1
Religia și etica socială
Religia, nu numai ca o biserică, ci de asemenea și ca o filosofie, este, ca și oricare alt fapt al vieții spirituale, un produs al cooperării sociale a oamenilor. Gândirea noastră nu este cu nici un chip un fenomen individual independent de toate relațiile și tradițiile sociale; ea are un caracter social tocmai datorită faptului că ea urmează metode de gândire formate în cursul mileniilor de cooperare între nenumărate grupuri. Iar noi suntem în stare, la rândul nostru, să preluăm aceste metode de gândire numai pentru că suntem membri ai societății. Acum, pentru exact același motiv, nu ne putem închipui religia ca un fenomen izolat. Chiar și misticul, care uită de ceea ce îl înconjoară copleșit de bucurie pe când are experiența comuniunii cu Dumnezeul său, nu și-a făcut religia prin propriile sale eforturi. Formele de gândire care l-au dus la ea nu sunt creația lui individuală; ele aparțin societății. Un Kaspar Hauser nu poate să elaboreze o religie fără ajutor din afară. Religia, ca toate celelalte lucruri, s-a dezvoltat istoricește și este supusă schimbării constante care afectează fiecare fenomen social.
Dar religia este de asemenea și un factor social, în sensul că privește relațiile sociale dintr-un unghi special și, în consecință, pune în vigoare reguli de conduită omenească în societate. Ea nu poate refuza să-și expună principiile în chestiuni de etică socială. Nici o religie care își propune să dea devotaților ei un răspuns la problema vieții și să-i consoleze unde au cea mai mare nevoie de consolare nu poate rămâne mulțumită cu interpretarea relațiilor omului cu natura, cu devenirea și cu trecerea în lumea cealaltă. Dacă lasă pe dinafară relațiile dintre om și om, ea nu poate produce nici o regulă pentru conduita pământească, ci îl părăsește pe credincios de îndată ce el începe să gândească despre nepotrivirea relațiilor sociale. Religia trebuie să-i ofere un răspuns când el întreabă de ce există săraci și bogați, violență și justiție, război și pace, sau îl va forța să caute un răspuns în altă parte. Aceasta ar însemna să-și piardă priza asupra aderenților ei și puterea asupra spiritului. Fără etică socială religia ar fi moartă.
Astăzi religiile mohamedană și mozaică sunt moarte. Ele nu oferă aderenților lor nimic mai mult decât un ritual. Ele știu cum să prescrie rugăciuni și posturi, anumite feluri de hrană, circumcizie și celelalte; dar aceasta este totul. Ele nu oferă nimic minții. Complet despiritualizate, tot ceea ce ele învață și predică sunt forme legale și reguli externe. Ele îl închid pe adeptul lor într-o cușcă de obiceiuri tradiționale, în care el adesea de abia este în stare să răsufle; dar pentru sufletul său lăuntric ele nu au nici un mesaj. Ele suprimă sufletul, în loc de a-l înălța și mântui. De multe secole în islam, de aproape două mii de ani în iudaism, nu au mai fost nici un fel de mișcări religioase noi. Astăzi religia evreilor este întocmai cum era compus talmudul. Religia islamului nu s-a schimbat din zilele cuceririlor arabe. Literatura lor, filosofiile lor continuă să repete vechile idei și nu pătrund dincolo de cercul teologiei. În zadar se caută între ei oameni și mișcări așa cum a produs creștinismul apusean în fiecare secol. El își mențin identitate numai respingând ceea ce este străin și „diferit”, din tradiționalism și conservatism. Numai ura lor față de ceea ce este străin îi trezește la fapte mari din timp în timp. Toate sectele noi, chiar și noile doctrine care se ridică cu ele, nu sunt nimic mai mult decât ecouri ale acestei lupte împotriva a tot ceea ce e străin, nou și necredincios. Religia nu are nici o influență asupra vieții spirituale a individului, acolo unde este măcar în stare să se dezvolte împotriva presiunii înăbușitoare a tradiționalismului rigid. Aceasta se vede cel mai lămurit din lipsa de influență clericală. Respectul pentru cler este pur superficial. În aceste religii nu este nimic care ar putea fi comparat cu influența profundă pe care o exercită clerul în bisericile apusene – deși de un ordin diferit în fiecare biserică; nu este nimic care să se compare cu episcopul iezuit, cel catolic și cu pastorul protestant. Aceeași inerție era în religiile politeiste ale antichității și mai este încă în biserica răsăriteană. Biserica grecească este moartă de mai bine de o mie de ani. [1] Numai în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea a produs încă o dată un om în care speranța și credința au izbucnit ca un foc. Dar creștinismul lui Tolstoi, oricât ar fi învăluit de un nimb răsăritean și rusesc, este întemeiat în fond pe idei apusene. Este în special caracteristic acestui mare evanghelist că, spre deosebire de fiul neguțătorului italian, Francisc de Assisi, sau de fiul minerului german, Martin Luther, el nu a venit din popor, ci din nobilime care, prin creștere și educație, fusese complet occidentalizată. Biserica rusească propriu-zisă a produs în cel mai bun caz oameni ca Ion din Kronstandt sau Rasputin.
Acestor biserici moarte le lipsește orice etică specială. Harnack spune despre biserica grecească: [2] „Adevărata sferă a vieții de muncă, a cărei moralitate trebuie să fie reglementată de credință, cade în afara observației ei directe. Aceasta este lăsată pe seama statului și a națiunii.” Dar lucrurile stau altfel în biserica vie a apusului. Aici, unde credința nu este încă stinsă, unde nu este doar forma externă care ascunde ritualul fără înțeles al preotului; unde, înr-un cuvânt, ea cuprinde omul întreg, se găsește străduința neîntreruptă pentru o etică socială. Membrii ei revin mereu la Scripturi pentru a-și reînnoi viața întru Domnul și mesajul Lui.
2
Evangheliile ca izvor al eticii creștine
Pentru credincios, Sfânta Scriptură este însumarea revelației divine, cuvântul lui Dumnezeu către umanitate, care trebuie să fie pentru vecii vecilor temelia de neclintit a întregii religii și a întregii comportări controlate de ea. Aceasta este adevărat nu numai despre protestant, care acceptă învățătura amvonului numai în măsura în care poate fi pusă de acord cu Sfânta Scriptură; este adevărat de asemenea și despre catolicii care, pe de o parte, derivă autoritatea Sfintei Scripturi din Biserică, dar, pe de altă parte, socotesc Sfânta Scriptură însăși de origine divină, învățând că a luat ființă cu ajutorul Sfântului Duh. Dualismul aici este rezolvat îndreptățind numai biserica să facă ceea ce este interpretarea autentică – infailibilă – a Sfintei Scripturi. Ambele credințe asumă unitatea logică și sistematică a întregilor scrieri sfinte; a arunca o punte peste dificultățile care se nasc din această presupunere trebuie să fie, așadar, una din cele mai importante misiuni ale doctrinei și științei ecleziastice.
