Capitolul XXIV. Armonia și conflictul intereselor

1.      Sursa ultimă a profiturilor și a pierderilor realizate pe piață

Schimbările datelor, a căror apariție reiterată împiedică sistemul economic să se transforme într-o economie uniform repetitivă și produce la nesfârșit profituri și pierderi antreprenoriale, sunt favorabile pentru unii dintre membrii societății și defavorabile pentru alții. Prin urmare, spun oamenii, „câștigul unuia este paguba altuia; nimeni nu profită decât de pe urma pierderii altora”. Această dogmă a fost deja avansată de unii dintre autorii antici. Dintre moderni, Montaigne a fost cel dintâi care a reformulat-o; o putem numi în mod îndreptățit dogma lui Montaigne. Ea a reprezentat chintesența doctrinelor mercantilismului, vechi și nou. Se află la temelia tuturor doctrinelor contemporane care susțin că, în cadrul economiei de piață, predomină un conflict ireconciliabil între interesele diferitelor clase sociale din orice țară și, mai mult, între interesele fiecărei țări și acelea ale altor țări[1].

Este adevărat că dogma lui Montaigne se confirmă în cazul efectelor asupra plăților la termen ale modificărilor induse monetar ale puterii de cumpărare a banilor. Dar ea este în întregime eronată cu privire la orice fel de profit sau pierdere antreprenorială, indiferent dacă acestea apar într-o economie staționară, în care volumul total al profiturilor este egal cu volumul total al pierderilor, sau într-o economie progresivă sau regresivă, în care cele două mărimi diferă.

Ceea ce produce profitul unei persoane în desfășurarea evenimentelor din cadrul unei economii de piață neobstrucționate nu este lipsa sau necazul concetățeanului ei, ci faptul că ea îndepărtează parțial sau total cauzele neplăcerii resimțite de concetățeanul său. Ceea ce-l face să sufere pe bolnav este boala, nu medicul care i-o tratează. Câștigul medicului nu este un rezultat al epidemiei, ci al ajutorului pe care îl oferă celor afectați. Sursa ultimă a profiturilor este întotdeauna anticiparea condițiilor viitoare. Cei care reușesc să anticipeze mai bine decât alții [p. 665] evenimentele viitoare și să-și ajusteze activitățile la situația viitoare a pieței culeg profituri pentru că sunt în măsură de a satisface cele mai intense nevoi ale publicului. Profiturile celor care au produs bunuri și servicii pentru care cumpărătorii rivalizează nu sunt sursa pierderilor suportate de către cei ce au adus pe piață mărfuri pentru a căror cumpărare publicul nu este dispus să plătească întreaga sumă a costurilor de producție cheltuite. Aceste pierderi se datorează unei lipse de perspicacitate de care au dat dovadă, în ce privește anticiparea configurației viitoare a pieței și a cererii consumatorilor.

Evenimentele externe care afectează cererea și oferta pot uneori surveni atât de neașteptat, încât lumea spune că nici un om rezonabil nu le-ar fi putut anticipa. Atunci invidioșii pot considera că profiturile celor ce câștigă de pe urma schimbării nu sunt justificate. Dar astfel de judecăți arbitrare de valoare nu modifică starea reală de lucruri. Este cu siguranță preferabil pentru omul bolnav să fie vindecat de un medic care încasează o remunerație substanțială decât să se lipsească de îngrijire medicală. Altminteri nu s-ar duce la medic.

Pe piață nu există conflicte de interese între cumpărători și vânzători. Există dezavantaje provocate de anticipări inadecvate. Ar fi o binefacere universală dacă fiecare om în parte și toți membrii societății de piață ar prevedea întotdeauna corect și din timp condițiile viitoare și ar acționa în consecință. Dacă s-ar întâmpla lucrul acesta, atunci – privind retrospectiv – s-ar constata că nu s-a irosit nici o particulă de capital sau de muncă pentru satisfacerea unor dorințe care în prezent sunt considerate mai puțin importante decât alte dorințe nesatisfăcute. Însă omul nu este atotștiutor.

Este greșit să privim aceste probleme din unghiul resentimentului și al invidiei. Nu este mai puțin greșit să ne restrângem observațiile la poziția momentană a diverșilor indivizi. Acestea sunt probleme sociale și trebuie judecate în raport cu funcționarea întregului sistem de piață. Ceea ce asigură satisfacerea cea mai adecvată cu putință a cererilor fiecărui membru al societății este tocmai faptul că cei care au reușit mai bine decât alții în privința anticipării condițiilor viitoare realizează profituri. Dacă profiturile [lor] ar fi reduse în beneficiul celor pe care vreo schimbare a datelor i-a defavorizat, atunci ajustarea ofertei la cerere n-ar fi ameliorată, ci împiedicată. Dacă cineva i-ar împiedica pe medici să câștige uneori remunerații ridicate, acela nu ar spori, ci mai curând ar reduce numărul celor ce aleg profesia de medic.

O afacere este întotdeauna avantajoasă atât pentru cumpărător, cât și pentru vânzător. Chiar și o persoană care vinde în pierdere încă este mai bine situată decât ar fi dacă nu ar vinde deloc, sau dacă ar vinde doar la un preț și mai scăzut. Ea pierde datorită [p. 666] lipsei sale de capacitate anticipativă; faptul de a vinde îi limitează pierderea, chiar dacă prețul pe care îl obține este redus. Dacă fie cumpărătorul, fie vânzătorul nu ar considera că tranzacția reprezintă cea mai avantajoasă acțiune pe care o pot alege dată fiind situația existentă, atunci ei nu ar încheia afacerea.

Afirmația că binele unuia este paguba celuilalt este adevărată în cazul furtului, al războiului și al jafului. Prada hoțului este paguba victimei jefuite. Dar războiul și comerțul sunt două lucruri diferite. Voltaire greșea atunci când scria, în 1764, în articolul despre „Patrie” din Dicționarul său filozofic: „A fi un bun patriot este a dori să se îmbogățească prin comerț comunitatea ta și să dobândească putere prin arme; este evident că o țară nu poate profita decât pe seama altora și că ea nu poate cuceri fără a face rău altor oameni”. Voltaire, ca atâția alți autori care l-au precedat și care l-au urmat, considera că este de prisos să se familiarizeze cu gândirea economică. Dacă ar fi citit eseurile contemporanului său David Hume ar fi aflat ce eroare este să identifici comerțul internațional cu războiul. Voltaire, marele demascator al străvechilor superstiții și al erorilor populare, a căzut fără să bănuiască pradă celei mai dezastruoase dintre toate erorile.

Atunci când brutarul îi furnizează dentistului pâine, și dentistul îndepărtează durerea de dinți a brutarului, nici brutarul, nici dentistul nu sunt păgubiți. Este greșit să se considere că un astfel de schimb și jefuirea prăvăliei brutarului de către o bandă înarmată sunt două manifestări ale unuia și același lucru. Comerțul internațional diferă de cel intern numai întru cât bunurile și serviciile sunt tranzacționate dincolo de granițele care separă teritoriile a două țări suverane. Este un lucru monstruos faptul că prințul Louis Napoleon Bonaparte, viitorul împărat Napoleon al treilea, a putut scrie – la multe zeci de ani după Hume, Adam Smith și Ricardo – că „volumul de marfă pe care îl exportă o țară este întotdeauna direct proporțional cu numărul de proiectile pe care le poate lansa împotriva dușmanilor săi, ori de câte ori ar cere-o onoarea și demnitatea ei”[2]. Toate rezultatele teoriei economice referitoare la efectele diviziunii internaționale a muncii și la comerțul internațional au eșuat până în prezent să anihileze popularitatea erorii mercantiliste, conform căreia „obiectivul comerțului internațional este sărăcirea străinilor”[3]. Sarcina de a descoperi rădăcinile popularității acestei erori și a altor iluzii și erori asemănătoare îi aparține cercetării istorice. Din perspectiva științei economice lucrurile sunt de multă vreme lămurite. [p. 667]

2.   Limitarea procreației

Raritatea naturală a mijloacelor de supraviețuire silește fiecare ființă vie să privească la toate celelalte ființe vii ca la niște inamici de moarte în lupta pentru supraviețuire, generând nemiloasa competiție biologică. În cazul omului însă, aceste conflicte ireconciliabile de interese dispar atunci când – și în măsura în care – diviziunea muncii ia locul autarhiei economice a indivizilor, a familiei, a triburilor și a națiunii. În cadrul sistemului social nu există niciun conflict de interese, atâta vreme cât nu este atinsă mărimea optimă a populației. Câtă vreme utilizarea de mână de lucru suplimentară aduce o creștere mai mult decât proporțională a veniturilor, conflictul este înlocuit cu armonia intereselor. Oamenii nu mai rivalizează în lupta pentru alocarea unor porții dintr-o cantitate strict limitată. Ei devin cooperatori, urmărind scopuri comune fiecăruia dintre ei. Creșterea populației nu reduce, ci augmentează „feliile” medii ale indivizilor.

