1
Gândire și ființă
Feuerbach a spus: „gândirea purcede de la ființă, iar nu ființa de la gândire”. [1] Această remarcă, care era destinată doar să exprime renunțarea la idealismul hegelian, devine în faimosul aforism, „Omul este ceea ce mănâncă” („Der Mensch ist was er isst”) [2], strigătul de luptă al materialismului, cum este reprezentat de Büchner și Moleschott. Vogt a întărit teza materialistă, apărând afirmația „că gândirea stă cam în aceeași relație cu creierul ca fierea cu ficatul sau urina cu rinichii”. [3] Același materialism naiv, care, ignorând toate dificultățile, încearcă să rezolve problema fundamentală a filosofiei simplu și complet dirijând tot ceea ce are a face cu mintea către un fenomen fizic, este relevat de asemenea în concepția economică a istoriei a lui Marx și Engels. Titlul „Concepția materialistă a Istoriei” este credincios naturii teoriei; el pune accentul cu insistență, în chipul izbitor intenționat de întemeietorii ei, asupra omogenității epistemologice între credința lor și materialismul timpului lor. [4]
Potrivit concepției materialiste a istoriei, gândirea depinde de ființa socială. Această doctrină are două versiuni diferite, fundamental contradictorii una față de alta. Una explică gândirea ca dezvoltare simplă și directă a mediului ambiant economic, a condițiilor de producție în care trăiesc oamenii. Potrivit acestei versiuni, nu există o istorie a științei și o istorie a științelor individuale ca înlănțuiri independente evolutive, pentru că încadrarea problemelor și soluțiilor lor nu reprezintă un proces intelectual progresiv, ci reflectă doar condițiile momentane ale producției. Descartes, spune Marx, privea animalul ca pe o mașină, pentru că el „vede cu ochii perioadei manufacturiere, spre deosebire de ochii evului mediu, când animalul era socotit ca ajutor al omului – o poziție pe care i-a acordat-o de asemenea mai târziu Herr von Haller în cartea sa Restauration der Staatswissenschaft”. [5] Într-un asemenea pasaj este clar că condițiile de producție sunt privite ca fapte independente de gândirea omenească. Ele „corespund” pe rând unui „stagiu definit de dezvoltare” a „forțelor materiale productive” [6] sau, ceea ce nu este decât un alt fel de a spune același lucru, unui „stagiu definit în dezvoltarea mijloacelor de producție și de transport”. [7] Forțele productive, mijloacele muncii, „rezultă într-o” ordine definită a societății. [8] „Tehnologia revelează conduita activă a omului față de natură, procesul direct productiv al vieții sale și, în consecință, condițiile sale de viață socială și ideile spirituale care se nasc din ele.” [9] Se pare că niciodată nu i-a venit în minte lui Marx că forțele productive sunt ele însele un produs al gândirii omenești, astfel că doar ne învârtim într-un cerc când încercăm să derivăm gândirea din ele. El a fost complet vrăjit de cuvântul-fetiș „producția materială”. Material, materialist și materialism erau fraze tematice de propagandă la modă pe timpul său, și el nu putea să scape de influența lor. El simțea că datoria sa primordială ca filosof era să șteargă „deficiențele materialismului abstract al științei naturale care exclude procesul istoric”; acele deficiențe pe care el credea că le putea percepe „în teoriile abstracte și ideologice ale purtătorilor ei de cuvânt, de îndată ce ei se aventurează dincolo de sfera lor specială”. Și acesta este motivul pentru care a numit el procedura sa „singura materialistă, deci singura metodă științifică”. [10]
