1
Natura socialismului
Esența socialismului este aceasta: toate mijloacele de producție sunt în stăpânirea exclusivă a comunității organizate. Aceasta și numai aceasta este socialism. Toate celelalte definiții sunt inducătoare în eroare.
Se poate crede că socialismul ar fi realizabil numai în condiții politice și culturale cu totul definite. O asemenea credință, cu toate acestea, nu este o justificare pentru limitarea termenului la o singură formă anumită de socialism, reținându-l de la toate celelalte căi pe care este de conceput că poate fi realizat idealul socialist. Socialiștii marxiști au fost foarte zeloși în a recomanda felul lor special de socialism ca singurul socialism adevărat și în a insista că toate celelalte idealuri socialiste și metode de a realiza socialismul nu au nimic a face cu socialismul veritabil. Politicește, această atitudine a socialiștilor a fost extrem de iscusită. Dificultățile campaniei lor ar fi fost cu mult mărite dacă ar fi fost pregătiți să admită că idealul lor avea ceva în comun cu idealurile proclamate de șefii altor partide. Ei nu ar fi adus niciodată milioane de germani nemulțumiți la steagurile lor, dacă ar fi admis pe față că țelurile lor nu erau fundamental diferite de acelea ale claselor guvernante ale statului prusac. Dacă un marxist ar fi fost întrebat înainte de octombrie 1917 în ce chip se deosebea socialismul lui de acela al altor mișcări, în special de al conservatorilor, el ar fi răspuns că în socialismul marxist democrația și socialismul ar fi indisolubil unite și, în afară de aceasta, că socialismul marxist este un socialism fără stat, pentru că intenționează să desființeze statul.
Am văzut deja cât prețuiesc aceste argumente și, de fapt, de la victoria bolșevicilor, ele au dispărut repede de pe lista banalităților marxiste. În orice caz, concepțiile despre democrație și despre desființarea statului pe care marxiștii le au astăzi sunt cu totul diferite de acelea pe care le-au avut mai înainte.
Dar marxiștii ar fi putut răspunde altfel la întrebare. Ei ar fi putut spune că socialismul lor era revoluționar, prin opoziție cu socialismul reacționar și conservator al altora. Un astfel de răspuns duce mult mai devreme la o recunoaștere a deosebirii dintre social-democrația marxistă și alte mișcări socialiste. Pentru marxist, revoluția nu înseamnă doar o modificare forțată a stării de lucruri existente, dar, cum stă bine fatalismului său caracteristic, un proces care aduce omenirea mai aproape de împlinirea destinului ei. [1] Pentru el, revoluția socială iminentă, care va aduce în fapt socialismul, este ultimul pas către mântuirea veșnică. Revoluționarii sunt aceia pe care istoria i-a ales să fie instrumentele pentru realizarea planului ei. Spiritul revoluționar este focul sacru care i-a pătruns și îi face în stare să înfăptuiască această mare operă. Socialistul marxist consideră că elementul caracteristic cel mai demn de reținut al partidului său este acela de a fi un partid revoluționar. În sensul acesta el privește toate celelalte partide ca pe o singură masă uniformă, reacționară, pentru că se opun metodelor lui de a înfăptui fericirea ultimă.
Este evident că toate acestea nu au nimic a face cu conceptul sociologic al comunității socialiste. Este desigur un lucru remarcabil ca un grup de persoane să pretindă a fi singurul ales pentru a ne aduce mântuirea; când aceste persoane nu cunosc însă altă cale de mântuire decât una în care au crezut mulți alții, aserțiunea că în mod exclusiv ei sunt hirotonisiți pentru a îndeplini această misiune nu este suficientă pentru a diferenția fundamental țelul lor de acela al altora.
2
Socialismul de stat
Pentru a înțelege conceptul de socialism de stat nu ajunge explicarea etimologică a termenului. Istoria cuvântului reflectă numai faptul că socialismul de stat era socialismul profesat de către autoritățile statului prusac și ale altor state germane. Pentru că se identificau cu statul și cu forma luată de stat și cu ideea de stat în general, s-a sugerat numirea socialismului pe care l-au adoptat, socialism de stat. Cu cât învățătura socialismului despre caracterul de clasă al statului și decadența statului întuneca mai mult ideea fundamentală despre stat, întrebuințarea termenului a devenit cu atât mai ușoară.
Socialismul marxist avea un interes vital să facă o deosebire între naționalizarea și socializarea mijloacelor de producție. Devizele partidului social-democrat nu ar fi devenit niciodată populare dacă ar fi reprezentat naționalizarea mijloacelor de producție ca ultim țel al schimbării socialiste, cu atât mai mult cu cât statul cunoscut oamenilor printre care marxismul a găsit acceptarea sa cea mai largă nu era de așa natură, încât incursiunea lui în activitatea economică să inspire multă speranță. Discipolii germani, austrieci și ruși ai marxismului trăiau în stare de conflict deschis cu puterile care pentru ei reprezentau statul. În plus, ei aveau ocazia de a măsura rezultatele naționalizării și municipalizării și, cu cea mai mare bunăvoință din lume, nu puteau trece cu vederea neajunsurile mari ale întreprinderii de stat și municipale. Era cu totul imposibil de trezit entuziasmul pentru un program țintind la naționalizare. Un partid de opoziție era obligat, mai presus de toate, să atace statul autoritar care inspiră ură; numai în felul acesta ar fi putut să câștige de partea sa pe nemulțumiți. Din această nevoie de agitație politică s-a născut doctrina marxistă a restrângerii statului. Liberalii ceruseră limitarea autorității statului și transferarea puterii guvernământului în mâinile reprezentanților poporului; ei ceruseră statul liber. Marx și Engels au încercat să-i supraliciteze adoptând fără scrupul doctrina anarhistă a desființării autorității de stat, fără considerație pentru faptul că socialismul nu ar însemna desființarea, ci mai degrabă expansiunea nemărginită a puterii statului.
La fel de intenabilă și absurdă ca și doctrina restrângerii statului în socialism este distincția academică între naționalizare și socializare, care este strâns legată de ea. Marxiștii înșiși sunt atât de conștienți de slăbiciunea argumentului lor, încât evită de obicei să discute acest punct și se mărginesc să vorbească despre socializarea mijloacelor de producție, fără nici o elaborare mai departe a ideii, astfel încât să creeze impresia că socializarea este ceva diferit de naționalizare, de care toată lumea are cunoștință. Când ei nu pot evita să discute acest punct sensibil, sunt obligați să admită că naționalizarea întreprinderilor este „un stagiu preliminar în achiziționarea tuturor forțelor productive de către societatea înseși” [2] sau „trambulina naturală în procesul care duce la comunitatea socialistă”. [3]
Astfel, Engels se mulțumește în cele din urmă cu darea unui avertisment împotriva acceptării pur și simplu a „oricărei” forme de naționalizare ca socialistă. În primul rând, el nu ar descrie ca „pași către socialism” naționalizarea înfăptuită pentru scopuri financiare de stat, așa cum ar putea fi adoptate „în primul rând pentru a asigura noi surse de venit independente de aprobarea parlamentară.” Totuși, pentru aceste motive, naționalizarea ar însemna de asemenea, în vorbirea marxistă, că într-o ramură de producție însușirea surplusului de valoare de către capitalist a fost desființată. Același lucru este adevărat despre naționalizarea înfăptuită pentru motive politice sau militare, pe care Engels refuză de asemenea să le accepte ca socialiste. El consideră ca criteriu de naționalizare socialistă faptul ca mijloacele de producție sau negoț preluate „să fi depășit actualmente dirijarea prin societăți anonime, astfel ca naționalizarea să fi devenit economicește inevitabilă”. Această necesitate se naște în primul rând în cazul „comunicațiilor pe scară largă: poșta, telegraful și căile ferate”. [4] Dar tocmai cea mai mare cale ferată din lume –calea ferată nord-americană – și cele mai importante linii telegrafice – cablurile transoceanice – sunt acelea care nu au fost naționalizate, în timp ce linii mici și fără importanță în țările etatiste au fost demult naționalizate. Naționalizarea serviciului poștal, în afară de aceasta, s-a făcut în primul rând pentru motive politice, și aceea a căilor ferate, pentru motive militare. Se poate oare spune că aceste naționalizări erau „economicește inevitabile”? Și ce oare, pentru numele lui Dumnezeu, înseamnă „economicește inevitabil”?
