1
Conceptele de clasă și conflict de clasă
La orice moment dat poziția individului în economia socială determină raportul lui cu toți ceilalți membri ai societății. El este în raport cu ei cu privire la schimb ca unul care dă și primește, ca vânzător și cumpărător. Poziția lui în societate nu trebuie să-l lege necesarmente de una și aceeași activitate. Un om poate fi simultan proprietar imobiliar, salariat și capitalist; altul poate fi simultan antreprenor, funcționar și proprietar imobiliar; un al treilea antreprenor, capitalist și proprietar imobiliar, etc. Unul poate produce brânză și coșuri și, în mod ocazional, să se angajeze cu ziua. Dar chiar și situația acelora care se găsesc aproximativ în poziții egale variază potrivit circumstanțelor speciale în care ei apar pe piață. Chiar și în calitate de cumpărător pentru propriul său consum fiecare om este situat deosebit de alții potrivit nevoilor sale speciale. Pe piață sunt întotdeauna numai indivizi izolați. Într-o economie liberă piața permite apariția deosebirilor individuale: ea „pulverizează”, cum se spune uneori – de obicei cu oarecare părere de rău. Chiar și Marx a trebuit să explice în mod special că, „întrucât cumpărăturile și vânzările sunt făcute numai între indivizi izolați, nu este admisibil să ne bizuim pe ele pentru relațiunile între clase sociale întregi”. [1]
Dacă întrebuințăm termenul clasă pentru a-i desemna pe toți aceia în pozițiuni sociale relativ egale, este important de ținut minte că problema dacă clasele au vreo importanță specială în viața socială nu este rezolvată prin aceasta. Schematizarea și clasificarea „per se” nu au nici o valoare cognitivă. Semnificația științifică a unui concept se naște din funcția sa în teoriile cărora le aparține; în afara contextului acestor teorii nu este nimic mai mult decât o jucărie intelectuală. Utilitatea teoriei claselor nu este dovedită când se arată că, de vreme ce oamenii se găsesc în diferite pozițiuni sociale, existența claselor sociale nu poate fi negată. Ceea ce contează nu este poziția socială a individului, ci semnificația acestei poziții în viața societății. S-a recunoscut de multă vreme că contrastul dintre bogat și sărac, ca toate contrastele economice, joacă un mare rol în politică. La fel de bine cunoscută este importanța istorică a deosebirilor de rang și castă, altfel spus, a diferențelor în pozițiunea legală sau inegalitatea înaintea legii. Economia politică clasică nu a contestat aceasta. Dar ea s-a angajat să arate că toate aceste contraste decurgeau din instituții politice greșite. Potrivit economiei politice clasice, înțelese cum trebuie, interesele indivizilor nu sunt niciodată incompatibile. Credința în conflicte de interese, care era mai înainte foarte importantă, în realitate izvora din necunoașterea legilor naturale ale vieții sociale. Odată ce oamenii ar recunoaște că, înțelese cum trebuie, toate interesele sunt identice, aceste puncte de discuție ar înceta să mai influențeze discuția politică.
Dar economia politică clasică, care învăța solidaritatea de interese, a pus ea însăși temelia pentru o nouă teorie a conflictului de clasă. Mercantiliștii au plasat bunurile în centrul științei economice, care în ochii lor era o teorie a bogăției obiective. A fost marea înfăptuire a clasicilor în această privință că, mai presus de bunuri, ei au pus omul economic. Ei au preparat în felul acesta calea pentru știința economică modernă care pune omul și aprecierea lui subiectivă în centrul sistemului ei. Un sistem în care omul și bunurile sunt plasați, ca să spunem așa, pe un picior de egalitate se desparte inevitabil în două părți, una tratând despre producția bogăției, cealaltă despre distribuția ei. Cu cât economia devine o știință mai strictă, un sistem catallactic, cu atât această concepție tinde mai mult să dea înapoi. Dar ideea de distribuție rămâne pentru câtăva vreme. Și aceasta dă naștere la rândul ei ideii unei diviziuni între procesul de producție și acela de distribuție. Bunurile sunt mai întâi produse, apoi distribuite. Oricât ar fi de clar că, în economia capitalistă, producția și distribuția sunt indisolubil legate între ele, această nefericită concepție tinde să facă rezultatul confuz. [2]
Asemenea neînțelegeri sunt într-adevăr inevitabile de îndată ce acest termen „distribuție” este adoptat și problema imputației este considerată o problemă a distribuției. Această teorie a imputației sau, pentru a întrebuința un termen corespunzând mai îndeaproape modului clasic de a pune problema, o teorie a venitului trebuie să deosebească între diferitele categorii de factori de producție, deși de fapt același principiu fundamental de formare a valorii trebuie aplicat la toate. „Munca” este despărțită de „capital” și de „pământ”. Nimic nu este mai ușor într-un asemenea context decât de a-i privi pe muncitori, capitaliști și proprietarii de pământ ca clase separate, cum a făcut pentru prima dată Ricardo în prefața Principiilor sale. Faptul că economiștii clasici nu defalcă „profitul” în părțile lui componente doar a mărit tendința aceasta și ne-a dat imaginea societății împărțită în trei clase.
Dar Ricardo merge încă mai departe. Arătând cum, „în diferite stagii ale societății”, [3] proporțiile din produsul total care vor fi alocate fiecăreia dintre cele trei clase sunt diferite, el extinde conflictul de clasă la dinamică. Succesorii lui îl urmează aici. Și tocmai aici intră Marx cu teoria economică pe care o propune în Das Kapital. În scrierile lui mai timpurii, în special în cuvintele de introducere la Manifestul comunist, Marx încă mai concepe clasa și conflictul de clasă în sensul vechi al unui contrast între poziția legală și dimensiunea averii. Legătura dintre cele două noțiuni este asigurată de o concepție a relațiunilor industriale moderne ca dominație a capitaliștilor asupra muncitorilor. Dar chiar și în Das Kapital Marx nu delimitează precis conceptul de clasă, deși este de importanță fundamentală pentru teoria lui. El nu definește ce este clasa, ci se limitează la enumerarea „marilor clase” în care este împărțită societatea modernă capitalistă. [4] Aici el urmează diviziunea lui Ricardo, neglijând faptul că pentru Ricardo diviziunea claselor este importantă numai pentru teoria catallacticii.
Succesul teoriei marxiste privitoare la clasă și conflictele de clasă a fost nemăsurat. Astăzi deosebirea marxistă a claselor înlăuntrul societății și teoria conflictului de neîmpăcat dintre aceste clase este aproape universal acceptată. Chiar și aceia care doresc și lucrează pentru pace între clase nu contestă de regulă opinia că există contraste de clasă și lupte de clasă. Dar conceptul de clasă rămâne tot atât de nesigur ca și mai înainte. Căci pentru urmașii lui Marx, ca și pentru Marx însuși, conceptul se răsfrânge în toate culorile curcubeului.
Dacă, urmând sistemul din Das Kapital, acest concept este bazat pe diviziunea clasică a factorilor de producție, atunci o clasificare ce ar fi inventată numai pentru scopurile teoriei schimbului și este justificabilă numai acolo este transformată în baza unei cunoașteri sociologice generale. Se trece cu vederea faptul că îmbinarea factorilor de producție în două, trei sau patru grupe mari este doar o problemă de aranjament al teoriei economice și că poate fi valabilă numai în cadrul acestui context. Clasificarea factorilor de producție nu este o clasificare de oameni sau grupuri de oameni, ci de funcțiuni; motivul diviziunii constă numai în scopul teoriei catalacticii pe care este destinată să îl servească. Separația „pământului”, de pildă, își datorează poziția specială teoriei clasice a rentei pământului. Potrivit acestei teorii, pământul este acea premisă indispensabilă a producției care, în anumite condiții presupuse, poate produce o rentă. Tot astfel, poziția capitalului ca sursă a profitului și a muncii ca sursă a salariului se datorează particularităților sistemului clasic. În soluțiile de mai târziu ale problemei distribuției care împărțeau „profitul” școlii clasice în profitul antreprenorului și în dobânda capitalului, gruparea factorilor de producție era cu totul diferită. În teoria modernă a imputației, dimpotrivă, gruparea factorilor de producție potrivit cu schema teoriei clasice nu mai are nici o importanță. Ceea ce se numea mai înainte problema distribuției este acum problema formării prețurilor bunurilor de ordine mai înalte. Numai conservatorismul clasificării științifice a tins să rețină vechea terminologie. O grupare mai în concordanță cu spiritul teorie imputației ar trebui să pornească pe o bază cu totul diferită – de pildă, separarea ramurilor statice și dinamice de venit.
