1
Problemele fundamentale ale unei economii socialiste în condiții de schimbare
Investigațiile precedente au arătat dificultățile cu care se confruntă stabilirea unei ordini socialiste a societății. Într-o comunitate socialistă, posibilitatea calculului economic lipsește: este deci cu neputință de a stabili costul și rezultatul unei operațiuni economice sau de a face din rezultatul calculului proba operațiunii. Aceasta în sine ar fi suficientă să facă socialismul impracticabil. Dar, cu totul în afară de aceasta, un alt obstacol de netrecut stă în drumul său, și anume imposibilitatea de a găsi o formă de organizație care să facă acțiunea economică a individului independentă de cooperarea altor cetățeni, fără a o lăsa deschisă riscurilor simplului joc de noroc. Acestea sunt cele două probleme, și fără soluția lor realizarea socialismului apare impracticabilă, afară numai de cazul unei stări complet staționare.
Prea puțină atenție a fost dată până acum acestor chestiuni fundamentale. Prima a fost în general aproape ignorată. Motivul pentru aceasta este că oamenii nu au fost în stare să se libereze de ideea că timpul de lucru poate oferi o măsură eficace a valorii. Dar chiar mulți dintre aceia care recunosc că teoria valorii-muncă este intenabilă continuă să creadă că valoarea poate fi măsurată. Încercările frecvente care au fost făcute pentru a descoperi un standard de valoare dovedesc aceasta. Pentru a înțelege problema calculului economic, a fost necesar să se recunoască adevăratul caracter al relațiilor de schimb exprimate în prețurile pieței.
Existența acestei probleme importante a putut fi revelată numai prin metodele teoriei moderne subiective a valorii. În practică, deși tendința a fost toată în direcția socialismului, problema nu a devenit atât de urgentă încât să atragă atenția generală.
Este cu totul altfel cu a doua problemă. Cu cât se extinde mai mult întreprinderea comunală, cu atât mai mult este atrasă atenția la proastele rezultate de afaceri ale întreprinderilor naționalizate și municipalizate. Este cu neputință să nu găsești cauza dificultății: un copil ar putea vedea unde lipsește ceva. Nu se poate spune că această problemă nu a fost abordată. Dar chipul în care a fost examinată a fost deplorabil de nepotrivit. Legătura sa organică cu natura esențială a întreprinderii socialiste a fost privită doar ca o chestiune de mai bună selecție a persoanelor. Nu s-a înțeles că nici chiar oameni excepțional de bine înzestrați, de mare caracter nu pot rezolva problemele create de controlul socialist al industriei.
2
Soluțiile încercate
Pentru cei mai mulți socialiști, recunoașterea acestor probleme este împiedicată nu numai de aderența lor rigidă la teoria valorii-muncă, ci și de întreaga lor concepție despre activitatea economică. Ei nu izbutesc să-și dea seama că industria trebuie să fie în schimbare necontenită: concepția lor despre comunitatea socialistă este totdeauna statică. Câtă vreme critică ordinea capitalistă, ei se ocupă tot timpul cu fenomenele unei economii progresive și descriu în culori țipătoare fricțiunea cauzată de schimbare, ca un atribut caracteristic al ordinii capitaliste. În fericitul stat al viitorului, toate lucrurile se vor dezvolta fără mișcare sau fricțiune.