Cercetarea științifică consideră scrierile Vechiului și Noului Testament ca izvoare istorice la care să se accede în același chip ca la toate celelalte documente istorice. Ea destramă unitatea bibliei și încearcă să dea fiecărei secțiuni locul ei în istoria literaturii. Acum, cercetarea modernă biblică de ordinul acesta este incompatibilă cu teologia. Biserica catolică a recunoscut acest fapt, dar biserica protestantă mai încearcă încă să se amăgească. N-are nici un sens să se reconstruiască caracterul unui Iisus istoric cu scopul de a construi pe aceste rezultate o doctrină de credință și morală. Eforturi de felul acesta stânjenesc cercetarea documentară de natură științifică, abătând-o de la țelurile ei adevărate și alocându-i misiuni pe care nu le poate îndeplini fără să introducă scări moderne de valori; în afară de aceasta, ele sunt contradictorii în sine. Pe de o parte, ele încearcă să explice istoricește pe Christos și originea creștinismului; pe de alta, să privească aceste fenomene istorice ca sursa eternă din care izvorăsc toate regulile de conduită ecleziastică, chiar și în lumea total diferită de astăzi. Ce este ea altceva decât o contradicție de a examina creștinismul cu ochiul unui istoric și pe urmă de a căuta o cheie pentru prezent în rezultatele studiului. Istoria nu poate prezenta niciodată creștinismul în „forma sa pură”, ci numai în „forma sa originală”. A le confunda pe acestea două înseamnă a închide ochii la două mii de ani de dezvoltare. [3] Eroarea în care cad mulți teologi protestanți în această chestiune este identică cu aceea comisă de către o secțiune a școlii istorice de drept, când a încercat să impună rezultatele cercetărilor ei în istoria jurisprudenței asupra legislației de azi și a administrării justiției. Acesta nu este modul de a proceda al adevăratului istoric, ci mai degrabă al unuia care neagă orice evoluție și orice posibilitate de evoluție. Contrastat cu absolutismul acestui punct de vedere, absolutismul mult condamnaților raționaliști „superficiali” ai secolului al optsprezecelea, care accentuau tocmai acest element de progres și evoluție, pare cu adevărat istoric în perspectiva sa.
Relația eticii creștine cu problema socialismului nu trebuie văzută, prin urmare, cu ochii teologilor protestanți, a căror cercetare este îndreptată către o „esență” neschimbătoare și nemișcată a creștinismului. Dacă se consideră creștinismul ca un fenomen viu și deci neîncetat în schimbare – o vedere nu atât de incompatibilă cu felul de a vedea al bisericii catolice, cum s-ar putea presupune la început – atunci trebuie a priori refuzat de a cerceta dacă socialismul sau proprietatea privată este în concordanță mai mare cu ideea sa. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să trecem în revistă istoria creștinismului și să ne gândim dacă a arătat vreodată preferință în favoarea unei forme sau a alteia de organizare socială. Atenția pe care o dăm scrierilor Vechiului și Noului Testament în timp este justificată de importanța lor, chiar și astăzi, ca surse de doctrină ecleziastică, dar nu de presupunerea că numai din ele singure se poate întrezări ce este în realitate creștinismul.
Țelul ultim al cercetării de felul acesta ar trebui să fie de a stabili dacă, atât acum, cât și în viitor, creștinismul trebuie să respingă necesarmente o economie bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Această chestiune nu poate fi lichidată doar prin stabilirea faptului, deja familiar, că încă de la începutul său, aproape acum două mii de ani, creștinismul și-a găsit propriile sale căi de împăciuire cu proprietatea privată. Pentru că s-ar putea întâmpla ca sau creștinismul, sau „proprietatea privată” să atingă un punct în evoluția sa care face compatibilitatea acestora două cu neputință – presupunând că a existat vreodată.
3
Creștinismul primitiv și societatea
Creștinismul primitiv nu era ascetic. Cu o acceptare bucuroasă a vieții dădea de bună voie la o parte idealurile ascetice care împânzeau multe secte contemporane. (Chiar și Sfântul Ioan Botezătorul trăia ca un ascet.) Ascetismul a fost introdus în creștinism de abia în secolele al treilea și al patrulea, de când datează reinterpretarea ascetică și reformarea ascetică a învățăturii evangheliei. Christosul Evangheliilor gustă viața între discipolii săi, se împrospătează cu hrană și băutură și împărtășește ospețele oamenilor. El este tot atât de departe de ascetism și de dorința de a fugi de lume, pe cât este de departe de necumpătare și desfrâu. [4] Singură atitudinea lui față de relațiile dintre sexe ne frapează ca ascetică, dar putem explica aceasta, așa cum putem explica toate învățăturile practice ale evangheliilor – și ele nu oferă nici un fel de reguli pentru viață, în afară de unele practice – prin concepția de bază care ne dă întreaga noastră idee despre Iisus, concepția de Mesia.
„S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în evanghelie.” Acestea sunt cuvintele cu care, în Evanghelia de la Marcu, își face intrarea Mântuitorul. [5] Iisus se consideră profet al împărăției apropiate a lui Dumnezeu, împărăția care, potrivit profeției străvechi, avea să aducă mântuirea de toate insuficiențele pământești și odată cu ea de toate grijile economice. Adepții lui nu mai au nimic de făcut decât să se pregătească pentru această zi. Timpul de îngrijorare pentru treburile pământești a trecut, căci acum, în așteptarea împărăției, oamenii trebuie să se îngrijească de lucruri mai importante. Iisus nu oferă nici o regulă pentru acțiunea și lupta pământească; împărăția lui nu este din lumea aceasta. Regulile de conduită pe care el le dă adepților săi sunt valabile numai pentru intervalul scurt de timp care mai trebuie încă trăit în așteptarea marilor lucruri care vor veni. În împărăția lui Dumnezeu nu vor exista griji economice. Acolo credincioșii vor mânca și vor bea la masa Domnului. [6] Pentru această împărăție toate sfaturile economice și politice ar fi de aceea superflue. Iar pregătirile făcute de Iisus trebuie privite ca simple expediente de tranziție. [7]
Numai în felul acesta putem înțelege de ce recomandă Iisus poporului său, în predica de pe munte, să nu se gândească la hrană, băutură și îmbrăcăminte; de ce el îndeamnă să nu se semene, nici să culeagă sau să adune în hambare, să nu muncească sau să toarcă. Este singura explicație, de asemenea, a „comunismului” său și al discipolilor săi. Acest „comunism” nu este socialism; nu este producție cu mijloace de producție aparținând comunității. Nu este nimic mai mult decât o distribuție de bunuri de consum între membrii comunității – „fiecăruia, după cum avea fiecare trebuință”. [8] Este un comunism de bunuri de consum, nu de mijloace de producție, o comunitate de consumatori, nu de producători. Creștinii primitivi nu produc, nu muncesc și nu adună nimic. Noii convertiți își vând posesiunile și împart produsul cu frații și surorile. Un mod de viață de felul acesta este intenabil timp mai îndelungat. Poate fi privit ca o ordine temporară, ceea ce era intenționat de fapt să fie. Discipolii lui Christos trăiau în așteptarea zilnică a mântuirii.
