1
Concentrarea unităților de producție ca un complement al diviziunii muncii
Concentrarea unităților de producție vine automat odată cu diviziunea muncii. În atelierul cizmarului, producția de încălțăminte, pe vremuri efectuată în fiecare gospodărie individuală, este unită într-un singur atelier. Satul cizmăresc, manufactura de încălțăminte devin centrul de fabricațiune pentru un ținut mare. Fabrica de încălțăminte care este organizată pentru producție de încălțăminte în masă reprezintă o și mai mare uniune de unități de producție, și principiul de bază al organizării lor interne este, pe de o parte, diviziunea muncii și, pe de altă parte, este concentrarea muncii asemănătoare în departamente speciale. Pe scurt, cu cât este mai mult împărțită munca, cu atât trebuie concentrate mai multe procese similare de muncă.
Nici din rezultatele recensământului întreprins în diverse țări pentru a verifica doctrina concentrării unităților productive, nici din alte probe statistice de schimbări în numărul unităților de producție nu putem învăța tot ceea ce este de știut despre ele. Căci ceea ce apare în aceste enumerări ca o unitate este întotdeauna, într-un anumit sens, o unitate de afaceri, nu o unitate de producție. Numai în anumite cazuri numără separat aceste investigații uzinele care, deși unite în localitate, sunt conduse separat înlăuntrul unei singure întreprinderi. Concepția unității de producție și a evoluției sale trebuie elaborată dintr-un alt punct de vedere decât acela care stă la baza statisticilor comerciale.
Productivitatea mai mare a diviziunii muncii rezultă, mai presus de toate, din specializarea proceselor pe care le face cu putință. Cu cât trebuie repetat mai des un proces, cu atât rentează mai mult instalarea unui instrument special adaptat. Împărțirea muncii merge mai departe decât specializarea ocupațiilor sau, cel puțin, decât specializarea întreprinderilor. În fabrica de încălțăminte, ghetele sunt produse prin diverse procese parțiale. Este cu totul de conceput că fiecare proces parțial ar putea avea loc într-o unitate de producție specială și într-o întreprindere specială. De fapt, există fabrici care fac numai părți de ghete și le furnizează fabricilor de încălțăminte. Cu toate acestea, considerăm îndeobște ca o singură unitate productivă suma proceselor parțiale combinate într-o singură fabrică de încălțăminte care produce ea însăși toate părțile componente ale ghetelor. Dacă la fabrica de încălțăminte se adaugă de asemenea și o fabrică de piele sau un departament pentru producția cutiilor în care sunt împachetate ghetele, vorbim despre uniunea mai multor unități productive pentru o întreprindere comună. Aceasta este o distincție pur istorică pe care nici circumstanțele tehnice ale producției, nici trăsăturile caracteristice ale întreprinderii de afaceri nu sunt suficiente ele însele pentru a o explica.
Când privim ca o unitate de producție acea totalitate de procese cuprinsă în activitatea economică pe care oamenii de afaceri o socotesc ca o unitate, trebuie să ne amintim că această unitate nu este cu nici un chip un lucru indivizibil. Fiecare unitate productivă este ea însăși compusă din procese tehnice deja combinate orizontal și vertical. Conceptul unei unități de producție, prin urmare, este economic, nu tehnic. Delimitarea lui în cazuri individuale este determinată de considerațiuni economice, nu tehnice.
Dimensiunea unității productive este determinată de calitatea complementară a factorilor de producție. Țelul este combinația optimă a acestor factori, cu alte cuvinte, acea combinație prin care cel mai mare randament poate fi produs economicește. Dezvoltarea economică împinge industria la o diviziune din ce în ce mai mare a muncii, cuprinzând în același timp o creștere în mărime și o limitare a domeniului unității de producție. Dimensiunea actuală a unității este rezultatul interacțiunii acestor două forțe.
2
Dimensiunea optimă a unităților de producție în producția primară și în transport
Legea proporționalității în combinarea factorilor de producție a fost formulată mai întâi în legătură cu producția agricolă, ca lege a randamentelor descrescătoare. Multă vreme caracterul ei general a fost neînțeles și a fost privită ca o lege de tehnică agricolă. Ea a fost contrastată cu o lege a randamentelor crescătoare, despre care se credea că este valabilă pentru producția industrială. Aceste erori au fost de atunci îndreptate. [1]
Legea combinației optime a factorilor de producție indică dimensiunea cea mai profitabilă a unităților de producție. Profitul net este mai mare în funcție de gradul în care dimensiunea sa permite tuturor factorilor să fie întrebuințați la întreaga lor capacitate. Numai în chipul acesta trebuie evaluată superioritatea pe care dimensiunea unei anumite unități de producție i-o dă asupra alteia – la nivelul dat de tehnica productivă. A fost o greșeală de a gândi că mărirea unității de producție industriale trebuie să ducă întotdeauna la o economie de cheltuieli, o greșeală de care Marx și școala lui au fost vinovați, deși observații ocazionale trădează faptul că el recunoștea adevărata stare de lucruri. Deoarece aici, de asemenea, există o limită dincolo de care mărirea unității de producție nu rezultă într-o aplicare mai economică a factorilor de producție. În principiu, se poate spune același lucru despre agricultură și industria minieră; numai datele concrete diferă. Doar anumite particularități ale condițiilor producției agricole ne fac să privim legea randamentelor descrescătoare ca afectând în primul rând pământul.