Putem vedea aceasta cel mai bine dacă ne gândim la portretul antreprenorului așa cum este în genere descris de socialiști. Într-un astfel de portret, antreprenorul este în general caracterizat numai prin chipul special în care își derivă venitul său. Este clar că orice analiză a ordinii capitaliste trebuie să-și ia ca punct de plecare nu capitalul, nici capitaliștii, ci pe antreprenor. Dar socialismul, inclusiv socialismul marxist, vede în antreprenor pe cineva străin de procesul de producție, pe cineva a cărui întreagă muncă constă în însușirea surplusului de valoare. Va fi suficient să se exproprieze acești paraziți pentru a aduce în ființă o societate socialistă. Amintirea eliberării țăranilor și desființării sclaviei plutește vag în mintea lui Marx și chiar mai mult în minților multor altor socialiști. Dar ei nu reușesc să vadă că poziția stăpânului feudal era cu totul diferită de aceea a antreprenorului. Stăpânul feudal nu avea nici o influență asupra producției. El stătea în afara procesului de producție: numai când era terminat, intra și el cu o pretenție la o parte din produs. Dar, în măsura în care boierul de la conac și proprietarul de sclavi erau de asemenea conducători de producție, ei și-au păstrat poziția chiar și după desființarea șerbiei și a sclaviei. Faptul că de atunci înainte ei trebuiau să dea muncitorilor valoarea muncii lor nu schimba funcția lor economică. Dar antreprenorul îndeplinește o misiune care trebuie îndeplinită chiar și într-o comunitate socialistă. Aceasta socialistul nu o vede; sau cel puțin refuză să o vadă.
Neînțelegerea antreprenorului de către socialism degenerează în idiosincrasie ori de câte ori este menționat cuvântul speculant. Chiar și Marx, neatent la bunele intenții care îl însuflețeau, procedează în întregime pe linii „meschin burgheze” în legătură cu aceasta, iar școala sa chiar l-a întrecut. Toți socialiștii trec cu vederea faptul că, chiar într-o comunitate socialistă, fiecare operație economică trebuie să fie bazată pe un viitor nesigur și că consecința ei economică rămâne nesigură, chiar dacă din punct de vedere tehnic este un succes. Ei văd în incertitudinea care duce la speculație o consecință a anarhiei producției, în timp ce, de fapt, ea este un rezultat necesar al condițiilor economice schimbătoare.
Marea masă a oamenilor este incapabilă să înțeleagă că în viața economică nimic nu este permanent în afară de schimbare. Ei privesc starea existentă a lucrurilor ca eternă; așa cum a fost, așa va fi întotdeauna. Dar chiar dacă ei ar fi în situația să agreeze vederea πάντα ΄ρει̃ (totul e simplu), ei ar fi încurcați de problemele de rezolvat. A vedea și a acționa dinainte, a urma căi noi este totdeauna treaba numai a celor puțini, a conducătorilor. Socialismul este politica economică a mulțimii, a maselor, îndepărtată de puterea de a vedea înlăuntrul naturii activității economice. Teoria socialistă este precipitatul vederilor lor în chestiuni economice – este creată și susținută de acei care sunt străini de viața economică și nu o înțeleg.
Dintre socialiști, numai Saint Simon a înțeles într-o oarecare măsură poziția antreprenorului în economia capitalistă. Ca rezultat, i se neagă adesea numele de socialist. Ceilalți nu au reușit deloc să înțeleagă că funcțiile antreprenorilor în ordinea capitalistă trebuie îndeplinite de asemenea și într-o comunitate socialistă. Aceasta se reflectă cu cea mai mare claritate din scrierile lui Lenin. Potrivit lui, munca îndeplinită în ordinea capitalistă de către aceia pe care el refuza să-i desemneze ca „muncind” poate fi redusă la „expertizarea contabilă a producției și distribuției” și „ținerea fișelor de muncă și a produselor”. Aceasta ar putea fi ușor îndeplinită de muncitorii înarmați, „de poporul înarmat în întregimea lui”. [1] Lenin pe bună dreptate separă aceste funcțiuni ale „capitaliștilor și amploaiaților” de munca personalului superior cu educație tehnică, fără ca să piardă totuși ocazia de a da o lovitură pe furiș oamenilor cu educație științifică, exprimând acel dispreț pentru munca de mare specialitate care este caracteristic snobismului proletar marxist. „Această înregistrare, această verificare de gestiune”, zice el, „capitalismul a simplificat-o la maxim și a redus-o la operațiuni extrem de simple de supraveghere și înregistrare pe care le poate pricepe oricine este în stare să scrie și să citească. Pentru a stăpâni aceste operațiuni sunt suficiente cunoștințe elementare de aritmetică și efectuare corectă de recipise”. [2] Este deci posibil ca, dintr-o dată, toți membrii societății să fie făcuți în stare să execute aceste lucruri pentru ei înșiși. [3] Aceasta este tot, absolut tot ce are de spus Lenin despre această problemă; și nici un socialist nu are nimic mai mult de spus. Ei nu au o percepție mai fină a lucrurilor esențiale ale vieții economice decât băiatul de prăvălie, a cărui singură idee despre munca antreprenorului este că așterne bucăți de hârtie cu cifre și litere.