Ideea de împlinire iminentă a creștinismului primitiv se transformă treptat în acea concepție a judecății de apoi, care stă la rădăcina tuturor mișcărilor ecleziastice care au avut vreo existență mai prelungită. Mână în mână cu această transformare a mers întreaga reconstrucție a regulilor de viață creștine. Așteptarea venirii împărăției lui Dumnezeu nu mai putea servi de bază. Când congregațiile încercau să se organizeze pentru o viață mai prelungită pe pământ, ele au trebuit să înceteze de a mai cere ca membrii lor să se abțină de la muncă și să se dedice vieții contemplative ca pregătire pentru împărăția divină. Nu numai că au trebuit să tolereze participarea fraților lor la munca lumii, ele au fost nevoite să insiste asupra ei, căci altfel ar fi fost distruse condițiile necesare pentru existența religiei lor. Și astfel creștinismul, care a început cu indiferență completă pentru toate condițiile sociale, a canonizat de fapt ordinea socială a Imperiului Roman decadent, o dată ce începuse procesul de adaptare a bisericii la acea ordine.
Este o eroare să vorbim despre învățăturile sociale ale creștinismului primitiv. Christosul istoric și învățăturile sale, așa cum le prezintă partea cea mai veche a Noului Testament, sunt cu totul indiferente pentru toate considerațiile sociale. Nu că Christos nu a criticat aspru starea de lucruri existentă, dar el nu credea că merită să ia în considerație cum s-ar putea îmbunătăți lucrurile, nici chiar să se gândească măcar la ele. Aceasta este treaba lui Dumnezeu. El își va întemeia propria lui împărăție glorioasă și fără defecte, iar venirea ei va fi curând. Nimeni nu știa cum va arăta această împărăție, dar un singur lucru era sigur; în ea se va trăi fără griji. Iisus omite toate amănuntele mai mărunte și nici nu era nevoie de ele; pentru că evreii din timpul său nu se îndoiau de splendoarea vieții în împărăția lui Dumnezeu. Profeții anunțaseră această împărăție și cuvintele lor continuau să trăiască în mințile oamenilor, formând într-adevăr conținutul esențial al gândirii lor religioase.
Așteptarea propriei reorganizări a lui Dumnezeu, când va fi venit timpul, și transferarea exclusivă a acțiunii și gândirii în întregime asupra împărăției viitoare a lui Dumnezeu făceau învățătura lui Iisus cu totul negativă. El respinge tot ceea ce există, fără să ofere nimic de pus în loc. El ajunge la dizolvarea tuturor legăturilor sociale existente. Discipolul trebuie nu numai să fie indiferent față de întreținerea sa proprie, trebuie nu numai să se abțină de la muncă și să se lipsească pe sine de toate bunurile, dar el trebuie să urască „pe tatăl său și pe mama sa și pe femeia sa și pe copiii săi și pe frații săi și pe surorile sale, ba încă și viața sa”. [9] Iisus poate să tolereze legile lumești ale Imperiului Roman și prescripțiile legii iudaice pentru că el este indiferent față de ele, disprețuindu-le ca lucruri importante numai între limitele înguste ale timpului, și nu pentru că el le recunoaște valoarea. Zelul său în a distruge legăturile sociale nu cunoaște limite. Imboldul din spatele purității și puterii acestei negații complete este inspirația extatică și speranța entuziastă pentru o lume nouă. De aici atacul său pasionat împotriva tuturor lucrurilor care există. Totul poate fi distrus, pentru că Dumnezeu, în atotputernicia lui, va construi ordinea viitoare. Nici o nevoie de a cerceta dacă ceva poate fi dus dincolo de vechea în noua ordine, pentru că această ordine nouă se va naște fără ajutor omenesc. Ea nu cere, prin urmare, de la adepții ei nici un sistem de etică, nici o conduită anumită în vreo direcție pozitivă. Credință și numai credință, speranță, așteptare – aceasta este tot de ce are nevoie. El n-are nevoie să contribuie cu nimic la construcția viitorului, pentru aceasta s-a îngrijit Dumnezeu însuși. Paralela modernă cea mai clară la atitudinea de completă negare a creștinismului primitiv este bolșevismul. Bolșevicii doresc de asemenea să distrugă toate lucrurile ce există, pentru că le socotesc ca iremediabil rele. Dar ei au în minte idei, nedefinite și contradictorii cum sunt ele, despre ordinea socială viitoare. Ei cer nu numai ca adepții lor să distrugă tot ceea ce este, dar și ca să urmărească o anumită linie de conduită care duce către împărăția viitoare la care ei au visat. Învățătura lui Iisus în privința aceasta, pe de altă parte, este doar negație. [10]
Iisus nu a fost un reformator social. Învățăturile sale nu aveau aplicații morale la viața pe pământ, și instrucțiunile sale către discipoli au înțeles numai în lumina țelului lor imediat – a aștepta pe Domnul cu mijloacele încinse și cu făclii aprinse, „ca, venind și bătând, îndată să-i deschidă”. [11] Aceasta este tocmai ceea ce a îngăduit creștinismului să facă progresul său triumfător prin lume. Fiind neutru față de oricare sistem social, a fost în stare să traverseze secolele fără să fie distrus de uriașele revoluții sociale care au avut loc. Numai pentru motivul acesta a putut el să devină religia împăraților romani și a antreprenorilor anglo-saxoni, a negrilor africani și a teutonilor europeni, a nobililor feudali medievali și a lucrătorilor industriali moderni. Fiecare epocă și fiecare partid au fost în stare să ia de la el ceea ce voiau, pentru că nu conține nimic care să-l lege de o ordine socială definită.