Dacă oamenii ar urmări numai hrana și satisfacția sexuală, atunci populația ar tinde să crească dincolo de mărimea ei optimă, până la limitele date de mijloacele disponibile de supraviețuire. Însă oamenii doresc mai mult decât doar să trăiască și să se împerecheze; ei doresc să trăiască în mod uman. Este adevărat că o ameliorare a condițiilor are, de regulă, drept rezultat o creștere a cifrelor demografice; însă această creștere rămâne în urma creșterii mijloacelor necesare simplei supraviețuiri. Dacă ar fi fost altfel, oamenii nu ar fi reușit niciodată să stabilească relații sociale și să dezvolte civilizația. Ca și în cazul șobolanilor, al șoarecilor și al microbilor, fiecare spor al mijloacelor de supraviețuire ar fi făcut ca cifrele demografice să crească până la limitele posibilităților de supraviețuire; pentru urmărirea altor obiective nu ar mai fi rămas nimic. Eroarea fundamentală implicată în legea de fier a salariilor a fost tocmai aceea că îi privea pe oameni – sau cel puțin pe salariați – ca fiind mânați exclusiv de impulsuri animale. Adepții ei n-au realizat că omul diferă de fiare întru cât urmărește obiective specific umane, pe care le-am putea numi mai înalte, sau mai sublime.

Legea malthusiană a populației este una dintre marile realizări ale gândirii umane. Împreună cu principiul diviziunii muncii, ea a furnizat fundamentele biologiei moderne și ale teoriei evoluției; importanța acestor două teoreme fundamentale pentru științele acțiunii umane nu este depășită decât de descoperirea regularităților existente în cadrul întrepătrunderii și concatenării fenomenelor de piață și al determinării lor inevitabile de către datele pieței. Obiecțiile avansate împotriva legii malthusiene, ca și împotriva legii randamentelor, sunt lipsite de consistență și triviale. Ambele legi sunt indisputabile. Dar rolul care trebuie [p. 668] să li se atribuie în sfera științelor acțiunii umane este diferit de acela pe care li-l atribuia Malthus.

Ființele non-umane sunt în întregime supuse guvernării legilor biologice descrise de Malthus[4]. Pentru ele, afirmația că numerele specimenelor tind să epuizeze mijloacele de subzistență și că cele supranumerare sunt eliminate datorită lipsei acestor mijloace este adevărată fără excepție. În ce privește animalele non-umane, noțiunea de minimum de subzistență are o semnificație unic determinată, lipsită de echivoc. Dar în cazul omului lucrurile stau diferit. Omul integrează satisfacțiile corespunzătoare impulsurilor pur biologice, care sunt comune tuturor animalelor, într-o scară de valori pe care le este acordat un loc și obiectivelor pur umane. Omul care acționează își raționalizează, de asemenea, și satisfacerea poftelor sale sexuale. Satisfacerea acestora este rezultatul cântăririi avantajelor și a dezavantajelor. Omul nu se supune orbește stimulentelor sexuale, ca un taur; el se abține de la copulație dacă estimează costurile – dezavantajele anticipate – ca fiind prea ridicate. În acest sens putem întrebunța sintagma înfrânare morală (care a fost propusă de Malthus) fără a introduce nici un fel de judecată de valoare sau de conotație etică[5].

Raționalizarea relațiilor sexuale implică deja o raționalizare a proliferării. Ulterior au fost adoptate și alte metode de raționalizare a înmulțirii urmașilor, independente de abținerea de la copulație. Oamenii au recurs la metodele scandaloase și respingătoare ale abandonului sau uciderii copiilor și la avorturi. În cele din urmă, au învățat să practice actul sexual în așa fel încât să nu rezulte o sarcină. În ultima sută de ani tehnica mijloacelor contraceptive a fost perfecționată și frecvența întrebuințării lor a crescut considerabil. Însă procedurile respective erau cunoscute și practicate de mult.

Afluența pe care capitalismul modern o asigură maselor largi din țările capitaliste și ameliorarea condițiilor igienice, ca și a metodelor terapeutice și profilactice, făcute posibile de capitalism, au redus considerabil mortalitatea, îndeosebi pe cea infantilă, prelungind durata medie a vieții. Astăzi, în aceste țări, limitarea generării de urmași nu poate reuși decât dacă este mai drastică decât în perioadele mai îndepărtate. Tranziția la capitalism – [p. 669] așadar, îndepărtarea obstacolelor care în vremurile dinainte au împiedicat funcționarea inițiativei și a întreprinderii private – a influențat, prin urmare, profund obiceiurile sexuale. Nu practica de a controla natalitatea reprezintă ceva nou, ci doar faptul că se apelează la ea mai frecvent. Se remarcă în particular prin noutate faptul că ea nu mai este limitată la păturile superioare ale populației, ci a devenit comună întregii populații. Într-adevăr, unul dintre cele mai importante efecte ale capitalismului este că deproletarizează toate segmentele societății. El ridică nivelul de trai al maselor de muncitori manuali la asemenea cote încât aceștia devin „burghezi” și gândesc și acționează ca burghezii înstăriți. Dornici să-și păstreze nivelul de trai pentru ei și pentru copiii lor, ei se orientează spre controlul natalității. Odată cu răspândirea și progresul capitalismului, controlul natalității devine o practică universală. Tranziția spre capitalism este astfel însoțită de două fenomene: declinul fertilității și declinul ratelor mortalității. Durata medie de viață se prelungește.

În zilele lui Malthus nu era încă posibil să se observe aceste caracteristice demografice ale capitalismului. Astăzi nu mai este permisibil să le punem la îndoială. Cu toate acestea, orbiți de presupoziții romantice, mulți le descriu ca pe niște fenomene ale declinului și ale degenerării, specifice numai popoarelor cu pielea albă ale civilizației occidentale, care au îmbătrânit și s-au sclerozat. Romanticii aceștia sunt serios alarmați de faptul că asiaticii nu practică metode de control al natalității în aceeași măsură în care se practică acestea în Europa Occidentală, în America de Nord sau în Australia. Cum metodele moderne de combatere și prevenire a bolilor au provocat o scădere a ratelor mortalității și la aceste popoare orientale, cifrele lor demografice cresc mai repede decât cele ale națiunilor occidentale. Oare nu cumva indigenii din India, Malaiezia, China și Japonia, care n-au contribuit ei înșiși la realizările tehnologice și terapeutice ale Occidentului, dar le-au primit ca pe un cadou neașteptat, vor marginaliza, în cele din urmă, prin simplă superioritate numerică, popoarele de sorginte europeană?

Temerile acestea sunt nejustificate. Experiența istorică arată că toate popoarele caucaziene au reacționat la scăderea cifrelor mortalității produsă de capitalism printr-o scădere a ratei natalității. Desigur, din această experiență istorică nu se poate deduce o lege generală. Dar reflecția praxeologică demonstrează că între aceste două fenomene există o concatenare necesară. O ameliorare a condițiilor externe de bunăstare face posibilă o creștere corespunzătoare a cifrelor populației. Dar, dacă întreaga cantitate adițională de mijloace de susținere a vieții este complet absorbită de creșterea unui număr suplimentar de oameni, nu mai rămâne nimic pentru o îmbunătățire în continuare [p. 670] a nivelului de trai. Marșul civilizației este blocat. Omenirea atinge o stare de stagnare.

