1
Contribuție la critica conceptului de „activitate economică”
Știința economică a luat naștere din controversa cu privire la prețul în bani al bunurilor și serviciilor. Primele ei începuturi se găsesc în cercetări despre baterea de monedă, care au evoluat în studii referitoare la fluctuația prețurilor. Moneda, prețurile în bani și tot ce are de-a face cu calculul în termeni de bani – acestea formează problemele din discutarea cărora s-a ivit știința economică. Încercările de cercetare economică ce pot fi întrevăzute în lucrările de administrație gospodărească și organizare a producției – îndeosebi agricole – nu s-au dezvoltat mai departe în această direcție. Ele au devenit numai punctul de plecare pentru diferite ramuri de tehnologie și științe naturale. Faptul acesta nu a fost un accident. Numai prin raționalizarea inerentă calculului economic bazat pe utilizarea monedei mintea omenească a reușit să înțeleagă și să traseze legile acțiunii economice.
Economiștii mai vechi nu se întrebau ce erau în realitate „economicul” și „activitatea economică”. Ei se ocupau cu lămurirea problemelor speciale ce li se puneau și nu aveau timp să studieze metodologia. Mult mai târziu au început să precizeze și să cerceteze metodele și țelurile finale ale științei economice și locul ei în sistemul general al cunoașterii. Apoi s-a ivit un obstacol care părea de netrecut: problema definirii conținutului activității economice.
Toate cercetările teoretice – atât cele ale economiștilor clasici, cât și cele ale celor moderni – pornesc de la principiul economic. Totuși, așa cum s-a perceput în mod necesar destul de repede, acest principiu nu oferă nici o bază pentru definirea clară a materiei care constituie subiectul științei economice. Principiul economic este un principiu general de acțiune rațională, și nu un principiu specific unor astfel de acțiuni care ar forma subiectul cercetării economice. [1] Principiul economic dirijează orice acțiunea rațională, orice acțiune capabilă a deveni subiectul unei științe. Acest principiu părea absolut inutilizabil pentru separarea „economicului” de „non-economic”, atâta vreme cât erau tratate problemele economice tradiționale. [2]
Pe de altă parte, era tot atât de imposibil să fie împărțite acțiunile raționale potrivit scopului imediat către care erau îndreptate și să fie considerate ca subiect ale științei economice numai acele acțiuni care aveau ca scop aprovizionarea oamenilor cu bunurile lumii externe. Obiecția hotărâtoare împotriva unei astfel de proceduri este aceea că, în ultimă analiză, furnizarea bunurilor materiale servește nu numai acele scopuri denumite în mod obișnuit economice, ci de asemenea și multe altele.
O astfel de împărțire a motivațiilor acțiunii raționale presupune o concepție dualistă despre acțiune – pe de o parte, acțiune din motive economice, pe de altă parte, acțiune din motive non-economice – care este absolut incompatibilă cu unitatea necesară a voinței și acțiunii. O teorie a acțiunii raționale trebuie să conceapă acțiunea de felul acesta ca o acțiune unitară.
2
Acțiunea rațională
Acțiunea întemeiată pe rațiune, prin urmare acțiunea care poate să fie înțeleasă numai prin rațiune, cunoaște numai un singur scop, plăcerea cea mai mare a individului care acționează. Împlinirea plăcerii, evitarea durerii, iată care sunt intențiile acțiunii raționale. Prin aceasta, desigur, nu se înțelege „plăcere” și „durere” în același sens în care acești termeni se obișnuia să fie întrebuințați. În terminologia economică modernă, plăcerea trebuie să fie înțeleasă ca îmbrățișând toate acele lucruri pe care oamenii le socotesc dezirabile, toate acele lucruri pe care le vor și pe care se străduiesc să le obțină. Prin urmare, în cele ce urmează nu mai poate fi vorba de nici un fel de contrast între etica „nobilă” a datoriei și etica „vulgară” hedonistă. Conceptele moderne de plăcere, fericire, utilitate, satisfacție și altele asemenea includ toate scopurile omenești, indiferent dacă motivele acțiunii sunt morale sau imorale, nobile sau josnice, altruiste sau egoiste. [3]
În general, oamenii acționează numai pentru că nu sunt complet satisfăcuți. Dacă s-ar bucura totdeauna de fericire deplină, ei ar fi fără voință, fără dorință și fără acțiune. În țara făgăduinței nu există acțiune. Acțiunea ia naștere numai din nevoie, din lipsa de satisfacție. Acțiunea este străduință către un scop. Țelul ei final este totdeauna să elimine o situație resimțită ca deficitară – să împlinească o nevoie, să producă satisfacție, să mărească fericirea. Dacă oamenii ar avea toate resursele externe ale naturii într-o abundență atât de mare la dispoziție încât ar putea să-și satisfacă în întregime prin acțiune orice dorință, atunci ar putea să folosească aceste resurse fără nici o grijă. În asemenea condiții, ei ar trebui să țină seamă numai de propriile lor puteri și de timpul limitat care le stă la dispoziție, întrucât, prin comparație cu ansamblul nevoilor lor, ei ar dispune totuși numai de puteri limitate și de o durata limitată a vieții. Dar de economisirea de bunuri și resurse nu le-ar păsa. De fapt însă bunurile și materialele sunt de asemenea limitate, astfel că și ele trebuie să fie folosite în așa fel încât nevoile cele mai urgente să fie satisfăcute în primul rând, cu cea mai mică cheltuială posibilă de resurse pentru fiecare satisfacție în parte.