Kautsky, de asemenea, se mulțumește cu respingerea punctului de vedere „că fiecare naționalizare a unei funcțiuni economice sau a unei întreprinderi economice este un pas către socialism și că acesta ar putea fi înfăptuit printr-o naționalizare generală a întregii mașini economice, fără nevoia unei schimbări fundamentale în natura statului”. [5] Dar nimeni nu a contestat vreodată că natura fundamentală a statului ar fi mult schimbată dacă ar fi transformat într-o comunitate socialistă prin naționalizarea întregului aparat economic. Astfel, Kautsky nu este în stare să spună nimic mai mult decât că, „atâta vreme cât clasele proprietare sunt clasele guvernante”, naționalizarea completă este cu neputință. Ea va fi înfăptuită când „muncitorii vor deveni clasele guvernante din stat.” Numai când proletariatul va fi pus mâna pe puterea politică, „va transforma statul într-o mare societate economică, eminamente autosuficientă”. [6] Chestiunea principală – singura chestiune care cere un răspuns – dacă naționalizarea completă efectuată de un alt partid decât cel socialist ar constitui de asemenea socialism, Kautsky o evită cu grijă.
Există, desigur, o deosebire fundamentală de cea mai mare importanță între naționalizarea sau municipalizarea întreprinderilor individuale care sunt administrate în mod public sau comunal într-o societate dealtfel menținând principiul proprietății private asupra mijloacelor de producție și socializarea completă, care nu tolerează nici un fel de stăpânire privată de către indivizi asupra mijloacelor de producție alături de aceea a comunității socialiste. Atâta vreme cât numai câteva întreprinderi vor fi conduse de stat, se vor stabili pe piață prețuri pentru mijloacele de producție și astfel va mai fi încă posibil pentru întreprinderile de stat să facă calcule. În ce măsură conducerea acestor întreprinderi ar fi bazată pe rezultatul acestor calcule este o altă chestiune; dar însuși faptul că, într-o oarecare măsură, rezultatele operațiunilor pot fi stabilite cantitativ asigură administrației de afaceri a unor astfel de întreprinderi un instrument de măsură care nu ar fi disponibil administrației unei comunități pur socialiste. Modul în care sunt administrate întreprinderile de stat poate fi pe bună dreptate numit afaceri proaste, dar sunt totuși afaceri. Într-o comunitate socialistă, după cum am văzut, economia în înțelesul strict al cuvântului nu poate exista. [7]
Naționalizarea tuturor mijloacelor de producție implică socialismul complet. Naționalizarea unora dintre mijloacele de producție este un pas către socialismul complet. Dacă va trebui să rămânem satisfăcuți cu primul pas sau dacă dorim să procedăm mai departe nu-i modifică caracterul fundamental. În același chip, dacă dorim să transferăm toate întreprinderile în stăpânirea comunității organizate, nu putem face altfel decât să naționalizăm fiecare întreprindere în parte, simultan sau succesiv.
Obscuritatea aruncată de marxism asupra ideii de socializare a fost ilustrată în mod izbitor în Germania și Austria când au venit la putere social-democrații, în noiembrie 1918. O deviză nouă și până atunci neauzită deveni populară peste noapte: socializarea (Sozialisierung) era soluția. Aceasta era doar parafrazarea cuvântului german Vergesellschaftung cu un cuvânt străin de sonoritate plăcută. Ideea că Sozialisierung nu era nimic mai mult decât naționalizare sau municipalizare nu a putut să-i vină nimănui; oricine ar fi susținut aceasta era crezut pur și simplu că nu știe nimic despre ea, de vreme ce se credea că între cele două lucruri se căsca o prăpastie. Comisiilor de socializare formate curând după venirea la putere a social-democraților li s-a pus problema de a defini Sozialisierung în așa fel încât, măcar în chip ostentativ, să poată fi deosebit de naționalizarea și municipalizarea regimului precedent.
Primul raport publicat de comisia germană se ocupa de socializarea industriei de cărbuni și, prin respingerea ideii de a înfăptui aceasta prin naționalizarea minelor de cărbuni și a comerțului de cărbuni, a scos în evidență într-un chip izbitor neajunsurile unei industrii naționale de cărbuni. Dar nimic nu a fost spus despre cum diferă actualmente naționalizarea de socializare. Raportul profesa părerea că „o naționalizare izolată a industriei de cărbuni nu poate fi considerată ca socializare, în timp ce întreprinderea capitalistă continuă în alte ramuri de producție: ea ar însemna numai înlocuirea unui patron prin altul”. Dar lăsa deschisă chestiunea dacă socializarea izolată, astfel cum intenționa și propunea, ar putea însemna altceva în aceleași condiții. [8] Ar fi fost de înțeles dacă comisia ar fi continuat mai departe spunând că, pentru a împlini rezultatele fericite ale unei ordini socialiste a societății, nu era suficient să se naționalizeze o singură ramură de producție și dacă ar fi recomandat ca statul să preia toate întreprinderile dintr-o singură lovitură, așa cum au făcut bolșevicii în Rusia și Ungaria și cum au vrut să facă spartaciștii în Germania. Dar nu a făcut aceasta. Dimpotrivă, a elaborat propuneri de socializare care susțineau naționalizarea izolată a mai multor ramuri de producție, începând cu producția și distribuția cărbunelui. Faptul că s-a evitat de către comisie întrebuințarea termenului naționalizare nu face nici o diferență. Era doar tipicărie juridică atunci când comisia propunea ca proprietarii industriei germane de cărbuni socializate să nu fie statul german, ci „un trust public german al cărbunelui” și când a continuat prin a afirma că această proprietate să fie concepută „numai într-un sens juridic formal”, dar că „poziția materială a patronului particular și, prin aceasta, posibilitatea de a exploata muncitori și consumatori sunt negate acestui trust public”, [9] comisia întrebuința cele mai goale din frazele de propagandă de trotuar. Într-adevăr, întregul raport nu este nimic altceva decât o colecție a tuturor credințelor populare eronate despre relele sistemului capitalist. Singurul chip în care industria de cărbuni, socializată în concordanță cu propunerile majorității, s-ar deosebi de alte întreprinderi publice este compunerea directoratului ei. În capul minelor de cărbuni n-ar trebui să fie un singur funcționar superior, ci un comitet constituit într-un anumit mod. Parturiunt montes, nascentur ridiculus mus!
Socialismul de stat, prin urmare, nu se distinge prin faptul că statul este pivotul organizației comunale, de vreme ce socialismul este cu totul de neconceput altfel. Dacă dorim să-i înțelegem natura, nu trebuie să ne uităm la termenul însuși. Aceasta nu ne-ar duce mai departe decât ar face-o încercarea de a pricepe conceptul de metafizică dintr-o examinare a înțelesului părților care compun cuvântul. Trebuie să ne întrebăm ce idei au fost asociate cu această expresie de către aceia care sunt în general priviți ca partizani ai mișcărilor socialiste de stat, adică etatiștii „à outrance”.