Acesta a fost motivul pentru care i-a fost cu neputință lui Lenin să înțeleagă cauzele nereușitei politicii lui. În viața și lecturile lui, el rămânea atât de îndepărtat de faptele vieții economice, încât era tot atât de străin de munca burghezimii cum este un Hottentot de munca unui explorator care face măsurători geografice. Când a văzut că opera sa nu mai poate continua pe liniile originale, el a hotărât să nu se mai bizuiască pe referințe la „muncitori înarmați” cu scopul de a-i constrânge pe experții „burghezi” de a coopera: în schimb, urma ca ei să primească „o remunerație mare” pentru „o scurtă perioadă de tranziție”, astfel ca ei să poată pune ordinea socialistă pe roate și în felul acesta să se facă inutili. El chiar credea cu putință ca aceasta să aibă loc într-un an de zile. [4]
Acei socialiști care nu gândesc despre comunitatea socialistă ca o organizație puternic centralizată, concepută de frații lor mai luminați și care singură este de conceput în mod logic, cred că dificultățile care confruntă conducerea industriei pot fi rezolvate prin instituții democratice înlăuntrul întreprinderilor. Ei cred că industriile individuale ar putea căpăta permisiunea să-și conducă operațiunile lor cu un anumit grad de independență fără a primejdui uniformitatea și corecta coordonare a industriei. Dacă fiecare întreprindere ar fi pusă sub controlul unui comitet de muncitori, nu ar mai putea exista nici o altă dificultate. În toate acestea este o recoltă întreagă de credințe greșite și erori. Problema conducerii economice de care ne ocupăm aici constă mult mai puțin în lucrul industriilor individuale, decât în armonizarea lucrului concernelor individuale în întregul sistem economic. Se ocupă de astfel de chestiuni ca dizolvarea, extinderea, transformarea și limitarea întreprinderilor existente și întemeierea întreprinderilor noi – chestiuni care nu pot fi niciodată decise de lucrătorii unei industrii. Problemele conducerii unei industrii se întind mult dincolo de concernul individual.
Socialismul de stat și municipal au furnizat destulă experiență nefavorabilă pentru a obliga să se dea cea mai mare atenție problemei controlului economic. Dar etatiștii în genere au tratat această problemă nu mai puțin inadecvat decât acei care s-au ocupat de ea în Rusia bolșevică. Opinia generală pare să considere răul principal al întreprinderilor comunale ca fiind datorat faptului că ele nu sunt conduse după norme de „afaceri”. Acum, înțeleasă corect, această expresie tematică de propagandă politică ar putea duce la vederea justă asupra problemei. Întreprinderii comunale îi lipsește într-adevăr spiritul omului de afaceri, și problema esențială pentru socialism aici este de a crea ceva de pus în locul ei. Dar expresia nu este înțeleasă deloc în felul acesta. Ea este un produs al minții birocratice: adică vine de la oameni pentru care orice activitate omenească reprezintă îndeplinirea datoriilor formale oficiale și profesionale. Oficialitatea clasifică activitatea după capacitatea de a o întreprinde formal, însușită prin intermediul examenelor și a unei perioade de serviciu. „Educația profesională” și „durata de serviciu” sunt singurele lucruri pe care funcționarul public le aduce la „postul” său. Dacă munca unui corp de funcționari publici apare nesatisfăcătoare, poate exista numai o singură explicație: funcționarii nu au avut educația potrivită, și numirile viitoare trebuie făcute altfel. Se propune deci ca o educație diferită să fie cerută de la viitorii candidați. Dacă numai funcționarii unei întreprinderi comerciale ar veni cu mai multă educație de afaceri, întreprinderea ar avea mai mult aerul unei afaceri. Dar, pentru funcționarul care nu poate intra în spiritul industriei capitaliste, aceasta nu înseamnă nimic mai mult decât anumite manifestări externe de tehnică de afaceri: răspunsuri mai prompte la cereri, adoptarea anumitor rechizite tehnice de birou care nu au fost încă suficient introduse în departamente, precum mașini de scris, mașini de copiat etc., reducerea duplicărilor inutile și alte lucruri asemănătoare. În felul acesta, „spiritul de afaceri” pătrunde în birourile întreprinderii comerciale. Și oamenii sunt foarte mirați când funcționarii educați după aceste norme eșuează de asemenea, eșuează chiar mai rău decât mult vorbiții de rău funcționari de stat, care de fapt se arată superiori măcar în educație formală.
