În epoca iluministă, pe când nord-americanii își dobândeau independența și, câțiva ani mai târziu, când coloniile spaniole și portugheze se transformau în țări independente, în Occident predomina o stare de spirit optimistă. Pe vremea aceea toți filozofii și oamenii de stat erau pe deplin convinși că omenirea trăia începuturile unei noi epoci de prosperitate, de progres și libertate. În zilele acelea oamenii anticipau că noile instituții politice — guvernele reprezentative constituționale instituite în țările libere din Europa și America — vor funcționa într-un mod cât se poate de benefic, și că libertatea economică va îmbunătăți necontenit condițiile materiale de trai ale omenirii.
Știm bine că parte din aceste așteptări au fost excesiv de optimiste. Este, desigur, adevărat că lumea a cunoscut, în secolele al XIX-lea și XX, o îmbunătățire fără precedent a condițiilor economice, care a făcut cu putință pentru o parte cu mult mai mare a populației să se bucure de nivele de trai cu mult mai ridicate. Dar mai știm de asemenea și că multe dintre speranțele filozofilor din secolul al XVIII-lea au fost crunt zdruncinate — speranțe că nu vor mai fi războaie și speranțe că revoluțiile nu vor mai fi necesare. Aceste așteptări nu s-au realizat.
Pe durata secolului al XIX-lea, a existat o perioadă când războaiele scăzuseră atât în intensitate cât și ca număr. Dar secolul XX a adus cu sine o renaștere a spiritului războinic și putem afirma, fără riscul de a ne înșela prea mult, că este foarte posibil să nu ne aflăm încă la capătul încercărilor ce-i sunt rezervate omenirii.
Sistemul constituțional care s-a născut la finele secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea a dezamăgit omenirea. Majoritatea oamenilor — inclusiv a scriitorilor — care s-au ocupat de această problemă par să creadă că nu există nici un fel de legătură între fațeta economică a problemei și cea politică. Astfel, ei tind să analizeze pe larg declinul parlamentarismului — al guvernării de către reprezentanții poporului — ca și cum acest fenomen ar fi complet independent de situația economică și de ideile economice, care determină activitățile oamenilor.
Dar această independență este inexistentă. Omul nu este o ființă care să posede, pe de o parte, o fațetă economică și, pe de altă parte, una politică, fără nici un fel de legătură între cele două. În fapt, fenomenul numit declin al libertății, sau al guvernării constituționale și al instituțiilor reprezentative, este consecința unei modificări radicale în sfera ideilor economice și politice. Evenimentele politice sunt consecințele inevitabile ale modificărilor survenite în politicile economice.
Ideile care i-au călăuzit pe oamenii de stat, pe filozofii și pe avocații care, în secolul al XVIII-lea și în prima parte a celui de al XIX-lea, au dezvoltat fundamentele noului sistem politic, porneau de la premisa că, într-o țară, toți cetățenii cinstiți împărtășesc același țel ultim. Acest țel ultim, căruia toți oamenii decenți ar trebui să i se dedice, ar fi bunăstarea întregii țări și, de asemenea, bunăstarea altor țări — liderii aceștia morali și politici fiind pe deplin convinși că o națiune liberă nu urmărește cotropirea. Ei concepeau rivalitatea partidelor ca pe un lucru natural, considerând că este perfect normal să existe diferențe de opinie privitoare la modul optim de gestionare a treburilor unui stat.
Persoanele care împărtășeau idei similare despre o problemă cooperau, iar această cooperare purta numele de partid. Dar structurile de partid nu erau permanente. Ele nu depindeau de poziția indivizilor în ansamblul structurii sociale. Ele se puteau modifica atunci când oamenii considerau că pozițiile lor inițiale se bazau pe premise sau pe idei eronate. Din acest punct de vedere, mulți priveau discuțiile desfășurate în campaniile electorale, și apoi în adunările legislative, ca pe un factor politic important. Discursurile membrilor unei legislaturi nu erau privite doar ca declarații menite să comunice lumii ce dorește un partid politic. Ele erau privite ca încercări de a convinge grupurile cu păreri diferite că ideile vorbitorului sunt mai corecte, mai favorabile bunăstării tuturor, decât cele formulate de preopinenți.