Socialismul etatist se deosebește de alte sisteme socialiste în două chipuri. Prin opoziție cu multe alte mișcări socialiste care urmăreau cea mai mare măsură cu putință de egalitate prin distribuirea venitului social între indivizi, socialismul etatist face baza distribuției meritul și rangul individului. Este evident superfluu a arăta că judecata meritului este pur subiectivă și nu poate fi probată în nici un chip dintr-un punct de vedere științific despre relațiile omenești. Etatismul are vederi bine definite despre valoarea etică a claselor individuale în comunitate. El este îmbibat de o mare stimă pentru monarhie, nobilime, marii proprietari, cler, soldații de meserie, în special clasa ofițierească și funcționarii publici. Cu anumite rezerve, el alocă de asemenea o poziție privilegiată savanților și artiștilor. Țăranii și micii negustori sunt într-o clasă specială și dedesubtul lor vin muncitorii manuali. La urmă vin elementele pe care nu se poate conta, care sunt nemulțumite cu sfera de acțiune și venitul alocat lor de către planul etatist și se străduiesc să-și îmbunătățească situația materială. Etatistul construiește mental o ierarhie a membrilor care compun statul lui viitor. Cei mai nobili vor avea mai multă putere, mai multe onoruri și mai mult venit decât cei mai puțin nobili. Ce este nobil și ce este plebeu va fi decis mai presus de toate prin tradiție. Pentru etatist, trăsătura cea mai rea a sistemului capitalist este că nu repartizează venitul potrivit cu propria evaluare a meritului. Ca un negustor de lapte sau un fabricant de nasturi de pantaloni să obțină un venit mai mare decât vlăstarul unei familii nobile, decât un consilier de stat sau un locotenent îl izbește ca intolerabil. Pentru remedierea acestei stări de lucruri, sistemul capitalist trebuie înlocuit prin cel etatist.
Această încercare din partea etatiștilor de a menține ordinea tradițională de rang și evaluarea etică a diferitelor clase, în nici un chip nu presupunea transferarea întregii proprietăți asupra mijloacelor de producție în stăpânirea formală a statului. Aceasta într-adevăr, potrivit vederii etatiste, ar fi o răsturnare completă a tuturor drepturilor istorice. Numai marile întreprinderi ar fi naționalizate, și chiar și atunci s-ar face o excepție în favoarea agriculturii pe scară largă, în special în favoarea proprietății de familie moștenite. În agricultură și în industrii mici și mijlocii, proprietatea urma să continue măcar cu numele. În același chip li se va permite profesiunilor libere să se manifeste într-un câmp de activitate, cu anumite limitări. Dar toate întreprinderile trebuie să devină esențialmente întreprinderi de stat. Agricultorul va păstra numele și titlul de proprietar, dar îi va fi interzis „să caute cu egoism doar profitul mercantil”; el are „datoria de a executa țelurile statului”. [10] Deoarece agricultura, potrivit etatistului, este o funcție publică. „Agricultorul este un funcționar de stat și trebuie să cultive pentru nevoile statului, potrivit cu conștiința și cu cele mai bune cunoștințe ale sale sau în conformitate cu ordinele statului. Dacă își capătă dobânda și destul ca să se întrețină, el are toate lucrurile pe care este îndreptățit să le ceară”. [11] Același lucru se aplică meseriașului și negustorului. Pentru antreprenorul cu mână liberă asupra mijloacelor de producție este tot atât de puțin loc în socialismul de stat, cât este în orice alt socialism. Autoritățile controlează prețurile și decid ce și cât de mult să fie produs și în ce mod. Nu va exista nici o speculație pentru beneficii „excesive”. Funcționari superiori vor avea grijă ca nimeni să nu tragă mai mult decât potrivitul „venit just”, adică un venit care să-i asigure un standard de viață conform cu rangul său. Orice exces va fi „suprimat prin impozite”.
Scriitorii marxiști sunt de asemenea de părere că, pentru a înfăptui socialismul, întreprinderile mici nu e nevoie să fie necesarmente transferate direct în stăpânire publică. Ba chiar au considerat aceasta cu totul imposibil; singurul chip în care poate fi efectuată socializarea acestor mici întreprinderi este lăsarea lor în posesiunea formală a proprietarilor și simpla lor punere sub supravegherea atotcuprinzătoare a statului. Însuși Kautsky spune că „nici un socialist demn de considerație serioasă nu a cerut vreodată ca țăranii să fie expropriați, cu atât mai puțin ca să li se confiște proprietatea”. [12] De asemenea, Kautsky nu propune să-i socializeze pe micii producători expropriindu-le proprietatea. [13] Țăranul și meșteșugarul vor fi încadrați în mașinăria comunității socialiste într-un astfel de mod, încât producția lor și valorificarea produselor lor va fi reglementată de către administrația economică, în timp ce formal proprietatea va rămâne a lor. Desființarea pieței libere îi va transforma din stăpâni și antreprenori independenți în funcționari ai comunității socialiste, deosebiți de alți cetățeni numai prin forma remunerației. [14] Prin urmare, nu poate fi privit ca o particularitate a planului etatist socialist faptul că, în felul acesta, persistă formal rămășițe de proprietate privată asupra mijloacelor de producție. Singura particularitate caracteristică este măsura în care este aplicată această metodă de aranjare a condițiilor sociale de producție. S-a spus deja că etatismul în general propune în același chip să lase pe marii proprietari – cu excepția poate a latifundiarilor – în posesiunea formală a proprietăților lor. Ceea ce este încă mai important este că pornește de la presupunerea că cea mai mare parte a populației va găsi de lucru în agricultură și mici întreprinderi și că în mod comparativ puțini vor intra în serviciul direct al statului ca angajați la mari întreprinderi. Etatismul nu este numai opus marxiștilor ortodocși, cum sunt reprezentanți de Kautsky, prin teoria că agricultura pe scară mică nu este mai puțin productivă decât agricultura pe scară mare, dar este și de părerea că, în industrie de asemenea, întreprinderile pe scară mică au un mare câmp de activitate alături de marile concerne. Aceasta este a doua particularitate care distinge socialismul de stat de alte sisteme socialiste, în special de social-democrație.
Este poate inutil să elaborăm mai departe tabloul statului ideal schițat de socialiștii de stat. Peste o mare parte a Europei a fost de decenii idealul tacit a milioane de oameni, și fiecare îl cunoaște, chiar dacă nimeni nu l-a definit cu claritate. Este socialismul funcționarului public pașnic și loial, al moșierului, al țăranului, al micului producător și al nenumărați muncitori și angajați. Este socialismul profesorilor, faimoșii „socialiști ai catedrei” – numit Kathedersozialismus – este socialismul artiștilor, poeților, scriitorilor, într-o epocă a istoriei artelor purtând vizibil semnele decadenței. Este socialismul susținut de bisericile de toate confesiunile. Este socialismul caesarismului și al imperialismului, idealul așa-zisei „monarhii sociale”. Aceasta este ceea ce politica celor mai multe state europene, în special statele germane, preconizau ca țel îndepărtat al străduințelor omului. Este idealul social al epocii care a pregătit războiul cel mare [Primul Război Mondial] și a pierit cu el. Un socialism care alocă părțile cuvenite din dividendul social după merit și rang poate fi conceput numai sub formă de socialism de stat. Ierarhia pe care își păstrează distribuția este destul de populară ca să nu trezească o opoziție copleșitoare. Deși este mai puțin capabilă să reziste criticii raționaliste decât multe altele care ar putea fi sugerate, cu toate acestea are aprobarea vremii. În măsura în care socialismul de stat încearcă să perpetueze această ierarhie și să împiedice orice schimbare în scara relațiilor sociale, descrierea „socialism conservator” ce i se aplică uneori este justificată. [15] De fapt, este îmbibată mai mult decât oricare altă formă de socialism cu idei care creditează posibilitatea cristalizării complete și a înghețării condițiilor economice: adepții săi privesc fiecare inovație economică ca superfluă și chiar dăunătoare. Și corespunzătoare acestei atitudini este metoda prin care etatismul dorește să-și atingă scopurile. Dacă socialismul marxist este idealul social al acelora care nu așteaptă nimic decât printr-o subversiune radicală a ordinii existente prin revoluții sângeroase, socialismul de stat este idealul acelora care cheamă poliția la cel mai mic semn de dezordine. Marxismul se bizuie pe judecata infailibilă a unui proletariat plin de spirit revoluționar, etatismul, pe infailibilitatea autorității domnitoare. Ambii sunt de acord asupra credinței într-un absolutism politic care nu admite posibilitatea erorii.