Nu este greu de dezvăluit credințele eronate inerente unor asemenea noțiuni. Atributele omului de afaceri nu pot fi divorțate de poziția antreprenorului în ordinea capitalistă. „Afacerea” nu este, prin ea însăși, o calitate înnăscută într-o persoană: numai calitățile mentale și de caracter, esențiale unui om de afaceri, pot fi înnăscute. Încă mai puțin este o calitate care poate fi însușită prin studiu, deși cunoștințele și înzestrările de care are nevoie un om de afaceri pot fi predate și învățate. Un om nu devine om de afaceri trecând prin câțiva ani de educație comercială sau într-un institut comercial, nici prin cunoașterea contabilității și a jargonului comercial, nici printr-o îndemânare la limbi străine, dactilografie și stenografie. Acestea sunt lucruri de care are nevoie funcționarul de birou. Dar funcționarul de birou nu este un om de afaceri, chiar dacă în vorbirea obișnuită el poate fi numit un „om cu educație comercială”.
Când aceste adevăruri evidente se lămuriră în cele din urmă, s-a încercat experiența de a face, din antreprenorii care lucraseră cu succes mulți ani de-a rândul, conducători de întreprinderi publice. Rezultatul a fost lamentabil. Ei nu au reușit mai bine decât alții; mai mult încă, le lipsea simțul pentru rutina formală care deosebește funcționarul public de carieră. Motivul era evident. Un antreprenor privat de rolul său caracteristic în viața economică încetează a mai fi om de afaceri. Oricât de multă experiență și rutină ar aduce la noua sa treabă, el va fi totuși numai un funcționar public în ea.
Este tot atât de inutil să se încerce rezolvarea problemei prin noi metode de remunerație. Se crede că, dacă directorii întreprinderilor publice ar fi mai bine plătiți, ar apărea concurența pentru aceste posturi, și aceasta ar face cu putință selecționarea celor mai buni oameni. Mulți merg chiar mai departe și cred că dificultățile vor fi învinse acordând directorilor o parte din beneficii. Este semnificativ faptul că aceste propuneri aproape că nici nu au fost puse în practică, deși ele apar cu totul practicabile atâta vreme cât întreprinderile publice există alături de întreprinderile private și atâta vreme cât posibilitatea calculului economic permite stabilirea rezultatului realizat de întreprinderea publică, ceea ce nu este cazul în socialismul pur. Dar problema nu este atât de mult o chestiune a participării directorului la beneficiu, cât este una de participare a sa la pierderile care se produc prin conducerea afacerilor de către el. În afară de un sens pur moral, directorul fără proprietate al unei întreprinderi publice poate fi făcut răspunzător numai pentru o parte comparativ mică din pierderi. A face un om materialmente interesat la beneficii și aproape dezinteresat de pierderi încurajează pur și simplu o lipsă de seriozitate. Aceasta este experiența nu numai a întreprinderilor publice, dar și a tuturor întreprinderilor private care au acordat amploaiaților comparativ săraci din posturile de conducere drepturi la un procentaj din beneficii.