Discursurile politice, editorialele din ziare, pamfletele și cărțile erau scrise pentru a convinge. Erau puține motive pentru a crede că cineva nu putea convinge majoritatea dacă propria sa poziție era absolut corectă și dacă ideile sale erau sănătoase. Acesta era punctul de vedere adoptat de către cei ce scriau regulile constituționale și de către corpurile legiuitoare de la începutul secolului al XIX-lea.
Însă toate acestea presupuneau că statul nu se amestecă în condițiile economice ale pieței. Presupuneau că toți cetățenii împărtășesc un singur ideal politic: bunăstarea întregii țări și a întregii populații. Și tocmai aceasta este filozofia socială și economică pe care a înlocuit-o intervenționismul. Intervenționismul a răspândit o filozofie foarte diferită.
Conform ideilor intervenționiste, datoria guvernului este de a susține, a subvenționa și a privilegia grupurile speciale. Ideea oamenilor de stat din secolul al XVIII-lea era că legislatorii au anumite idei speciale despre binele comun. Dar ceea ce ni se oferă astăzi, ceea ce vedem astăzi în realitatea vieții politice, practic fără nici un fel de excepție, în toate țările lumii în care nu există pur și simplu o dictatură comunistă, este o situație în care nu mai există partide politice în vechea accepțiune clasică, ci doar grupuri de presiune.
Un grup de presiune este un grup de persoane care doresc să obțină pentru ele însele un privilegiu special, pe seama restului populației. Acest privilegiu poate consta într-un tarif vamal care să afecteze importurile generatoare de rivalitate, într-o subvenție, în legi care să-i împiedice pe alții să intre în competiție cu membrii grupurilor de presiune. În orice caz, el le asigură grupurilor de presiune o poziție specială. Privilegiul le oferă lor ceva care li se refuză, sau ar trebui să li se refuze — conform ideilor grupului de presiune — altor grupuri.
În Statele Unite, sistemul bipartit de pe vremuri pare să fi supraviețuit. Dar, acesta nu este decât un camuflaj al situației reale. În fapt, viața politică din Statele Unite — aidoma celei din toate celelalte țări — este determinată de lupta și aspirațiile grupurilor de presiune. În Statele Unite mai există încă un Partid Repulican și unul Democrat, dar în fiecare din aceste partide există reprezentanți ai grupurilor de presiune. Acești reprezemtanți ai grupurilor de presiune sunt mai interesați să coopereze cu reprezentanții acelorași grupuri de presiune din partidul rival decât cu alți membrii din propriul lor partid.
Ca să vă ofer un exemplu, dacă discutați cu persoanele din Statele Unite care sunt într-adevăr la curent cu cele ce se petrec în Congres, ele vă vor spune: "Omul acesta, acest membru al Congresului, reprezintă interesele grupurilor producătoare de argint". Sau vă vor spune că un altul îi reprezintă pe cultivatorii de grâu.
Desigur, fiecare din aceste grupuri de presiune reprezintă, în mod necesar, o minoritate. Într-un sistem bazat pe diviziunea muncii, fiecare grup special care urmărește privilegii trebuie să fie o minoritate. Iar minoritățile nu au nici odată posibilitatea să obțină ceea ce doresc dacă nu cooperează cu alte minorități similare, cu alte grupuri de presiune similare. În adunările legislative, ele încearcă să alcătuiască coaliții între diverse grupuri de presiune, astfel încât să poată deveni majoritare. Însă, după un timp, aceste coaliții se pot dezintegra, deoarece există probleme asupra cărora este imposibil să ajungă la o înțelegere cu alte grupuri de presiune, astfel încât urmează formarea altor coaliții între grupurile de presiune.
Este ceea ce s-a întâmplat în Franța, în 1871, într-o situație pe care istoria a numit-o "declinul celei de a Treia Republici". N-a fost declinul celei de a Treia Republici; a fost pur și simplu o exemplificare a faptului că sistemul grupurilor de presiune nu este unul care să se poată utiliza cu succes pentru guvernarea unei țări mari.
Avem, în legislaturi, reprezentanți ai cultivatorilor de grâu, ai crescătorilor de vite, ai mineritului de argint și ai petroliștilor, dar înainte de orice, ai diverselor sindicate. Doar un singur lucru nu este reprezentat în parlament: națiunea ca întreg. Sunt numai câțiva care iau partea națiunii ca întreg. Și toate problemele, chiar cele ce țin de relațiile externe, sunt abordate din perspectiva intereselor grupurilor speciale de presiune.