Argumentul devine încă și mai evident dacă presupunem că se face o invenție profilactică datorită unei fericite întâmplări și că aplicarea ei practică nu necesită nici investiții considerabile de capital, nici investiții curente considerabile. Bineînțeles că cercetarea medicală contemporană și – într-un grad chiar mai ridicat – utilizarea ei necesită mari cantități de capital și de muncă. Ele sunt produse ale capitalismului, care n-ar fi apărut nicicând într-un mediu necapitalist. Dar au existat în vremurile mai îndepărtate și cazuri de factură diferită. Practica vaccinării împotriva variolei nu a provenit din cercetări de laborator costisitoare și, în forma ei rudimentară originară, putea fi aplicată la costuri neglijabile. Se pune problema care ar fi fost rezultatele vaccinării împotriva variolei, dacă practicarea ei s-ar fi generalizat într-o societate precapitalistă, neobișnuită cu controlul natalității. Ea ar fi dus la creșterea cifrelor demografice fără să permită creșterea mijloacelor de susținere a vieții, adică ar fi redus nivelul general de trai. Nu ar fi fost o binecuvântare, ci un blestemi.

Condițiile din Asia și Africa sunt, în linii mari, aceleași. Aceste popoare înapoiate primesc mijloace de combatere și prevenire a bolilor gata făcute, din Occident. Este adevărat că, într-unele dintre aceste țări, importul de capital străin și adoptarea sincronă a metodelor tehnologice străine de către capitalul autohton, relativ puțin dezvoltat, tind să augmenteze outputul muncii pe locuitor și, astfel, să inducă o tendință de creștere a nivelului mediu de trai. Dar aceasta nu contrabalansează suficient tendința opusă, rezultată din reducerea ratelor mortalității, neînsoțită de o reducere adecvată a ratelor fertilității. Contactul cu Occidentul încă nu le-a avantajat pe aceste popoare, deoarece încă nu le-a afectat mințile; nu le-a eliberat de străvechile superstiții, prejudecăți și neînțelegeri; el nu le-a modificat decât cunoștințele tehnologice și terapeutice.

Reformatorii popoarelor orientale vor să le asigure concetățenilor lor bunăstarea materială de care se bucură țările occidentale. Induși în eroare de ideile marxiste, naționaliste și militariste, ei cred că singurul lucru de care au nevoie în vederea atingerii acestui obiectiv este introducerea tehnologiei europene și americane. Nici bolșevicii și naționaliștii slavofoni, nici simpatizanții lor din Indii, din China și din Japonia nu realizează că ceea ce le lipsește cel mai mult popoarelor lor nu este tehnologia occidentală, ci ordinea socială care, împreună cu alte realizări, a generat aceste cunoștințe tehnologice. Lor le lipsesc în primul rând libertatea economică și inițiativa privată, întreprinzătorii și [p. 671] capitalismul. Dar ei nu se interesează decât de ingineri și de mașini. Ceea ce separă Estul de Vest este sistemul social și economic. Estul este străin de spiritul occidental, care a dat naștere capitalismului. Este inutil să se importe accesoriile capitalismului, fără a i se permite să intre capitalismului însuși. Nici o realizare a civilizației capitaliste n-ar fi fost posibilă într-un mediu necapitalist și nici nu poate fi menținută într-o lume fără economie de piață.

Dacă asiaticii și africanii doresc într-adevăr să intre în orbita civilizației occidentale, ei vor trebui să adopte fără rezerve economia de piață. Abia atunci masele de acolo se vor ridica deasupra actualei lor mizerii proletare și vor practica metodele de control al natalității, așa cum sunt ele practicate în toate țările capitaliste. Nici un fel de creștere excesivă a populației nu va mai obstrucționa ameliorarea nivelelor de trai. Dar dacă popoarele orientale se vor limita în viitor la receptarea mecanică a realizărilor tangibile ale Occidentului, fără a îmbrățișa și filozofia și ideologiile sociale ale acestuia, ele vor rămâne întotdeauna în actuala lor stare de inferioritate și de sărăcie. Populațiile lor pot crește considerabil, dar ele nu se vor ridica peste pragul înfometării. Masele acestea de săraci mizerabili nu vor constitui în niciun caz o amenințare pentru independența țărilor occidentale. Câtă vreme va fi nevoie de arme, întreprinzătorii din societățile de piață nu vor înceta vreodată să producă armament mai eficient, asigurându-le astfel concetățenilor lor superioritatea față de orientalii necapitaliști, care nu pot decât să imite. Evenimentele militare din ambele războaie mondiale au demonstrat din nou că țările capitaliste dețin supremația și în producția de armament. Nici un agresor extern nu poate distruge civilizația capitalistă, dacă aceasta nu se distruge pe sine. Acolo unde activitatea antreprenorială capitalistă este lăsată să se desfășoare liber, forțele armate vor fi întotdeauna atât de bine echipate, încât nici cele mai numeroase armate ale popoarelor înapoiate nu vor putea rivaliza cu ele. S-a exagerat de altfel considerabil pericolul de a face universal cunoscute formulele de fabricare a armelor „secrete”. Dacă va izbucni din nou războiul, mințile cercetătoare din lumea capitalistă vor deține întotdeauna un avans față de popoarele care doar le imită și le copiază neîndemânatic.

Popoarele care au dezvoltat sistemul economiei de piață și nu îl abandonează sunt în toate privințele superioare tuturor celorlalte popoare. Faptul că ele doresc să mențină pacea nu este un semn al slăbiciunii sau al incapacității lor de a purta războaie. Ele iubesc pacea deoarece înțeleg despre conflictele armate că sunt nefaste și dezintegrează diviziunea socială a muncii. Dar dacă războiul devine inevitabil, ele își arată superioritatea și în ce privește capacitatea militară. Ele resping agresorii barbari indiferent cât de numeroși ar fi aceștia. [p. 672]

Ajustarea deliberată a ratei natalității la oferta de posibilități materiale de bunăstare este o condiție indispensabilă a vieții și acțiunii umane, a civilizației și a oricărei creșteri a avuției și a bunăstării. Dacă singura metodă benefică de control al natalității este abținerea de la raporturile sexuale este o întrebare la care trebuie să se răspundă din punctul de vedere al igienei corporale și mentale. Este absurd să obliterăm problema prin trimitere la precepte etice dezvoltate în alte vremuri, când oamenii se confruntau cu alte condiții. Însă praxeologia nu se preocupă de aspectul teologic al chestiunii. Ea nu trebuie decât să demonstreze faptul că acolo unde nu există o limitare a procreerii nu se poate pune problema civilizației și a creșterii nivelului de trai.

O comunitate socialistă ar fi nevoită să reglementeze rata fertilității prin control autoritar. Ar trebui să înregimenteze viața sexuală a supușilor săi, nu mai puțin decât toate celelalte sfere ale comportamentului lor. În cadrul economiei de piață fiecare individ este spontan interesat în a nu aduce pe lume copii pe care nu i-ar putea crește fără a reduce considerabil nivelul de trai al familiei sale. Astfel, creșterea populației dincolo de nivelul optim, așa cum este acesta determinat de oferta existentă de capital și de situația cunoștințelor tehnologice, este împiedicată. Interesele fiecărui individ coincid cu acelea ale tuturor celorlalți indivizi.