În contrast cu socialismul de stat, socialismul municipal nu prezintă nici o formă specială a idealului socialist. Municipalizarea întreprinderilor nu este privită ca un principiu general pe care să se bazeze un nou aranjament al vieții economice. Ar afecta numai întreprinderile cu o piață limitată în spațiu. Într-un sistem riguros de socialism de stat, întreprinderile municipale ar fi subordonate administrației economice principale și nu ar fi mai libere să se dezvolte decât întreprinderile agricole sau industriale rămase formal în mâini private.
3
Socialismul militarist
Socialismul militarist este socialismul unui stat în care toate instituțiile sunt plănuite pentru purtarea războiului. Este un socialism de stat în care scara de valori pentru determinarea stării sociale și a venitului cetățenilor este bazată exclusiv sau de preferință pe situația deținută în forțele de luptă. Cu cât mai înalt rangul militar, cu atât mai mare valoarea socială și dreptul la dividendul național.
Statul militar, adică statul omului luptător în care toate lucrurile sunt subordonate scopurilor de război, nu poate admite proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Starea de pregătire pe picior de război este imposibilă dacă alte țeluri decât războiul influențează viața indivizilor. Toate castele războinice ai căror membri au fost susținuți prin acordarea de drepturi boierești sau acordări de pământ sau chiar prin industrii bazate pe resurse de muncă forțată și-au pierdut în timp natura lor războinică. Stăpânul feudal a devenit absorbit de activitatea economică și a căutat alte interese decât purtarea războiului și culegerea onorurilor militare. Peste tot globul sistemul feudal a demilitarizat pe războinic. Cavalerii au fost urmați de către Junkeri. Proprietatea schimbă pe omul luptător în omul economic. Numai excluderea proprietății particulare poate menține caracterul militar al statului. Numai războinicul care nu are altă ocupație în afară de război decât pregătirea de război este întotdeauna gata pentru război. Oamenii ocupați cu afaceri pot purta războaie defensive, dar nu războaie lungi de cucerire.
Statul militar este un stat de bandiți. El preferă să trăiască din pradă și tribut. Comparată cu această sursă de venit, activitatea economică joacă numai un rol subordonat; adesea lipsește cu totul. Și dacă prada și tributul sosesc din străinătate, este clar că ele nu pot merge direct la indivizi, ci numai la trezoreria comună, care le poate distribui numai potrivit rangului militar. Armata, care singură asigură continuarea acestei surse de venit, nu ar tolera nici o altă metodă de distribuție. Și aceasta sugerează ca același principiu de distribuție să fie aplicat produselor producției indigene, care revin în chip asemănător cetățenilor ca tributul și produsul șerbiei.
În felul acesta poate fi explicat comunismul piraților eleni de la Lipara și toate celelalte state de tâlhari. [16] Este „comunismul tâlharilor și jefuitorilor”, [17] care se naște din aplicarea ideilor militare la toate relațiile sociale. Caesar relatează despre suebi, pe care el îi numește gens longe bellicossima Germanorum omnium, că ei trimiteau în fiecare an războinici peste frontiere după jaf. Aceia care rămâneau acasă duceau mai departe activitatea economică pentru cei plecați în campanie; în anul următor, rolurile erau schimbate. Nu exista pământ în proprietatea exclusivă a indivizilor. [18] Numai împărtășindu-se fiecare din produsul activității militare și economice dusă într-un scop comun și supuse primejdiei comune, poate statul războinic să facă din fiecare cetățean un soldat și din fiecare soldat un cetățean. Odată ce permite unora să rămână soldați și altora să rămână cetățeni muncind cu propria lor proprietate, cele două vocații vor sta în curând în contrast. Sau războinicii trebuie să-i subjuge pe cetățeni și, în acest caz, ar fi îndoielnic dacă ar putea să pornească la expediții de jaf lăsând acasă o populație oprimată – sau cetățenii vor reuși să câștige supremația. În cazul din urmă, războinicii vor fi reduși la rangul de mercenari și li se va interzice să pornească în căutare de jaf pentru că, fiind o primejdie continuă, nu li se poate permite să devină prea puternici. În ambele cazuri statul trebuie să piardă caracterul său pur militar. Prin urmare, orice slăbire a instituțiilor „comuniste” atrage după sine o reducere a naturii militare a statului, și societatea războinică este transformată cu încetul într-una industrială. [19]
Forțele care împing un stat militar către socialism au putut fi observate cu claritate în Războiul Mondial. Cu cât dura mai mult războiul și cu cât statele Europei erau transformate într-o mai mare măsură în tabere înarmate, cu atât părea mai intenabilă politicește distincția dintre omul luptător, care trebuia să îndure mizeriile și primejdia războiului, și omul care rămânea acasă să profite de prosperitatea de război. Povara era distribuită în mod prea inegal. Dacă diferența ar fi fost lăsată să persiste și războiul ar fi continuat mai multă vreme, țările ar fi fost despărțite fatalmente în două facțiuni și armatele și-ar fi întors în cele din urmă armele împotriva propriilor lor neamuri. Socialismul armatelor recrutate cere, ca și complement, socialismul muncii recrutate acasă.
Faptul că ele nu-și pot păstra caracterul lor militar fără o organizație comunistă nu întărește statele războinice la război. Comunismul este pentru ele un rău pe care trebuie să-l accepte; el produce o slăbiciune prin care ele pierd în cele din urmă. Germania a călcat în primii ani ai războiului pe cărarea spre socialism, pentru că spiritul militar etatist, care a fost răspunzător de politica ce a dus la război, o împingea către socialismul de stat. Către sfârșitul războiului, socializarea era efectuată din ce în ce mai energic pentru că, din motivele tocmai arătate, era necesar să se facă acasă condiții similare celor de pe front. Socialismul de stat, cu toate acestea, nu a ușurat situația în Germania, ci a înrăutățit-o; nu a stimulat producția, ci a restrâns-o; nu a îmbunătățit aprovizionările armatei și acelea de acasă, ci le-a făcut mai proaste. [20] Și, inutil de spus, era vina spiritului etatist că, în convulsiile uriașe ale războiului și ale revoluției care i-a urmat, nici un individ puternic nu s-a ridicat din poporul german.
Productivitatea redusă a metodelor comuniste de activitate economică este un dezavantaj pentru statul războinic comunist când intră în conflict cu membrii mai bogați și deci mai bine înarmați și aprovizionați ai națiunilor care recunosc principiul proprietății private. Distrugerea inițiativei în individ, inevitabilă în socialism, o privează în ceasul hotărâtor al bătăliei de conducători care să indice drumul către victorie și de subordonați care să poată executa instrucțiunile lor. Marele stat militar comunist al incașilor [21] a fost cu ușurință răsturnat de o mână de spanioli.