În Statele Unite, unele din cele mai puțin populate state sunt interesate de prețul argintului. Dar nu este vorba de întreaga populație a acestor state. Cu toate acestea, de multe zeci de ani, Statele Unite cheltuiesc sume considerabile de bani, pe seama contribuabililor, pentru a achiziționa argintul la un preț mai ridicat decât cel al pieții. Un alt exemplu: în Statele Unite doar o mică parte din populație lucrează în agricultură; restul populației este alcătuită din consumatori — care în general nu sunt și producători — de produse agricole. Politica Statelor Unite, cu toate acestea, este de a cheltui miliarde și miliarde de dolari pentru a menține prețurile produselor agricole deasupra prețurilor potențiale de piață.
Nu se poate spune că această politică favorizează o minoritate restrânsă, deoarece interesele agricole nu sunt nicidecum uniforme. Fermierii specializați în produse lactate nu sunt interesați de menținerea unui preț ridicat la cereale; dimpotrivă, ei ar prefera un preț scăzut la acest produs. Fermierii specializați în produse avicole doresc un preț redus pentru nutrețul păsărilor. Există numeroase interese speciale incompatibile în cadrul acestui grup. Și cu toate acestea, diplomația abilă a manevrelor politice din conges face cu putință ca anumite grupuri restrânse să dobândească privilegii pe seama majorității.
Un caz deosebit de interesant în Statele Unite este cel al zahărului. Poate că doar un american din cinci sute este interesat de ridicarea prețului la zahăr. Probabil că 499 din 500 doresc reducerea prețului la zahăr. Cu toate acestea, politica Statelor Unite este dedicată, prin tarife vamale și alte reglementări speciale, ridicării prețului la zahăr. Această politică nu este dăunătoare doar intereselor acelor 499 care sunt consumatori de zahăr; ea crează de asemenea o problemă de politică externă extrem de dificilă pentru Statele Unite. Țelul politicii externe este cooperarea cu toate celelalte republici americane, dintre care unele sunt interesate în vânzarea de zahăr către Statele Unite. Ele ar dori să vândă cantități mai mari de zahăr. Această împrejurare ilustrează felul cum interesele grupurilor de presiune pot determina chiar și politicile externe ale unor țări.
De ani de zile numeroși autori din întreaga lume scriu despre democrație, despre guvernul reprezentativ, popular. Ei se plâng de neajunsurile acesteia; dar democrația pe care o critică ei nu este decât acel tip de democrație în care politica ce guvernează țara este intervenționismul.
Astăzi îi putem auzi pe unii spunând: "În prima parte a secolului al XIX-lea, în adunările legislative ale Franței, Angliei, Statelor Unite și ale altor țări se țineau discursuri despre marile probleme ale omenirii. Se purtau lupte împotriva tiraniei, pentru libertate și pentru cooperarea cu toate celelalte țări libere. Dar acum adunările legislative au devenit mai pragmatice!"
Sigur că am devenit mai pragmatici; astăzi oamenii nu mai vorbesc despre libertate: ei vorbesc despre prețuri mai ridicate la alune. Dacă acesta este pragmatism, atunci sigur că adunările legislative s-au achimbat considerabil, dar nu în bine.
Aceste schimbări politice, consecințe ale intervenționismului, au redus considerabil puterea națiunilor și a reprezentanților lor de a rezista aspirațiilor dictatoriale și manevrelor tiranice. Reprezentanții din adunările legislative, a căror singură grijă este să satisfacă alegătorii care doresc, de pildă, un preț ridicat la zahăr, lapte și unt, și un preț scăzut la grâu (obținut prin subvenții guvernamentale), nu pot reprezenta populația decât într-o manieră extrem de inadecvată; ei nu pot reprezenta niciodată întregul electorat.
Alegătorii care agrează asemenea privilegii nu realizează că există, de asemenea, și oponenți care solicită măsuri contrare și care îi împiedică pe reprezentanții lor să atingă un succes deplin.
Acest sistem duce, de asemenea, la creșteri neîncetate ale cheltuielilor publice, pe de o parte, și sporește, pe de altă parte, dificultatea prelevării de impozite. Reprezentanții acestor grupuri de presiune solicită numeroase privilegii speciale pentru interesele lor, însă nu doresc să-și încarce susținătorii cu poveri fiscale prea grele.
