propriul consum, acela îi îndepărtează toate libertățile. Adepții naivi ai amestecului guvernamental în sfera consumului se amăgesc, atunci când neglijează ceea ce numesc cu dispreț aspectul filosofic al problemei. Ei susțin inconștient cauza cenzurii, a inchiziției, a religiei intoleranței și persecuția disidenților.
Analizând catalactica intervenționismului, noi nu discutăm aceste consecințe politice ale amestecului guvernamental direct în sfera consumului cetățenilor. Pe noi nu ne preocupă decât acele acțiuni de imixtiune care urmăresc să-i silească pe antreprenori și pe capitaliști să întrebuințeze factorii de producție altfel decât ar fi făcut-o dacă ar fi ascultat doar de comenzile pieței. Făcând aceasta, noi nu ridicăm problema dacă aceasă imixtiune este bună sau rea, din vreun punct de vedere preconceput. Noi punem doar întrebarea dacă ea poate sau nu să atingă acele obiective pe care urmăresc să le atingă cei ce recurg la ea.
Corupția
Analiza intervențuionismului ar fi incompletă dacă nu ne-am referi și la fenomenul corupției.
Practic, nu există acțiuni de amestec guvernamental în sfera proceselor pieței care, văzute din punctul de vedere al cetățenilor afectați de ele, să nu trebuiască a fi calificate fie drept confiscări, fie drept cadouri. De regulă, un grup se înavuțește pe seama altor indivizi, sau a altor grupuri de indivizi. Dar există multe cazuri în care pagubei suferite de anumiți oameni nu-i corespunde nici un avantaj al altora.
Nu există nimic de felul unei metode juste și echitabile de exercitare a imensei puteri pe care o pune intervenționismul în mâinile legislativului și ale executivului. Adepții intervenționismului pretind să înlocuiască efectele – după cum spun ei “socialmente” dăunătoare – ale proprietății private și ale intereselor împământenite, cu discreția nelimitată a [p.735] legislatorului cu desăvârșire înțelept și dezinteresat, secondat de asistenții săi conștiincioși și neobosiți, birocrații. În ochii lor, omul de rând este un copil neajutorat, care are mare nevoie de un gardian paternalist, care să îl păzească de capcanele viclene ale unei cete de răufăcători. Ei resping toate noțiunile tradiționale de lege și legalitate, în numele unei idei de dreptate “mai înalte și mai nobile”. Orice ar face ei înșiși este întotdeauna drept, deoarece le dăunează acelora care ar dori, în mod egoist, să păstreze pentru ei înșiși ceea ce, din punctul de vedere al concepției acestea superioare despre dreptete, ar trebui să le aparțină altora.
Noțiunile de egoism și de lipsă de egoism, așa cum intervin ele în asemenea raționamente, sunt auto-contradictorii și sterile. După cum am arătat, fiecare acțiune urmărește atingerea unei stări de lucruri pe care actorul o consideră mai bună decât starea care ar fi existat în lipsa acțiunii sale. În acest sens, fiecare acțiune trebuie calificată drept egoistă. Omul care le dă de pomană copiilor flămânzi o face fie pentru că evaluează propria sa satisfacție, anticipată de pe urma facerii acestui cadou, ca fiind superioară oricărei alte satisfacții, pe care și-ar putea-o procura cheltuind suma respectivă de bani, fie pentru că speră să fie răsplătit în lumea de dincolo. În sensul acesta, politicianul este întotdeauna egoist, indiferent dacă susține un program popular pentru a fi ales, sau dacă rămâne ferm legat de propriile sale convingeri nepopulare, lipsindu-se astfel de beneficiile pe care le-ar putea culege prin trădarea lor.
În terminologia anticapitalismului, cuvintele egoist și neegoist sunt întrebuințate pentru a-i clasifica pe oameni, din punctul de vedere al unei doctrine care socotește că singura stare naturală și echitabilă a condițiilor sociale constă în egalitatea avuțiilor și a veniturilor, care-i numește exploatatori pe cei care câștigă mai mult decât salariul mediu și care condamnă activitățile antreprenoriale, ca fiind dăunătoare binelui comun. A face afaceri, a depinde nemijlocit de aprobarea sau dezaprobarea acțiunilor tale de către consumatori, a căuta să câștigi patronajul cumpărătorilor și a obține profit, atunci când reușești să îi satisfaci pe aceștia mai bine decât rivalii tăi este egoist și rușinos, din punctul de vedere al ideologiei oficialităților. Numai cei aflați pe ștatul de plată guvernamental sunt socotiți nobili și lipsiți de egoism.
Din nefericire, deținătorii de funcții publice și stafurile lor nu sunt angelici. Ei află foarte curând că, pentru oamenii de afaceri, deciziile lor înseamnă fie pierderi considerabile, fie – uneori – câștiguri considerabile. Cu siguranță că există și birocrați care nu primesc mită; dar există și alții, care sunt dornici să profite de orice șansă “sigură” de a “împărți” [beneficiile] cu cei pe care îi favorizează deciziile lor.