Dar – și acesta este punctul esențial – în nici un sistem baza pentru gruparea factorilor nu este determinată de caracteristicile lor naturale. Nereușita de a percepe aceasta este ceea ce constituie eroarea cea mai gravă a teoriei claselor economice. Această teorie a început prin presupunerea naivă a unei relații lăuntrice (creată de condițiile economice naturale) între acei factori de producție care au fost grupați împreună pentru motive analitice. Ea construiește un factor pământ uniform, care poate fi întrebuințat cel puțin pentru toate felurile de agricultură, și o muncă uniformă, care poate lucra orice. Ea face o concesie, o încercare de a se conforma realității, când deosebește între pământ pentru întrebuințare agricolă, pământ pentru întrebuințare minieră și pământ urban și când diferențiază între muncă specializată și brută. Dar această concesie nu îmbunătățește lucrurile. Munca specializată este tot atât de mult o abstracție ca și „munca” pur și simplu, și pământul este tot atât de mult o abstracție ca și „pământul” pur și simplu. Și – ceea ce este important aici – ele sunt abstracțiuni care lasă pe dinafară tocmai acele caracteristici esențiale pentru studiul sociologic. Când ne ocupăm de particularitățile formării prețului, ne este permis, în anumite circumstanțe, să facem contrastul între cele trei grupuri: pământ, capital și muncă. Dar aceasta nu dovedește deloc că o asemenea grupare este permisă când ne ocupăm de o problemă cu totul diferită.
2
Stări și clase
Teoria războiului de clasă face neîncetat confuzie între noțiunile de stare („Stand”) și clasă. [5] Stările erau instituții legale, nu fapte determinate economic. Fiecare om se năștea în sânul unei stări și rămânea în ea până la moarte. De-a lungul întregii vieți își păstra calitatea de membru al unei anumite stări. Cineva era stăpân sau șerb, om liber sau sclav, stăpân al pământului sau legat de el, patrician sau plebeu nu pentru că ocupa o anumită poziție în viața economică, ci pentru că aparținea unei anumite stări. E admisibil că stările erau la origine o instituție economică, în sensul că, asemenea oricărei ordini sociale, ele se formaseră în ultima analiză din nevoia de a asigura cooperarea socială. Dar teoria socială de la baza acestei instituții era fundamental diferită de teoria liberală, pentru că cooperarea omenească era concepută numai ca o „luare” din partea unora și o „dare” din partea altora. Faptul că datul și luatul puteau fi mutuale și toate părțile să câștige prin aceasta era cu totul de neînțeles pentru o asemenea teorie. O epocă mai târzie, căutând să justifice sistemul stărilor care, în lumina ideilor liberale care începeau să mijească încet atunci în lume, începuseră să apară nesociale și de asemenea nedrepte, bazată pe o împovărare unilaterală a ordinelor de jos, a fabricat o reciprocitate artificială în relație: ordinele mai înalte dădeau protecție celor de mai jos, întreținere, folosința pământului ș.a.m.d. Dar însăși existența acestei doctrine arată că decadența ideologiei stărilor deja începuse. Astfel de idei erau străine de instituția din zilele ei de înflorire, când relația era pe față una de violență, cum se poate vedea clar în prima deosebire esențială trasată de stare – deosebirea dintre liber și neliber. Motivul pentru care sclavul privea sclavia ca naturală, resemnându-se cu soarta sa în loc de a continua să se revolte și a fugi cât l-ar fi ținut picioarele, nu era acela că el credea că sclavia ar fi o instituție dreaptă, la fel de avantajoasă pentru stăpân și sclav, ci pur și simplu că el nu voia să-și pună viața în primejdie prin neascultare.
Accentuând rolul istoric al sclaviei, s-a căutat de a combate concepția liberală a supunerii, cât și a instituției stării. Despre sclavie se spunea că înseamnă un progres în civilizație, când oamenii luați în luptă erau înrobiți, în loc de a fi omorâți. Fără sclavie, o societate care divide munca, în care negoțurile sunt separate de producția primară, nu s-ar fi putut dezvolta până nu s-ar fi dispus de tot pământul liber; pentru că oricine ar fi preferat să fie stăpân liber al pământului său propriu, mai degrabă decât un muncitor fără pământ cu materii prime produse de alții, cu atât mai puțin un muncitor fără proprietate pe pământul altuia. După această concepție sclavia are o justificare istorică, întrucât civilizația mai înaltă este de neconceput fără diviziunea muncii, care dă unei părți a populației o viață de răgaz, eliberată de grijile comune pentru pâinea de toate zilele. [6]
Numai pentru aceia care studiază istoria cu ochii moralistului se poate pune măcar chestiunea dacă o instituție istorică poate fi justificată sau nu. Faptul că a apărut în istorie arată că au fost forțe active care au produs-o. Singura chestiune care poate fi pusă din punct de vedere științific este dacă instituția îndeplinea actualmente funcția cu care era însărcinată. În acest caz răspunsul este hotărât negativ. Sclavia nu a pregătit calea pentru diviziunea muncii. Dimpotrivă, i-a blocat drumul. Într-adevăr, societatea industrială modernă, cu diviziunea sa a muncii intens dezvoltată, nu a putut începe să crească până nu a fost desființată sclavia. Pământ liber, fără stăpân a continuat să existe pentru apropriere, fără a împiedica ridicarea ocupațiunilor sociale sau a unei clase de salariați. Aceasta pentru că pământul liber trebuia să fie făcut mai întâi cultivabil. Mai înainte de a da roadele sale avea nevoie de capital și îmbunătățiri. Adesea cu privire la fertilitatea lui și aproape întotdeauna în amplasarea lui, era mai rău decât pământul deja sub cultură. [7] Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este singura condiție necesară pentru dezvoltarea extensivă a diviziunii muncii. Înrobirea muncitorului nu era necesară pentru a o crea.
În raportul dintre stări, două tipuri sunt caracteristice. Unul este relația dintre nobilul feudal și cultivator. Nobilul feudal stă cu totul în afara procesului de producție. El intră în scenă numai după ce recolta a fost adunată și procesul de producție a fost terminat. Atunci își ia el partea lui. Pentru a înțelege natura acestei relații nu avem nevoie să știm dacă a început prin supunerea țăranilor mai înainte liberi sau prin așezarea oamenilor pe pământul stăpânit de nobil. Singurul fapt relevant este că relația este în afara producției și nu poate, de aceea, să fie dizolvată printr-un proces economic, asemenea conversiunii arendei și a dijmei de către cultivator. De îndată ce arenda este convertibilă, ea încetează de a fi o relație de dependență și devine un drept de proprietate. A doua relație tipică este aceea de la stăpân la sclav. Aici stăpânul cere muncă, nu bunuri, și primește ceea ce cere fără să ofere nici un contra-serviciu sclavului, cu excepția unei cheltuieli necesare (hrană, îmbrăcăminte, adăpost) dacă nu vrea să piardă munca sclavului. În instituția strict dezvoltată a sclaviei, sclavul este hrănit numai atâta timp cât munca lui aduce un surplus peste costurile sale de subzistență.