Sferele acțiunii raționale și ale acțiunii economice sunt deci co-extensive. Orice acțiune rațională este economică. Orice activitate economică este acțiune rațională. Orice acțiune rațională este în primul rând acțiune individuală. Numai individul gândește. Numai individul raționează. Numai individul acționează. Modul în care societatea ia naștere din acțiuni individuale va fi arătat mai târziu în cursul acestei expuneri.
3
Calculul economic
În măsura în care este rațională, orice acțiune omenească apare ca un schimb al unei condiții cu alta. Oamenii aplică bunurile economice, timpul și munca personală în direcția care, în circumstanțele date, promite cel mai înalt grad de satisfacție și renunță la satisfacerea nevoilor de mai mică importanță pentru ca să poată satisface nevoile mai urgente. Aceasta este esența activității economice: ducerea la îndeplinire a acțiunilor de schimb. [4]
Fiecare om care, în cursul activității economice, alege între satisfacerea a două nevoi din care numai una poate fi satisfăcută face judecăți de valoare. [5] Astfel de judecăți privesc, în primul rând și direct, însăși satisfacțiile; doar pornind de la acestea ele sunt reflectate înapoi asupra bunurilor. De regulă, orice persoană în deplină posesie a facultăților sale senzoriale este în stare să evalueze, fără altă pregătire, bunurile finite pentru consum. În condiții foarte simple, orice persoană ar trebui să-și poată forma, fără mare greutate, o judecată asupra satisfacției relative a factorilor de producție pentru sine. Când însă condițiile sunt cât de puțin complicate și legătura dintre lucruri se descoperă mai greu, trebuie să facem calcule mai speciale pentru ca să putem evalua asemenea instrumente. Omul izolat poate să decidă cu ușurință dacă să extindă vânatul sau culturile sale. Procesele de producție de care trebuie să țină seama sunt relativ scurte. Cheltuiala pe care o cer și produsul pe care îl dau pot fi percepute în ansamblu cu ușurință. Dar a alege dacă să întrebuințăm o cascadă sau un baraj pentru a produce electricitate, sau să extindem industria de extragere a cărbunelui și să întrebuințăm mai bine energia conținută în cărbune este o chestiune cu totul diferită. Aici procesele de producție sunt atât de numeroase și de lungi, condițiile necesare succesului întreprinderilor atât de multiple, încât nu ne putem declara mulțumiți cu idei vagi. Pentru a decide dacă o întreprindere este rentabilă și sănătoasă, trebuie să calculăm cu grijă.
Dar calculele necesită unități. Însă nu poate să existe o unitate a valorii subiective de întrebuințare a bunurilor și serviciilor. Utilitatea marginală nu oferă nici un fel de unitate de valoare. Valoarea a două unități dintr-un bun dat nu este de două ori mai mare decât a unei singure unități – deși este în mod necesar mai mare sau mai mică decât a uneia singure. Judecățile de valoare nu măsoară, ele aranjează și gradează. [6] Bazându-se numai pe evaluarea subiectivă, nici chiar un om izolat nu poate ajunge la o hotărâre întemeiată pe calcule mai mult sau mai puțin exacte, în cazurile în care soluția nu este imediat evidentă. Pentru a se ajuta în calcule, trebuie să presupună raporturi de substituție între mărfuri. De regulă, nu va fi în stare să le reducă pe toate la o unitate comună. Dar poate să reducă toate elementele din calcul la astfel de bunuri de consum finite și la disutilitatea muncii și atunci va fi în stare să-și bazeze hotărârea pe aceste date. Evident că nici acest artificiu de calcul nu este posibil decât în cazuri foarte simple. Pentru procese de producție complicate și lungi ar fi cu totul în afară de orice discuție.
Într-o economie de schimb, valoarea obiectivă de schimb a bunurilor devine unitatea de calcul. Aceasta prezintă un triplu avantaj. În primul rând, se poate lua ca bază de calcul evaluarea tuturor indivizilor care participă la negoț. Evaluarea subiectivă a unui singur individ nu este direct comparabilă cu evaluarea subiectivă a altora. Ea devine comparabilă numai ca valoare de schimb rezultată din jocul evaluărilor subiective ale tuturor acelora care iau parte la operațiunile de cumpărare și vânzare. În al doilea rând, calculele de felul acesta oferă avantajul unui control asupra întrebuințării potrivite a mijloacelor de producție. Ele permit acelora care doresc să calculeze costul proceselor complicate de producție să vadă dintr-o dată dacă lucrează tot atât de economic ca și alții. În cazul că nu pot duce până la capăt procesul de producție cu câștig la prețurile în vigoare pe piață, înseamnă că alții sunt mai capabili să folosească cu folos bunurile instrumentale în chestiune. În cele din urmă, calculele întemeiate pe valorile de schimb permit reducerea valorilor la o unitate comună. Întrucât prețurile pieței rezultate din jocul cererii și al ofertei stabilesc raporturile de substituție dintre mărfuri, orice marfă dorită poate să fie aleasă pentru acest scop. Într-o economie monetară, banul este marfa aleasă.