Ideea că legislatorul reprezintă nu întreaga națiune, ci numai interesele speciale din districtul în care a fost ales, n-a aparținut fondatorilor sistemului modern de guvernare constituțională, din secolul al XVIII-lea, ci este una din consecințele intervenționismului. Ideea originară era că fiecare membru al corpului legislativ trebuie să reprezinte întreaga națiune. El nu era ales într-un district anume decât fiindcă acolo era cunoscut și desemnat de oamenii care aveau încredere în el.
Dar nu exista intenția ca el să acceadă la guvernare pentru a dobândi ceva anume pentru alegătorii săi, pentru ca el să solicite o școală sau un spital nou, sau un azil — și să determine prin aceasta un spor considerabil de cheltuieli guvernamentale în districtul său. Politica grupurilor de presiune este explicația faptului că este aproape imposibilă stoparea inflației, pentru toate guvernele. Îndată ce oficialitățile alese încearcă să restrângă cheltuielile statului, să le limiteze, cei ce susțin interesele speciale, cei ale căror avantaje provin din segmente speciale ale bugetului, declară că un anumit proiect nu poate fi realizat, sau că un altul trebuie realizat.
Desigur, dictatura nu este o soluție pentru problemele economice, după cum nu este nici pentru problemele libertății. Un dictator poate face inițial tot felul de promisiuni dar, fiind un dictator, el nu se va ține de promisiuni. În schimb, el va suprima imediat libertatea de expresie, astfel încât ziarele și parlamentarii să nu poată reaminti opiniei publice — după zile, luni sau ani — că afirmațiile sale din prima zi de dictatură sunt diferite de cele de mai târziu.
Văzând declinul libertății survenit astăzi în atâtea țări, gândurile ni se îndreaptă către dictatura teribilă la care a fost supusă recent o țară de proporțiile Germaniei. Așa se face că lumea vorbește astăzi despre decăderea libertății și despre declinul civilizației.
Unii afirmă că, în cele din urmă, toate civilizațiile trebuie să se prăbușească în ruine și să se dezintegreze. Există susținători eminenți ai acestei idei. Unul dintre ei era profesorul german Spengler, iar un altul, mult mai bine cunoscut, istoricul englez Toynbee. Ei afirmă că civilizația noastră este, de acum, bătrână. Spengler obișnuia să compare civilizațiile cu plantele, care cresc și cresc, dar a căror viață își atinge în cele din urmă sfârșitul. La fel stau lucrurile, spune el, și cu civilizațiile. Asemuirea metaforică a civilizațiilor cu plantele este întru totul arbitrară.
Mai întâi, pentru că este foarte dificil să distingem, în istoria omenirii, diverse civilizații independente. Civilizațiile nu sunt independente; ele sunt interdependente, ele se influențează unele pe altele neîncetat. De aceea, nu putem vorbi despre declinul unei anumite civilizații așa cum vorbim despre moartea unei anumite plante.
Dar chiar și dacă respingem doctrinele lui Spengler și ale lui Toynbee, rămâne încă o comparație foarte răspândită: comparația între civilizațiile decadente. Este cu siguranță adevărat că în secolul al doilea e.n., Imperiul Roman cultiva o civilizație extrem de înfloritoare, că în acele părți ale Europei, Asiei și Africii aflate sub dominație romană, exista un grad foarte înalt de civilizație. Exista, de asemenea, un foarte înalt grad de civilizație economică, întemeiată pe un anumit grad de diviziune a muncii. Deși ne apare întru totul primitivă în comparație cu nivelul nostru de trai contemporan, ea era totuși remarcabilă. Ea a făcut cu putință cel mai înalt grad de diviziune a muncii atins vreodată înaintea capitalismului modern. Nu este mai puțin adevărat că această civilizație s-a dezintegrat, îndeosebi în secolul al treilea. Această dezintegrare survenită din interiorul Imperiului Roman i-a făcut pe romani neputincioși să reziste agresiunilor externe. Deși agresiunile nu erau mai rele decât cele cărora le rezistaseră romanii în mod repetat în secolele anterioare, ei nu le-au mai putut face față după cele întâmplate în cadrul imperiului.