Nimic nu este mai puțin rezonabil decât de a compara aceste două relații cu aceea dintre antreprenor și muncitor într-o economie liberă. Istoricește, munca salariată liberă s-a dezvoltat, într-o anumită măsură, din munca sclavilor și a șerbilor și a trebuit să treacă multă vreme până s-a lepădat de orice urmă a originii ei și a devenit ceea ce este în economia capitalistă. Dar este o neînțelegere completă a economiei capitaliste a egala economicește munca liberă pentru salariu cu munca făcută de cei care nu sunt liberi. Se pot deduce comparații sociologice între cele două sisteme. Căci amândouă presupun diviziunea muncii și cooperarea socială, și în aceasta arată trăsături comune. Dar studiul sociologic nu trebuie să treacă cu vederea faptul că caracterul economic al celor două sisteme este cu totul diferit. Analiza caracterului economic al muncii libere cu argumente derivate din studiul muncii cu sclavi este necesarmente lipsită de valoare. Muncitorul liber încasează sub formă de salariu ceea ce este, din punct de vedere economic, imputat muncii sale. Proprietarul de sclavi cheltuiește aceeași sumă – îngrijind de întreținerea sclavului și plătind negustorului de sclavi un preț pentru sclav care corespunde valorii prezente a sumelor cu care salariul muncii libere este sau ar fi mai mare decât spezele de întreținere a sclavului. Surplusul salariului muncii peste spezele de întreținere a muncitorului merge astfel la omul care transformă oamenii liberi în sclavi – la vânătorul de sclavi, nu la intermediarul sau la proprietarul de sclavi. Aceștia doi nu capătă nici un venit specific în economia sclaviei. Este clar, așadar, că oricine care încearcă să susțină teoria exploatării cu referință la condițiile economiei sclaviei înțelege cu totul greșit problema. [8]
Într-o societate împărțită în stări, toți membrii stărilor care sunt complet lipsiți de drepturi înaintea legii au un singur interes în comun cu ceilalți membri: ei se luptă să îmbunătățească poziția legală a stării lor. Toți cei care sunt legați de pământ se străduiesc să li se ușureze sarcina arendei; toți sclavii se străduiesc pentru libertate, adică pentru o situație în care să-și poată utiliza munca pentru ei înșiși. Comunitatea de interese a tuturor membrilor unei stări este cu atât mai puternică, cu cât individul este mai puțin în stare să se ridice deasupra sferei legale a stării sale. Nu contează prea mult aici faptul că, în unele cazuri rare, indivizi deosebit de bine înzestrați, ajutați de accidente fericite, sunt în stare să se ridice la stări mai înalte. Nici un fel de mișcare de mase nu se naște din dorințele și speranțele nesatisfăcute ale unor indivizi izolați. Dorința de a-și reînnoi propria lor putere, mai degrabă decât o dorință de a nimici nemulțumirea socială, este ceea ce face stările privilegiate să netezească drumul pentru ridicarea celor talentați. Indivizii dotați care au fost împiedicați de a se ridica pot deveni primejdioși numai dacă chemarea lor la acțiune violentă găsește un ecou în straturi largi de oameni nemulțumiți.
3
Lupta de clasă
Lichidarea conflictelor speciale dintre stări nu putea îndepărta deosebirea dintre ele, atâta timp cât mai rămânea ideea de a împărți societatea în chipul acesta. Chiar când oprimații și-au scuturat jugul nu au fost desființate toate deosebirile de stare. Singur liberalismul a putut învinge conflictul fundamental al stărilor. A făcut aceasta prin desființarea sclaviei – pe motivul că munca liberă este mai productivă decât cea ne-liberă – și prin proclamarea libertății de mișcare și de alegere a ocupației ca deziderate fundamentale al unei politici raționale. Nimic nu expune cu mai multă claritate inabilitatea anti-liberalismului de a pricepe semnificația istorică a liberalismului decât încercarea lui de a prezenta această înfăptuire ca produs al „intereselor” speciale de grup.
În lupta dintre stări, toți membrii unei stări se susțin reciproc pentru că au un țel comun. Oricât de divergente ar fi, de altfel, interesele lor, ele se întâlnesc pe tărâmul acesta. Ei doresc o poziție legală mai bună pentru starea lor. Avantajele economice însoțesc de obicei aceasta, căci motivul pentru care deosebirile legale sunt menținute între stări este tocmai acela că ele conferă avantaje economice unora cu prejudiciul economic al altora.
Dar „clasa” teoriei luptei de clasă este o chestiune cu totul diferită. Teoria conflictului ireconciliabil de clasă este ilogică atunci când se oprește brusc la împărțirea societății în trei sau patru clase. Dusă până la concluzia ei logică, teoria ar trebui să meargă mai departe dizolvând societatea în grupe de interese, până când ar ajunge la grupe ai căror membri îndeplinesc întocmai aceleași funcțiuni. Nu este destul să se separe proprietarii în proprietari de pământ și capitaliști. Diferențierea trebuie să continue până când atinge asemenea grupe ca filaturiștii de bumbac care fabrică aceleași grosimi de fire, sau fabricanții de sevrou negru, sau fabricanții de bere ușoară. Astfel de grupuri au, este adevărat, un singur interes comun împotriva masei celorlalți: ei sunt interesați în chip vital de vânzarea produselor lor. Dar acest interes comun este strict limitat. Într-o economie liberă, o singură ramură de producție nu poate, pe termen lung, să obțină mai mult decât un profit mediu și nu poate, pe de altă parte, să lucreze în pierdere. Interesul comun al membrilor unei profesiuni nu se extinde, prin urmare, dincolo de tendința pieței în cadrul unui spațiu limitat de timp. Pentru rest, concurența, nu solidaritatea imediată de interese, operează între ei. Această concurență este suspendată de interese speciale numai când libertatea economică este limitată într-un chip oarecare. Dar dacă schema trebuie să-și păstreze utilitatea pentru critica teoriei solidarității intereselor de clasă, trebuie să se aducă probe că această concurență este suspendată într-o economie liberă. Teoria luptei de clasă nu poate fi dovedită că este adevărată printr-o referință la interesele comune ale proprietarilor de pământ ca fiind în conflict cu populația urbană cu privire la politica vamală, sau cu privire la conflictul dintre proprietarii de pământ și locuitorii orașelor asupra chestiunii guvernării politice. Teoria liberală nu neagă că amestecul statului în negoț creează interesele speciale, nici că prin acest mijloc grupuri anumite pot extrage privilegii pentru ele însele. Ea spune doar că asemenea favoruri speciale, când ele sunt privilegii excepționale ale unor grupuri mici, duc la conflict politic violent, la revolta celor mulți neprivilegiați împotriva celor puțini privilegiați, ceea ce, tulburând neîncetat pacea, ține pe loc dezvoltarea socială. Ea explică mai departe că, acolo unde aceste privilegii speciale constituie regula generală, ele dăunează tuturor, pentru că ele iau pe de o parte ce dau pe de alta și lasă în urmă, ca rezultat permanent, numai un declin general în productivitatea muncii.
Pe termen lung, comunitatea de interese dintre membrii unui grup și contrastul dintre interesele lor și interesele altor grupuri se ivesc întotdeauna din limitări ale dreptului de proprietate, ale libertății comerțului, ale alegerii ocupației. Numai în timp scurt ele se pot naște din condițiile pieței ca atare. Dar dacă printre grupurile ai căror membri ocupă aceeași poziție în economie nu este nici o comunitate de interese care le-ar putea pune în opoziție cu toate celelalte grupuri, cu siguranță că nu poate fi o astfel de comunitate înlăuntrul grupurilor mai mari ai căror membri nu ocupă aceeași poziție, ci doar o poziție asemănătoare. Dacă nu există o comunitate de interese între filaturiștii de bumbac între ei, nu este una nici în cadrul industriei de bumbac sau între filaturiști și fabricanții de mașini. Între filaturist și țesător, fabricant de mașini și cel ce le întrebuințează, contrastul direct de interese este cât se poate de accentuat. O comunitate de interese există numai când concurența este exclusă, de pildă, între proprietarii de pământ de o anumită calitate sau poziție.