Cei ce combat controlul natalității doresc să elimine un mecanism indispensabil pentru prezervarea cooperării umane pașnice și a diviziunii sociale a muncii. Acolo unde nivelul mediu de trai este redus datorită creșterii excesive a cifrelor demografice se nasc conflicte ireconciliabile de interese. Fiecare individ devine, din nou, rivalul tuturor celorlalți în lupta pentru supraviețuire. Anihilarea rivalilor este singurul mijloc de augmentare a bunăstării proprii. Filozofii și teologii care afirmă că practicarea controlului natalității este contrară legilor lui Dumnezeu și ale Naturii refuză să vadă lucrurile așa cum sunt ele în mod real. Natura limitează mijloacele materiale necesare pentru ameliorarea bunăstării și pentru supraviețuirea oamenilor. Dat fiind felul cum se prezintă condițiile naturale, omul nu are de ales decât între războiul nemilos al tuturor împotriva tuturor și cooperarea socială. Dar cooperarea socială este imposibilă dacă oamenii dau frâu liber impulsului natural de proliferare. Restricționând procreerea omul se adaptează condițiilor sale naturale de existență. Raționalizarea pasiunilor sexuale este o condiție indispensabilă pentru civilizație și pentru legăturile sociale. Abandonul ei nu ar duce, pe termen lung, la creșterea numărului supraviețuitorilor, ci la scăderea lui – și ar face ca viața tuturor să devină la fel de săracă și de mizerabilă ca cea a strămoșilor noștri de acum multe mii de ani. [p. 673]

3. Armonia intereselor „corect înțelese”

Din vremuri imemoriale oamenii au visat la condiția minunată de care s-ar fi bucurat înaintașii lor, în starea originară „de natură”. Din mituri străvechi, fabule și poeme, imaginea acestei fericiri primitive a trecut în multe filozofii populare din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. În limbajul lor, termenul natural semnifica ceea ce este bun și benefic pentru viața omului, în vreme ce termenul civilizație conota oprobriul. Căderea omului era văzută în devierea de la condițiile primitive, din vremurile când nu existau decât diferențe mici între om și alte animale. Pe vremea aceea, spuneau acești panegiriști romantici, nu existau conflicte între oameni. Pacea era netulburată în Grădina Edenului.

Dar natura nu generează pace și bunăvoință. Caracteristica „stării de natură” este conflictul ireconciliabil. Fiecare specimen este rivalul tuturor celorlalte specimene. Mijloacele de supraviețuire sunt limitate și nu permit supraviețuirea tuturor. Conflictele nu pot dispărea niciodată. Dacă o trupă de oameni, uniți în scopul de a învinge trupele rivale, reușește să-și anihileze dușmanii, printre învingători se nasc noi antagonisme, în legătură cu distribuția prăzii. Sursa conflictelor este întotdeauna faptul că porția fiecărui om reduce porțiile tuturor celorlalți.

Ceea ce face cu putință relațiile de prietenie între ființele umane este productivitatea sporită a diviziunii muncii. Aceasta anihilează conflictul natural de interese. Într-adevăr, acolo unde există diviziune naturală a muncii, nu se mai pune problema distribuției unei oferte care nu poate fi mărită. Grație productivității sporite a muncii depuse în condiții de diviziune a sarcinilor, oferta de bunuri crește. Un interes comun superior – prezervarea și intensificarea în continuare a cooperării sociale – devine predominant și obliterează toate coliziunile esențiale. Locul competiției biologice îl ia competiția catalactică. Aceasta face posibilă armonia intereselor tuturor membrilor societății. Însăși situația din care apar conflictele ireconciliabile asociate competiției biologice – respectiv faptul că toți oamenii urmăresc, în linii mari, aceleași lucruri – se transformă într-un factor care dă naștere armoniei intereselor. Deoarece mulți oameni, sau chiar toți oamenii, doresc pâine, haine, încălțăminte și autoturisme, devine fezabilă producția pe scară mare a acestor bunuri, care reduce costurile de producție în așa măsură încât bunurile devin accesibile la prețuri mici. Faptul că semenii mei doresc, ca și mine, să-și achiziționeze pantofi, nu face pentru mine obținerea de pantofi mai dificilă, ci mai ușoară. Ceea ce mărește prețul pantofilor este faptul că natura nu oferă o cantitate mai mare de piele [p. 674] și alte materii brute necesare – și că omul trebuie să îndure dezutilitatea muncii pentru a transforma aceste materii prime în încălțăminte. Competiția catalactică a acelora care, ca și mine, doresc să-și procure pantofi, face ca prețul pantofilor să scadă, nu să crească.

Aceasta este semnificația teoremei armoniei intereselor corect înțelese ale tuturor membrilor societății de piață[6]. Atunci când economiștii clasici au făcut această afirmație, ei urmăreau să sublinieze două aspecte: În primul rând, că toată lumea este interesată de prezervarea diviziunii sociale a muncii, a sistemului care multiplică productivitatea eforturilor omenești. În al doilea rând, că în societatea de piață cererea consumatorilor orientează, în ultimă instanță, toate activitățile productive. Faptul că nu toate dorințele umane pot fi satisfăcute nu se datorează unor instituții sociale inadecvate sau unor deficiențe ale sistemului economiei de piață. Aceasta este o condiție naturală a vieții umane. Credința că natura îi oferă omului avuții inepuizabile și că mizeria este un efect al nereușitei omului de a organiza societatea bună este în întregime eronată. „Starea de natură” pe care reformatorii și utopiștii au descris-o ca fiind paradisiacă a fost, de fapt, o stare de extremă sărăcie și suferință. „Sărăcia”, spune Bentham, „nu este efectul legilor, ea este condiția primară a rasei umane”[7]. Chiar și cei aflați la baza piramidei sociale sunt mult mai bine situați decât ar fi fost în absența cooperării sociale. Și ei beneficiază de pe urma funcționării economiei de piață și participă la avantajele societății civilizate.

Reformatorii din secolul al nouăsprezecelea nu au renunțat la mult apreciata fabulă a paradisului terestru originar. Frederich Engels a încorporat-o în relatarea marxistă a evoluției omenirii. Cu toate acestea, ei n-au mai făcut din fericirea presupusei aurea aetas un model de reconstrucție socială și economică. Ei îi opun așa-zisei depravări a capitalismului fericirea ideală de care se va bucura omul pe Câmpiile Elizee din viitor. Modul de producție socialist va aboli piedicile prin care capitalismul frânează dezvoltarea forțelor de producție și va augmenta productivitatea muncii și avuția dincolo de orice limită. Prezervarea liberei inițiative și a proprietății private asupra mijloacelor de producție nu ar avantaja decât o mică minoritate de paraziți exploatatori și ar dăuna imensei majorități a celor ce muncesc. De aceea, în cadrul societății de piață se manifestă un conflict ireconciliabil între interesele „capitalului” și cele ale „forței de muncă”. Această luptă de clasă nu poate dispărea decât când [p. 675] modul de producție capitalist, cel atât de evident injust, va fi înlocuit cu un sistem echitabil de organizare socială, ceea ce înseamnă cu socialismul sau cu intervenționismul.

Aceasta este filozofia aproape universal acceptată a zilelor noastre. Ea nu a fost creată de Marx, deși își datorează popularitatea mai ales scrierilor lui Marx și ale marxiștilor. Astăzi, ea nu este susținută doar de marxiști, ci și, în egală măsură, de majoritatea partidelor care se declară emfatic anti-marxiste și proslăvesc în declarații libera inițiativă. Este filozofia socială oficială a romano-catolicismului, ca și a anglo-catolicismului; este susținută de numeroși adepți ai diverselor denominațiuni protestante și ai Bisericii Ortodoxe Orientale. Este o parte esențială a doctrinei fascismului italian, a nazismului german și a tuturor tipurilor de intervenționism. A fost ideologia așa numitei Sozialpolitik a dinastiei de Hohenzollern în Germania și a regaliștilor francezi care urmăreau restaurarea casei de Bourbon-Orléans, a președintelui Roosevelt, cu al său New Deal și al naționaliștilor din Asia și din America Latină. Antagonismele dintre aceste partide și facțiuni se referă la aspecte accidentale, ca dogmele religioase, instituțiile constituționale, politica externă și, mai ales, trăsăturile caracteristice ale sistemului social care va înlocui capitalismul. Dar ele cad fără excepție de acord asupra tezei fundamentale că existența însăși a capitalismului vatămă interesele vitale ale imensei majorități a muncitorilor, artizanilor și micilor fermieri și cer cu toții abolirea capitalismului, în numele dreptății sociale[8].