4
Interzicerea dobânzii de către legea canonică
Fiecare epocă a găsit în evanghelii ceea ce a căutat să găsească acolo și a trecut cu vederea ceea ce dorea să treacă cu vederea. Aceasta este cel mai bine dovedit cu referință la importanța preponderentă pe care etica socială ecleziastică a legat-o de multe ori de doctrina cametei. [12] Cererea făcută discipolilor lui Christos în evanghelii și alte scrieri ale Noului Testament este ceva cu totul diferit de renunțarea la dobândă asupra capitalului împrumutat. Interzicerea canonică a dobânzii este un produs al doctrinei medievale despre societate și negoț și nu avea nimic a face, la origine, cu creștinismul și învățăturile sale. Condamnarea morală a cametei și prohibirea dobânzii a precedat creștinismul. Ele au fost preluate de la scriitorii și legiuitorii antichității și lărgită pe măsură ce se dezvolta lupta dintre agricultori și comercianții și negustorii care se ridicau. Numai atunci au încercat oamenii să le susțină cu citate din Sfânta Scriptură. Nu se făcea opoziție la luatul dobânzii pentru că o cerea creștinismul, ci mai degrabă pentru că îl condamna publicul, și de aceea oamenii au încercat să citească în scrierile creștine o condamnare a cametei. Pentru scopul acesta Noul Testament părea la început fără folos și, în consecință, s-a recurs la Vechiul Testament. Secole de-a rândul, nimeni nu s-a gândit să citeze nici un pasaj din Noul Testament pentru susținerea prohibiției. A trecut câtăva vreme mai înainte ca arta scolastică a interpretării să reușească în a citi ceea ce căuta în acel mult citat pasaj din Luca, și astfel să găsească o susținere în evanghelii despre suprimarea cametei. [13] Aceasta nu s-a întâmplat decât la începutul secolului al XII-lea. Numai după decretul lui Urban al III-lea este citat acest pasaj ca dovadă a prohibiției. [14] Construcția ridicată atunci pe cuvintele lui Luca era însă cu totul intenabilă. Pasajul nu are cu siguranță nimic a face cu luatul dobânzii. Este posibil ca, în contextul acelui pasaj, Μηδέν άπελίξοντεζ sγ însemne „nu conta pe restituirea a ceea ce este împrumutat”. Sau mai probabil: „să împrumuți nu numai celor cu bună stare, care pot de asemenea să-ți împrumute și ție cândva, dar și aceluia de la care nu este de așteptat aceasta, săracului”. [15]
Marea importanță pe care oamenii o legau de acest pasaj contrastează acut cu lipsa lor de considerație pentru alte porunci și interdicții din evanghelii. Biserica medievală era înclinată să ducă ordinul împotriva cametei la concluzia lui logică, dar omitea cu rea voință să pună în vigoare multe porunci clare și fără ambiguitate ale evangheliilor cu o fracțiune din energia închinată stârpirii acestei practici anumite. În chiar același capitol din Luca sunt ordonate sau interzise alte lucruri cu vorbe clare. Biserica, de pildă, nu și-a dat niciodată osteneala să interzică unui om care a fost furat să ceară înapoi ce este al său, nici nu a dezaprobat rezistența opusă hoțului, nici nu a încercat să înfiereze un act de judecată ca un act necreștinesc. Alte porunci din practica de pe munte, astfel ca indiferența față de mâncare și băutură, nu au fost niciodată puse în vigoare din toată inima. [16]
5
Creștinismul și proprietatea
Începând cu secolul al treilea, creștinismul a fost de folos atât celor care susțineau ordinea socială, cât și acelora care doreau să o răstoarne. Ambele părți au luat-o pe aceeași falsă cale de a se revendica de la Biblie și au găsit pasaje biblice pentru a le susține. Astăzi este tot așa: creștinismul se luptă atât pentru, cât și contra socialismului.
Dar toate eforturile de a găsi susținerea pentru instituția proprietății private, în general, și pentru proprietatea asupra mijloacelor de producție, în particular, în învățăturile lui Christos sunt cu totul în zadar. Nici o artă a interpretării nu poate găsi un singur pasaj în Noul Testament care ar putea fi citit ca susținând proprietatea privată. Aceia care caută un caz biblic trebuie să se întoarcă înapoi la Vechiul Testament sau să se mulțumească cu contrazicerea afirmației că comunismul a prevalat în congregația primilor creștini. [17] Nimeni nu a negat vreodată că comunitatea evreiască era familiară cu proprietatea privată, dar aceasta nu ne duce mai departe către definirea atitudinii față de ea a creștinismului primitiv. Există tot atât de puțină dovadă că Iisus aprobă ideile economice și politice ale legii iudaice ca și că nu le aprobă. Christos spune într-adevăr că el nu a venit ca să distrugă legea, ci ca s-o împlinească. [18] Dar aceasta ar trebui să încercăm să o înțelegem din singurul punct de vedere care face inteligibilă opera lui Iisus. Cuvintele nici că se pot referi la regulile legii mozaice, făcute pentru viața pământească înainte de venirea împărăției lui Dumnezeu, deoarece câteva din poruncile ei sunt în contrast acut cu acea lege. Putem admite că referința la „comunism” a primilor creștini nu dovedește nimic în favoarea „comunismului colectivist potrivit noțiunilor moderne” [19] și totuși să nu deducem din aceasta că Christos aproba proprietatea. [20]
Un lucru cu siguranță este clar, și nici o interpretare meșteșugită nu-l poate întuneca. Cuvintele lui Iisus sunt pline de resentiment împotriva celor bogați, și Apostolii nu sunt mai blajini în această privință. Omul bogat este condamnat pentru că este bogat, cerșetorul este lăudat pentru că este sărac. Singurul motiv pentru care Iisus nu declară război împotriva bogaților și nu predică răzbunare împotriva lor este pentru că Dumnezeu a spus: „Răzbunarea este a mea”. În împărăția lui Dumnezeu săracii vor fi bogați, dar bogații vor fi făcuți să sufere. Interpreții de mai târziu au încercat să înmoaie cuvintele lui Christos împotriva bogaților, din care cea mai puternică și mai veche versiune se găsește în evanghelia lui Luca, dar mai rămâne încă destul pentru a-i susține pe aceia care incită lumea la ură împotriva bogaților, la răzbunare, omor și incendiere. Până în timpul socialismului modern, nici o mișcare împotriva proprietății care s-a născut în lumea creștină nu a dat greș căutând autoritate în Iisus, Apostoli și Părinții Creștini, fără a mai menționa pe aceia care, ca Tolstoi, au făcut resentimentul evanghelic împotriva bogaților însăși inima și sufletul învățăturii lor. Acesta este un caz în care cuvintele Mântuitorului au purtat sămânță rea. Mai mult rău s-a făcut și mai mult sânge s-a vărsat din pricina lor decât prin persecuția ereticilor și arderea vrăjitoarelor. Ele au lăsat întotdeauna biserica lipsită de apărare împotriva tuturor mișcărilor care țintesc la distrugerea societății omenești. Biserica, ca organizație, a stat desigur întotdeauna de partea acelora care au încercat să înlăture atacul comunist. Dar nu a înfăptuit mult în această luptă. Pentru că a fost dezarmată neîncetat de cuvintele: „Fericiți cei săraci, căci a lor este împărăția cerurilor”.