Potrivit celei de a doua versiuni a concepției materialiste a istoriei, interesul de clasă determină gândirea. Marx spune despre Locke că el „reprezintă noua burghezie în toate formele ei: industriașii contra claselor muncitoare și a săracilor, negustorii contra cămătarilor de modă veche, înalta finanță contra datornicilor statului și, într-una din propriile sale lucrări, el a demonstrat chiar că inteligența burgheză ar fi intelectul omenesc normal”. [11] Pentru Mehring, cel mai prolific dintre istoricii marxiști, Schopenhauer este „filosoful filistinilor îngroziți… în felul său prefăcut, egoist și clevetitor, imaginea spirituală a burgheziei care, speriată de ciocnirea armelor, tremurând ca plopul, s-a retras ca să trăiască din veniturile ei și a renunțat la idealurile epocii sale ca la ciumă”. [12] În Nietzsche, el vede „filosoful înaltei burghezii”. [13]
Judecățile sale în știința economică prezintă acest punct de vedere cu cea mai mare claritate. Marx a fost cel dintâi care a împărțit economiștii în burghezi și proletari, o împărțire pe care etatismul și-a însușit-o după aceea. Held explică teoria lui Ricardo despre rentă ca „dictată pur și simplu de ura capitaliștilor saturați de bani împotriva proprietarilor împământeniți” și crede că întreaga teorie a lui Ricardo despre valoare poate fi privită numai ca „încercarea de a justifica, sub aparența unei străduințe de a proteja drepturile naturale, dominația și profiturile capitalismului”. [14] Cel mai bun mod de a dovedi eroarea acestei vederi este de a atrage atenția asupra faptului evident că teoria economică a lui Marx nu este nimic mai mult decât un produs al școlii lui Ricardo. Toate elementele ei esențiale sunt luate din sistemul ricardian, din care își derivă de asemenea principiul metodologic al separării teoriei și politicii și al excluderii punctului de vedere etic. [15] Politicește, știința economică clasică a fost întrebuințată atât pentru a ataca și aclama capitalismul, pentru a susține, cât și pentru a respinge socialismul.
Marxismul face uz de aceeași metodă cu privire la știința economică subiectivă modernă. Nefiind în stare să i se opună cu un singur cuvânt de critică rezonabilă, marxismul încearcă să o respingă denunțând-o ca „economie burgheză”. [16] Pentru a arăta că știința economică subiectivă nu este „apologetică capitalistă”, ar trebui să fie de ajuns, desigur, să se atragă atenția că există socialiști care susțin cu fermitate teoria subiectivă a valorii. [17] Evoluția științei economice este un proces al minții, independent de presupusele interese de clasă ale economiștilor și nu are nimic a face cu susținerea sau condamnarea vreunor instituții sociale anumite. Orice teorie științifică poate fi întrebuințată pervers pentru scopuri politice; politicianul nu are nevoie să construiască o teorie pentru a susține țelurile pe care din întâmplare el le urmărește. [18] Ideile socialismului modern nu au izvorât din creație proletară. Ele au fost inițiate de intelectuali, fii ai burgheziei, nu ai salariaților. [19] Socialismul a capturat nu numai clasa muncitoare; el are susținători, pe față și în ascuns, chiar și în clasa proprietară.
2
Știința și socialismul
Gândirea abstractă este independentă de dorințele care mișcă pe gânditor și de țelurile pentru care el se străduiește. [20] Numai această independență o califică drept gândire. Dorințele și scopurile reglementează acțiunea. Când se spune că viața economică influențează gândirea, faptele sunt răsturnate. Economia ca acțiune rațională este dependentă de gândire, nu gândirea de economie.
Chiar dacă s-ar dori să se admită că gândirea este determinată de interesul de clasă, aceasta s-ar putea face numai considerând interesele de clasă recunoscute. Dar recunoașterea interesului de clasă este deja un rezultat al gândirii. Dacă o astfel de gândire arată că există interese speciale de clasă sau că interesele tuturor claselor din societate se armonizează, procesul de gândire însuși a avut loc înainte ca ideea de clasă să fi influențat gândirea.