Dacă inamicul împotriva căruia trebuie să se lupte statul războinic poate fi găsit acasă, atunci putem vorbi despre un comunism de supra-stăpâni. „Comunism de cazinou” era numele dat de Max Weber aranjamentelor sociale ale dorienilor din Sparta, din pricina obiceiurilor lor de a mânca împreună. [22] Dacă casta conducătoare, în loc de a adopta instituții comuniste, alocă pământ împreună cu locuitorii lui în proprietatea indivizilor, mai devreme sau mai târziu ea va fi absorbită etnic de către învins. Ea este transformată într-o nobilime proprietară de pământ, care în cele din urmă atrage chiar și pe învins în regimul militar. În chipul acesta, statul pierde caracterul bazat pe purtarea războiului. Această dezvoltare a avut loc în regatele longobarzilor, vizigoților și francilor și în toate regiunile în care normanzii au apărut ca învingători.
4
Socialismul creștin
O organizație teocratică a statului cere fie o economie de familie auto-suficientă, sau organizarea socialistă a industriei. Ea este incompatibilă cu o ordine economică care permite joc liber individului pentru a-și dezvolta puterile. Credința simplă și raționalismul economic nu pot sălășlui împreună. Este de negândit ca preoții să-i guverneze pe antreprenori.
Socialismul creștin, așa cum a prins rădăcini în ultimele câteva decenii printre adepții tuturor bisericilor creștine, este doar o varietate de socialism de stat. Socialismul de stat și socialismul creștin sunt atât de strâns legate, încât este greu de tras o linie precisă de demarcație între ele sau de spus despre socialiști individuali că aparțin uneia sau alteia. Chiar mai mult decât etatismul, socialismul creștin este guvernat de ideea că sistemul economic ar fi perfect staționar, dacă dorința de profit și câștig personal a oamenilor care își dirijează eforturile lor exclusiv pentru satisfacerea intereselor materiale nu i-ar tulbura cursul lin. Avantajul îmbunătățirilor progresive ale metodelor de producție este admis, fie numai cu limitări; dar creștinul socialist nu înțelege lămurit că tocmai aceste inovații tulbură cursul pașnic al sistemului economic. În măsura în care se recunoaște aceasta, starea existentă de lucruri este preferată oricărui progres. Agricultura și meșteșugul, poate cu micul negoț, sunt singurele ocupații admisibile. Comerțul și speculația sunt superflue, dăunătoare și rele. Fabricile și industriile pe scară mare sunt invenții păcătoase ale „spiritului iudaic”; ele produc numai bunuri proaste care sunt băgate pe gât cumpărătorului de către marile magazine și de către alte monstruozități ale comerțului modern, în paguba cumpărătorilor. Este datoria legislației să suprime aceste excese ale spiritului de afaceri și să redea meșteșugului locul în producție din care a fost înlăturat de mașinațiunile marelui capital. [23] Marile întreprinderi de transport care nu pot fi desființate trebuie naționalizate.
Ideea de bază a socialismului creștin care se găsește în toate învățăturile reprezentanților lui este pur staționară în felul său de a vedea. În sistemul economic pe care îl are în minte nu există antreprenor, nici speculație, nici profit „necuvenit”. Prețurile și salariile cerute și date sunt „juste”. Fiecare este mulțumit cu partea sa, pentru că nemulțumirea ar însemna rebeliune împotriva legilor divine și omenești. Pentru acei incapabili de a munci, caritatea creștină va asigura necesarul. Acest ideal, se afirmă, a fost înfăptuit în timpurile medievale. Numai necredința a putut să fi izgonit neamul omenesc din acest paradis. Pentru a fi recâștigat, neamul omenesc trebuie mai întâi să regăsească drumul înapoi la biserică. Secolul rațiunii și gândirea liberală au creat tot răul care chinuie lumea de astăzi.
Protagoniștii reformei social-creștine de regulă nu privesc societatea lor ideală a socialismului creștin ca într-un chip oarecare socialistă. Dar asta este pur și simplu auto-amăgire. Socialismul creștin pare să fie conservator pentru că dorește să mențină ordinea existentă a proprietății sau, mai nimerit, pare reacționar pentru că dorește să restaureze și apoi să mențină o ordine a proprietății care a predominat în trecut. Este de asemenea adevărat că el combate cu mare energie planurile socialiștilor de alte convingeri pentru o desființare radicală a proprietății private și, spre deosebire de ei, afirmă că nu socialismul, ci reforma socială îi este scopul. Dar conservatorismul poate fi înfăptuit numai de socialism. Acolo unde există proprietatea privată asupra mijloacelor de producție nu numai cu numele, ci și în realitate, venitul nu poate fi distribuit potrivit unei ordini determinate istoricește sau stabilite permanent în orice alt chip. Acolo unde există proprietatea privată, numai prețurile pieței pot determina formarea venitului. În măsura în care se înțelege aceasta, reformatorul social creștin este împins pas cu pas către socialism, care pentru el nu poate fi decât socialism de stat. El trebuie să vadă că altfel nu poate exista acea aderență completă la starea de lucruri tradițională pe care o cere idealul său. El vede că prețurile și salariile fixe nu pot fi menținute, cu excepția situației în care devierile de la ele sunt amenințate cu pedepse aspre de către o autoritate supremă. El trebuie de asemenea să-și dea seama că salariile și prețurile nu pot fi determinate arbitrar după ideile unui reformist al lumii, pentru că fiecare deviație de la prețurile pieței distruge echilibrul vieții economice. El trebuie deci să treacă progresiv de la o cerere de reglementare a prețurilor la o cerere de stăpânire supremă peste producție și distribuție. Este același drum pe care l-a urmat etatismul practic. La sfârșit, în ambele cazuri, este un socialism rigid, care lasă proprietatea privată numai cu numele și, de fapt, transferă statului întreaga stăpânire asupra mijloacelor de producție.
Numai o parte din mișcarea socialistă creștină a subscris pe față la acest program radical. Ceilalți s-au ferit de o declarație deschisă. Ei au evitat cu grijă de a trage concluziile logice din premisele lor. Ei dau să se înțeleagă că ei combat numai excrescențele și abuzurile ordinii capitaliste; ei protestează că nu au nici cea mai mică dorință de a desființa proprietatea privată; și accentuează neîntrerupt opoziția lor față de socialismul marxist. Dar ei percep în chip caracteristic că această opoziție constă, în cea mai mare parte, din diferențe de părere cu privire la calea optimă prin care poate fi înfăptuită cea mai bună stare a societăți. Ei nu sunt revoluționari și așteaptă totul de la o înțelegere crescândă că reforma este necesară. Pentru restul, ei proclamă constant că nu doresc să atace proprietatea privată. Dar ceea ce ar vrea să rețină este numai numele de proprietate privată. Dacă stăpânirea proprietății private este transferată statului, proprietarul este numai un funcționar public, un reprezentant al administrației economice.
Se poate vedea dintr-o dată cum socialismul creștin de astăzi corespunde idealului economic al scolasticilor medievali. Punctul de plecare, cererea de salarii și prețuri „juste”, adică pentru o distribuție definită de venit înfăptuită istoricește, este comună amândurora. Numai înțelegerea că aceasta este cu neputință dacă sistemul economic reține proprietatea privată asupra mijloacelor de producție forțează mișcarea modernă de reformă creștină către socialism. În scopul de a-și înfăptui cererile lor, ei trebuie să susțină măsuri care, chiar dacă rețin formal proprietatea privată, duc la socializarea completă a societății.