Calculele în bani au limitele lor. Moneda nu este o unitate de măsură nici pentru valori, nici pentru prețuri. Moneda nu măsoară valoarea. De asemenea, nici prețurile nu sunt măsurate în bani: ele sunt cantități de bani. Și, cu toate că cei care descriu moneda ca pe un „standard de plată amânată” presupun cu naivitate că așa și este, ca marfă moneda nu are valoare stabilă. Raportul dintre monedă și bunuri fluctuează neîncetat nu numai de „partea bunurilor”, ci și de „partea monezii”. De regulă, într-adevăr, aceste fluctuații nu sunt prea violente. Ele nu stânjenesc prea mult calculul economic, întrucât, într-o stare de continuă schimbare a tuturor condițiilor economice, acest calcul ia în considerare numai perioade comparativ scurte, în care cel puțin „moneda sănătoasă” nu-și schimbă puterea de cumpărare într-o măsură prea mare.
Deficiențele calculelor monetare se nasc, în cea mai mare parte, nu pentru că ar fi făcute în termenii unui mediu general de schimb, care este moneda, ci pentru că sunt bazate pe valori de schimb, mai degrabă decât pe valori subiective de folosință. Din acest motiv, toate elementele de valoare care nu sunt supuse schimbului eludează astfel de calcule. Dacă, de pildă, considerăm rentabilitatea unei instalații hidroelectrice, nu se poate cuprinde în calcul eventuala diminuare a pitorescului unei căderi de apă, cu excepția cazului în care se ia in calcul pierderea de valoare datorată scăderii traficului turistic. Astfel de considerațiuni trebuie să fie totuși avute în vedere la luarea deciziei cu privire la înființarea unei întreprinderi sau punerea în aplicare a unui proiect.
Aceste considerațiuni sunt adesea numite „non-economice”. Expresia este acceptabilă pentru că discuțiile asupra terminologiei nu sunt profitabile. Dar nu toate considerațiunile din această categorie pot fi denumite și iraționale. Pitorescul unui loc sau frumusețea unei clădiri, sănătatea unei națiuni, onoarea indivizilor sau demnitatea națională, chiar dacă nu intră în relații de schimb (pentru că nu se ocupă nimeni de ele pe o piață), sunt tot atâtea motive de acțiune rațională, cu condiția ca oamenii să le socotească semnificative, ca și cele în mod obișnuit denumite economice. Faptul că ele nu pot face obiectul unor calcule monetare se datorează naturii înseși a acestor calcule. Dar aceasta nu micșorează câtuși de puțin valoarea calculelor monetare în chestiunile economice obișnuite, căci toate bunurile morale de felul acesta sunt bunuri de ordinul întâi. Aceste bunuri pot să fie evaluate direct și de aceea putem ține cont de ele, cu toate că sunt în afara sferei calculelor monetare. Faptul că eludează astfel de calcule nu înseamnă că trebuie să fie neglijate. Dacă știm precis cât trebuie să plătim pentru frumusețe, sănătate, onoare, demnitate, mândrie și altele asemenea, nimic nu ne poate împiedica să le dăm considerațiunea cuvenită. Oamenii sensibili pot resimți faptul de a fi obligați să aleagă între ideal și material, dar aceasta nu este vina unei economii monetare. Într-adevăr, aceasta este în natura lucrurilor, deoarece chiar și acolo unde putem face judecăți de valoare fără calcule monetare nu putem evita o asemenea alegere. Această opțiune incumbă atât individului izolat, cât și comunităților socialiste, iar naturile cu adevărat sensibile nu o vor găsi niciodată penibilă. Chemate să aleagă între pâine și onoare sau demnitate, asemenea naturi nu vor fi niciodată în dubiu cum să acționeze. Dacă onoarea nu poate fi mâncată, se poate cel puțin renunța la mâncare pentru onoare. Numai cei care se tem de agonia alegerii, pentru că știu în sinea lor că nu ar putea renunța la partea materială, vor considera necesitatea alegerii ca o profanare.
Calculele monetare sunt semnificative numai sub raport economic. În acest domeniu rostul lor este ca bunurile să fie folosite numai în conformitate cu criteriile economice. În astfel de calcule, bunurile sunt luate în seamă numai în măsura în care, în condițiile date, sunt susceptibile a fi schimbate cu bani. Orice extensie a sferei calculului monetar poate să inducă în eroare. Ea este înșelătoare când, în cercetările istorice, este utilizată în scopul măsurării valorilor trecute ale mărfii. Ea induce în eroare când este întrebuințată pentru a evalua capitalul sau venitul național al națiunilor sau pentru a aprecia valoarea lucrurilor ce nu pot să fie supuse schimbului ca, de pildă, atunci când oamenii încearcă să evalueze pierderile datorate emigrării populației sau războiului. [7] Toate acestea sunt acțiuni de diletantism, chiar atunci când sunt întreprinse de cei mai competenți economiști.
Dar în cadrul acestor limite – care în viața practică nu sunt depășite – calculul monetar face tot ceea ce suntem îndreptățiți să cerem de la el. În primul rând, oferă un criteriu de conducere prin mulțimea extraordinară a opțiunilor economice și permite extinderea judecăților de valoare, care se aplică direct numai bunurilor de consum – sau, în cel mai bun caz, bunurilor de producție de ordinul cel mai coborât – la toate bunurile de ordin mai înalt. Fără calcul monetar, toată producția prin procese îndelungate și complexe ar fi bâjbâială în întuneric.