De aceea nimic nu este mai puțin tenabil decât afirmația neîncetat repetată că religia, adică confesiunea de credință creștină, formează o apărare împotriva doctrinelor vrăjmașe proprietății și că face masele nereceptive la otrava ațâțării sociale. Fiecare biserică ce crește într-o societate clădită pe proprietatea privată trebuie să ajungă într-un fel oarecare la un aranjament cu proprietate privată. Dar luând în seamă atitudinea lui Iisus față de chestiunile vieții sociale, nici o biserică creștină nu poate să facă vreodată mai mult decât un compromis, un compromis care este eficace numai atâta timp cât nimeni nu insistă asupra interpretării literale a cuvintelor scripturii. Ar fi o nebunie să se susțină că iluminismul, subminând sentimentul religios al maselor, a deschis calea pentru socialism. Dimpotrivă, rezistența pe care a oferit-o biserica la răspândirea ideilor liberale este aceea care a pregătit terenul pentru resentimentul distructiv al gândirii socialiste moderne. Nu numai că biserica n-a făcut nimic ca să stingă focul, dar a mai suflat încă pe jăratec. Socialismul creștin a crescut în țările catolice și protestante, în timp ce biserica rusească a fost martoră la nașterea învățăturilor lui Tolstoi, care sunt neegalate în amărăciunea antagonismului lor față de societate. Adevărat că biserica oficială a încercat la început să reziste acestor mișcări, dar a trebuit să se supună în cele din urmă tocmai pentru că era lipsită de apărare împotriva cuvintelor scripturii.
Evangheliile nu sunt nici socialiste, nici comuniste. Ele sunt, după cum am văzut, indiferente față de toate chestiunile sociale, pe de o parte, pline de resentiment împotriva oricărei proprietăți, împotriva tuturor proprietarilor, pe de altă parte. Astfel s-a făcut că doctrina creștină, odată separată de contextul în care a predicat-o Iisus – așteptarea împărăției iminente a lui Dumnezeu – să poată fi extrem de distructivă. Niciodată și nicăieri nu poate un sistem de etică socială cuprinzând cooperarea socială să fie construit pe o doctrină care interzice orice preocupare legată de supraviețuire și muncă, în timp ce exprimă un resentiment înverșunat împotriva bogaților, predică ura față de familie și cere castrarea voluntară.
Înfăptuirile culturale ale Bisericii în secolele ei de dezvoltare sunt opera bisericii, nu a creștinismului. Este o chestiune deschisă cât de mult din această operă se datorează civilizației moștenite de la statul Roman și cât de mult ideii de dragoste creștină, complet transformată sub influența stoicilor și a altor filosofi antici. Etica socială a lui Iisus nu are nici o contribuție la această dezvoltare culturală. Înfăptuirea bisericii în acest caz a fost de a le fi făcut nedăunătoare, dar întotdeauna numai pentru o perioadă limitată de timp. De vreme ce biserica este obligată să mențină evangheliile ca temelie a ei, ea trebuie să fie întotdeauna pregătită pentru o revoluție din partea acelora dintre membrii ei care dau cuvintelor lui Christos o interpretare diferită de aceea hotărâtă de biserică.
Etica socială aplicată vieții pământești nu poate fi niciodată derivată din cuvintele evangheliilor. Importă prea puțin dacă ele sunt o raportare adevărată și justă despre ceea ce, ca o chestiune de istorie, a învățat Iisus. Căci, pentru fiecare biserică creștină, acestea împreună cu celelalte cărți ale Noului Testament trebuie să reprezinte temelia față de care caracterul ei esențial este distrus. Chiar dacă cercetarea istorică ar arăta, cu un grad mai mare de probabilitate, că Iisusul istoric a gândit și a vorbit despre societatea omenească altfel decât este pus să o facă în Noul Testament, doctrinele ei ar rămâne totuși neschimbate pentru biserică. Pentru biserică, ceea ce este scris în Noul Testament trebuie să rămână pentru totdeauna cuvântul lui Dumnezeu. Aici, în aparență, numai două lucruri sunt cu putință. Fie că biserica renunță, în chipul bisericii răsăritene, la răspunderea de a lua vreo atitudine față de problemele eticii sociale, moment în care încetează de a mai fi o forță morală și se limitează la acțiunea pur decorativă în viață. Sau poate să urmeze celălalt drum, cel luat de biserica apuseană, care a încorporat întotdeauna în învățăturile ei acea etică socială care-i servea cel mai bine interesele la momentul și în poziția ei în stat și societate. S-a aliat cu nobilii feudali împotriva șerbilor, a susținut economia bazată pe sclavie a plantațiilor americane, dar și-a însușit de asemenea – în cazul protestantismului și în special în calvinism – morala raționalismului care se ridica. A promovat lupta arendașilor irlandezi împotriva aristocraților englezi, s-a luptat cu sindicatele catolice împotriva antreprenorilor și cu guvernele conservatoare împotriva social democrației. Și în fiecare caz a fost în stare să-și justifice atitudinea cu citate din Biblie. Aceasta înseamnă de fapt o abdicare din partea creștinismului în câmpul eticii sociale, pentru că biserica devine astfel o unealtă fără voință în mâinile timpului și ale modei. Dar ceea ce este mai rău este că ea încearcă să bazeze fiecare fază a partizanatului pe învățăturile evangheliilor și, în felul acesta, încurajează fiecare mișcare să caute justificare scripturală pentru țelurile sale. Considerând caracterul pasajelor scripturale astfel exploatate, este clar că doctrinele cele mai distructive nu pot decât să câștige.
Dar chiar dacă încercarea de a construi pe baza evangheliilor o etică socială creștină independentă este lipsită de speranță, nu ar fi oare cu putință să se aducă doctrinele creștine în armonie cu o etică socială care promovează viața socială în loc de a o distruge, și astfel de a utiliza marile forțe ale creștinismului în serviciul civilizației? O astfel de transformare nu ar fi fără precedent în istorie. Biserica este acum împăcată cu faptul că cercetarea modernă a discreditat erorile Vechiului și Noului Testament cu privire la știința naturală. Ea nu mai arde pe rug ereticii care susțin că pământul se mișcă în spațiu, nici nu mai instituie proceduri inchiziționale împotriva omului care îndrăznește să se îndoiască de învierea lui Lazăr și de învierea trupească a morților. Chiar și preoților bisericii de la Roma li se îngăduie să studieze astronomia și istoria evoluției. Oare nu ar putea fi cu putință același lucru în sociologie? Oare nu s-ar putea împăca biserica cu principiul social al cooperării libere prin diviziunea muncii? Oare nu s-ar putea interpreta însuși principiul dragostei creștinești în acest sens?