Se va arăta mai târziu că acest socialism creștin modern nu are nimic a face cu presupusul, dar ades citatul comunism al creștinilor primitivi. Ideea socialistă este nouă pentru biserică. Aceasta nu este modificată de faptul că cea mai recentă dezvoltare a teoriei sociale creștine a făcut biserica [24] să recunoască legitimitatea fundamentală a proprietății private asupra mijloacelor de producție, în timp ce învățătura veche a bisericii, în virtutea poruncii scripturii care condamnă orice activitate economică, evitase de a accepta necondiționat chiar și numele de proprietate privată. Căci trebuie să înțelegem ce a făcut biserica recunoscând legitimitatea proprietății private, numai ca opoziție față de eforturile socialiștilor de a răsturna ordinea existentă cu forța. În realitate, biserica nu dorește altceva decât socialismul de stat de o anumită culoare.
Natura metodelor socialiste de producție este independentă de metodele concrete implicate în încercarea de a-l realiza. Orice încercare de socialism, oricum s-ar fi produs, trebuie să se sfarme de impracticabilitatea amenajării unei economii pur socialiste. Pentru acest motiv, și nu din pricina lipsurilor caracterului moral al neamului omenesc, socialismul trebuie să eșueze.
Se poate concede că însușirile morale cerute de la membrii unei comunități socialiste ar putea fi cel mai bine dezvoltate de către biserică. Spiritul care trebuie să predomine într-o societate socialistă este cel mai înrudit cu acela al unei comunități religioase. Dar, pentru a învinge dificultățile din calea înființării unei comunități socialiste, ar fi nevoie de o schimbare în natura omenească sau în legile naturii de care suntem înconjurați și nici chiar credința nu poate face ca să se întâmple aceasta.
5
Economia planificată
Așa numita economie planificată (Planwirtschaft) este o varietate mai recentă de socialism.
Fiecare încercare de a realiza socialismul se lovește repede de dificultăți de neînvins. Aceasta este ce s-a întâmplat socialismului de stat prusac. Nereușita naționalizării a fost atât de izbitoare, încât nu a putut fi trecută cu vederea. Condițiile în întreprinderile guvernamentale nu erau astfel încât să încurajeze alți pași înainte pe drumul către controlul de stat și municipal. Vina pentru aceasta a fost aruncată pe funcționarii publici. Fusese o greșeală de a exclude „omul de afaceri”. Într-un chip sau altul, abilitățile antreprenorului trebuie aduse în serviciul socialismului. De la această noțiune a venit aranjamentul întreprinderilor „mixte”. În loc de naționalizare sau municipalizare completă, avem întreprinderea particulară în care statul sau municipalitatea sunt interesate. În chipul acesta, pe de o parte, se ține socoteală de cererea acelora care ființează sub guvernarea lor augustă. Desigur, statul ar putea să capete și capătă partea lui cu mai multă eficacitate prin impunere, fără a expune finanțele publice posibilității de pierdere. Pe de altă parte, se crede a se aduce prin acest sistem toate puterile active ale antreprenorului în serviciul întreprinderii comune – o eroare grosolană. Pentru că, de îndată ce reprezentanți ai guvernului iau parte la administrație, toate piedicile care paralizează inițiativa funcționarilor publici intră în joc. Forma „mixtă” de întreprindere face cu putință scutirea funcționarilor și a muncitorilor de la regulamentele care se aplică funcționarilor publici și, prin aceasta, să se îndrepte puțin efectele dăunătoare pe care spiritul oficial le exercită asupra rentabilității întreprinderilor. Întreprinderile mixte s-au dovedit cu certitudine mai bune, una peste alta, decât întreprinderile pur guvernamentale. Dar aceasta nu arată în măsură mai mare că socialismul este practicabil decât o fac bunele rezultate arătate ocazional de întreprinderi publice individuale. Faptul că este posibil, în anumite circumstanțe favorabile, de a conduce o întreprindere publică cu oarecare succes, în mijlocul unei societăți dealtfel bazate pe proprietatea privată a mijloacelor de producție, nu probează că este practicabilă o socializare completă a societății.
În timpul Războiului Mondial, autoritățile au încercat în Germania și Austria, sub regimul socialismului de război, să lase antreprenorilor conducerea întreprinderilor naționalizate. Graba cu care au fost adoptate măsurile socialiste în condiții foarte grele de război și faptul că, la început, nimeni nu avea vreo idee clară despre implicațiile fundamentale ale noii politici, nici despre cât de departe trebuia dusă nu lăsa nici un alt mijloc deschis. Conducerea ramurilor individuale de producție a fost trecută unor asociații obligatorii de patroni, care au fost puse sub supravegherea guvernului. Reglementarea prețului, pe de o parte, și impunerea drastică a beneficiilor, pe de alta, trebuiau să asigure că patronul nu este nimic mai mult decât un funcționar care se împărtășește din produs. [25] Sistemul a funcționat foarte prost. Cu toate acestea, era necesar să se adere la el, afară numai de cazul în care s-ar fi abandonat toate încercările de socialism, pentru că nimeni nu cunoștea ceva mai bun de pus în loc. Memorandumul Ministerului Economic German (7 mai 1919), întocmit de Wissell și Moellendorff, afirmă pe față că nu era nimic altceva de făcut, pentru un guvernământ socialist, decât să mențină sistemul cunoscut în timpul războiului ca „economie de război”. „Un guvernământ socialist”, spune acesta, „nu poate ignora faptul că, din pricina câtorva abuzuri, opinia publică este otrăvită prin critici interesate împotriva unei economii sistematice planificate; ea poate să îmbunătățească sistemul planificat; ea poate reorganiza vechea birocrație; ea poate chiar, sub forma unei autoguvernări, să treacă răspunderea oamenilor interesați în afacere; dar trebuie să se autoproclame un aderent al economiei planificate obligatorii: altfel spus, un partizan al celor mai nepopulare concepte de datorie și constrângere”. [26]
Economia planificată este întocmirea unei comunități socialiste care încearcă să rezolve într-un chip anumit problema insolubilă a răspunderii organelor active. Nu numai că ideea pe care este bazată această încercare este deficientă, dar soluția însăși este o amăgire, și ca creatorii și susținătorii acestei întocmiri să treacă cu vederea aceasta este deosebit de caracteristic despre atitudinea psihică a oficialității. Auto-guvernământul acordat unor zone individuale și unor ramuri individuale de producție este important numai în chestiuni minore, deoarece centrul de gravitate al activității economice stă în ajustarea dintre zonele individuale și ramurile individuale de producție. Această ajustare poate continua numai uniform; dacă nu se prevede pentru aceasta, întregul plan va trebui privit ca sindicalist. De fapt, Wissell și Moellendorff au în vedere un consiliu economic de stat care are „stăpânirea supremă asupra sistemului economic german, în cooperare cu organele de cea mai înaltă competență ale statului.” [27] În esență deci, întreaga propunere nu revine la nimic mai mult decât ca răspunderea pentru administrația economică să fie împărțită între miniștri și o a doua autoritate.
Socialismul economiei planificate se deosebește de socialismul de stat al statului prusac de sub Hohenzollerni în principal prin faptul că poziția privilegiată în controlul afacerilor și în distribuția veniturilor, pe care cei din urmă o alocau Junkerilor și birocraților, este aici repartizată presupusului antreprenor. Aceasta este o inovație dictată de schimbarea situației politice rezultând din catastrofa care a copleșit coroana, nobilimea, birocrația și clasa ofițerească; în afară de aceasta, este fără însemnătate pentru problema socialismului.