Toti autorii socialiști și intervenționiști își întemeiază analiza și critica economiei de piață pe două [p. 676] erori fundamentale. Mai întâi, ei nu recunosc caracterul speculativ inerent tuturor tentativelor de a asigura satisfacerea dorințelor în viitor, adică oricărei acțiuni umane. Ei presupun cu naivitate că nu poate exista nici un fel de dubiu în legătură cu măsurile ce trebuie aplicate pentru aprovizionarea cât mai adecvată cu putință a consumatorilor. Într-o comunitate socialistă nu va fi nevoie ca țarul producției (sau comitetul central de planificare a producției) să ia decizii speculative. El va adopta „pur și simplu” acele măsuri care sunt benefice pentru supușii săi. Adepții economiei planificate nu au înțeles niciodată că sarcina care le revine este să se îngrijească de dorințele viitoare, care pot să difere de cele de astăzi, și să întrebuințeze diverșii factori de producție disponibili în modul cel mai eficace pentru satisfacerea cea mai adecvată cu putință a acestor dorințe viitoare incerte. Ei nu au înțeles că problema este de a aloca factori de producție rari către diferitele ramuri productive, astfel încât să nu rămână dorințe considerate mai importante nesatisfăcute pentru că factorii de producție necesari satisfacerii lor au fost utilizați, adică risipiți, pentru satisfacerea unor dorințe considerate mai puțin importante. Această problemă economică nu trebuie confundată cu problema tehnologică. Cunoașterea tehnologică nu ne poate spune decât ce s-ar putea realiza dată fiind starea actuală a informațiilor noastre științifice. Ea nu răspunde la întrebările ce trebuie produs, în ce cantități și care din multitudinea proceselor tehnologice disponibile trebuie ales. Induși în eroare datorită neînțelegerii de către ei a acestei probleme esențiale, adepții unei societăți planificate cred că țarul producției nu va greși niciodată în deciziile sale. În cadrul economiei de piață întreprinzătorii și capitaliștii nu pot evita comiterea de erori serioase, deoarece ei nu știu nici ce doresc consumatorii, nici ce fac rivalii lor. Managerul general al unui stat socialist va fi infailibil, deoarece puterea de a determina ce și cum trebuie să se producă va fi numai a lui și nici o acțiune a altor oameni nu va contraveni planurilor sale[9].

A doua eroare fundamentală implicată în critica socialistă a economiei de piață provine din teoria greșită a salariilor pe care o profesează socialiștii. Ei n-au înțeles că salariile sunt prețurile plătite în schimbul prestației salariatului, adică pentru contribuția eforturilor sale la procesarea bunului în chestiune, sau, cum se mai spune, pentru valoarea adăugată de serviciile sale la valoarea materialelor. Indiferent dacă este vorba de salarii plătite pentru o perioadă de timp sau de salarii pentru produsele muncii, patronul cumpără întotdeauna prestațiile și serviciile muncitorului, nu timpul acestuia. Nu este, prin urmare, [p. 677] adevărat că în economia de piață neobstrucționată muncitorul nu are nici un interes personal să-și îndeplinească sarcina. Socialiștii se înșală grav atunci când afirmă că cei ce sunt plătiți cu o anumită rată salarială pe oră, pe zi, pe săptămână, pe lună sau pe an nu sunt stimulați de propriile lor interese egoiste, atunci când lucrează eficient. Ceea ce îl împiedică pe muncitorul plătit în fucție de durata timpului de muncă să fie neglijent și să piardă timpul hoinărind prin atelier nu sunt idealurile înalte și simțul datoriei, ci argumente foarte materiale. Cel ce muncește mai mult și mai bine primește un salariu mai mare și cine dorește să câștige mai mult trebuie să ofere o prestație sporită cantitativ și ameliorată calitativ. Patronii cei aspri nu sunt atât de naivi încât să se lase păcăliți de muncitori leneși; ei nu sunt atât de neglijenți ca guvernele care plătesc salarii unor cohorte de birocrați indolenți. Nici salariații nu sunt atât de proști încât să nu știe că lenea și ineficiența se penalizează sever pe piață[10].

Pe terenul alunecos al unei greșite înțelegeri a naturii catalactice a salariilor, autorii socialiști au lansat fabule fantasmagorice despre creșterea productivității muncii, anticipată de pe urma implementării planurilor lor. În regim capitalist, spun ei, zelul muncitorului este serios obstrucționat deoarece acesta este conștient că nu el culege roadele muncii sale și că truda și necazurile sale nu-l îmbogățesc decât pe patron, acest exploatator parazitar și leneș. Dar în regim socialist fiecare muncitor va ști că muncește în beneficiul societății, din care face parte și el însuși. Această perspectivă îi va furniza cel mai puternic stimulent posibil de a își da toată silința. Va rezulta o enormă creștere a productivității muncii și, prin urmare, a avuției.

Numai că identificarea intereselor fiecărui muncitor în parte cu acelea ale comunității socialiste nu este decât o ficțiune pur legală și formală, care nu are nimic de a face cu starea efectivă a lucrurilor. În vreme ce sacrificiile pe care le face un muncitor individual pentru a-și intensifica eforturile nu-l apasă decât pe el însuși, doar o fracțiune infinitezimală din produsele efortului său suplimentar îi aduc lui însuși beneficii și îi ameliorează propria bunăstare. În vreme ce muncitorul individual se bucură întru totul de plăcerile pe care le poate culege de pe urma cedării la tentațiile neglijenței și a lenei, reducerea corespunzătoare a dividendului social nu-i micșorează decât infinitezimal partea lui proprie. În condițiile unui asemenea mod de producție socialist, stimulentele personale pe care le furnizează egoismul în regim capitalist sunt îndepărtate, oferindu-se un premiu pentru lene și pentru neglijență. În vreme ce într-o societate capitalistă egoismul îl incită pe fiecare om să dea dovadă de cea mai mare responsabilitate, într-o societate socialistă îl împinge la inerție și laxitate. Socialiștii pot să pălăvrăgească în continuare despre miraculoasa modificare a naturii umane pe care [p. 678] o va determina instituirea socialismului și despre substituirea egoismului cel rău cu nobilul altruism. Dar ei trebuie să înceteze de a se hrăni cu fabule despre efectele miraculoase pe care le va avea egoismul în regim socialist[11].

Nici un om rezonabil nu poate evita să conchidă pe baza mărturiilor conținute în aceste considerații că în cadrul economiei de piață productivitatea muncii este incomparabil superioară celei care ar exista în regim socialist. Pe de altă parte, înțelegerea acestui fapt nu rezolvă disputa dintre adepții capitalismului și cei ai socialismului din punct de vedere praxeologic, adică științific.

Un adept de bună credință al socialismului, străin de bigoterie, de idei preconcepute și de viclenie, ar putea totuși spune: „Poate fi adevărat că P, venitul net total produs de o societate de piață, este mai mare decât p, venitul net total dintr-o societate socialistă. Dar dacă sistemul socialist îi alocă fiecărui membru al său o parte egală (și anume p/z = d), atunci toți cei care în societatea de piață au un venit mai mic decât d sunt favorizați de înlocuirea capitalismului cu socialismul. Este posibil ca în acest grup să fie incluși majoritatea oamenilor. În orice caz, devine evident că doctrina armoniei dintre interesele corect înțelese ale tuturor membrilor societății de piață nu poate fi susținută. Există o categorie de oameni ale căror interese sunt lezate tocmai de existența economiei de piață și care s-ar situa mai bine în regim socialist”. Adepții economiei de piață contestă relevanța acestui raționament. Ei consideră că p va rămâne atât de mult în urma lui P, încât d va fi inferior venitului pe care l-ar obține în societatea de piață chiar și cei ce realizează cele mai scăzute salarii. Nu poate exista nici un dubiu asupra faptului că această obiecție este fondată. Cu toate acestea, ea nu se bazează pe considerații praxeologice și, de aceea, este lipsită de puterea argumentativă incontestabilă și apodictică inerentă demonstrațiilor praxeologice. Ea se bazează pe o judecată de relevanță, constând în estimarea cantitativă a diferenței dintre P și p. În sfera acțiunii umane asemenea informații cantitative se obțin printr-o înțelegere [interpretativă], în legătură cu care nu se poate ajunge între oameni la un consens total. Praxeologia, teoria economică și catalactica nu servesc la nimic când este vorba de rezolvarea unor asemenea disensiuni, referitoare la aspecte cantitative. [p. 679]

Adepții socialismului ar putea chiar să meargă mai departe și să spună: „Să admitem că în regim socialist fiecare individ va fi într-o situație inferioară chiar și celui mai sărac individ în regim capitalist. Chiar și așa respingem dezgustați economia de piață, în ciuda faptului că le oferă tuturor mai multe bunuri decât socialismul. Dezaprobăm capitalismul din considerente etice, ca pe un sistem inechitabil și amoral. Preferăm socialismul din motive numite îndeobște non-economice și ne asumăm faptul că el reduce bunăstarea materială a tuturor”[12]. Nu se poate nega că această indiferență arogantă față de bunăstarea materială este un privilegiu rezervat intelectualilor izolați de realitate în turnul lor de fildeș și asceților anahoreți. Ceea ce a făcut ca socialismul să devină popular în rândurile imensei majorități a suporterilor săi a fost, dimpotrivă, iluzia că le va furniza mai multe bunuri decât capitalismul. Însă, oricum ar fi, este limpede că acest tip de argumentație în favoarea socialismului este imun la raționamentele liberale referitoare la productivitatea muncii.