Acestea sunt chestiuni care interesează nu numai biserica. Este vorba despre soarta civilizației. Pentru că nu este ca și cum rezistența bisericii față de ideile liberale ar fi nedăunătoare. Biserica este o forță atât de mare, încât ostilitatea ei față de forțele care aduc societatea în ființă ar fi îndeajuns pentru a sfărâma în bucăți întreaga noastră cultură. În ultimele decenii, am fost martori consternați la teribila ei transformare într-un dușman al societății. Pentru că biserica, cea catolică, cât și cea protestantă, nu este cel din urmă dintre factorii răspunzători pentru prevalența idealurilor distructive în lumea de astăzi; socialismul creștin nu a făcut aproape nimic mai puțin decât socialismul ateu pentru a aduce starea actuală de confuzie.
6
Socialismul creștin
Istoricește este ușor de înțeles aversiunea pe care biserica a arătat-o pentru libertatea economică și pentru liberalismul politic sub orice formă. Liberalismul este floarea acelei lămuriri raționale care a dat o lovitură de moarte regimului vechii biserici și din care a izvorât critica istorică modernă. Liberalismul a fost acela care a subminat puterea claselor, care fuseseră de secole strâns legate de biserică. El a transformat lumea mai mult decât a reușit vreodată creștinismul să o facă. El a restituit omenirea lumii și vieții. El a trezit forțe care au zgâlțâit temeliile tradiționalismului inert pe care se rezemau biserica și credința. Noua concepție a provocat bisericii o mare neliniște, și ea nu s-a ajustat încă nici măcar la aspectele exterioare ale epocii moderne. Adevărat că preoții în țările catolice stropesc apă sfințită pe căi ferate nou construite și pe dinamurile noilor centrale electrice, dar creștinul declarat se mai cutremură încă în sinea sa din pricina manifestărilor unei civilizații pe care credința sa nu o poate pricepe. Biserica a avut un resentiment puternic împotriva modernismului și a spiritului modern. Ce mirare să fie atunci că s-a aliat cu aceia pe care resentimentul i-a împins să dorească demontarea acestei minunate lumi noi și că a explorat înfierbântată arsenalul ei bine aprovizionat, ca să găsească mijloacele de a denunța lupta pământească pentru muncă și bogăție. Religia care se numea religia dragostei a devenit religia urii într-o lume care părea coaptă pentru fericire. Iar candidații distrugători ai ordinii sociale moderne contează să găsească un exponent în creștinism.
Este tragic că tocmai mințile cele mai mari ale bisericii, acelea care înțelegeau semnificația dragostei creștinești și acționau potrivit ei, au fost acelea care au luat parte la această operă de distrugere. Preoți și călugări care practicau adevărata caritate creștinească propovăduiau și învățau în spitale și închisori și știau tot ce era de știut despre suferința și păcatele omenirii – aceștia au fost cei dintâi prinși în cursă de noua evanghelie a distrugerii sociale. Numai o înțelegere fermă a filosofiei liberale i-ar fi putut imuniza față de resentimentul infecțios care bântuia printre protejații lor și era justificat de evanghelii. Așa cum a fost, ei au devenit dușmani primejdioși ai societății. Din opera carității a izvorât ura împotriva societății.
Unii dintre acești adversari emoționali ai ordinii economice liberale s-au oprit brusc înaintea opoziției pe față. Mulți însă au devenit socialiști – nu, desigur, socialiști atei, ca social-democrații proletari, ci creștini socialiști. Iar socialismul creștin tot socialism este.
A fost o greșeală nu mai mică a socialismului de a căuta o paralelă cu sine în secolele timpurii ale erei creștine, ca și în prima congregație. Chiar și „comunismul consumatorilor” din primele congregații a dispărut când așteptarea venirii împărăției a început să piardă teren. Metodele socialiste de producție nu au înlocuit-o, cu toate acestea, în societate. Ceea ce produceau creștinii era produs în propria sa fermă sau în atelierul propriu. Veniturile care îngrijeau de nevoiași și acopereau costul activităților comune veneau din contribuții, voluntare sau obligatorii, ale membrilor congregației, care produceau pe contul lor propriu, cu propriile lor mijloace de producție. Câteva exemple izolate de producție socialistă se poate să fi avut loc în congregațiile creștine din primele secole, dar nu există nici o probă documentară despre ele. Nu a existat niciodată un propovăduitor al creștinismului, ale cărui învățături și scrieri să ne fie cunoscute nouă, care îl recomandă. Găsim adesea pe Părinții Apostolici și pe Părinții Bisericii îndemnând pe adepții lor să se întoarcă la comunismul primei congregații, dar acesta este întotdeauna un comunism de consum. Ei nu recomandă niciodată organizarea socialistă a producției. [21]
Cel mai bine cunoscut dintre aceste îndemnuri spre lauda comunismului este acela al Sfântului Ioan Chrisostomul. În a unsprezecea dintre omiliile sale despre faptele Apostolilor, sfântul aplaudă comunismul consumatorilor din prima congregație creștină și pledează cu toată elocvența lui pătimașă pentru reînvierea lui. Nu numai că el recomandă această formă de comunism cu referință la exemplul Apostolilor și al contemporanilor lor, dar el încearcă să expună avantajele comunismului așa cum îl concepe el. Dacă toți creștinii din Constantinopol și-ar preda posesiunile unei stăpâniri comune, atunci s-ar aduna atât de mult, încât toți săracii creștini ar putea să fie hrăniți și nimeni n-ar îndura lipsuri, deoarece costul vieții în comun este mult mai mic decât acela al gospodăriilor separate. Aici Sfântul Chrisostom aduce argumente asemenea acelora produse astăzi de către oamenii care pledează pentru blocuri cu o singură bucătărie sau bucătării comune și încearcă să dovedească matematic economiile ce le-ar realiza o concentrare a gătitului și a gospodăritului. Cheltuiala, spune acest părinte al Bisericii, nu ar fi mare, iar fondul enorm care ar fi strâns prin adunarea laolaltă a bunurilor indivizilor ar fi inepuizabil, mai ales pentru că atunci binecuvântarea lui Dumnezeu ar fi răspândită cu și mai multă risipă peste credincioși. În afară de aceasta, fiecare nou venit ar fi obligat să adauge ceva la fondul general. [22] Aceste expuneri sobre, factuale ne arată că ce avea în minte Chrisostom era numai consumul colectiv. Comentariile sale cu privire la avantajele economice ale unificării, culminând în afirmația că diviziunea în fragmente duce la diminuare, în timp ce unitatea și cooperarea duc la ridicarea bunăstării, probează percepția economică a autorului lor. Una peste alta însă, propunerile sale demonstrează o lipsă completă de înțelegere a problemei producției. Gândurile sale sunt îndreptate exclusiv către consum. Că producția vine înaintea consumului nu i-a trecut niciodată prin minte. Toate bunurile urmau să fie transferate comunității (Sfântul Chrisostom, este de presupus, se gândea aici la vânzarea lor, urmând exemplul Evangheliilor și al Faptelor Apostolilor) după care comunitatea urma să înceapă să le consume în comun. El nu-și dăduse seama că aceasta nu ar fi putut continua în veci. El credea că mijloacele care ar fi fost adunate laolaltă – el apreciază comoara de la unu până la trei milioane de livre de aur – nu ar putea niciodată să fie epuizate. Se observă că pătrunderea economică a sfântului se sfârșește tocmai acolo unde înțelepciunea politicienilor noștri sociali tinde de asemenea să se sfârșească, când ei încearcă să reorganizeze întreaga economie națională în lumina experienței câștigate prin operele de caritate în domeniul consumului.