În ultimii câțiva ani a fost găsit un cuvânt nou pentru ceea ce era acoperit de expresia „economie planificată”: capitalism de stat și. fără îndoială, în viitor vor fi aduse mult mai multe propuneri pentru salvarea socialismului. Vom învăța multe nume noi pentru același lucru vechi. Dar lucrul, nu numele său, este ceea ce contează, și toate schemele de felul acesta nu vor modifica natura socialismului.
6
Socialismul corporatist
În primii ani după Războiul Mondial, oamenii din Anglia și de pe continent priveau către socialismul corporatist ca la remediul universal. De atunci a fost uitat de mult. Cu toate acestea, nu trebuie să trecem peste el în tăcere când discutăm proiectele socialiste; pentru că el reprezintă contribuția unică la planurile socialiste moderne făcută de anglo-saxoni, cel mai înaintat dintre popoare în chestiuni economice. Socialismul corporatist este o altă încercare de a învinge problema insolubilă a unei conduceri socialiste a industriei. Nu a fost nevoie de eșuarea activităților socialiste de stat pentru a deschide ochii poporului englez, ferit de lunga domnie a ideilor liberale de la acea supraevaluare a statului care a fost predominantă în Germania modernă. Socialismul în Anglia nu a fost niciodată în stare să înfrângă neîncrederea în capacitatea guvernământului de a reglementa toate treburile omenești spre binele lor. Englezii au recunoscut întotdeauna marea problemă pe care alți europeni înainte de 1914 nici că au priceput-o.
În socialismul corporatist trebuie deosebite trei lucruri diferite. El stabilește necesitatea de a înlocui sistemul capitalist printr-unul socialist; această teorie profund eclectică nu trebuie să ne îngrijoreze mai departe. Prevede, de asemenea, o cale prin care poate fi realizat socialismul; aceasta este important pentru noi numai în măsura în care ar putea cu ușurință să ducă la sindicalism în loc de socialism. În cele din urmă, elaborează programul unei ordini socialiste viitoare a societății. Aceasta este ceea ce ne interesează.
Țelul socialismului corporatist este socializarea mijloacelor de producție. Suntem de aceea justificați în a-l numi socialism. Trăsătura sa caracteristică unică este structura pe care o dă organizației administrative a viitorului stat socialist. Producția va fi controlată de muncitori în ramurile individuale de producție. Ei aleg contra-maiștrii, directorii și alți conducători de afaceri și reglementează direct și indirect condițiile muncii și decid metodele și scopurile producției. [28] Corporațiile, ca organizații ale producătorilor din ramurile individuale de industrie, întâmpină statul ca organizație a consumatorilor. Statul are dreptul să taxeze corporațiile și este astfel în măsură de a reglementa prețul și politica lor salarială.
Socialismul corporatist se înșală amarnic dacă crede că în chipul acesta ar putea crea o ordine socialistă a societății care nu ar pune în primejdie libertatea individului și ar evita toate acele rele ale socialismului centralizat pe care englezii le detestă ca prusianisme. [30] Chiar și într-o societate corporatist-socialistă controlul producției aparține în întregime statului. Statul singur indică scopul producției și determină ce trebuie făcut pentru a atinge acest țel. Direct sau indirect, prin politica sa fiscală, el determină condițiile muncii, mută capitalul și forța de muncă dintr-o ramură de industrie în alta, face ajustări și acționează ca intermediar între corporații și între producători și consumatori. Aceste misiuni, căzând în sarcina statului, sunt singurele importante și ele constituie esența controlului economic. [31] Ceea ce este lăsat corporațiilor individuale și, înlăuntrul lor, uniunilor și concernelor individuale locale este execuția treburilor alocate lor de stat. Întregul sistem este o încercare de a traduce constituția politică a statului englez în sfera producției; modelul este raportul în care stă guvernământul local cu guvernământul central. Socialismul corporatist se descrie pe sine în mod expres ca federalism economic. Dar în constituția politică a unui stat liberal nu este greu să se lase o oarecare independență guvernământului local. Coordonarea necesară a părților înlăuntrul întregului este suficient asigurată prin constrângerea impusă fiecărei unități teritoriale de a-și conduce treburile în conformitate cu legile. Dar în cazul producției, aceasta nu este nici pe de parte de ajuns. Societatea nu poate lăsa în seama lucrătorilor înșiși din ramurile individuale de producție determinarea cantității și calității muncii pe care ei o îndeplinesc și cum să fie aplicate mijloacele de producție implicate prin aceasta. [32] Dacă lucrătorii dintr-o corporație muncesc mai puțin zelos sau întrebuințează mijloacele de producție în chip risipitor, aceasta este o chestiune care îi privește nu numai pe ei, ci întreaga societate. Statul căruia i s-a încredințat producția nu poate de aceea să se abțină de a se ocupa el însuși de treburile interne ale corporației. Dacă nu i se permite să exercite un control direct prin numirea administratorilor și directorilor de uzine, atunci trebuie în alt chip – poate prin mijloacele care le impun la îndemână dreptul de impunere sau influența pe care o are asupra distribuției bunurilor de consum – să se străduiască să reducă independența corporațiilor la o fațadă fără însemnătate. Contramaiștrii care sunt în contact zilnic și de fiecare ceas cu muncitorul individual pentru a-i dirija și supraveghea munca sunt aceia pe care muncitorul îi urăște cel mai mult. Reformatorii sociali, care preiau cu naivitate sentimentele muncitorilor, pot crede cu putință înlocuirea acestor organe de control cu oameni de încredere, aleși de către lucrătorii înșiși. Aceasta nu este chiar atât de absurd cum este credința anarhiștilor că fiecare ar fi pregătit să asculte fără constrângere regulile indispensabile pentru viața în comun; dar nu este cu mult mai bună. Producția socială este o unitate în care fiecare parte trebuie să îndeplinească exact funcția ei în cadrul întregului. Nu poate fi lăsat la discreția părții să determine cum se va acomoda la schema generală. Dacă contramaistrul liber ales nu arată același zel și aceeași energie în munca sa de supraveghere ca unul care nu este ales de muncitori, productivitatea muncii va scădea.
Socialismul corporatist deci nu desființează nici una din dificultățile din calea înscăunării unei ordini socialiste a societății. El face socialismul mai acceptabil spiritului englez înlocuind cuvântul naționalizare, care sună dezagreabil în urechile engleze, prin expresia tematică de propagandă politică „auto-guvernare în industrie”. Dar, în esență, nu oferă nimic diferit de ceea ce recomandă socialiștii continentali astăzi, și anume propunerea de a lăsa dirijarea producției pe seama comitetelor de muncitori și funcționari angajați în producție și a consumatorilor. Am văzut deja că aceasta nu ne aduce mai aproape de rezolvarea problemei socialismului.
Socialismul corporatist datorează o mare parte din popularitatea sa elementelor sindicaliste pe care mulți dintre aderenții săi cred că le conține. Socialismul corporatist, așa cum îl concep reprezentanții săi literari, fără îndoială că nu este sindicalist. Dar chipul în care își propune să își atingă țelul ar putea foarte ușor să ducă la sindicalism. Dacă se stabilesc, pentru început, corporații naționale în anumite ramuri importante de producție care ar trebui să lucreze într-un sistem de altfel capitalist, aceasta ar însemna sindicalizarea unor ramuri individuale de industrie. Ca și în toate celelalte părți, tot astfel și aici, ceea ce pare să fie drumul către socialism poate să se dovedească cu ușurință a fi calea spre sindicalism.