Două lucruri sunt necesare ca să se poată efectua calcule de valoare în termeni de bani. Mai întâi, nu numai bunurile de consum finite, ci și bunurile de ordin mai înalt trebuie să poată fi schimbate pe bani. Dacă nu ar fi așa, n-ar putea să ia ființă un sistem de relații de schimb. Este adevărat că, dacă un om izolat „schimbă” muncă și făină pe pâine în propria sa casă, considerentele de care trebuie să țină seama nu diferă de cele care i-ar guverna acțiunile dacă ar avea de schimbat pâine pentru haine pe piață. Este deci foarte corect ca orice fel de activitate economică, inclusiv activitatea economică a omului izolat, să fie considerată ca schimb. Dar nici un om, nici chiar un geniu fără precedent, nu posedă un intelect capabil să aprecieze importanța relativă a fiecăruia dintr-un număr practic infinit de bunuri de ordin mai înalt. Nici un individ nu ar putea să evalueze diferențiat un număr practic infinit de metode alternative de producție, făcând judecăți directe asupra valorii lor relative fără calcule auxiliare. În societățile bazate pe diviziunea muncii, distribuția drepturilor de proprietate efectuează un fel de diviziune intelectuală a muncii, fără de care nici economia, nici producția sistematică nu ar fi cu putință.
În al doilea rând, trebuie să existe un mediu general de schimb, o monedă în uz, iar aceasta trebuie să servească ca mijloc intermediar în schimbul bunurilor de producție la fel ca în schimbul tuturor celorlalte. Dacă n-ar fi așa, ar fi imposibil ca toate relațiile de schimb să fie aduse la un numitor comun.
Calculele monetare pot fi ignorate numai în condiții extrem de simple. În cercul strâmt al unei gospodării închise, unde tatăl are sub control întreaga activitate, el poate să evalueze modificările în metodele de producție fără să recurgă la socoteli bănești, deoarece în astfel de circumstanțe producția se face cu relativ puțin capital. Metode de producție mai complexe se întrebuințează în număr mic. De regulă, producția se concentrează asupra bunurilor de consum sau a bunurilor de ordin mai înalt, dar nu prea îndepărtate de bunurile de consum. Diviziunea muncii este încă într-un stagiu incipient. Agricultorul realizează producția unui bun de la început până la sfârșit. Într-o societate avansată, toate aceste lucruri se petrec altfel. Nu se poate argumenta pe baza experienței societăților primitive că în condițiile moderne ne putem dispensa de bani.
În condițiile simple ale unei gospodării închise, întregul proces de producție poate fi supravegheat de la început până la sfârșit. Există posibilitatea de a aprecia dacă un anumit proces dă mai multe bunuri de consum decât un altul. Dar în condițiile incomparabil mai complicate ale zilelor noastre, aceasta nu mai este cu putință. Într-adevăr, într-o societate socialistă s-ar putea vedea că o mie de litri de vin ar fi mai bine decât opt sute și s-ar putea hotărî dacă o mie de litri de vin ar fi de preferat în locul a cinci sute de litri de ulei. O astfel de hotărâre nu ar comporta nici un calcul. Decizia s-ar putea lua prin voința unui om. Dar adevărata misiune a administrației economice, care este adaptarea mijloacelor la scopuri, începe de-abia atunci când s-a luat o astfel de hotărâre, și numai calculul economic face cu putință această adaptare. Fără ajutorul unui astfel de calcul, în haosul uluitor al materialelor și proceselor alternative, mintea omenească ar fi într-o încurcătură totală. Ori de câte ori ar trebui să luăm o hotărâre între procese alternative sau diferite centre de producție am fi cu totul lipsiți de puncte de reper. [8]
A presupune că o societate socialistă ar putea substitui calculul în natură calculului monetar este o iluzie. Într-o comunitate care nu practică schimbul, calculul în natură nu poate acoperi niciodată mai mult decât bunurile de consum. Calculul în natură dă greș complet acolo unde este vorba de bunuri de un ordin mai înalt. De îndată ce societatea abandonează formarea liberă a prețurilor bunurilor de producție, producția rațională devine imposibilă. Fiecare pas ce ne îndepărtează de la proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și de la întrebuințarea monedei este un pas care ne îndepărtează de activitatea economică rațională.
Toate acestea au scăpat din vedere pentru că socialismul pe care îl cunoaștem îndeaproape există, am putea spune, numai în enclave socialiste într-un sistem bazat pe liberul schimb și întrebuințarea monedei. În această măsură putem fi de acord cu afirmația socialistă – de altfel întrebuințată numai pentru scopuri de propagandă – că întreprinderile naționalizate și municipalizate în cadrul unui sistem capitalist sub toate celelalte raporturi nu însemnă socialism. Căci existența unui sistem adiacent de formare liberă a prețurilor susține asemenea întreprinderi naționalizate în activitățile lor de afaceri într-o măsură atât de mare, încât în ele nu iese la lumină particularitatea esențială a activității economice în socialism. Îmbunătățirile tehnice mai sunt încă posibile în întreprinderile de stat și municipale, pentru că se pot observa efectele unor îmbunătățiri similare în alte întreprinderi de același profil, din țară sau din străinătate. În asemenea întreprinderi naționalizate mai este încă posibil să se stabilească avantajele reorganizării, pentru că ele sunt înconjurate de o economie internă sau externă bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe întrebuințarea monedei. Ele mai pot încă să țină registre și să calculeze, ceea ce pentru întreprinderi similare într-un mediu pur socialist ar fi cu totul imposibil.