Teoria că populația este împărțită în trei sau patru mari grupuri, fiecare cu un interes comun, greșește când îi privește pe proprietarii de pământ ca o clasă de interese unitare. Nici un interes comun special nu-i unește pe proprietarii de pământ arabil, de păduri, de vii, de mine sau de terenuri parcelabile urbane, afară numai dacă nu este faptul că ei apără dreptul de proprietate privată asupra pământului. Dar acesta nu este interesul special al proprietarilor. Oricine a recunoscut semnificația proprietății private asupra mijloacelor de producție trebuie, fie că posedă proprietate sau nu, să susțină principiul atât în interesul său, cât și al proprietarului. Proprietarii de pământ au interese speciale adevărate numai acolo unde libertatea de a achiziționa proprietate și de a face negoț a fost limitată.
Nu există interese comune nici între muncitori. Munca omogenă este tot atât de inexistentă ca și muncitorul universal. Munca torcătorului este deosebită de munca minerului și de munca doctorului. Teoreticienii socialismului și ai conflictului ireconciliabil de clasă vorbesc ca și cum ar exista un fel oarecare de muncă abstractă, pe care oricine ar fi calificat să o îndeplinească și ca și cum munca specializată aproape că nici n-ar exista în discuție. În realitate nu există o muncă „absolută” de felul acesta. De asemenea, nici munca nespecializată nu este omogenă. Un măturător de stradă este deosebit de un hamal. În afară de aceasta, rolul muncii nespecializate este mult mai mic, considerat pur numericește, decât presupune teoria ortodoxă a clasei.
În deducerea legilor teoriei imputației suntem justificați de a vorbi simplu de „pământ” și „muncă”. Căci, din acest punct de vedere, toate bunurile de ordin mai înalt sunt semnificative numai ca obiecte economice. Motivul pentru simplificarea varietății infinite de bunuri de ordine mai înalte în câteva grupuri mari este ușurința de elaborare a teoriei, care este desigur dirijată către un țel definit. Se deplânge adesea faptul că teoria economică operează cu abstracțiuni; dar tocmai aceia care fac această plângere uită ei înșiși că conceptele „muncă” și „muncitor”, „capital” și „capitalist” ș.a.m.d. sunt abstracte; și nu ezită să transplanteze „muncitorul” din teoria economică într-o imagine a ceea ce se presupune a fi viața actuală socială.
Membrii unei clase sunt concurenți. Dacă numărul de muncitori se micșorează și dacă productivitatea marginală a muncii crește potrivit cu aceasta, salariile sporesc și, o dată cu ele, venitul și standardul de viață al muncitorului. Sindicatele nu pot modifica aceasta. Când ele, care se presupunea că sunt înființate pentru a lupta împotriva antreprenorilor, închid ușa pentru noii membri ca și corporațiile, ele recunosc implicit acest fapt.
Concurența operează între muncitori când ei concurează pentru poziții mai înalte și pentru promovarea în ranguri mai înalte. Membrii altor clase își pot permite să rămână indiferenți cu privire la persoanele anumite care sunt enumerate printre minoritatea relativă care se ridică din straturile de jos în cele de sus, atâta timp cât aceștia sunt cei mai capabili. Dar, pentru muncitorii înșiși, aceasta este o chestiune importantă. Fiecare este în concurență cu ceilalți. Desigur fiecare este interesat să vadă că treaba fiecărui alt contramaistru să fie ocupată de cel mai potrivit și cel mai bun om. Dar fiecare este îngrijorat ca acea singură treabă care-i vine la îndemână să-i revină lui, cu toate că el nu este omul cel mai potrivit pentru acea treabă; iar avantajul pentru el depășește fracțiunea dezavantajelor generale care pot, în cele din urmă, să-l ajungă și pe el.
Teoria solidarității de interese ale tuturor membrilor societății este singura teorie care arată cum este cu putință societatea; și dacă ea este dată de o parte, unitatea socială se dizolvă nu numai în clase, dar și în indivizi confruntându-se unul cu altul ca adversari. Conflictul între interesele individuale este dominant în societate, dar nu în clasă. Societatea nu cunoaște alți componenți în afară de indivizi. Clasa unită de o comunitate de interese speciale nu există; ea este invenția unei teorii incomplet articulate. Cu cât este mai complicată societatea și cu cât a progresat mai departe diferențierea înlăuntrul ei, cu atât mai numeroase sunt grupurile de indivizi situați asemănător înlăuntrul mecanismului social; deci necesarmente numărul membrilor din fiecare grup se micșorează pe măsură ce crește numărul de grupe. Faptul că membrii fiecărui grup au anumite interese imediate în comun nu creează, de la sine, egalitatea universală de interese între ei. Egalitatea de poziție îi face concurenți, nu oameni cu aspirații comune. De asemenea, nu se poate forma vreo comunitate absolută de interese din asemănarea incompletă între pozițiile grupurilor aliate. În măsura în care pozițiile lor sunt asemănătoare, concurența va intra în joc între ei.
Interesul tuturor proprietarilor de filaturi de bumbac merg paralel în anumite direcții, dar, în măsura în care acesta este cazul, sunt cu atât mai mult concurenți între ei. În alte privințe, numai acei proprietari de filaturi care produc aceeași grosime de fir vor fi în poziții identice. Aici iarăși, în măsura aceasta, ei sunt în concurență unul cu altul. În alte privințe însă interesele comune sunt asemănătoare peste un tărâm mult mai larg; ele pot cuprinde toți lucrătorii din industria de bumbac, apoi, iarăși, toți producătorii de bumbac, inclusiv plantatorii și muncitorii sau, mai departe, toți industriașii de orice fel, etc.: gruparea variază perpetuu potrivit țelului și intereselor urmărite. Dar similaritatea completă este rară și, acolo unde există, ea duce nu numai la interese comune față de terți, ci simultan la concurență între părțile grupului.
O teorie care ar face toată dezvoltarea socială să purceadă din luptele de clasă ar trebui să arate că poziția fiecărui individ în organismul social ar fi determinată fără echivoc de poziția sa de clasă, adică de situația sa de membru al unei anumite clase. Faptul că, în toate luptele politice, anumite grupuri sociale sunt în conflict unul cu altul nu este cu nici un chip o dovadă a acestei teorii. Pentru a fi corectă, ea trebuie să fie în stare de a demonstra că gruparea este necesarmente dirijată pe un anumit drum și nu poate fi influențată de ideologii care sunt independente de poziția de clasă; că modurile în care se combină grupurile mai mici pentru a forma grupuri mai mari, și acestea din nou să formeze clase care împart întreaga societate, nu este o cale de compromisuri și alianțe formate pentru cooperare temporară, ci rezultă din fapte create de necesități sociale, dintr-o evidentă comunitate de interese.
Să luăm în considerație, de pildă, diferitele interese din care este alcătuit un partid agrar. În Austria, cultivatorii de viță, cultivatorii de cereale și crescătorii de vite se unesc pentru a forma un partid comun. Dar cu siguranță că nu se poate afirma că i-a strâns laolaltă asemănarea de interese. Pentru că fiecare din aceste trei grupuri are interese diferite. Fuziunea lor în vederea asigurării unei anumite politici protecționiste este un compromis între interese aflate în conflict. Un astfel de compromis este însă posibil numai pe baza unei ideologii care trece dincolo de interesele clasei. Interesul de clasă al fiecăreia dintre aceste trei grupe este opus aceluia al celorlalte grupuri. Ele se pot întâlni numai punând anumite interese speciale în întregime sau parțial de o parte, deși ele fac aceasta cu scopul de a lupta împreună cu eficacitate mai mare pentru alte interese speciale.