Pentru gândirea proletară, este adevărat, marxismul presupune un adevăr și o valoare eternă, liberă de orice limitări de interes de clasă. Deși el însuși negreșit o clasă, proletariatul trebuie, trecând dincolo de interesele de clasă, să păzească interesele umanității desființând diviziunea societății în clase. În același chip, gândirea proletară conține, în locul relativității gândirii determinate de clasă, conținutul de adevăr absolut al științei pure, care va ajunge la fructificare în viitoarea societate socialistă. Altfel spus, singur marxismul este știință. Ceea ce l-a precedat pe Marx istoricește poate fi socotit preistorie a științei. Marxismul dă filosofilor dinaintea lui Hegel cam același loc pe care creștinismul îl dă profeților și îi acordă lui Hegel cam același loc pe care creștinismul îl acordă Botezătorului în raport cu Mântuitorul. De la apariția lui Marx însă, întregul adevăr este de partea marxismului și toate celelalte sunt minciuni, înșelăciune și apologetică capitalistă.
Aceasta este o filosofie foarte simplă și clară, și în mâinile succesorilor lui Marx devine și mai simplă și mai clară. Pentru ei, știința și socialismul marxist sunt identice. Știința este exegeza cuvintelor lui Marx și Engels. Probele sunt demonstrate prin citarea și interpretarea acestor cuvinte. Protagoniștii schimbă acuzații de necunoaștere a „scripturii”. Astfel se naște un adevărat cult al proletariatului. Engels spune: „Numai în clasa muncitoare persistă, nepipernicită, mintea teoretică germană. Aici nu va putea fi exterminată. Aici nu se dă nici o importanță carierei, goanei după câștig, patronajului binevoitor de deasupra. Dimpotrivă, cu cât știința purcede mai fără considerație și mai dezinteresată, cu atât se găsește mai mult în unison cu interesele și străduințele muncitorilor”. [21] După Tönnies, „numai proletariatul, adică purtătorii de cuvânt și conducătorii ei literari”, subscriu „din principiu la vederea științifică și la toate consecințele ei”. [22]
Pentru a da pe față aceste aserțiuni prezumțioase în lumina lor adevărată, trebuie numai să reamintim atitudinea socialistă față de toate înfăptuirile științifice din timpul deceniilor recente. Când, acum aproape un sfert de secol, un număr de scriitori marxiști au încercat să curețe doctrina partidului de erorile ei cele mai grosolane, a fost instituită o vânătoare de eretici pentru a păstra puritatea sistemului. Revizionismul a sucombat față de ortodoxie. În cadrul marxismului nu există nici un loc pentru gândirea liberă.
3
Presupozițiile psihologice ale socialismului
Potrivit marxismului, proletariatul în societatea capitalistă gândește necesar în chip socialist. Dar de este acesta cazul? Este ușor de înțeles de ce ideea socialistă nu s-a putut naște mai înainte de a exista întreprinderi pe scară mare în industrie, transport și minerit. Atâta timp cât se putea privi înainte la distribuirea de fapt a proprietății fizice a celor bogați, nu i-a venit în minte nimănui să imagineze un alt mijloc de a asigura egalitatea de venit. Numai când dezvoltarea diviziunii muncii crease întreprinderea pe scară mare, negreșit indivizibilă, a devenit necesar să se invoce modul socialist de înfăptuire a egalității. Dar deși aceasta explică de ce în sistemul capitalist nu mai poate fi vorba de „împărțire”, nu explică deloc de ce politica proletariatului trebuie să fie socialismul.
În zilele noastre, luăm de bun că muncitorul trebuie să gândească și să acționeze socialist. Dar ajungem la această concluzie numai presupunând că ordinea socialistă a societății este ori forma de viață socială cea mai avantajoasă pentru proletariat, sau, măcar, că proletariatul gândește că este așa. Prima alternativă a fost deja discutată în aceste pagini. În vederea faptului neîndoielnic că socialismul, deși numără o mulțime de susținători în alte clase, este cel mai răspândit printre muncitori, rămâne numai chestiunea de ce muncitorul, din pricina poziției pe care o ocupă, tinde să fie cel mai receptiv la ideologia socialistă.