Fără calcul, activitatea economică nu este cu putință. Din moment ce în socialism calculul economic este imposibil, în socialism nu poate să existe o activitate economică in sensul pe care îl atribuim cuvântului. În lucruri mici și fără importanță ar mai putea să persiste o acțiune economică cât de cât rațională. În cea mai mare parte a economiei însă nu ar fi posibil să se vorbească de o producție rațională. În absența criteriilor de raționalitate, producția nu ar putea să fie conștient economică.
Pentru un timp, se poate ca tradiția acumulată a mii de ani de libertate economică să împiedice dezintegrarea completă a administrației economice. Vechile procedee s-ar păstra nu pentru că ar fi raționale, ci pentru că sunt consfințite prin tradiție. Cu trecerea timpului însă, condițiile în permanentă schimbare le-ar face iraționale. Ele ar deveni neeconomice ca rezultat al schimbărilor produse de declinul general al gândirii economice. Este adevărat că producția nu ar mai fi „anarhică”. Controlul unei autorități supreme ar guverna atribuțiile ofertei. În locul economiei cu producție „anarhică” s-ar instaura o ordine fără sens bazată pe un mecanism irațional. Roțile s-ar învârti, însă fără rezultate raționale.
Să încercăm să imaginăm situația unei comunități socialiste. Vor exista sute și mii de întreprinderi în care se va lucra. O mică parte dintre acestea vor produce bunuri finite pentru consum. Majoritatea vor produce bunuri capitale și semifabricate. Toate aceste întreprinderi vor fi strâns legate unele de altele. Fiecare articol produs va trece printr-o serie întreagă de astfel de întreprinderi înainte de a fi gata pentru consum. Totuși, sub presiunea continuă a tuturor acestor procese, administrația economică nu ar avea nici un sens real al direcției. Îi vor lipsi orice fel de mijloace pentru a stabili dacă o porțiune dată de lucru este realmente necesară, dacă munca și materialele nu sunt irosite executând-o. Ar fi o problemă să descopere care din două procese este cel mai economic. În cel mai bun caz ar putea să compare cantitatea produselor finite ce se obține, dar numai rareori ar putea să compare cheltuielile făcute în producția lor. Ar ști exact sau și-ar închipui că știe ceea ce vrea să producă. Ar trebui deci să depună eforturi pentru a obține rezultatele dorite cu cea mai mică cheltuială posibilă. Dar pentru aceasta ar trebui să poată face calcule care trebuie neapărat să fie calcule ale valorii. Asemenea calcule nu pot fi doar „tehnice”, nu pot fi calcule ale valorii obiective de folosință ale bunurilor și serviciilor. Acest lucru este atât de evident, încât nu mai necesită altă demonstrație.
Într-un sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, scara valorilor este rezultatul acțiunilor individuale ale fiecărui membru independent al societății. Fiecare joacă un rol dublu la așezarea ei, mai întâi în calitate de consumator și apoi ca producător. În calitate de consumator, fiecare contribuie la stabilirea valorii bunurilor de consum finite. Ca producător, fiecare dirijează bunurile de producție către acele întrebuințări care dau cel mai mare randament de produse în raport cu cererea. În felul acesta, toate bunurile de ordin mai înalt sunt de asemenea ordonate în mod corespunzator în condițiile existente ale producției, adică oferta, și cele de pe piață, adică cererea. Jocul dintre aceste două procese, de cerere și ofertă, asigură respectarea principiului economic atât în consum, cât și în producție. În felul acesta se formează un sistem de prețuri gradat cu exactitate, care permite fiecăruia să-și încadreze cererea după norme economice.
În socialism, toate acestea trebuie în mod necesar să lipsească. Administrația economică poate fără îndoială să știe de ce fel de bunuri este nevoie mai urgent. Dar aceasta este numai jumătate din problemă. Cealaltă jumătate, evaluarea mijloacelor de producție, administrația economică nu o poate rezolva. Ea poate stabili valoarea totalității unor astfel de instrumente. Aceasta este evident egală cu valoarea satisfacției pe care o permit. Dacă poate calcula pierderea ce ar fi suferită prin retragerea lor, ea poate stabili de asemenea și valoarea instrumentelor izolate de producție, dar nu le poate asimila unui numitor comun de preț, așa cum se poate face într-un sistem de libertate economică și prețuri monetare.