Este la fel cu muncitorii, care sunt puși în contrast cu proprietarii mijloacelor de producție. Interesele speciale ale grupurilor separate de muncitori de asemenea nu sunt unitare. Ele au interese cu totul diferite, potrivit cunoștințelor și îndemânării membrilor lor. Cu siguranță că nu în virtutea poziției sale de clasă este proletariatul acea clasă omogenă, așa cum își închipuie partidele socialiste că e. Numai aderența la ideologia socialistă, care obligă pe fiecare individ și pe fiecare grup să renunțe la interesele speciale respective, face ca să fie așa. Munca zilnică a sindicatelor constă tocmai în efectuarea compromisurilor între aceste conflicte de interese. [9]
Coaliții și alianțe între interese de grup, altele decât coalițiile și alianțele existente, sunt întotdeauna posibile. Și acelea care există actualmente depind de ideologia grupurilor, nu de poziția de clasă a acestora. Țelurile politice, nu identitatea de interese, sunt cele ce determină coerența grupului. Comunitatea de interese speciale este întotdeauna restrânsă la un câmp îngust și este acoperită sau contracarată de conflictul altor interese speciale, afară numai dacă o anumită ideologie nu face ca comunitatea de interese să pară mai tare decât conflictul de interese.
Comunitatea de interese de clasă nu există independent de conștiința de clasă, și conștiința de clasă nu este doar adițională la o comunitate de interese speciale; ea creează o astfel de comunitate. Proprietarii nu sunt un grup special înlăuntrul cadrului unei societăți moderne, a cărei atitudine este determinată fără echivoc de poziția lor de clasă. Indivizii sunt întruniți pentru acțiune politică comună de ideologia socialistă; unitatea proletariatului vine nu de la poziția sa de clasă, ci de la ideologia războiului de clasă. Ca o clasă, proletariatul nu există înainte de socialism: ideea socialistă l-a creat mai întâi combinând anumiți indivizi pentru a atinge un anumit țel politic. Socialismul nu conține nimic care să-l facă în mod special potrivit pentru a propăși interesele reale ale claselor proletare.
În principiu, ideologia de clasă nu este diferită de ideologia națională. De fapt nu este nici un contrast între interesele națiunilor și raselor în parte. Ideologia națională este aceea care creează mai întâi credința în interese speciale și preface națiunile în grupuri speciale care se luptă unul cu altul. Ideologia naționalistă împarte societatea vertical; ideologia socialistă împarte societatea orizontal. În acest sens, amândouă se exclud mutual. Câteodată una este mai tare, câteodată cealaltă. În Germania, pe la 1914, ideologia naționalistă a împins în umbră ideologia socialistă – și deodată a apărut un front naționalist unit. În 1918 cea socialistă a triumfat peste cea naționalistă.
Într-o societate liberă, nici o clasă nu este separată de interese în contrast de neîmpăcat. Societatea este solidaritatea de interese. Uniunea grupurilor speciale are întotdeauna ca țel sigur al ei distrugerea acestei coeziuni. Țelul ei este anti-social. Comunitatea specială de interese proletare se extinde doar atâta timp cât ei urmăresc numai un singur țel – să destrame societate. Același lucru se întâmplă cu comunitatea specială de interese care se presupune că există pentru o națiune întreagă.
Pentru că teoria marxistă nu definește noțiunea ei de clasă mai îndeaproape, oamenii au putut să o întrebuințeze pentru exprimarea celor mai profunde idei. Când ei definesc conflictul decisiv ca acela între proprietari și neproprietari, sau între interesele urbane și rurale, sau între burghez, țăran și muncitor; când ei vorbesc despre interesele „capitalului de armament”, ale „capitalului de alcool”, ale „capitalului financiar”; [10] când într-un moment ei vorbesc despre internaționala de aur și cu suflul următor explică că imperialismul se datorează conflictelor capitalului, este ușor de văzut că acestea sunt momelile cele mai netrebnice ale demagogului, lipsite de orice interes adevărat sociologic. Astfel, în aserțiunile sale cele mai fundamentale marxismul nu s-a ridicat niciodată peste nivelul doctrinei oratorului de stradă. [11]
4
Formele luptei de clasă
Produsul național total este împărțit în salariu, rentă, dobândă și profit. Întreaga teorie economică consideră ca definitiv stabilit că această diviziune are loc nu potrivit cu puterea extra-economică a claselor individuale, ci potrivit cu importanța pe care piața o impută factorilor individuali de producție. Economia politică clasică și teoria valorii marginale sunt de acord în această privință. Chiar și doctrina marxistă, care a împrumutat propria teorie a distribuției de la teoria clasică, este de acord. Deducând în felul acesta legile potrivit cărora este determinată valoarea muncii, ea de asemenea elaborează o teorie a distribuției în care singure elementele economice sunt hotărâtoare. Teoria marxistă a distribuției ni se pare plină de contraziceri și absurdități. Totuși este o încercare de a găsi o explicație pur economică pentru modul în care sunt formate prețurile pentru factorii de producție. Mai târziu, când Marx a fost mișcat de motive politice să recunoască avantajele mișcării sindicaliste, el a făcut anumite mici concesii asupra acestui punct. Dar faptul că el s-a ținut de sistemul său economic arată că acestea erau numai concesii care lăsau neatinse vederile sale fundamentale.
Dacă am descris ca o „luptă” efortul tuturor părților de pe piață de a căpăta cel mai bun preț care poate fi obținut, atunci am putea spune că există un război constant al unuia împotriva altuia de-a lungul vieții economice; dar cu nici un chip nu am putea spune că există un război de clasă. Lupta nu este între clasă și clasă, ci între indivizi. Când se adună laolaltă grupuri de concurenți pentru acțiune întrunită, clasa nu înfruntă o clasă, ci un grup se opune altui grup. Ceea ce a obținut un singur grup de muncitori nu e benefic tuturor muncitorilor; interesele muncitorilor din diferite ramuri de producție sunt tot atât de mult în conflict ca și acelea ale antreprenorilor și muncitorilor. Când vorbește de război de clasă, teoria socialistă nu poate să aibă în minte această opoziție a intereselor cumpărătorilor și vânzătorilor pe piață. [12] Ceea ce ea înțelege prin război de clasă are loc în afara vieții economice, deși ca rezultat al motivelor economice. Când ea consideră războiul de clasă ca fiind analog războiului între stări, ea se poate referi numai la o luptă politică care are loc în afara pieței. În definitiv, acesta este singurul fel de conflict posibil între stăpâni și sclavi, proprietari de pământ și șerbi; pe piață ei nu aveau a face unul cu altul.
Dar marxismul merge dincolo de aceasta. El presupune ca de la sine înțeles că numai proprietarii sunt interesați de menținerea proprietății private asupra mijloacelor de producție, că proletarii au interesul contrar, că amândoi își cunosc interesul și acționează în consecință. Am văzut deja că această vedere este acceptabilă numai dacă suntem pregătiți să înghițim teoria marxistă în întregime. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție servește atât interesele proprietarilor, ca și cele ale neproprietarilor. Desigur nu este defel adevărat că membrii celor două mari clase, în care, potrivit teoriei marxiste, este împărțită societatea, sunt în chip natural conștienți de interesele lor în lupta de clasă. Marxiștii au trebuit să muncească din greu ca să trezească conștiința de clasă a muncitorilor, adică să-i facă pe muncitori să susțină planurile de socializare a proprietății. Ceea ce-i unește pe muncitori pentru acțiune cooperativă împotriva clasei burgheze este tocmai teoria conflictului ireconciliabil de clasă. Conștiința de clasă, creată de ideologia conflictului de clasă, este esența luptei, și nu vice-versa. Ideea a creat clasa, și nu clasa ideea.
Armele luptei de clasă nu sunt prin nimic de o natură mai economică decât originile acesteia. Greve, sabotaje, acțiune violentă și terorism de toate tipurile nu reprezintă mijloace economice. Ele sunt mijloace distructive, destinate să scurt-circuiteze dinamica vieții economice. Ele sunt arme ale războiului, care în mod inevitabil duc la distrugerea societății.
5
Lupta de clasa ca factor în evoluția socială
Din teoria luptei de clasă marxiștii argumentează că ordinea socialistă a societății este viitorul inevitabil al neamului omenesc. În orice societate bazată pe proprietatea privată, spune marxismul, trebuie în mod necesar să existe un conflict ireconciliabil între interesele claselor separate: exploatatorilor li se opun exploatații. Se presupune că acest contrast de interese determină poziția istorică a claselor; ea prescrie politica pe care ele trebuie să o urmeze. Astfel istoria devine un lanț de luptă de clasă, până când, în cele din urmă, în proletariatul modern, apare o clasă care se poate elibera de dominația de clasă numai prin desființarea tuturor conflictelor de clasă și a oricărei exploatări în general.