Favoritismul este pur și simplu inevitabil, în multe ramuri ale administrației măsurilor intervenționiste. Să luăm, de pildă, cazul permiselor de export, sau de import. Pentru beneficiarul său, un asemenea permis are o anumită valoare bănească. Cui trebuie, oare să-i acorde guvernul permisul – și cui trebuie să i-l refuze? Nu există nici un criteriu neutru sau obiectiv disponibil, pentru a lua această decizie în mod nepărtinitor și fără a da curs nici unui favoritism. [p.736] Nu contează dacă tranșarea afacerii este sau nu însoțită de vreun transfer monetar. Scandalul este același, chiar dacă permisiunea este acordată unor oameni care au furnizat, sau de la care se așteaptă să furnizeze alte feluri de servicii valoroase (cum ar fi acordarea voturilor) în beneficiul celor de care depinde decizia.
Corupția este efectul obișnuit al intervenționismului. Problemele care se ivesc pot fi lăsate în seama istoricilor și avocaților.[5]
[1] A se vedea mai sus, pp. 258-259.
[2] A se vedea mai jos, pp. 758-767.
[3] Cf. A. H. Hansen, “Social Planning for Tomorrow”, în The United States after the War, Cornell University Lectures, Ithaca, 1945, pp. 32-33.
[4] Cf. radioprogramul lui Laski, “Revolution by Consent”, transcris în Talks, X, nr. 10, octombrie 1945, 7.
[5] Se obișnuiește astăzi să se pledeze cauza revoluțiilor comuniste prin denunțarea guvernelor necomuniste supuse atacului, ca fiind corupte. Astfel, cineva a încercat să justifice susținerea acordată de către o parte din presa americană și de către anumiți reprezentanți ai administrației americane, mai întâi comuniștilor chinezi, iar apoi celor din Cuba, etichetând drept corupte regimurile lui Cean Kai-șec, iar api pe cel al lui Batista. Dar, din acest punct de vedere, apare drept justificată orice revoluție comunistă, împotriva oricărui guvern, care nu este întru totul adept al politicilor laisser faire.
[i] Reamintim că Mises are în vedere exclusiv un sistem capitalist intensiv, de diviziune intensa a muncii, care nu poate fi menținut și coordonat decât pe baza calculului monetar. Altminteri, posibilitatea menținerii în mod strict non-violent a unor mici comunități agrare non-industriale, rupte atât de domnia motivației profitului monetar, cât și de statul asistențial, o ilustrează, de exemplu, grupările de tip Amish. Impunerea unor restricții este într-adevăr necesară, dar ea este liber consimțită de fiecare participant în parte și se face numai pe baza sistemelor de boicot și de ostracizare non-agresive, dar ferme, a celor care încalcă normele de conduită ale grupului. A se vedea și mai jos, cap. XXXV, sec. 2, unde Mises menționează faimoasele “reducciones” ale misionarilor iezuiți din America de Sud, care ilustrează și posibilitatea asistențialismului și chiar a “comunismului” voluntar într-o societate agrară. Critica acestor aranjamente vizează, în general, vulnerabilitatea lor politică față de agresorii externi și vulnerabilitatea “malthusiană” a societăților neindustriale la creșteri ale populației în condiții de cvasi-stagnare tehnologică. Dar limitarea non-agresivă a cifrelor demografice (de exemplu în societăți orientate spre monahism) și un capital suficient de legitimitate in ochii opiniei publice străine ar putea, probabil, contribui la soluționarea acestor probleme. Ambele exemple au fost mediatizate de cinematografia contemporană (care a contribuit, astfel, la capitalul lor de legitimitate). Privite ca “aproximații economice” pentru mireni ale monahismului creștin independent de stat, sau ale primelor comunități creștine ele țin, în esență, de ordinea proprietății private (cf. de ex. ultima – și cea mai liberală – parte a cărții lui Robert Nozick, Anarchy, State and Utopia, 1974.) În afara societăților ne-industriale, în perspectiva încetării subminării prin educație publică și asistențialism a familiei și a altor comunități independente de stat (fie în urma prăbușirii structurilor statale sub greutatea propriei ineficiențe, fie în urma unei mutații ideologice prealabile), sistemele comunitare de protecție și furnizare de bunuri publice, bazate doar pe boicot, ostracism non-agresiv și (în cazul celor neangajate pe calea neîmpotrivirii violente la rău) pe violență strict defensivă (în cadrul unui sistem restitutiv de tipul descris în scrierile lui M. N. Rothbard), sunt de cert interes competitiv și în vederea menținerii unui sistem viabil pe termen lung de diviziune a muncii.