Dacă nu s-ar putea formula alte obiecții împotriva planurilor socialiste decât aceea că socialismul va reduce nivelul de trai al tuturor, sau cel puțin al imensei majorități, ar fi imposibil ca praxeologia să formuleze o judecată definitivă. Lumea ar trebui să ajungă la o concluzie privitoare la alegerea între capitalism și socialism pe temeiul judecăților de valoare și al judecăților de relevanță. Oamenii ar trebui să aleagă între cele două sisteme așa cum aleg între numeroase alte lucruri. Nu s-ar putea descoperi nici un criteriu obiectiv care să facă posibilă rezolvarea controversei, într-o manieră care să nu admită contradicție și care să trebuiască să o accepte orice om sănătos. Libertatea de a alege și discreția fiecărui om nu ar fi anihilate de o necesitate inexorabilă. Numai că adevărata stare de lucruri este cu totul diferită. Omul nu se află în situația de a alege între aceste două sisteme. Cooperarea umană în condițiile sistemului de diviziune socială a muncii nu este posibilă decât în cadrul economiei de piață. Socialismul nu este un sistem realizabil de organizare a economiei unei societăți, deoarece îi lipsește orice metodă de calcul economic. Cu analiza acestei probleme se ocupă partea a cincea a acestei cărți.

Stabilirea acestui adevăr nu înseamnă o depreciere a relevanței și a puterii de convingere a argumentului antisocialist dedus din reducerea productivității, care poate fi anticipată [p. 680] de pe urma instituirii socialismului. Greutatea acestei obiecții formulate împotriva planurilor socialiste este atât de zdrobitoare, încât nici un om rațional [familiarizat cu ea] n-ar putea ezita să aleagă capitalismul. Dar această alegere ar fi totuși o alegere între sisteme alternative de organizare a societății, prin care se acordă preferință unuia în raport cu celălalt. Însă nu avem la dispoziție o asemenea alternativă. Socialismul nu poate fi realizat deoarece nu stă în puterea omului să-l instituie ca sistem social. Alegerea este între capitalism și haos. Un om care alege între a bea un pahar de lapte și a bea un pahar cu cianură de potasiu nu alege între două băuturi; el alege între viață și moarte. O societate care alege între capitalism și socialism nu alege între două sisteme sociale; ea alege între cooperarea socială și dezintegrarea societății. Socialismul nu reprezintă o alternativă la capitalism; el reprezintă o alternativă la toate sistemele în cadrul cărora oamenii pot trăi ca ființe umane. Accentuarea acestui aspect cade în sarcina teoriei economice, tot astfel cum în sarcina biologiei și a chimiei cade să accentueze că cianura de potasiu nu este o hrană, ci o otravă letală.

Puterea de convingere a argumentului productivității este, de fapt, atât de irezistibilă, încât adepții socialismului au fost siliți să abandoneze vechea lor tactică și să recurgă la metode noi. Ei caută să îndepărteze atenția de la argumentul productivității, punând în relief problema monopolului. Toate manifestele socialiste contemporane tratează pe larg puterea de monopol. Epoca în care trăim se numește a capitalismului de tip monopolist. Principalul argument propus astăzi în favoarea socialismului se referă la monopol.

Desigur, este adevărat că apariția prețurilor de monopol (nu a monopolului ca atare, fără prețuri de monopol) creează o discrepanță între interesele monopolistului și cele ale consumatorului. Monopolistul nu întrebuințează bunul monopolizat conform dorințelor consumatorilorii. În măsura în care există prețuri de monopol, interesele monopolistului trec înaintea acelora ale publicului și democrația pieței este restricționată. Cu privire la prețurile de monopol nu există armonie, ci conflict de interese.

Aceste afirmații pot fi contestate cu privire la prețurile de monopol încasate pentru vânzarea de articole aflate sub incidența legilor de patente și de copyright. Se poate susține că în absența legislației patentelor și a copyrighturilor aceste cărți, compoziții și inovații tehnologice nu ar fi ajuns niciodată să existe. Publicul plătește prețuri de monopol pentru bunuri de care nu s-ar fi bucurat în condițiile prețurilor competitive. Însă putem lăsa în mod justificat deoparte această problemă. Ea are puțin de a face cu marea controversă despre monopol din zilele noastre. Când oamenii menționează dezavantajele monopolului, ei sugerează că în cadrul economiei [p. 681] neobstrucționate de piață predomină o tendință generală și inevitabilă de înlocuire a prețurilor competitive cu prețuri de monopol. Aceasta spun ei că este trăsătura caracteristică a capitalismului „matur”, sau „târziu”. Indiferent ce situații au existat în stadiile mai timpurii ale evoluției capitaliste și indiferent ce credem despre validitatea afirmațiilor economiștilor clasici privitoare la armonia intereselor corect înțelese, astăzi nu se mai pune problema unei asemenea armonii.

După cum am văzut deja[13], nu există nici un fel de tendință de monopolizare. Este adevărat că în numeroase țări predomină prețurile de monopol la numeroase bunuri și – mai mult – anumite articole se vând la prețuri de monopol pe piața mondială. Cu toate acestea, aproape toate exemplele de prețuri de monopol sunt consecințe ale amestecului guvernamental în afaceri. Ele nu au rezultat din interacțiunile factorilor care se manifestă pe o piață liberă. Ele nu sunt produse ale capitalismului, ci tocmai ale tentativelor de a contracara forțele care determină nivelul prețurilor de piață. A vorbi despre capitalismul de tip monopolist este o distorsiune a lucrurilor. Ar fi mai adecvat să se vorbească despre intervenționismul monopolist și despre etatismul monopolist.

Acele prețuri de monopol care ar apărea și pe o piață neobstrucționată și nesabotată de amestecul diferitelor guverne locale și de conspirațiile între diversele grupuri de guverne sunt de mică importanță. Ele privesc materiile brute și depozitele, care sunt puține la număr și concentrate, și monopolurile locale datorate spațiului limitat. Dar este un fapt evident că, în aceste cazuri, prețurile de monopol pot să apară și în absența politicilor guvernamentale care urmăresc, direct sau indirect, instituirea lor. Este necesar să realizăm că suveranitetea consumatorilor este imperfectă și că procesul democratic al pieței are anumite limite. În anumite cazuri excepționale, rare și de importanță redusă, chiar și pe piața neobstrucționată și nesabotată de amestecul guvernului există un antagonism între interesele proprietarilor factorilor de producție și cele ale restului populației. Cu toate acestea, existența unor astfel de antagonisme nu împiedică concordanța între interesele tuturor oamenilor privitoare la prezervarea economiei de piață. Economia de piață este singurul sistem de organizare economică a sociatății care poate funcționa și chiar a funcționat. Socialismul este irealizabil datorită incapacității sale de a produce o metodă de calcul economic. Intervenționismul duce în mod necesar la o stare de lucruri care, din punctul de vedere al [p. 682] adepților săi, este mai puțin dezirabilă decât condițiile economiei de piață neobstrucționate, pe care urmărește să le schimbe. În plus, el se autolichidează îndată ce este împins dincolo de un domeniu îngust de aplicabilitate[14]. Așa stând lucrurile, singura formă de ordine socială care poate prezerva și intensifica în continuare diviziunea muncii este economia de piață. Toți cei care nu doresc dezintegrarea cooperării sociale și o întoarcere la condițiile barbariei primitive au interesul să se perpetueze economia de piață.