Este o ocolire a problemei a-și pune încrederea în speranța că purificarea morală a neamului omenesc, pe care socialiștii o așteaptă să se întâmple când vor fi realizate țelurile lor, va îndrepta de la sine perfect toate lucrurile. Dacă socialismul va avea sau nu va avea efectul moral așteptat de la el poate fi lăsat în mod convenabil nedecis aici. Dar problemele care ne preocupă nu se nasc din pricina neajunsurilor morale ale umanității. Ele sunt probleme de logică a voinței și acțiunii care trebuie să se producă în toate timpurile și în toate locurile.
3
Capitalismul – singura soluție
Dar să nu mai ținem seamă de faptul că până acum toate eforturile socialiste au fost puse în încurcătură de aceste probleme și să încercăm a trasa normele prin care ar trebui căutată soluția. Numai făcând o astfel de încercare putem arunca ceva lumină asupra chestiunii dacă o astfel de soluție este posibilă în cadrul unei ordini socialiste a societății.
Primul pas care ar fi necesar ar fi de a forma secțiuni înlăuntrul comunității socialiste cărora li s-ar încredința conducerea unor ramuri definite de afaceri. Atâta vreme cât industria unei comunități socialiste este dirijată de către o singură autoritate care face toate aranjamentele și poartă toată răspunderea, o soluție a problemei este de neconceput, pentru că toți ceilalți muncitori sunt numai instrumente active fără sfere independente delimitate de acțiune și, în consecință, fără nici o răspundere precisă. Ceea ce trebuie să țintim este tocmai posibilitatea nu numai de a supraveghea și controla întregul proces, dar și de a considera și judeca separat procesele subsidiare care au loc înlăuntrul unei sfere mai mici.
Cel puțin în această privință, procedura noastră merge paralel cu toate încercările trecute de a rezolva problema care ne preocupă. Este clar pentru fiecare că scopul dorit poate fi atins numai dacă răspunderea este clădită de jos în sus. Trebuie, de aceea, să începem de la o singură industrie sau de la o singură ramură de industrie. Nu are nici o importanță ce unitate este luată ca bază. Nu face nici o deosebire dacă unitatea cu care începem este mare sau mică, fiindcă același principiu pe care l-am întrebuințat odată pentru diviziunea noastră poate fi întrebuințat din nou când este necesar să se împartă o unitate prea mare. Mult mai importantă decât chestiunea unde și cât de des să se facă diviziunea este chestiunea cum, în ciuda diviziunii industriei în părți, putem păstra acea unitate de cooperare fără de care o economie socială este imposibilă.
Ne imaginăm atunci ordinea economică a comunității socialiste ca fiind divizată în orice număr de părți, fiecare pusă în sarcina unui conducător separat. Fiecare conducător al unei secțiuni este însărcinat cu deplina răspundere pentru acțiunile sale. Aceasta înseamnă că beneficiul sau o parte considerabilă din beneficiu îi revine lui; pe de altă parte, sarcina pierderilor cade asupra lui, într-atât încât mijloacele de producție pe care le irosește prin măsuri proaste nu vor fi înlocuite de societate. Dacă irosește toate mijloacele de producție din grija sa, el încetează să mai fie conducătorul unei secțiuni și este redus la rangul maselor.
Pentru ca această răspundere a conducătorului de secțiune să nu fie o simplă amăgire, atunci operațiunile sale trebuie precizate clar de cele ale altor conducători. Tot ceea ce primește de la alți conducători de secțiuni sub formă de materii prime sau bunuri manufacturate parțial pentru prelucrare mai departe sau pentru întrebuințare ca instrumente în secțiunea sa, precum și tot lucrul care se îndeplinește în secțiunea sa i se va debita lui; tot ceea ce el livrează altor secțiuni sau pentru consum i se va credita lui. Este necesar, cu toate acestea, ca să i se lase alegere liberă pentru a decide ce mașini, materii prime, bunuri semifabricate și forță de muncă va întrebuința în secțiunea sa și ce va produce în ea. Dacă nu i se dă această libertate, el nu poate fi împovărat cu nici o răspundere, căci n-ar avea nici o vină dacă, aflat la comanda autorității supreme de control, el ar fi produs ceva pentru care, în condițiile existente, n-ar fi o cerere corespunzătoare, sau dacă secțiunea sa ar fi fost dezavantajată pentru că primește materialul ei de la alte secțiuni într-o condițiune necorespunzătoare sau, ceea ce revine la același lucru, la un cost prea mare. În prima eventualitate, nereușita secțiunii sale ar fi imputabilă dispozițiilor autorității supreme, în cea din urmă, nereușitei secțiunilor care au furnizat materialul. Dar, pe de altă parte, comunitatea trebuie să fie de asemenea liberă să pretindă aceleași drepturi pe care le permite conducătorului de secțiune. Aceasta înseamnă că ia produsele pe care el le-a produs numai potrivit necesităților ei și numai dacă le poate obține la prețul cel mai redus și că îl încarcă pe el numai cu munca pe care i-o furnizează la cel mai mare preț pe care este în situația să-l obțină: altfel spus, furnizează munca ofertantului care plătește cel mai mult.