< CAPITOLUL ANTERIOR | CUPRINS | CAPITOLUL URMĂTOR >
NOTE
1. Despre celelalte înțelesuri pe care le are termenul „revoluție” pentru marxiști, vezi cap.III, 4.
2. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 299.
3. Kautsky, Das Erfurter Programm, ed. a 12-a, Stuttgart, 1914, pag. 129.
4. Engels, Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft, pag. 298 et seq.
5. Kautsky, Das Erfurter Programm, pag. 129.
6. Kautsky, Das Erfurter Programm, pag. 130.
8. Bericht der Sozialisierungskommission über die Frage der Sozialisierung des Kohlenbergbaues vom 31 Juli 1920, cu apendicele: Vorläufiger Bericht vom 15 Februar 1919, ed. a 2-a, Berlin, 1920, pag. 32 et seq.
10. Philipp v. Arnim, Ideen zu einer vollständigen landwirtschaftlichen Buchhaltung, 1805, p. vi (citat de Waltz, Vom Reinertrag in der Landwirtschaft, pag. 20).
11. Philipp v. Arnim, Ideen zu einer vollständigen landwirtschaftlichen Buchhaltung, 1805, pag. 2 (citat de Waltz, op. cit., pag. 21). Vezi de asemenea Lenz, Agrarlehre und Agrarpolitik der deutschen Romantik, Berlin, 1912, pag. 84. Vezi remarcile similare ale prințului Alois Liechtenstein, conducătorul socialiștilor creștini austrieci, citat în Nitti, Le Socialisme Catholique, Paris, 1894, pag. 370 et seq.
12. Kautsky, Die Soziale Revolution, II, pag. 33.
14. Bourguin, Die sozialistischen Systeme, pag. 62 et seq.
15. Andler, Les Origines du Socialisme d’Etat en Allemagne, ed. a 2-a, Paris, 1911, pag. 2, accentuează în special acest caracter al socialismului de stat.
16. Despre Lipara vezi Poehlmann, Geschichte der sozialen Frage und des Sozialismus in der antiken Welt, Vol. I, pag. 44 et seq.
17. Max Weber, “Der Streit um den Charakter der altgermanischen Sozialverfassung in der deutschen Literatur des letzten Jahrzehnts”, (Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Vol. XXVIII, 1904, pag. 445).
18. Caesar, De bello Gallico, IV, 1.
19. Herbert Spencer, Die Prinzipien der Soziologie, traducere de Vetter, Vol. II, Stuttgart, 1899, pag. 710 et seq.
20. Vezi cartea mea Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 115 et seq.; 143 et seq.
21. Wiener, Essai sur les Institutions Politiques, Religieuses, Économiques et Sociales de l’Empire des Incas, Paris, 1874, pag. 64, 90 et seq. atribuie cucerirea ușoară a Perului de către Pizzaro faptului că poporul era slăbit de comunism.
22. Max Weber, „Der Streit um der Charakter der altgermanischen Sozialverfassung in der deutschen Literatur des letzten Jahrzehnts”, (Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Vol. XXVIII, 1904), pag. 445.
23. Vezi critica politicii economice a Partidului Austriac Creștin Socialist în Sigmund Mayer, Die Aufhebung des Befähigungsnachweises in Österreich, Leipzig, 1894, în special pag. 124 et seq.
24. În textul de mai sus am vorbit întotdeauna numai despre biserică în general, fără a ține seamă de diferențele dintre diverse confesiuni. Aceasta este total admisibil. Evoluția către socialism este comună tuturor confesiunilor. În catolicism, enciclica Papei Leo al XII-lea, „Rerum Novarum”, din 1891, a recunoscut originea proprietății private în Dreptul Natural; dar, simultan, biserica a stabilit o serie de principii etice fundamentale pentru distribuția veniturilor, care ar putea fi puse în practică numai în socialismul de stat. Pe această bază stă de asemenea și enciclica Papei Pius al XI-lea, „Quadragesimo anno” din 1931. În protestantismul german, ideea socialistă creștină este atât de legată de socialismul de stat, încât cele două aproape că nici nu pot fi deosebite.
25. Despre socialismul de război și consecințele lui, vezi cartea mea, Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 140 et seq.
26. Denkschrift des Reichswirtschaftsministeriums, retipărit în Wissell, p. 106.
28. „Corporatiștii se opun proprietății private a industriei și favorizează puternic proprietatea publică. Desigur, aceasta nu înseamnă că ei doresc să vadă industria administrată birocratic de departamente de stat. Ei aspiră la controlul industriei prin corporații naționale cuprinzând întregul personal al industriei. Dar ei nu doresc stăpânirea nici unei industrii de către muncitorii angajați în ea. Scopul lor este de a stabili democrația industrială punând administrația în mâinile lucrătorilor, dar în același timp de a elimina profitul, punând proprietatea în mâinile publicului. Astfel, muncitorii dintr-o corporație nu vor lucra pentru profit: prețul bunurilor lor și, indirect măcar, nivelul remunerației lor vor fi supuse într-o măsură considerabilă controlului public. Sistemul corporativ este unul de tovărășie între muncitori și public și este, prin aceasta, net deosebit de propunerile descrise ca „sindicaliste”… Ideea conducătoare a corporațiilor naționale este aceea de auto-guvernare industrială și de democrație. Corporatiștii susțin că principiile democratice sunt tot atât de deplin aplicabile în industrie ca și în politică.” Cole, Chaos and Order in Industry, Londra, 1920, pag. 58 et seq.
29. Cole, Self-Government in Industry, ed. a 5-a, Londra, 1920, pag. 235 et seq.; de asemenea, Schuster, “Zum englischen Gildensozialismus” (Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Vol. CXV), pag. 487 et seq.
30. Cole, Self-Government in Industry, pag. 255.
31. „O clipă de gândire va arăta că una este să așezi canale, alta să hotărăși unde să fie așezate canalele; una să faci pâine, alta să decizi câtă pâine trebuie făcută; este una să construiești case, alta să hotărăști unde să fie construite casele. Această listă de contrarii poate fi lungită la nesfârșit și nici o cantitate de fervență democratică nu le va distruge. Pus în fața acestor fapte, socialismul corporatist spune că este nevoie de autorități centrale și locale, a căror treabă este să privegheze peste acea parte importantă din viață care stă în afara producției. Un constructor poate gândi că este recomandabil de a construi într-una, dar același om trăiește într-o localitate oarecare și are drept să spună dacă acestui punct de vedere pur industrial i se va da joc liber. Fiecare, de fapt, este nu numai un producător, ci și un cetățean.” G. D. H. Cole și W. Mellor, The Meaning of Industrial Freedom, Londra, 1918, pag. 30.
32. Tawney, The Acquisitive Society, Londra, 1921, pag. 122, consideră că avantajul sistemului corporatist pentru muncitor este că pune capăt „sistemului odios și degradant în care el este aruncat la o parte ca un material neîntrebuințat, ori de câte ori se întâmplă să nu fie nevoie de serviciile lui”. Dar tocmai aceasta dezvăluie defectele cele mai grave ale sistemului recomandat. Dacă nu mai este nevoie să se construiască pentru că există relativ suficiente clădiri, totuși trebuie să se construiască pentru a ocupa muncitorii din ramurile de construcție care nu voiesc să treacă la alte ramuri de producție care suferă de o lipsă comparativă de brațe de muncă, situația este ne-economică și risipitoare. Însuși faptul că capitalismul forțează oamenii să-și schimbe ocupațiile lor este avantajul lui din punctul de vedere al binelui general, chiar dacă ar putea dezavantaja interesele speciale ale unor grupuri mici.