Concepția economiștilor clasici despre armonia intereselor corect înțelese era defectuoasă în măsura în care nu recunoștea faptul că procesul democratic al pieței este imperfect, deoarece în anumite cazuri de importanță minoră pot apărea prețuri de monopol chiar și în cadrul economiei de piață neobstrucționate. Mult mai evident este însă eșecul lor de a realiza că nici un sistem socialist nu poate fi considerat o soluție de organizare economică a societății și de ce se întâmplă aceasta. Ei fondau doctrina armoniei intereselor pe ipoteza falsă că nu există excepții la regula că proprietarii factorilor de producție sunt siliți de procesul pieței să-și întrebuințeze proprietatea conform dorințelor consumatorilor. Astăzi, această teoremă trebuie să se bazeze pe înțelegerea faptului că în regim socialist nu este posibil nici un fel de calcul economic.

4. Proprietatea privată

Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este instituția fundamentală a economiei de piață. Este instituția a cărei prezență caracterizează economia de piață ca atare. Atunci când ea lipsește, nu poate fi vorba de nici un fel de economie de piață.

Proprietatea înseamnă deținerea controlului deplin asupra serviciilor derivabile cu ajutorul unui bun. Noțiunea catalactică de posesie și de drepturi de proprietate nu trebuie confundată cu definiția legală a posesiei și a drepturilor de proprietate, așa cum este aceasta stipulată de legile din diverse țări. Ideea legislatorilor și a tribunalelor a fost de a defini conceptul legal de proprietate în așa fel încât să-i ofere proprietarului protecție deplină din partea aparatului guvernamental de coerciție și constrângere și de a împiedica pe oricine să-i știrbească acest drept. În măsura în care acest obiectiv a fost realizat în mod adecvat, conceptul legal de proprietate coincide cu cel catalactic. Pe de altă parte, există astăzi tendințe de abolire a instituției proprietății private printr-o modificare a legilor care determină sfera acțiunilor pe care le poate întreprinde proprietarul cu lucrurile care sunt proprietatea lui. Deși păstrează termenul de proprietate privată, aceste reforme urmăresc [p. 683] înlocuirea proprietății private cu proprietatea publică. Această tendință este caracteristică pentru planurile diferitelor școli de socialism creștin și de socialism naționalist. Dar puțini dintre adepții acestor școli au fost atât de pătrunzători ca filozoful nazist Othmar Spann, care declara explicit că realizarea planurilor sale ar duce la o stare de lucruri în care instituția proprietății private va supraviețui doar într-un „sens formal, însă de fapt nu va exista decât proprietate publică”[15]. Este necesar să menționăm aceste lucruri pentru a evita erorile și confuziile populare. Când se referă la proprietatea privată, catalactica se referă la controlul asupra proprietății, nu la termeni, concepții și definiții legale. Proprietatea privată înseamnă că proprietarii determină întrebuințarea factorilor de producție, în vreme ce proprietatea publică înseamnă că guvernul le determină întrebuințarea.

Proprietatea privată este un instrument uman. Ea nu este sacră. Ea s-a născut în zorii istoriei, când oamenii și-au apropriat cu de la ei putere și cu de la ei autoritate ceea ce în prealabil nu fusese proprietatea nimănui. Proprietarii au fost în mod repetat jefuiți de proprietatea lor, prin expropriere. Istoria proprietății private poate fi urmărită în amonte până la un punct în care [proprietatea] a luat naștere din acțiuni care cu siguranță nu erau legale. Practic fiecare proprietar este succesorul legal direct sau indirect al unor persoane care au dobândit proprietatea fie prin aproprierea arbitrară a unor lucruri care nu aveau proprietar, fie prin spolierea violentă a predecesorului lor.

Cu toate acestea, faptul că formalismul legal poate demonstra proveniența fiecărui titlu de proprietate fie dintr-o apropriere arbitrară, fie dintr-o expropriere violentă nu are absolut nici o semnificație pentru societatea de piață. Posesiunea în cadrul economiei de piață nu mai este legată de originile îndepărtate ale proprietății private. Aceste evenimente dintr-un trecut foarte îndepărtat, ascunse în întunericul istoriei omenirii primitive, nu mai prezintă nici un interes pentru zilele noastre. Într-adevăr, într-o societate de piață neobstrucționată consumatorii decid din nou în fiecare zi cine și cât de mult trebuie să posede. Consumatorii încredințează controlul asupra mijloacelor de producție acelora care știu cum să le utilizeze cel mai bine pentru satisfacerea celor mai imperative dorințe ale consumatorilor. Proprietarii nu pot fi considerați succesorii apropriatorilor și ai exploatatorilor decât într-un sens legal și formalist. De fapt, ei sunt mandatarii consumatorilor, constrânși de modul de funcționare al pieței să-i servească cât mai bine posibil pe consumatori. În regim capitalist proprietatea privată este manifestarea autodeterminării consumatorilor.

Semnificația proprietății private într-o economie de piață este radical diferită de cea existentă în condițiile unui sistem de gospodării autarhice. Acolo unde fiecare gospodărie este auto-suficientă, mijloacele de producție deținute în proprietate privată îi servesc exclusiv proprietarului. Doar el culege toate beneficiile derivate de pe urma utilizării lor. În societatea de piață, proprietarii capitalului și ai pământului se pot bucura de proprietatea lor numai folosind-o pentru satisfacerea dorințelor altor oameni. Ei trebuie să-i servească pe consumatori pentru a obține vreun avantaj din ceea ce le aparține. Chiar faptul că posedă mijloace de producție îi obligă să se supună dorințelor publicului. Proprietatea este un activ numai pentru cei care știu să o întrebuințeze în modul cel mai adecvat cu putință pentru beneficiul consumatorilor. Ea este o funcție socială.

5. Conflictele vremurilor noastre

Opinia publică vede cauza conflictelor care aduc războaiele civile și internaționale din vremurile noastre în coliziunea „intereselor” economice inerente economiei de piață. Războiul civil ar fi rebeliunea maselor „exploatate” împotriva claselor „exploatatoare”. Războiul internațional ar fi revolta țărilor „lipsite” împotriva țărilor care și-au apropriat o cotă inechitabilă din resursele naturale ale pământului și, cu o lăcomie insațiabilă, vor să smulgă tot mai mult din această avuție destinată tuturor. Cel care, pus în fața acestor fapte, vorbește despre armonia intereselor corect înțelese este fie prost, fie un apologet infam al unei ordini sociale manifest inechitabile. Nici un om inteligent și onest nu poate să nu înțeleagă că astăzi se manifestă conflicte ireconciliabile de interese materiale, care nu se pot soluționa decât prin recursul la arme.

Este cu siguranță adevărat că vremea nostră este plină de conflicte care generează războaie. Dar aceste conflicte nu pornesc de la funcționarea societății de piață neobstrucționate. Poate fi permisibil să le numim conflicte economice, deoarece ele privesc acea sferă a vieții umane care, în limbajul curent, este cunoscută ca sferă a activităților economice. Dar este o mare greșeală să deducem din această denumire că sursa acestor conflicte o reprezintă condițiile care apar în cadrul societății de piață. Nu capitalismul este cel care le generează, ci tocmai politicile anticapitaliste, concepute pentru a stăvili funcționarea capitalismului. Ele sunt o consecință a diverselor amestecuri ale guvernului în afaceri, a barierelor puse în calea comerțului și a migrării și a discriminării împotriva mâinii de lucru străine, a produselor străine și a capitalului străin.

Niciunul din aceste conflicte n-ar fi apărut într-o economie de piață neobstrucționată. Să ne imaginăm o lume în care toți oamenii sunt liberi să trăiască și să muncească în calitate de întreprinzători sau de salariați unde doresc și cum doresc și să ne întrebăm care dintre aceste conflicte ar mai putea exista. [p. 685] Imaginați-vă o lume în care este pe deplin realizat principiul proprietății private asupra mijloacelor de producție, în care nu există instituții care obstrucționează mobilitatea capitalului, a muncii și a mărfurilor, în care legile, tribunalele și funcționarii administrativi nu fac discriminări împotriva vreunui individ sau grup de indivizi, indiferent dacă aceștia sunt localnici sau străini. Imaginați-vă o situație în care guvernele se dedică exclusiv sarcinii de a proteja viața, sănătatea și proprietatea individului împotriva agresiunilor violente sau frauduloase. Într-o asemenea lume frontierele sunt desenate pe hartă, dar ele nu împiedică pe nimeni să urmărească ceea ce crede el că-l va face mai prosper. Nici un individ nu este interesat de extinderea dimensiunilor teritoriale ale țării sale, deoarece nu poate obține nici un beneficiu de pe urma unei asemenea creșteri. Cucerirea este nerentabilă, și războiul este depășit.