Teoria marxistă a războiului de clasă și-a extins influența mult dincolo de cercurile socialiste. Faptul că teoria solidarității intereselor finale ale tuturor membrilor societății a fost împinsă în umbră s-a datorat, desigur, nu numai acestei teorii, ci și renașterii ideilor imperialiste și protecționiste. Dar, pe măsură ce ideea liberală își pierdea farmecul, fascinațiile promisiunilor marxiste trebuiau să fie simțite din ce în ce mai mult. Pentru că ea are un singur lucru în comun cu teoria liberală, care lipsește celorlalte teorii anti-liberale: ea afirmă posibilitatea vieții sociale. Toate celelalte teorii care neagă solidaritatea de interese neagă de asemenea, prin implicație, însăși viața socială. Oricine susține împreună cu naționaliștii, dogmaticii rasiști, și chiar protecționiștii că conflictele de clasă între națiuni și rase nu pot fi reconciliate, neagă posibilitatea cooperării pașnice între națiuni și, prin aceasta, posibilitatea organizării internaționale. Aceia care, împreună cu campionii implacabili ai intereselor meschine burgheze sau țărănești, consideră urmărirea neclintită a intereselor de clasă ca esență a politicii, ar fi logici numai dacă ar nega toate avantajele cooperării sociale. Comparat cu aceste teorii care duc necesarmente la teorii foarte pesimiste asupra societății viitoare, socialismul pare să fie o doctrină foarte optimistă. Cel puțin pentru ordinea socială dorită care va veni, el afirmă solidaritatea de interese ale tuturor membrilor societății. Dorința pentru o filosofie care să nu nege cu totul avantajele cooperării sociale este atât de intensă, încât mulți oameni, care altfel l-ar fi evitat cu totul, au fost împinși în brațele socialismului. Singura oază pe care o găsesc în deșertul teoriilor anti-liberale este socialismul.
Dar în promptitudinea lor de a accepta dogmele marxiste, astfel de oameni trec cu vederea faptul că promisiunea unei societăți viitoare fără clase pe care o face se reazemă în întregime pe afirmația, prezentată ca de necombătut, că productivitatea muncii organizate în chip socialist ar fi mai mare – ba chiar nelimitată. Argumentul este bine cunoscut: „Posibilitatea de a da tuturor membrilor societății, prin producția socială, o existență care să nu fie doar materialicește adecvată, crescând în bogăție de la zi la zi, dar care să le garanteze libertatea completă de a-și dezvolta și practica abilitățile lor fizice și psihice – această posibilitate există acum pentru prima oară, dar ea există”. [13] Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este Marea Roșie care ne taie calea către această Țară a făgăduinței, a bunăstării generale. De la a fi „o formă evoluționară a forțelor de producție”, ea a devenit „lanțurile” lor. [14] Eliberarea forțelor productive de cătușele capitalismului este „singura condiție pentru o dezvoltare neîntreruptă, într-un ritm mereu crescând al forțelor productive și astfel pentru o creștere practic nelimitată în producția însăși”. [15] „Pe măsură ce dezvoltarea tehnicii moderne face cu putință o satisfacere suficientă, chiar abundentă a nevoilor tuturor, cu condiția ca producția să fie dirijată economicește de și pentru țară, conflictul de clasă apare acum, pentru prima oară, nu ca o condiție a dezvoltării sociale, ci ca un obstacol pentru organizarea ei conștientă și planificată. În lumina acestei cunoașteri, interesul de clasă al proletarilor oprimați este îndreptat către desființarea tuturor intereselor de clasă și instaurarea unei societăți fără clase. Vechea, în aparență eterna lege a luptei de clasă necesită în practică prin propria sa logică, prin interesul ultimei și celei mai numeroase clase – proletariatul – desființarea tuturor contrastelor de clasă și crearea unei societăți în care interesele să fie unitare și care să fie omenește solidară.” [16] În cele din urmă, demonstrația marxistă este aceasta: socialismul trebuie să vină, pentru că modul de producție socialist este mai rațional decât cel capitalist. Dar în toate acestea, pretinsa superioritate a producției socialiste este pur și simplu luată de bună. Cu excepția câtorva remarci cauzale nu se face nici o încercare de a dovedi ceva. [17]
Dacă se presupune că producția în socialism ar fi mai mare decât în orice alt sistem, cum se poate limita această aserțiune spunând că aceasta este adevărat numai în anumite condițiuni istorice și nu a fost întotdeauna așa? De ce trebuie timpul să se maturizeze pentru socialism? Ar fi de înțeles, dacă marxiștii ar explica de ce, înaintea secolului al nouăsprezecelea, oamenii nu au dat peste această idee fericită și de ce, chiar dacă ar fi fost concepută mai devreme, ea nu ar fi putut fi realizată. Dar de ce trebuie o comunitate, pentru a ajunge la socialism, să treacă prin toate stagiile de evoluție, deși este deja familiară cu ideile socialismului? Se poate înțelege că „o națiune nu este coaptă pentru socialism, atâta vreme cât majoritatea maselor se opun socialismului și nu vor să aibă nimic a face cu socialismul”. Dar nu este ușor de văzut pentru ce „nu se poate spune hotărât” că timpul este copt, „când proletariatul formează majoritatea națiunii și când aceasta, în majoritatea ei, își manifestă voința pentru socialism”. [18] Nu este cu totul fără logică a susține că războiul mondial a dat înapoi evoluția noastră și astfel a întârziat venirea momentului potrivit pentru socialism? „Socialismul, altfel spus bunăstarea generală înlăuntrul civilizației moderne, devine posibil numai prin dezvoltarea enormă a forțelor productive realizată de capitalism, prin bogăția enormă pe care a creat-o capitalismul și pe care a concentrat-o în mâinile clasei capitaliste. Un stat care a risipit această bogăție printr-o politică smintită, precum ar fi un război nereușit, nu oferă o ocazie favorabilă pentru cea mai rapidă întindere a bunăstării între toate clasele.” [19] Dar, desigur, aceia care cred că socialismul va multiplica productivitatea ar trebui să vadă, în faptul că războiul a provocat sărăcia, un motiv în plus pentru venirea lui.
La aceasta Marx răspunde: „o ordine socială nu sucombă niciodată până când toate forțele productive de care este capabilă nu sunt dezvoltate, și condiții de producție noi și mai înalte nu o înlocuiesc niciodată până când însăși vechea societate n-a conceput în sânul ei condițiunile materiale ale existenței lor”. [20] Dar acest răspuns presupune că ceea ce trebuie demonstrat este deja dovedit: că producția socialistă ar fi mai productivă și că producția socialistă este una mai „înaltă”, altfel spus, pe un plan mai înalt de dezvoltare socială.
6
Teoria luptei de clasă și interpretarea istoriei
Părerea că istoria duce la socialism este astăzi aproape universală. De la feudalism prin capitalism la socialism, de la conducerea aristocrației prin conducerea burgheziei la democrația proletară – cam așa concep, aproximativ, oamenii evoluția inevitabilă. Evanghelia că socialismul este destinul nostru de care nu putem scăpa este aclamată de mulțimi cu bucurie, acceptată de alții cu regret, pusă la îndoială numai de către puținii curajoși. Această schemă a evoluției era cunoscută înainte de Marx, dar Marx a dezvoltat-o și a făcut-o populară. Mai presus de toate, Marx a reușit s-o potrivească într-un sistem filosofic.