Nu este necesar ca socialismul să se lipsească în întregime de bani. Se pot concepe aranjamente care să permită întrebuințarea banilor pentru schimbul bunurilor de consum. Dar, din moment ce prețurile diverșilor factori de producție (inclusiv munca) nu ar putea fi exprimate în bani, banii nu ar putea juca nici un rol în calculele economice. [9]
Să presupunem, de pildă, că uniunea socialistă ar intenționa să construiască o nouă linie de cale ferată. Se pune problema dacă o nouă linie de cale ferată ar fi o idee bună sau nu. Dacă da, atunci care din numeroasele trasee posibile ar trebui să le acopere? Într-un sistem bazat pe proprietatea privată s-ar putea întrebuința calculul monetar pentru a decide aceste chestiuni. Noua linie ar ieftini costul transportului anumitor articole și pe această bază s-ar putea evalua dacă diferența de cost ar fi destul de mare ca să contrabalanseze costul construcției și funcționării acestei linii. Un astfel de calcul s-ar putea face numai în termeni de bani. Un calcul prin compararea diverselor categorii de cheltuieli și economii în natură nu este posibil. Dacă este exclusă posibilitatea reducerii la o unitate comună a cantităților de diverse feluri de muncă, materiale, mașini și alte lucruri necesare construcției și întreținerii unei căi ferate, atunci este imposibil ca ele să devină subiect al calculului economic. Planuri economice sistematice se pot face numai atunci când bunurile în discuție pot fi aduse la același numitor comun monetar. Într-adevăr, calculele monetare sunt incomplete și au lipsuri profunde, dar nu avem nimic mai bun de pus în locul lor, iar în condiții monetare sănătoase sunt suficiente pentru scopurile practice. Dacă ar fi abandonate, orice calcul economic ar deveni absolut imposibil.
Aceasta nu însemnă că o comunitate socialistă ar fi în întregime lipsită de mijloace de acțiune economică. Se poate lua o hotărâre pentru sau contra unei întreprinderi propuse și da un decret în consecință. În cel mai bun caz însă, o astfel de hotărâre ar fi bazată pe evaluări vagi, nicidecum pe calcule exacte de valoare.
O societate staționară („a stationary society”) ar putea, într-adevăr, să se lipsească de aceste calcule, întrucât într-o astfel de societate operațiunile economice nu fac altceva decât să se repete. Presupunând că un sistem socialist de producție ar fi bazat pe ultima etapă a sistemului de libertate economică de piață pe care l-a înlocuit și că nici un fel de schimbări nu vor avea loc în viitor, s-ar putea într-adevăr concepe un socialism real și economic, dar numai în teorie. Un sistem economic staționar nu poate exista niciodată. Lucrurile sunt în continuă schimbare, iar starea staționară, deși necesară ca un artificiu de speculație, este o presupunere teoretică fără duplicat în realitate. Făcând abstracție de aceasta, menținerea unei astfel de legături cu ultima stare a economiei de schimb este cu totul exclusă prin faptul că tranziția de la aceasta la socialism, care implică egalizarea veniturilor, ar transforma în mod necesar întregul echilibru al producției și consumului. În plus, s-ar ajunge la o comunitate socialistă care ar avea de trecut întregul ocean al permutațiilor economice posibile și imaginabile fără busola calculului economic.
Prin urmare, orice schimbare economică ar presupune operațiuni a căror valoare economică nu ar putea fi nici prezisă dinainte, nici constatată după ce au avut loc. Totul ar fi un salt în beznă. Socialismul este renunțarea la economia rațională.
4
Economia capitalistă
Termenii „capitalism” și „producție capitalistă” sunt expresii tematice de propagandă politică. Ei au fost inventați de socialiști nu pentru a extinde cunoștințele, ci pentru a mustra, pentru a critica și pentru a condamna. Astăzi este suficient ca să fie doar pronunțați pentru a evoca o imagine a exploatării neînduplecate a sclavilor salariați de către bogătașii nemiloși. Ei nu sunt aproape niciodată folosiți altfel decât pentru a implica o situație nesănătoasă, o maladie în corpul politic. Dintr-un punct de vedere științific, acești termeni sunt atât de obscuri și plini de ambiguitate, încât nu au nici un fel de valoare. Cei care îi întrebuințează sunt de acord numai în privința faptului că indică trăsăturile caracteristice ale sistemului economic modern, dar în ce anume constau aceste caracteristici rămâne totdeauna o chestiune de dispută. Întrebuințarea lor este, prin urmare, în întregime pernicioasă, iar propunerea de a-i exclude cu totul din terminologia economică și de a-i lăsa propagandiștilor și agitatorilor politici de profesie merită să fie luată serios în considerare. [10]
Dacă dorim totuși să le găsim o aplicație precisă, trebuie să începem de la ideea de calcul al capitalului. Din moment ce ne interesează numai analiza fenomenelor actuale, nu și teoria economică – în care termenul „capital” este adesea întrebuințat într-un sens extins special pentru anumite scopuri – trebuie mai întâi să ne întrebăm ce semnificație este legată de acest termen în practica afacerilor. Acolo îl găsim folosit numai în domeniul calculului economic și servește doar ca să adune proprietățile originale ale unei întreprinderi sub o singură denumire, indiferent dacă ar consta numai din bani sau ar fi doar exprimate în bani. [11] Obiectul acestor calcule ale capitalului este de a permite să se stabilească măsura în care s-a modificat valoarea acestor proprietăți în cursul operațiunilor de afaceri. Conceptul de capital este derivat din calculul economic. Locul său nimerit este contabilitatea – instrumentul principal al raționalității comerciale. Calculul monetar este un element esențial al conceptului de capital. [12]
Dacă termenul „capitalism” este întrebuințat pentru a desemna un sistem economic în care producția este controlată prin calculele capitalului, el capătă o semnificație specială pentru definirea activității economice. Înțeles astfel, se poate vorbi despre „capitalism” și „metode capitaliste de producție” fără a induce în eroare, iar expresii ca „mentalitate capitalistă” și „convingeri anticapitaliste” capătă conotații rigid circumscrise. Noțiunea de capitalism se potrivește mai bine ca antiteză a celei de socialism decât noțiunea de individualism, care este adesea întrebuințată în felul acesta. De regulă, cei care contrastează socialismul cu individualismul o fac pe baza presupunerii tacite că există o contradicție între interesele individului și cele ale societății și că, în timp ce socialismul își ia ca obiect binele public, individualismul servește interesele unor anumiți oameni. Și fiindcă aceasta este una din erorile sociologice cele mai grave, trebuie să evităm cu grijă orice formă de exprimare ce i-ar permite să se strecoare neobservată în discuție.