Ce anume se întâmplase? Care era problema? Ce a determinat oare dezintegrarea unui imperiu care, în toate privințele, atinsese cel mai înalt grad de civilizație care a existat vreodată înaintea secolului al XVIII-lea? Adevărul este că elementul care a distrus această civilizație antică a fost unul similar, aproape identic cu pericolele care amenință civilizația noastră astăzi: pe de o parte era intervenționismul, iar pe de alta, inflația. Intervenționismul Imperiului Roman consta în faptul că politicile sale, urmându-le pe cele grecești, care le precedaseră, nu se abțineau de la controlul prețurilor. Acest control al prețurilor a fost moderat, practic neînsemnat, deoarece vreme de secole nu a urmărit să reducă prețurile sub nivelul pieței.
Dar când inflația a început, în secolul al treilea, sărmanii romani nu dispuneau de mijloacele noastre tehnice de sporire a masei monetare. Ei nu puteau să tipărească bani, ci erau siliți să deterioreze compoziția monedei, iar acest sistem inflaționar era cu mult inferior celui actual, care — prin mijlocirea tiparniței moderne — poate distruge valoarea monedei fără dificultate. Dar era suficient de eficace pentru a determina aceleași rezultate pe care le-ar fi produs controlul prețurilor, deoarece prețurile pe care le tolerau autoritățile au rămas acum inferioare prețurilor potențiale ale diverselor bunuri, determinate de inflație.
Rezultatul a fost, desigur, că volumul de hrană furnizat orașelor a scăzut, iar cetățenii orașelor s-au văzut siliți să se întoarcă la țară și la viața de agricultori. Romanii n-au înțeles câtuși de puțin ce se întâmplă. Nu aveau cum să înțeleagă. Ei nu dezvoltaseră instrumentele mentale necesare pentru a interpreta problemele diviziunii muncii și consecințele inflației asupra prețurilor pieței. Însă faptul că această inflație monetară, că această deteriorare a monedei este un lucru rău, faptul acesta îl cunoșteau desigur foarte bine.
În consecință, împărații au decretat legi împotriva acestor fenomene. Existau legi care interziceau locuitorilor orașelor să se mute la țară, dar asemenea interdicții erau ineficiente. Oamenii nu aveau nimic de mâncare la oraș și piereau de inaniție; nici un fel de lege nu-i putea împiedica să părăsească orașul și să se îndrepte, din nou spre agricultură. Orășeanul nu mai putea să lucreze într-o industrie urbană de procesare, ca artizan. Și, după dispariția piețelor din orașe, nimeni nu mai putea cumpăra nimic acolo.
Constatăm astfel că, începând din secolul al treilea, orașele romane au intrat în declin și că diviziunea muncii a devenit mai puțin intensivă decât fusese înainte. În cele din urmă, a apărut sistemul medieval al gospodăriilor autarhice, așa numitele "villa," menționate în legile de mai târziu.
De aceea, dacă unii compară condițiile de azi cu cele din Imperiul Roman și afirmă: "Ne așteaptă aceeași soartă," ei nu vorbesc întru totul fără temei. Se pot găsi anumite aspecte similare. Dar există de asemenea și diferențe enorme. Aceste diferențe nu țin de structurile politice care predominau în partea a doua a secolului al treilea. Pe vremea aceea, câte un împărat era asasinat în medie la fiecare trei ani, iar asasinul său, sau cel care-i cauzase moartea, îi devenea succesor. După alți trei ani, în medie, pe noul împărat îl aștepta aceeași soartă. Când în anul 284 Dioclețian devenea împărat, el a încercat câtva timp să reziste declinului, însă fără succes.
Există diferențe enorme între condițiile de astăzi și cele care existau în vremea romanilor, diferențe care țin de faptul că măsurile care au determinat dezintegrarea Imperiului Roman nu erau premeditate. Ele nu erau, aș spune, rezultatul unor doctrine reprobabile sistematizate.
Prin contrast însă, ideile intervenționiste, socialiste și inflaționiste din vremurile noastre au fost urzite și sistematizate de către scriitori și profesori. Și ele sunt predate în colegii și universități. Ați putea spune: "Astăzi situația este mult mai rea." Eu aș răspunde: "Nu, nu este mai rea." Este, cred eu, mai bună, fiindcă ideile pot fi combătute prin alte idei. În vremea împăraților romani nimeni nu punea la îndoială dreptul guvernului de a stabili prețuri maximale și caracterul benefic al acestor politici. Nimeni nu contesta lucrurile acestea.