Dintre marile sisteme ale filosofiei idealiste germane, numai acelea ale lui Schelling și Hegel au avut o influență directă și durabilă asupra formării științelor individuale. Din filosofia naturală a lui Schelling s-a dezvoltat o școală speculativă ale cărei înfăptuiri, atât de mult admirate odată, au fost uitate demult. Filosofia istoriei a lui Hegel i-a fascinat pe istoricii germani ai unei întregi generații. Oamenii scriau istoria universală, istoria artei, istoria filosofiei, istoria religiei, istoria dreptului, istoria literaturii în conformitate cu schema hegeliană. Aceste ipoteze evoluționare arbitrare și adesea excentrice au dispărut de asemenea. Lipsa de respect în care școlile lui Hegel și Schelling au adus filosofia a făcut știința naturală să respingă toate lucrurile care trec dincolo de experiența de laborator și de analiză, și a făcut științele morale să respingă toate lucrurile în afară de adunarea și cernerea izvoarelor. Știința s-a limitat la simple fapte și a respins orice sinteză neștiințifică. Impulsul de a îmbiba din nou știința cu spiritul filosofic trebuia să vină din altă parte – de la biologie și sociologie.
Dintre toate creațiile școlii hegeliene, numai una era sortită să aibă viață mai lungă – teoria socială marxistă. Dar locul ei era în afara științei. Ideile marxiste s-au dovedit cu totul nefolositoare ca îndrumătoare pentru cercetarea istorică. Toate încercările de a scrie istoria potrivit cu schema marxistă au dat greș lamentabil. Operele istorice ale marxiștilor ortodocși, asemenea lui Kautsky și Mehring, nu au făcut nici un progres în cercetarea originală și profundă. Ei au produs numai expuneri bazate pe cercetările altora, expuneri a căror singură trăsătură originală era efortul de a vedea toate lucrurile prin prisma marxistă. Dar influența ideilor marxiste se extinde mult dincolo de cercul discipolilor ortodocși. Mulți istorici, care nu pot fi în nici un chip clasați politicește ca socialiști marxiști, se apropie strâns de ei în vederile lor asupra filosofiei istoriei. În operele lor influența marxistă este un element turbulent. Întrebuințarea unor astfel de expresii nedefinite ca „exploatare”, „străduința capitalului pentru plus-valoare” și „proletariat” întunecă viziunea care ar trebui păstrată limpede pentru scrutarea imparțială a materialului, și ideea că întreaga istorie este doar o pregătire pentru societatea socialistă îl îndeamnă pe istoric să distorsioneze propria interpretare a izvoarelor.
Noțiunea că conducerea proletariatului trebuie să înlocuiască conducerea burgheziei este întemeiată în mare măsură pe gradarea stărilor și claselor care a devenit generală de la revoluția franceză. Oamenii numesc revoluția franceză și mișcarea pe care a introdus-o în diversele state ale Europei și Americii emanciparea stării a treia și cred că acum trebuie să vină rândul stării a patra. Putem trece cu vederea aici faptul că felul de a privi victoria ideilor liberale ca un triumf de clasă al burgheziei, și perioada liberului schimb ca o epocă a conducerii burgheziei, presupune că toate elementele teoriei socialiste a societății sunt deja demonstrate. Dar o altă întrebare ne vine îndată în minte. Trebuie să fie căutată această stare a patra, al cărei rând se presupune că a venit acum, în proletariat? Oare nu poate fi căutată cu egală sau mai mare dreptate în țărănime? Marx, desigur, nu putea să aibă nici o îndoială în această chestiune. Potrivit vederii lui, era un lucru stabilit că în agricultură întreprinderile pe scară mare le vor înlătura pe cele mici și că țăranul va face loc agricultorului fără pământ de pe latifundii. Acum, când teoria inabilității întreprinderii agricole mijlocii și mici de a concura a fost demult îngropată, se naște o problemă pe care marxismul nu o poate rezolva. Evoluția care se petrece sub ochii noștri ne-ar îngădui să presupunem că dominația ar fi pe punctul de a trece în mâinile țăranilor, mai degrabă decât în acelea ale proletarilor. [21]
Dar aici, de asemenea, hotărârea noastră ar trebui să se sprijine pe judecata noastră despre eficiența celor două ordini sociale, cea capitalistă și cea socialistă. Dacă capitalismul nu este schema diabolică arătată în caricatura socialistă, dacă socialismul nu este ordinea ideală pe care socialismul afirmă că este, atunci întreaga doctrină se prăbușește. Discuția se întoarce mereu la același punct – chestiunea fundamentală dacă ordinea socialistă a societății promite o productivitate mai mare decât capitalismul.
7
Rezumat
Rasă, naționalitate, cetățenie, drepturi de stare: aceste lucruri afectează direct acțiunea. Nu are importanță dacă o ideologie de partid îi unește pe toți aceia care aparțin aceleiași rase sau națiuni, aceluiași stat sau stări. Faptul că rasele, națiunile, statele sau stările există determină acțiunea omenească, chiar când nu există o ideologie care să conducă pe membrii unui grup într-o anumită direcție. Gândirea și acțiunea unui german sunt influențate de tipul mental pe care și l-a însușit ca membru al comunității de limbă germană. Dacă este sau nu influențat de ideologia de partid naționalistă este fără importanță aici. Ca neamț, el gândește și acționează diferit de român, a cărui gândire o determină istoria limbii românești, nu a celei nemțești.
Ideologia naționalistă de partid este un factor cu totul independent de situația cuiva de membru al unei națiuni date. Diverse ideologii naționaliste de partid, mutual contradictorii pot exista concurent și lupta pentru sufletul individului; pe de altă parte, nu poate fi nici un fel de ideologie naționalistă de partid în existență. O ideologie de partid este întotdeauna ceva special introdus din afară într-o adunare de membri deja stabilită a unui grup social și pentru care ea formează după aceea o sursă specială de acțiune. Simplul fapt de a trăi într-o societate nu creează în mintea cuiva doctrină de partid. Atitudini de partid se nasc întotdeauna dintr-o teorie a ceea ce este și nu este avantajos. Viața socială poate, în anumite circumstanțe, predispune pe cineva să accepte o anumită ideologie și, ocazional, doctrine de partid sunt formate, astfel încât ele atrag în special membrii unui anumit grup social. Dar ideologia trebuie întotdeauna ținută separat de ființa actuală socială și naturală.
Ființa socială însăși este ideologică în măsura în care societatea este un produs al voinței omenești și astfel al gândirii omenești. Concepția materialistă a istoriei greșește profund când privește viața socială ca independentă de gândire.
Dacă poziția individului în organismul cooperativ al vieții economice este considerată a fi poziția sa de clasă, atunci ceea ce am spus mai sus se aplică de asemenea și clasei. Dar, iarăși, aici trebuie diferențiat de asemenea între influențele cărora poziția sa socială îl expune pe individ și ideologiile politice care îl influențează. Faptul că el ocupă poziția sa anumită în societate își are influența ei asupra vieții funcționarului de bancă. Dacă el deduce din aceasta că el ar trebui să susțină politica socialistă sau capitalistă depinde de ideile care îl domină.
Dar dacă se concepe „clasa” în înțelesul marxist, ca o diviziune tripartită a societății în capitaliști, proprietari de pământ și muncitori, ea pierde orice precizie. Ea devine nimic mai mult decât o ficțiune pentru a justifica o anumită ideologie politică de partid. Astfel, conceptele burghezie, clasă muncitoare, proletariat sunt ficțiuni a căror valoare cognitivă depinde de teoria în serviciul căreia ele sunt aplicate. Această teorie este doctrina marxistă potrivit căreia conflictul de clasă este ireconciliabil. Dacă considerăm această teorie inadmisibilă, atunci nu există nici un fel de diferențe de clasă și nici un fel de conflict de clasă în înțelesul marxist. Dacă dovedim că, înțelese corect, interesele tuturor membrilor societății nu sunt în conflict, am arătat nu numai că ideea marxistă a unui conflict de interese este intenabilă: am dat la o parte, ca lipsit de valoare, însuși conceptul de clasă așa cum figurează în teoria socialistă. Căci numai în cadrul acestei teorii are vreun oarecare înțeles încercarea de a clasifica societatea în capitaliști, proprietari și muncitori. În afara acestei teorii este tot atât de lipsită de scop ca, de pildă, orice încercare de a îngrămădi laolaltă toți oamenii blonzi sau bruneți – afară numai dacă ne propunem, împreună cu anumiți teoreticieni rasiști, să dăm importanță specială culorii părului, fie ca o caracteristică externă, sau ca un element constitutiv.