În epocile dinaintea afirmării liberalismului și a capitalismului modern, oamenii consumau, în cea mai mare parte, doar ceea ce se putea produce din materiile prime disponibile în vecinătatea lor. Dezvoltarea diviziunii internaționale a muncii a modificat în mod radical această stare de lucruri. Hrana și materiile prime importate din țări îndepărtate sunt articole de consum în masă. Cele mai avansate țări europene nu s-ar putea lipsi de aceste importuri decât cu prețul unei scăderi foarte considerabile a nivelului de trai. Ele trebuie să plătească pentru achizițiile atât de necesare de minerale, cherestea, petrol, cereale, grăsime, cafea, ceai, cacao, fructe, lână și bumbac exportând bunuri fabricate în cea mai mare parte din materiile prime importate. Interesele lor vitale sunt afectate negativ de politicile comerciale protecționiste ale țărilor care produc aceste produse primare.

Cu două sute de ani în urmă pentru elvețieni și Elveția nu avea mare importanță dacă o țară ne-europeană își utiliza sau nu în mod eficient resursele naturale. Dar astăzi, înapoierea economică dintr-o țară străină înzestrată cu abundente resurse naturale prejudiciază interesele tuturor acelora al căror nivel de trai ar putea fi sporit dacă s-ar adopta un mod mai adecvat de utilizare a acestei avuții naturale. Principiul suveranității nerestricționate a fiecărei țări este, într-o lume a amestecului guvernamental în afaceri, o amenințare la adresa tuturor celorlalte țări. Conflictul dintre cei lipsiți și cei avuți este un conflict real. Dar el se manifestă doar într-o lume în care orice guvern suveran este liber să prejudicieze interesele tuturor popoarelor – inclusiv al său – prin lipsirea consumatorilor de avantajele pe care le-ar oferi o mai adecvată exploatare a resurselor țării respective. Nu suveranitatea ca atare determină războiul, ci suveranitatea guvernelor care nu sunt întru totul fidele principiilor economiei de piață.

Liberalismul n-a clădit și nu clădește pe speranța abolirii [p. 686] diverselor guverne naționale, un obiectiv care s-ar solda cu războaie interminabile. El urmărește recunoașterea generală a ideii de libertate economică. Dacă toate popoarele devin liberale și înțeleg că libertatea economică le servește cel mai bine interesele, atunci suveranitatea națională nu va mai genera conflicte și război. Pentru o pace durabilă nu sunt necesare nici tratate și acorduri internaționale, nici tribunale internaționale și organizații, ca defuncta Ligă a Națiunilor sau succesoarea ei, Organizația Națiunilor Unite. Dacă principiul economiei de piață este universal acceptat nu mai sunt necesare asemenea instrumente; dacă nu este acceptat, ele nu sunt de nici un folos. Pacea durabilă nu poate fi decât produsul unei schimbări ideologice. Câtă vreme oamenii se cramponează de dogma lui Montaigne și consideră că nu pot prospera din punct de vedere economic decât pe seama altor țări, pacea nu va fi niciodată altceva decât o pregătire pentru următorul război.

Naționalismul economic este incompatibil cu o pace durabilă. Cu toate acestea, naționalismul economic este inevitabil acolo unde există amestec guvernamental în afaceri. Protecționismul este inevitabil acolo unde nu există liber schimb intern. Acolo unde există amestec guvernamental în afaceri liberul schimb ar frustra obiectivele urmărite, chiar și pe termen scurt, de diversele măsuri intervenționiste[16].

Este o iluzie să se creadă că o țară va tolera pe termen lung politicile altor țări care dăunează intereselor vitale ale propriilor lor cetățeni. Să presupunem că ONU ar fi fost instituită în anul 1600 și că triburile indienilor din America de Nord ar fi fost admise ca membri ai acestei organizații. Atunci suveranitatea acestor indieni ar fi fost recunoscută ca fiind inviolabilă. Li s-ar fi acordat dreptul să excludă pe toți străinii care doresc să pătrundă pe teritoriul lor sau să exploateze bogatele resurse naturale pe care ei înșiși nu știau cum să le utilizeze. Oare își poate cineva imagina cu adevărat că un acord sau o cartă internațională i-ar fi putut împiedica pe europeni să invadeze aceste țări?

Multe dintre depozitele cele mai bogate de diferite substanțe minerale se găsesc în regiuni în care locuitorii sunt prea ignoranți, prea inerți sau prea greoi pentru a profita de bogățiile pe care natura le-a dăruit. Dacă guvernele acestor țări îi împiedică pe străini să exploateze aceste depozite, sau dacă felul cum gestionează politicile publice este atât de arbitrar, încât nici o investiție străină nu este sigură, atunci sunt serios lezate toate acele popoare străine a căror bunăstare materială ar putea fi ameliorată printr-o întrebuințare adecvată a resurselor în chestiune. Nu contează dacă [p. 687] politicile acestor guverne sunt determinate de o înapoiere culturală generală, sau de adoptarea ideilor actualmente la modă, ale intervenționismului și naționalismului economic. Rezultatul este același în ambele cazuri.

Nu are rost să escamotăm aceste conflicte îndărătul dorințelor pioase. Pentru a face ca pacea să fie durabilă este necesară o schimbare ideologică. Ceea ce generează războiul este filozofia economică aproape universal acceptată de guvernele și partidele politice din vremurile noastre. Din perspectiva acestei filozofii în cadrul economiei de piață neobstrucționate predomină conflicte ireconciliabile între interesele diferitelor țări. Liberul schimb păgubește o țară; el provoacă sărăcire. Este datoria guvernului să împiedice neplăcerile liberului schimb prin bariere vamale. De dragul argumentației, putem trece cu vederea faptul că protecționismul dăunează și intereselor celor ce recurg la el. Dar este neîndoielnic că protecționismul urmărește să dăuneze intereselor popoarelor străine și chiar o face. Este o iluzie să ne imaginăm că cei lezați vor tolera protecționismul altor țări, dacă socotesc că sunt destul de puternici pentru a-l zdrobi prin forța armelor. Filozofia protecționismului este o filozofie a războiului. Războaiele din vremea noastră nu sunt disonante cu doctrinele economice populare; dimpotrivă, ele sunt consecința inevitabilă a aplicării acestor doctrine.

Liga Națiunilor nu s-a prăbușit pentru că era ineficient organizată. Ea s-a prăbușit pentru că era lipsită de spiritul liberalismului autentic. Era o convenție de guverne îmbibată de spiritul naționalismului economic și în întregime dedicată principiilor războiului economic. În vreme ce delegații își petreceau timpul exclusiv în discuții academice despre bunăvoința între națiuni, guvernele pe care le reprezentau le provocau neplăceri serioase tuturor celorlalte națiuni. Protecționismul vamal al anilor dinainte de 1914 era într-adevăr neglijabil în comparație cu ce a urmat în anii 1920 și 1930, adică embargouri, control cantitativ al comerțului extern, controlul piețelor valutare, devaluare monetară și așa mai departe[17].

Perspectivele Națiunilor Unite nu sunt mai bune, ci mai degrabă mai rele. Fiecare țară consideră importurile, îndeosebi importurile bunurilor fabricate, ca fiind un dezastru. Scopul declarat al [p. 688] aproape tuturor țărilor mici este de a bloca cât mai drastic posibil accesul produselor prelucrate în străinătate pe piețele interne. Aproape toate țările se luptă cu fantoma unei balanțe comerciale nefavorabile. Ele nu doresc să coopereze; ele doresc să se protejeze împotriva presupuselor pericole ale cooperării.