Acolo unde termenul capitalism este întrebuințat corect, se intenționează de obicei evocarea unei asocieri legată de dezvoltarea și răspândirea întreprinderilor pe scară mare. [13] Putem admite aceasta – deși acest fel de a înțelege capitalismul este destul de greu de reconciliat cu faptul că oamenii vorbesc în mod curent despre „marele capital”, „marii capitaliști” și apoi de „micii capitaliști”. Dacă ne amintim însă că numai calculul capitalului a făcut posibilă creșterea întreprinderilor gigantice, aceasta nu invalidează cu nici un chip definițiile pe care le propunem.
5
Conceptul mai restrâns al „economicului”
Obiceiul comun al economiștilor de a deosebi între acțiune „economică” sau „pur economică” și „non-economică” este tot atât de nesatisfăcător ca și vechea distincție între bunuri ideale și materiale, pentru că acțiunea și voința sunt unitare. Toate scopurile sunt în conflict între ele și tocmai acest conflict este cel care le ordonează pe aceeași ierarhie de valori. Nu numai satisfacerea dorințelor și impulsurilor care poate fi realizată prin acțiune reciprocă cu lumea externă, ci și satisfacerea nevoilor ideale trebuie să fie judecată după același unic și singur criteriu. În viață avem de ales între „ideal” și „material”. Este deci tot atât de esențial să-l supunem pe cel dintâi unui criteriu unitar de valori ca și pe cel din urmă. Alegând între pâine și onoare, credință și bogăție, dragoste și bani, supunem ambele alternative la aceeași probă.
Este deci nelegitim să privim „economicul” ca pe o sferă definită a acțiunii omenești care să poată fi delimitată net de alte sfere de acțiune. Activitatea economică este activitate rațională. Din moment ce satisfacția completă este imposibilă, sfera activității economice este coextensivă cu sfera acțiunii raționale. Ea constă mai întâi în evaluarea țelurilor, și apoi în evaluarea mijloacelor care duc la acele țeluri. Orice fel de activitate economică depinde, așadar, de existența țelurilor. Țelurile domină economia și singure îi dau un sens.
De vreme ce principiul economic se aplică fiecărei acțiuni omenești, este necesară multă băgare de seamă când se face deosebirea, înăuntrul sferei ei, între acțiunea „pur economică” și alte feluri de acțiune. O astfel de diviziune este într-adevăr indispensabilă pentru multe scopuri științifice. Ea izolează un anumit țel și îl contrastează cu toate celelalte. Acest țel anumit – deocamdată nu trebuie să discutăm dacă este ultim sau nu – este realizarea celui mai mare rezultat care poate fi măsurat în bani. De aceea este cu neputință să i se indice o sferă de acțiune special delimitată. Este adevărat că pentru fiecare individ acest țel are o astfel de sferă delimitată, dar aceasta variază ca extindere potrivit cu vederile generale ale individului în chestiune; este una pentru omul care ține la onoare, și alta pentru cel gata să-și vândă prietenul pentru arginți. Nici natura țelului, nici particularitatea mijloacelor nu este ceea ce justifică distincția, ci doar natura specială a mijloacelor întrebuințate. Numai faptul că întrebuințează calculul exact deosebește acțiunea „pur economică” de alte acțiuni.
Sfera „pur economicului” nu este, nici mai mult, nici mai puțin, decât sfera calculului monetar. Faptul că în anumite domenii de activitate ne permite să comparăm mijloacele cu exactitate minuțioasă, până la cel mai mic amănunt, înseamnă atât de mult deopotrivă pentru gândire și pentru acțiune, încât tindem să acordăm acestui fel de acțiune o importanță specială. Se poate trece ușor cu vederea faptul că o astfel de deosebire se referă numai la tehnica gândirii și acțiunii, nicidecum la țelul ultim al acțiunii, care este unitar. Nereușita tuturor încercărilor de a expune „economicul” ca un compartiment special al raționalului, înăuntrul căruia să descopere încă un compartiment definit și mai net al „pur economicului”, nu este vina aparatului analitic întrebuințat. Fără nici un fel de îndoială că asupra acestei probleme a fost concentrată o mare subtilitate de analiză, iar faptul că nu a fost rezolvată indică clar că chestiunea nu este una căreia i se poate da un răspuns satisfăcător. Sfera economicului este vădit aceeași cu sfera raționalului, iar sfera pur economicului nu este altceva decât sfera în care este posibil calculul monetar.
În ultimă instanță, individul poate să recunoască un țel și numai un singur țel: dobândirea celei mai mari satisfacții. Această expresie cuprinde satisfacerea nevoilor și dorințelor omenești de toate felurile, indiferent dacă ele sunt „materiale” sau „spirituale” sau morale. În locul cuvântului „satisfacție” am putea întrebuința cuvântul „fericire”, dacă nu am avea să ne temem de neînțelegerile la care a dat loc controversa asupra hedonismului și eudemonismului.