Lingușirea josnică demagogică a partidelor socialiste laudă muncitorul capitalismului modern ca pe o ființă distinsă cu toate virtuțile de minte și caracter. Un studiu mai sobru și mai puțin influențat de prejudecată ar putea ajunge poate la o părere foarte diferită. Dar acest fel de cercetare poate fi lăsat fără grijă cozilor de topor de partid ale diverselor mișcări. Pentru cunoașterea condițiilor sociale în general și a sociologiei sistemului de partid în particular, este cu totul lipsită de valoare. Problema noastră este pur și simplu de a descoperi de ce poziția muncitorului în producție l-ar înclina către vederea că metoda socialistă de producție nu numai că este posibilă în principiu, dar că ar fi mai rațională decât metoda capitalistă.
Răspunsul nu este greu. Muncitorul în întreprinderea capitalistă pe scară mare sau mijlocie nu vede și nu cunoaște nimic din legăturile care unesc părțile individuale ale muncii cu sistemul economic în întregime. Orizontul lui ca muncitor și producător nu se extinde dincolo de procesul care este treaba lui. El crede că el singur este un membru productiv al societății și crede că toată lumea, inginerul și supraveghetorul, tot atât cât și antreprenorul, care nu stă, asemenea lui, la mașină sau nu cară greutăți este un parazit. Chiar și funcționarul de bancă crede că numai el este productiv activ în ramura bancară, că el câștigă profitul întreprinderii și că directorul care încheie tranzacțiile este o superfluitate, ușor de înlocuit fără pierdere. Astfel, din locul în care stă, muncitorul nu poate vedea cum sunt legate lucrurile unul de altul. El ar putea afla, cu ajutorul gândirii îndelungate și al cărților, niciodată din faptele mediului său înconjurător de lucru. Întocmai cum omul obișnuit ar putea conclude din faptele experienței de toate zilele că pământul stă pe loc și soarele se mișcă de la răsărit și apus, tot așa și muncitorul, judecând din propria sa experiență, nu poate ajunge niciodată la o cunoștință adevărată despre natura și funcționarea vieții economice.
Dar când ideologia socialistă vine la acest om neștiutor de faptele economice și strigă:
Muncitorule, te trezește, te trezește:
Puterile din plin ți le socotește,
Roțile toate pe loc se vor opri
Dacă brațul tău tare așa va voi, [23] (Herwegh)
este de mirare dacă, amețit de visurile puterii, el urmează această invitație? Socialismul este expresia principiului violenței care țipă din sufletul muncitorilor, întocmai cum imperialismul este principiul violenței vorbind din sufletul funcționarului de stat și al soldatului.
Masele înclină către socialism nu pentru că acesta le veghează realmente interesele, ci pentru că ele cred că face astfel.
NOTE
1. Feuerbach, Vorläufige Thesen zur Reform der Philosophie, 1842, Opere Complete, Vol. II, Stuttgart, 1904, pag. 239.
2. Feuerbach, Die Naturwissenschaft und die Revolution, 1850, Vol. X, Stuttgart, 1911, pag. 22.
3. Vogt, Köhlerglaube und Wissenschaft, ediția a 2-a, Giessen, 1855, pag. 32.
4. Max Adler, care încearcă să împace marxismul cu noua critică kantiană, încearcă în zadar să demonstreze că marxismul și materialismul filosofic nu au nimic în comun. Vezi în special Marxistische Probleme, Stuttgart, 1913, pag. 60 et seq., 216 et seq., în care intră în conflict acut cu aliații marxiști. Vezi, de pildă, Plekhanov, Grundprobleme des Marxismus, Stuttgart, 1910.
5. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 354, nota. Dar între Descartes și Haller stă La Mettrie, cu al său „om-mașină”, a cărui filosofie Marx a omis din nefericire să o interpreteze genetic.
6. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, pag. xi.
7. Marx și Engels, Das Kommunistische Manifest, pag. 27.
8. Marx, Das Elend der Philosophie, ibid., pag. 91. Vezi de asemenea cap. XVIII, 5 al prezentei lucrări.
9. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 336.
11. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, pag. 62. Barth, Die Philosophie der Geschichte als Soziologie, Vol. I, pag. 658 et seq., spune cu drept cuvânt că comparația între privilegiile înnăscute ale nobilimii și ideile prezumabil înnăscute poate fi considerată în cel mai bun caz ca o glumă. Dar prima parte a caracterizării lui Locke de către Marx nu este mai puțin intenabilă decât a doua.
12. Mehring, Die Lessing-Legende, ediția a 3-a, Stuttgart, 1909, pag. 422.
14. Held, Zwei Bücher zur sozialen Geschichte Englands, Leipzig, 1881, pag. 176, 183.
15. Schumpeter, „Epochen der Dogmen und Methodengeschichte”, Grundriss der Sozialökonomik, Partea I, Tübingen, 1914, pag. 81 et seq.
16. Hilferding, Böhm-Bawerk’s Marx-Kritik, Viena, 1904, pag. 1, 61. Pentru marxistul catolic Hohoff, Warenwert und Kapitalprofit (Paderborn, 1902), pag. 57, Böhm-Bawerk este „un economist obișnuit, într-adevăr bine dotat, care nu s-a putut ridica deasupra prejudecăților capitaliste în mijlocul cărora a crescut”. Vezi cartea mea Grundprobleme der Nationalökonomie, Jena, 1933, pag. 170 et seq.
17. Vezi Bernard Shaw, de pildă, Fabian Essays (1889), pag. 16 et seq. Dreptul natural și teoria contractului au servit în același chip, în sociologie și în știința politică, atât pentru a lupta în favoarea, cât și împotriva absolutismului.
18. Dacă se dorește creditarea concepției materialiste a istoriei cu accentuarea faptului că relațiile sociale sunt dependente de condițiile naturale ale vieții și producției, trebuie amintit că aceasta poate apărea ca un merit special numai prin contrast cu excesele istoricilor și filosofilor istoriei de factură hegeliană. Filosofia liberală a societății și istoriei și scrierea istoriei de la sfârșitul secolului al optsprezecelea (chiar și cea germană, vezi Below, Die deutsche Geschichtsschreibung von den Befreiungskriegen bis zu unseren Tagen, Leipzig, 1916, pag. 124 et seq.) o luaseră înainte de această cunoaștere.
19. Despre principalii reprezentanți ai sindicalismului francez și italian, Sombart, Sozialismus und soziale Bewegung, ediția a 7-a, Jena, 1919, pag. 110, spune „În măsura în care îi cunosc personal – oameni amabili, fini, educați. Oameni cultivați cu rufe curate, purtări bune și neveste elegante, pe care îi întâlnești cu tot atâta plăcere ca și pe oamenii de felul tău, și care cu siguranță nu arată ca și cum ei ar reprezenta o mișcare care se întoarce mai presus de toate împotriva naturii crescând burgheze a socialismului și ar vrea să ajute pumnul strâns, pe adevărații și veritabilii singuri muncitori manuali la obținerea drepturilor lor”. Iar De Man, Zur Psychologie des Sozialismus, pag. 16 et seq. spune: „Dacă s-ar accepta expresia marxistă care induce în eroare, care leagă orice ideologie socială de un anumit atașament de clasă, ar trebui să se spună că socialismul de doctrină, chiar marxismul, este de origine burgheză.”
20. Dorința este părintele gândirii, spune o figură de vorbire. Ceea ce se înțelege prin ea este că dorința este părintele credinței.
21. Engels, Ludwig Feuerbach und der Ausgang der klassischen deutschen Philosophie, ediția a 5-a, Stuttgart, 1910, pag. 58.
22. Tönnies, Der Nietzsche-Kultus, Leipzig, 1897, pag. 6.
23. Working man, awake, awake!
Of thy strength full measure take,
All the wheels must needs stand still
If thy strong arm so doth will. (Herwegh)