Sfântul Chrisostom lămurește că oamenii se tem să riște schimbarea către comunism, pe care el îl recomandă, mai mult decât o afundare în ocean. Și astfel biserica de asemenea a părăsit, în curând, ideea comunistă.
Pentru că economia monastică nu poate fi privită ca socialism. Mânăstirile care nu puteau trăi din donații particulare trăiau de obicei din zeciuieli și îndatoriri ale țăranilor platnici de arendă și din produsele fermelor și ale altor proprietăți. Foarte rar munceau călugării înșiși, pe baza unui fel de cooperativă de producători. Întreaga viață monahală este un ideal de viață accesibil numai celor puțini, iar producția monahală nu poate fi luată niciodată ca standard pentru întreaga comunitate. Socialismul, pe de altă parte, este un sistem economic general.
Rădăcinile socialismului creștin nu se găsesc nici în biserica primitivă, nici în cea medievală. Creștinismul care a ieșit cu vitalitate reînnoită din luptele gigantice de credință din secolul al șaisprezecelea a fost acela care l-a adoptat mai întâi, deși numai treptat și în fața unei opoziții puternice.
Biserica modernă se deosebește de biserica medievală prin aceea că trebuie să lupte fără încetare pentru existența ei. Biserica medievală domnea neprovocată; tot ce scriau, propovăduiau și gândeau oamenii emana de la ea și în cele din urmă se reîntorcea la ea. Moștenirea spirituală a antichității clasice nu putea să-i zdruncine dominația, pentru că înțelesul ei ultim era dincolo de puterea de înțelegere a unei generații amorțite de idei și concepte feudale. Dar, pe măsură ce evoluția socială progresa în direcția gândirii și acțiunii raționale, eforturile oamenilor de a-și scutura lanțurile gândirii tradiționale cu privire la adevărurile ultime erau încununate din ce în ce cu mai mult succes. Renașterea lovește la rădăcina creștinismului. Bazată pe raționalismul clasic și pe arta clasică, influența ei a tins inevitabil să îndepărteze de biserică sau, în cel mai bun caz, să o scoată afară din zona de interes. Departe de a încerca să oprească avalanșa, oamenii bisericii au devenit protagoniștii cei mai zeloși ai noului spirit. La începutul secolului al șaisprezecelea, nimeni nu era mai îndepărtat de creștinism decât însăși biserica. Ultimul ceas al bătrânei credințe părea să fi sunat.
Atunci veni marea și brusca schimbare, contrarevoluția creștină. Ea nu a venit de sus, de la părinții bisericii sau din mănăstiri, de fapt nu a venit deloc de la biserică. A fost impusă bisericii din afară, țâșnind din străfundurile poporului, unde creștinismul încă mai supraviețuiește ca o forță lăuntrică. Asaltul asupra bisericii muribunde, cu intenția reformării ei, a venit astfel din afară și de jos. Reforma și contrareforma sunt cele două mari expresii ale renașterii ecleziastice. Ele se deosebesc ca origine și metodă, în formele lor de adorație și doctrinele lor prescrise, mai presus de toate în presupunerile și înfăptuirile lor, în treburile politice; dar ele sunt de acord cu privire la țelul lor ultim: să bazeze ordinea mondială încă odată pe evanghelii, să reinstaleze credința ca o putere care să controleze mințile și inimile oamenilor. Este cea mai mare revoltă a credinței împotriva gândirii, a tradiției împotriva filosofiei cunoscute istoriei. Succesul ei a fost enorm și a creat creștinismul așa cum îl cunoaștem astăzi, religia care își are sediul în inima individului, care stăpânește conștiința și mângâie sufletul. Dar victoria completă i-a fost negată. Deși a înlăturat înfrângerea – căderea creștinismului – ea nu a putut să-l distrugă pe vrăjmaș. Căci încă din secolul al șaisprezecelea această luptă de idei a fost urmărită aproape fără întrerupere.
Biserica știe că nu poate câștiga dacă nu poate să sigileze fântâna din care adversarii ei continuă să se inspire. Atâta vreme cât raționalismul și libertatea spirituală a individului sunt menținute în viața economică, biserica nu va reuși niciodată să încătușeze gândirea și să păstorească intelectul în direcția dorită. Pentru a face aceasta, ar trebui mai întâi să obțină supremația peste toată activitatea omenească. De aceea nu se poate mulțumi să trăiască ca o biserică liberă într-un stat liber; ea trebuie să caute să domine acel stat. Papalitatea de la Roma și bisericile naționale protestante, amândouă luptă pentru o asemenea dominație, care le-ar îngădui să ordoneze toate lucrurile seculare potrivit idealurilor lor. Biserica nu poate tolera nici o altă putere spirituală. Fiecare putere spirituală independentă este o amenințare pentru ea, o amenințare care crește în putere pe măsură ce progresează raționalizarea vieții.
Acum producția independentă nu tolerează nici o supra-stăpânire spirituală. În zilele noastre, dominația asupra minții poate fi obținută numai prin controlul producției. Toate bisericile au fost demult vag conștiente de aceasta, dar le-a devenit lămurit pentru prima oară când ideea socialistă, ridicându-se dintr-o sursă independentă, s-a făcut simțită ca o sursă puternică și rapid crescândă. Atunci le-a venit în minte bisericilor că teocrația este posibilă numai într-o comunitate socialistă.