Societatea ca o comunitate de producție se împarte pe trei grupuri. Direcțiunea supremă formează unul. Funcția ei este doar aceea de a supraveghea cursul ordonat al procesului producției ca întreg, a cărui execuție este complet detaliată conducătorilor de secțiuni. Al treilea grup este format din cetățenii care nu sunt în serviciul administrației supreme și nu sunt conducători de secțiuni. Între cele două grupe sunt situați conducătorii de secțiuni ca o grupă specială: ei au primit de la comunitate odată pentru totdeauna, la începutul regimului, un lot de mijloace de producție, pentru care nu au avut nimic de plătit și continuă să primească de la ea forța de lucru a membrilor celui de al treilea grup, care sunt repartizați celui mai mare ofertant dintre ei. Administrația centrală, care trebuie să crediteze fiecare membru al grupului al treilea cu tot ceea ce a primit de la conducătorii de secțiuni pentru forța sa de muncă sau, în cazul în care îl întrebuințează direct în propria sa sferă de acțiune, cu tot ceea ce ar fi primit de la conducătorii de secțiuni pentru forța sa de muncă, va distribui atunci bunurile de consum celor mai mari ofertanți dintre cetățenii tuturor celor trei grupe. Încasările vor fi creditate conducătorilor de secțiuni care au livrat produsele.
Printr-un astfel de aranjament al comunității, conducătorul de secțiune poate fi făcut pe deplin răspunzător pentru faptele sale. Sfera pentru care poartă răspunderea este net delimitată de aceea pentru care alții poartă răspunderea. Aici nu mai suntem puși în fața rezultatului total al activității economice a întregii comunități industriale, în care contribuția unui individ nu poate fi deosebită de aceea a altuia. „Contribuția productivă” a fiecărui conducător individual de secție este deschisă judecării separate, cum este de asemenea și aceea a fiecărui cetățean individual din cele trei grupuri.
Este clar că conducătorilor de secțiuni trebuie să li se permită să schimbe, să extindă sau să contracte secțiunile lor potrivit cursului predominant al cererii din partea cetățenilor, așa cum este indicată pe piața bunurilor de consum. Ei trebuie să fie de aceea în situația de a putea vinde acele mijloace de producție din secția lor care sunt cel mai urgent necesitate în alte secțiuni; și ar trebui să ceară atât de mult pentru ele cât pot obține în condițiile existente…
Dar nu avem nevoie să ducem analiza mai departe. Căci, cu ce suntem confruntați, dacă nu cu ordinea capitalistă a societății – singura formă de economie în care este posibilă aplicarea strictă a principiului răspunderii personale a fiecărui cetățean individual. Capitalismul este acea formă de economie socială în care toate lipsurile sistemului socialist descrise mai sus sunt îndreptate. Capitalismul este singura formă imaginabilă de economie socială care este potrivită împlinirii cererilor pe care societatea le pretinde de la oricare organizație economică.
NOTE
1. Lenin, Staat und Revolution, pag. 94.
4. Lenin, Die nächsten Aufgaben der Sowjetmacht, Berlin, 1918, pag. 16 et seq.