Satisfacția este subiectivă. Filosofia socială modernă a accentuat atât de net acest adevăr prin contrast cu teoriile precedente, încât există o tendință de a uita că structura fiziologică a omenirii și unitatea de concepție și emoție care ia naștere din tradiție creează o asemănare de vederi profundă privind nevoile și mijloacele de a le satisface. Tocmai această asemănare de vederi este ceea ce face societatea posibilă. Oamenii sunt în stare să trăiască laolaltă tocmai pentru că au scopuri comune. Față de acest fapt, că majoritatea țelurilor, și acestea încă cele mai importante, sunt comune marii mase a omenirii, faptul că unele țeluri aparțin numai câtorva este de importanță secundară.
Prin urmare, diviziunea obișnuită între motive economice și non-economice este invalidată de faptul că, pe de o parte, țelul activității economice este situat în afara limitelor științei economice și, pe de alta, că orice fel de activitate rațională este economică. Există totuși o bună justificare pentru separația activităților „pur economice” – adică a activităților susceptibile de a fi evaluate în bani – de toate celelalte forme de activitate. Căci, după cum am văzut mai înainte, în afara sferei calculului monetar rămân numai țelurile intermediare, care sunt capabile de a fi evaluate prin examinare imediată; și odată această sferă părăsită, va fi necesar să se facă apel la astfel de judecăți. Recunoașterea acestei necesități este ceea ce oferă ocazia pentru distincția pe care am discutat-o.
Dacă, de pildă, o națiune dorește să facă război, nu este legitim ca această dorință să fie considerată în mod necesar irațională pentru că motivul de război este situat în afara acelora considerate în mod obișnuit ca „economice” – așa cum poate fi cazul cu războaiele religioase. Dacă națiunea se decide pentru război în deplină cunoștință a tuturor faptelor, pentru că judecă țelurile avute în vedere ca fiind mai importante decât sacrificiul pe care îl implică și pentru că socotește războiul ca mijlocul cel mai potrivit pentru a-l atinge, atunci războiul nu poate fi privit ca irațional. Nu este necesar la acest punct să decidem dacă supoziția aceasta este sau poate fi vreodată adevărată. Tocmai aceasta este ceea ce va trebui să fie examinat când se ajunge la alegerea dintre război și pace. Această deosebire pe care am discutat-o a fost introdusă anume cu scopul de a pune claritate într-o astfel de examinare.
Este nevoie să se reamintească numai cât de des războaiele sau tarifele vamale sunt recomandate ca „afaceri bune” din punct de vedere „economic”, pentru a înțelege cât de des se uită aceasta. Cât de clare ar fi fost discuțiile politice ale secolului trecut dacă s-ar fi păstrat în minte deosebirea dintre motivele de acțiune „pur economice” și „non-economice”.
NOTE
1. A fost lăsat în grija școlii empirico-realiste, cu teribila ei confuzie a tuturor conceptelor, să explice principiul economic ca un principiu specific al producției într-o economie monetară. De exemplu: Lexis, Allgemeine Volkswirtschaftslehre, Berlin și Leipzig, 1910, pag. 15.
2. Amonn, Objekt und Grundbegriffe der theoretischen Nationalökonomie, Viena și Leipzig, 1927, pag. 185.
3. J. S. Mill, „Das Nützlickeitsprinzip”, tradus de Wahrmund, Gesammelte Werke, ed. germană a lui Th. Gomperz, Leipzig, 1869, vol. I, pag. 125-200.
4. Schumpeter, Das Wesen und der Hauptinhalt der theoretischen Nationalökonomie, Leipzig, 1908, pag. 50, 80.
5. Remarcile următoare reproduc părți din eseul autorului Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen, Archiv für Sozialwissenschaft, vol. XLVII, pag. 86-121.
6. Cuhel, Zur Lehre von den Bedürfnissen, Innsbruck, 1907, pag. 198.
7. Wieser, Über den Ursprung und die Hauptgesetze des wirtschaftlichen Wertes, Viena, 1884, pag. 185 et seq.
8. Gottl-Otthlienfeld, „Wirtschaft und Technik”, Grundriss der Sozialökonomik, II, Tübingen, 1914, pag. 216.
9. Neurath recunoștea de asemenea aceasta; Durch die Kriegswirtschaft zur Naturalwirtschaft, München, 1919, pag. 216 et seq. Autorul afirmă că orice economie complet administrativă (planificată) este finalmente o economie naturală (sistem de troc). „A socializa înseamnă deci a propune economia naturală”. Neurath, cu toate acestea, nu a recunoscut dificultățile de neînvins pe care calculul economic le-ar întâmpina într-o economie socialistă.
10. Passow, Kapitalismus, eine begrifflich-terminologische Studie, Jena, 1918, pag. 1 et seq. În ediția a doua, publicată în 1927, Passow a exprimat părerea că, în lumina literaturii celei mai recente, termenul „capitalism” ar putea cu timpul să-și piardă coloratura morală (pag. 15, nota 2).
11. Carl Menger, „Zur Theorie des Kapitals”, Jahrbücher für Nationalökonomie und Statistik, Vol. XVII, pag. 41.