O singură dată această idee a fost realizată în fapt. Aceasta s-a întâmplat când societatea lui Iisus a creat acel remarcabil stat în Paraguay, care nu era prea departe de o întruchipare a republicii ideale a lui Platon. Acest stat unic a înflorit timp de peste un secol, după care a fost distrus de forțe externe. Este sigur că iezuiții nu au întemeiat această societate cu ideea de a face o experiență socială sau de a da un exemplu pentru alte comunități din lume. Dar, în cele din urmă, ei nu ținteau în Paraguay la nimic mai mult decât la ceea ce au încercat să înfăptuiască peste tot, dar fără succes, din pricina marii rezistențe întâlnite. Ei au încercat să-i aducă pe laici – ca și copii care au nevoie de tutela bisericii – sub guvernământul binefăcător al bisericii și al propriului lor ordin. Nici ordinul iezuit, nici vreun alt corp ecleziastic nu a mai încercat de atunci vreun lucru asemănător experienței paraguayeze. Dar este limpede că toate bisericile apusene, precum și biserica romano-catolică, aspiră către același țel. Dacă s-ar îndepărta toate obstacolele care stânjenesc biserica astăzi, nimic nu o va împiedica de a repeta înfăptuirea paraguayeză peste tot.
Că biserica, vorbind în general, ia o atitudine negativă față de ideile socialiste nu dovedește contrariul acestor argumente. Ea se opune oricărui socialism care trebuie efectuat pe oricare altă bază decât a sa proprie. Este împotriva socialismului așa cum este conceput de atei, pentru că acesta ar lovi chiar la rădăcină; dar nu are nici o ezitate să se apropie de idealurile socialiste, cu condiția ca această amenințare să fie înlăturată. Biserica prusacă stă în fruntea socialismului prusac de stat și biserica romano-catolică urmărește peste tot idealul ei special social-creștin.
În lumina tuturor acestor dovezi, s-ar părea că numai un răspuns negativ ar putea fi dat la întrebarea pusă mai sus: dacă nu ar putea fi posibil să se reconcilieze creștinismul cu o ordine socială liberă, bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Un creștinism viu nu poate, se pare, să existe alături de capitalism. Întocmai ca în cazul religiilor răsăritene, creștinismul trebuie sau să învingă capitalismul, sau să apună. Totuși, în lupta prezentă împotriva capitalismului, nu există nici un strigăt de război mai eficace decât socialismul, acum că sugestiile pentru o revenire la ordinea socială medievală găsește puțini susținători.
Dar ar putea exista o alternativă. Nimeni nu poate să prevadă cu certitudine cum ar putea să se schimbe în viitor biserica și creștinismul. Papalitatea și catolicismul întâmpină acum probleme incomparabil mai grele decât toate acelea pe care le-au avut de rezolvat de mai bine de o mie de ani. Biserica universală răspândită în toată lumea este amenințată în însăși ființa ei de naționalismul șovinist. Printr-un rafinament al artei politice, ea a reușit să mențină principiul catolicismului prin vâltoarea războaielor naționale, dar trebuie să înțeleagă din ce în ce mai clar în fiecare zi că continuarea ei este incompatibilă cu ideea naționalistă. Afară numai dacă este pregătită să sucombe și să facă loc pentru biserici naționale, trebuie să scoată afară naționalismul printr-o ideologie care dă posibilitate națiunilor să trăiască și să muncească împreună în pace. Dar, făcând astfel, biserica s-ar vedea inevitabil adeptă a liberalismului. Nici o altă doctrină nu ar fi utilă.
Dacă biserica romană vrea să găsească o ieșire din criza în care a băgat-o naționalismul, atunci ea trebuie să fie fundamental transformată. S-ar putea ca această transformare și reformare să ducă la acceptarea necondiționată din partea ei a indispensabilității proprietății private asupra mijloacelor de producție. Deocamdată este foarte departe de aceasta, după cum este mărturie recenta enciclică Quadragesimo Anno.
NOTE
1. Compară caracterizarea bisericii răsăritene dată de Harnack, Das Mönchtum, ediția a 7-a, Giessen, 1907, pag. 32 et seq.
2. Harnack, Das Mönchtum, p. 33.
3. Troeltsch, Gesammelte Schriften, Vol. II, Tübingen, 1913, pag. 386 et seq.
4. Harnack, Das Wesen des Christentums, Leipzig, 1907, pag. 50 et seq.
7. Harnack, Aus Wissenschaft und Leben, Vol. II, Giessen, 1911, pag. 257 et seq.; Troeltsch, Die Soziallehren der christlichen Kirchen und Gruppen, pag. 31 et seq.
10. Pfleiderer, Das Urchristentum, Vol. I, pag. 649 et seq.
12. „Doctrina legii medievale a comerțului este înrădăcinată în dogma canonică a sterilității banului și în suma de corolarii care trebuie înțelese sub numele de Legile Cametei. Istoria legilor comerciale ale acelor timpuri nu poate fi nimic altceva decât istoria dominației doctrinei cametei în doctrina legală.” (Endemann, Studien in der romanisch-kanonistischen Wirtschafts-und Rechtslehre bis gegen Ende des siebzehnten Jahrhunderts, Berlin, 1874-83, Vol. I, pag. 2).
14. C.10.X. De usuris (III, 19). Vezi Schaub, Der Kampf gegen den Zinwucher, ungerechten Preis und unlautern Handel im Mittelalter, Freiburg, 1905, pag. 61 et seq.
15. Pasajul este astfel interpretat de Knies, Geld und Kredit, Partea a II-a, Berlin, 1876, pag. 333 – 5, nota.
16. Despre ultima legislație a bisericii, care în c. 1543, Cod. jur. can., a ajuns să recunoască condițional legalitatea luării de dobândă, vezi Zehentbauer, Das Zinsproblem nach Moral und Recht, Viena, 1920, pag. 138 et seq.
17. Pesch, Lehrbuch der Nationalökonomie, pag. 212 et seq.
19. Pesch, op. cit., pag. 212.
20. Pfleiderer, Das Urchristentum, Vol. I, pag. 651, explică judecata pesimistă a lui Iisus despre posesiunile pământești prin așteptarea apocaliptică a catastrofei mondiale apropiate. „În loc să căutăm să interpretăm din nou și să adaptăm expresiile Sale rigoriste despre acest subiect în sensul eticii noastre sociale moderne, ar trebui să ne obișnuim, o dată pentru totdeauna, cu ideea că Iisus nu a apărut ca un moralist rațional, ci ca un profet entuziast al Împărăției iminente a lui Dumnezeu și numai astfel a devenit izvorul religiei mântuirii. Acela care vrea să facă entuziasmul eschatologic al profetului autoritatea directă și permanentă pentru etica socială procedează cu tot atâta înțelepciune ca și acela care ar dori să-și încălzească vatra și să-și fiarbă ciorba la flacăra unui vulcan.” Pe 25 mai, 1525, Luther scrise consiliului din Danzig: „Scriptura este o lege spirituală prin care nu se poate guverna bine.” Vezi Neumann, Geschichte des Wuchers in Deutschland, Halle, 1865, pag. 618. De asemenea Traub, Ethik und Kapitalismus, ediția a 2-a, Heilbronn, 1909, pag. 71.
21. Seipel, Die wirtschaftsethischen Lehren der Kirchenväter, Viena, 1907, pag. 84 et seq.