Poziția individului în diviziunea muncii îi influențează întregul mod de viață, gândirea și atitudinea față de lume. Aceasta este adevărat, în anumite privințe, de asemenea și despre diferențele în pozițiile pe care indivizii le ocupă în producția socială. Antreprenorii și muncitorii gândesc diferit pentru că obiceiurile muncii lor zilnice le dau puncte diferite de vedere. Antreprenorul are întotdeauna în minte chestiuni mari și de ansamblu, muncitorul, numai ceea ce este apropiat și mic. [22] Primul învață să gândească și să acționeze pe scară mare, celălalt rămâne legat de cărarea micilor preocupări. Aceste fapte sunt desigur importante pentru o cunoaștere a condițiilor sociale, dar de aici nu rezultă că introducerea conceptului de clasă în sensul teoriei socialiste ar servi vreun scop util. Pentru că aceste diferențe nu derivă pur și simplu și numai din diferențe de poziție în procesul de producție. Modul de gândire al micului antreprenor este mai apropiat de acela al muncitorului decât de acela al antreprenorului pe scară mare; administratorul salariat de mari întreprinderi este mai îndeaproape înrudit cu antreprenorul decât cu muncitorul. Diferența dintre sărac și bogat este, în multe privințe, de mai mare ajutor pentru înțelegerea condițiilor sociale pe care le studiem decât diferența dintre muncitor și antreprenor. Nivelul de venit, mai degrabă decât relațiile individului cu factorii de producție, determină standardul de viață al omului. Poziția sa ca producător devine importantă numai în măsura în care ea afectează gradarea venitului său.
NOTE
1. Marx, Das Kapital, Vol. I, pag. 550. Pasajul din care a fost luat citatul de mai sus nu era în prima ediție, publicată în 1867. Marx l-a introdus pentru prima oară în versiunea franceză, publicată în 1873, de unde Engels l-a preluat în ediția a patra germană. Masaryk, Die philosophischen und soziologischen Grundlagen des Marxismus, Viena, 1899, pag. 299, observă pe bună dreptate că modificarea este probabil legată de schimbarea pe care Marx a făcut-o în teoria sa, în Vol. III al lucrării Das Kapital. Ea poate fi privită ca o retractare a teoriei marxiste a claselor. Foarte semnificativ, volumul al treilea se întrerupe după câteva fraze la capitolul intitulat „Clasele”. În tratamentul problemei claselor Marx a ajuns numai până la prezentarea unei dogme nedovedite, și nu mai departe.
2. Asupra istoriei conceptului de distribuție, vezi Cannan, A History of the Theories of Production and Distribution, pag. 183 et seq.
3. Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, pag. 5.
4. Marx, Das Kapital, Vol. III, Partea a doua, ediția a 3-a, pag. 421.
5. Cunow, Die Marxsche Geschichts-,Gesellschafts-und Staatstheorie, Vol. II, Berlin, 1921, pag. 61 et seq., a încercat să-l protejeze pe Marx de acuzația că a încurcat conceptele de clasă și „stand” (stare). Dar propriile lui observații și pasajele pe care le citează din Marx și Engels arată cât de justificată este această acuzație. Citiți, de pildă, primele șase paragrafe ale părții întâi a Manifestului Comunist, intitulat „Burghezi și proletari” și veți fi convinși că cel puțin acolo expresia de „stand” și clasă sunt întrebuințate fără discriminare. Am spus deja că atunci când, mai târziu, la Londra, Marx a devenit familiar cu sistemul ricardian, el a separat conceptul său de clasă de conceptul de „stand” și l-a legat de cei trei factori de producție din sistemul ricardian. Dar el nu a dezvoltat niciodată acest concept nou de clasă. Nici Engels, nici vreun alt marxist nu a încercat să arate ce-i sudează în realitate pe concurenți – căci aceștia sunt oamenii din care „uniformitatea de venituri și de surse de venituri” face o unitate conceptuală – într-o clasă inspirată de aceleași interese speciale.
6. Bagehot, Physics and Politics, Londra, 1872, pag. 71 et seq.
7. Chiar și astăzi există din plin pământ fără stăpân pe care și-l poate însuși oricine dorește. Totuși proletarul european nu migrează către interiorul Africii sau Braziliei, ci rămâne un muncitor salariat, acasă la el.
8. „Sursa profitului proprietarului de sclavi”, spune Lexis (discutând cartea lui Wicksell „Über Wert, Kapital, und Rente” în Schmoller’s Jahrbuch, Vol. XIX, pag. 335 et seq.), „nu poate fi greșită, și aceasta este probabil încă adevărat despre „exploatator”. În relația normală dintre antreprenor și muncitor nu există o astfel de exploatare, ci mai degrabă o dependență economică din partea lucrătorului, care influențează fără discuție distribuția produsului muncii. Muncitorul fără proprietate trebuie să-și procure de urgență bunuri prezente pentru sine; altfel el moare. El poate în general să-și realizeze munca sa colaborând la producția „bunurilor viitoare”. Dar acesta nu este factorul decisiv, căci, cu toate că el produce ca și muncitorul brutar o marfă care să fie consumată în ziua producției ei, totuși partea sa din produs este condiționată de circumstanțele dezavantajoase pentru el, că el nu poate face uz independent de munca lui, ci este forțat să o vândă pentru mijloace mai mult sau mai puțin suficiente de viață, renunțând la pretenția lui la produsul ei. Acestea sunt propoziții triviale, dar cred că vor avea întotdeauna putere convingătoare pentru observatorii fără prejudecată, din pricina adevărului lor direct.” Se consimte cu Böhm-Bawerk, Einige strittige Fragen der Kapitalstheorie, Viena și Leipzig, 1900, pag. 112; și Engels, Prefață la al treilea volum din Das Kapital, pag. xii, că în aceste idei, care în paranteză fie zis reproduc numai vederile dominante în „economia populară” germană, se regăsește o recunoaștere îmbrăcată în cuvinte atente a teoriei socialiste a exploatării. Erorile economice ale acestei teorii a exploatării nu sunt nicăieri expuse cu mai mare claritate decât în această încercare a lui Lexis de a-i găsi o bază.
9. Chiar și Manifestul Comunist trebuie să admită că: „Organizarea proletarilor într-o clasă și astfel într-un partid politic este mereu întreruptă de concurența între muncitorii înșiși.” (Marx și Engels: Das Kommunistische Manifest, pag. 30). Vezi de asemenea Marx, Das Elend der Philosophie, ediția a 8-a, Stuttgart, 1920, pag. 161.
10. La care punct oamenii trec cu vederea, cu totul fără logică, faptul că salariatul de asemenea este interesat în prosperitatea ramurii de producție și a fabricii în care este angajat.
11. Chiar și Cunow, Die Marxsche Geschichts-, Gesellschafts-und Staatstheorie, Vol. II, pag. 53, în apologia sa lipsită de critică a lui Marx trebuia să admită că Marx și Engels vorbeau în scrierile lor politice nu numai de cele trei clase principale, ci diferențiază între o serie întreagă de clase minore și laterale.
12. Vezi cuvintele lui Marx citate în primul paragraf al cap. XX,1.
13. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 305.
14. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, editat de Kautsky, Stuttgart, 1897, pag. xi.
15. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 304.
16. Max Adler, Marx als Denker, ediția a 2-a, Viena, 1921, pag. 68.
17. Despre dovezile încercate de Kautsky, vezi mai sus cap. VIII, 5.
18. Kautsky, Die Diktatur des Proletariats, ediția a 2-a, Viena, 1918, pag. 12.
20. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, pag. xii.
21. Gerhard Hildebrand, Die Erschütterung der Industrieherrschaft und des lndustriesozialismus, Jena, 1910, pag. 213 et seq.
22. Ehrenberg, Der Gesichtskreis eines deutschen Fabrikarbeiters, Thünen-Archiv, Vol. I, pag. 320 et seq.