Dar astăzi, când avem școli și profesori și cărți care le recomandă, realizăm perfect că este vorba de o problemă care trebuie discutată. Toate ideile acestea dăunătoare de care suferim astăzi, care au determinat caracterul atât de nociv al politicilor noastre, au fost elaborate de către reprezentanții mediilor noastre academice.
Un ilustru autor spaniol scria despre "revolta maselor". Trebuie să fim extrem de precauți când alegem termenii pe care-i întrebuințăm, deoarece revolta aceasta nu a fost făcută de mase: a fost făcută de intelectuali. Iar intelectualii aceștia, care au dezvoltat aceste doctrine, nu făceau parte din rândul maselor. Marxismul pretinde că doar proletarii au idei bune și că mintea proletară a zămislit socialismul, însă toți autorii socialiști, fără excepție, erau burghezi, în accepțiunea socialistă a termenului.
Karl Marx nu a apărut din rândurile proletariatului. A fost fiu de avocat. El n-a trebuit să muncească pentru a putea merge la universitate. El a studiat la universitate în aceleași condiții în care studiază astăzi fiii oamenilor înstăriți. Ulterior, pentru tot restul vieții sale, el a fost susținut de prietenul său Friedrich Engels, care — manufacturier fiind — făcea parte din cea mai rea categorie de "burghezi," conform ideilor socialiste. În limbaj marxist, el era un exploatator.
Tot ce se întâmplă în zilele noastre în sfera socială este rezultatul unor idei. Cele bune și cele rele. Ceea ce este necesar este ca ideile rele să fie combătute. Trebuie să combatem tot ceea ce ne displace în viața publică. Ideilor eronate trebuie să le substituim idei mai bune. Trebuie să respingem cu argumente doctrinele care promovează violența sindicală. Trebuie să ne opunem confiscării proprietății, controlului prețurilor, inflației și tuturor relelor acestora de care suferim.
Ideile și numai ideile pot lumina întunericul. Ideile acestea trebuie aduse în atenția publicului, într-un mod care să-l convingă. Trebuie să-i convingem pe oameni că aceste idei sunt cele corecte și nu cele greșite. Marea epocă a secolului al XIX-lea, marile realizări ale capitalismului, au fost rezultatul ideilor economiștilor clasici, ale lui Adam Smith și David Ricardo, ale lui Bastiat și ale altora.
Nu avem nevoie de nimic altceva decât de înlocuirea ideilor rele prin idei mai bune. Aceasta, sper și cred, va fi realizarea tinerei generații. Civilizația noastră nu este condamnată la pieire, cum afirmă Spengler și Toynbee. Civilizația noastră nu va fi cucerită de spiritul Moscovei. Civilizația noastră trebuie să supraviețuiască și va supraviețui. Va supraviețui grație ideilor mai bune decât cele ce guvernează astăzi cea mai mare parte din lume, iar ideile acestea mai bune vor fi dezvoltate de tânăra generație.
Cosider că un semn foarte bun este faptul că, în vreme ce acum cincizeci de ani, practic nimeni în lume nu avea curajul să spună nimic în favoarea unei economii libere, avem astăzi, cel puțin în câteva țări avansate, instituții care sunt centre de propagare a libertății economice, cum ar fi, de exemplu, acest "Centro" din țara dumneavoastră, care m-a invitat la Buenos Aires, ca să rostesc câteva cuvinte în acest mare oraș.
Nu puteam să spun multe despre lucrurile acestea importante. Șase lecții pot reprezenta foarte mult pentru un auditoriu, dar ele nu ajung pentru a dezvolta întreaga filozofie a unui sistem economic liber și, în nici un caz, pentru a dovedi falsitatea tuturor neroziilor care s-au scris în ultimii cincizeci de ani cu privire la chestiunile economice de care ne ocupăm.
Sunt extrem de recunoscător acestui centru pentru că mi-a oferit posibilitatea de a mă adresa unui auditoriu atât de distins, și sper că în câțiva ani numărul celor ce susțin ideile libertății în țara aceasta și în alte țări, va crește considerabil. Eu însumi am deplină încredere în viitorul libertății, atât politic cât și economic.