Concentrarea unităților de producție este în primul rând concentrarea în spațiu. Pe măsură ce pământul potrivit pentru agricultură și silvicultură se extinde în spațiu, fiecare efort de a mări unitatea de producție sporește dificultățile care izvorăsc din distanță. Astfel, se formează o limită superioară pentru dimensiunea unității de exploatare agricolă. Deoarece agricultura și silvicultura se extind în spațiu, este cu putință să se concentreze unitatea de producție până la un punct anumit. Este superfluu de a intra în chestiunea – adesea ridicată în discuția acestei probleme – dacă producția pe scară mică este cea mai economică în agricultură. Aceasta nu are nimic a face cu legea concentrării unităților de producție. Chiar presupunând că producția pe scară mare ar fi superioară, nu se poate nega că nu ar putea fi vorba de o lege a concentrării unităților de producție în agricultură și silvicultură. Faptul că pământul este stăpânit în proprietate pe scară mare nu înseamnă că este muncit pe scară mare. Marile moșii sunt întotdeauna compuse din numeroase ferme.
Aceasta apare chiar mai diferit într-o ramură diferită de producție primară, industria minieră. Întreprinderea minieră este legată de locul unde se găsește minereul. întreprinderile sunt atât de mari pe cât permit aceste locuri separate. Ele pot fi concentrate numai în măsura în care poziția geografică a zăcămintelor separate de minereu fac concentrația să pară profitabilă. Pe scurt, nu se poate vedea nicăieri în producția primară vreo tendință de concentrare a unităților productive. Aceasta este la fel de adevărat despre transport.
3
Dimensiunea optimă a unităților de producție în industrie
Procesul fabricațiunii din materii prime este, într-o oarecare măsură, independent de limitările spațiului. Exploatarea plantațiilor de bumbac nu poate fi concentrată, dar fabricile de filat și țesut pot fi unite. Dar, aici de asemenea, ar fi pripit să se derive, fără alte considerațiuni, o lege a concentrării unităților de producție din faptul că uzina mai mare în general se dovedește superioară celei mici.
Căci în industrie, de asemenea, locația este importantă, cu totul aparte de faptul că (alte lucruri fiind la fel, adică la un nivel dat de diviziune a muncii) superioritatea economică a unităților productive mai mari există numai în măsura în care legea combinației optime a factorilor de producție o cere și că, în consecință, nu este de câștigat nici un avantaj prin mărirea unității de producție dincolo de punctul în care instrumentele sunt utilizate cu cea mai mare eficacitate. Fiecare tip de producție are o locație naturală, care depinde, în cele din urmă, de distribuția geografică a producției primare. Faptul că producția primară nu poate fi concentrată trebuie să influențeze procesul subsecvent de fabricație. Puterea acestei influențe variază cu importanța legată de transportul materiilor prime și al produselor finite în ramurile separate de producție.
O lege a concentrării unităților de producție operează, prin urmare, numai în măsura în care diviziunea muncii duce la diviziunea progresivă a producției în ramuri noi. Această concentrare nu este în realitate nimic mai mult decât partea cealaltă a diviziunii muncii. Ca rezultat al diviziunii muncii, numeroase unități de producție care nu seamănă între ele, înlăuntrul cărora uniformitatea este regula, înlocuiesc numeroase unități asemănătoare, înlăuntrul cărora sunt efectuate diverse procese diferite de producție. Aceasta face ca numărul de uzine similare să descrească, în timp ce cercul de persoane, pentru nevoile cărora ele lucrează direct sau indirect, crește. Dacă producția de materii prime nu ar fi fixată geograficește, o circumstanță care acționează potrivnic procesului inițial de diviziune a muncii, ar exista numai o singură uzină pentru fiecare ramură de producție. [2]
NOTE
1. Vogelstein, „Die finanzielle Organisation der kapitalistischen Industrie und die Monopolbildungen”, Grundriss der Sozialökonomik, Pt. VI (Tübingen, 1914), pag. 203 et seq. Weiss, „Abnehmender Ertrag”, Handwörterbuch der Staatswissenschaften, ediția a 4-a, Vol. I, pag. 11 et seq.
2. Vezi Alfred Weber, „Industrielle Standortslehre”, Grundriss der Sozialiökonomik, VI, Tübingen, 1914, pag. 54 et seq. Factorii de locație care mai rămân pot fi trecuți cu vederea, întrucât distribuția actuală sau aceea transmisă istoricește a producției primare îi determină în cele din urmă.
