Utilizarea cunoașterii în societate

I

Care este problema pe care dorim sa o rezolvăm când încercăm să construim o ordine economică rațională?

Dacă ne bazăm pe anumite ipoteze familiare răspunsul este suficient de simplu. Dacă deținem toată informația relevantă, dacă plecăm de la un sistem dat de preferințe și dacă avem o cunoaștere completă despre mijloacele disponibile, problema care rămâne este una de logică pură. Adică, răspunsul la întrebarea referitoare la care este cea mai bună utilizare a mijloacelor disponibile este implicită în premisele noastre. Condițiile pe care soluția acestei probleme de găsire a optimului trebuie să le satisfacă au fost deja îndeplinite în mod satisfăcător și pot fi expuse sub formă matematică: pe scurt, ratele marginale de substituție între oricare două bunuri sau factori trebuie să fie aceleași în toate utilizările lor alternative.

Totuși, trebuie subliniat că aceasta nu este problema economică cu care societatea se confruntă. Și calculul economic pe care l-am dezvoltat pentru a rezolva aceasta problemă logică, deși este un pas important spre rezolvarea problemei economice a societății, nu ne oferă încă un răspuns la ea. Motivul este că „informațiile” de la care pornește calculul economic la nivelul societății nu sunt niciodată „date” unei singure minți care ar putea să determine totalitatea implicațiilor și nu vor fi date niciodată în acest mod. Caracterul straniu al acestei probleme a unei ordini economice raționale este determinat precis de faptul că niciodată nu dispunem în formă concentrată sau integrată de informația cu privire la circumstanțele de care trebuie să ne folosim, ci doar de fragmente dispersate, incomplete și adesea contradictorii de informație deținute de indivizi diferiți. Problema economică a societății nu este deci de a aloca resursele „date” – dacă „date” este interpretat ca disponibile unei singure minți care rezolvă deliberat problema ce decurge din „informațiile” respective. Este mai degrabă o problemă de cum să asigurăm cea mai bună utilizare a resurselor cunoscute de către oricare din membrii societății, pentru a atinge scopuri a căror importanță relativă o cunosc doar acei indivizi. Sau, pe scurt, este o problemă de utilizare a cunoașterii care nu este dată în totalitatea ei nimănui.

Îmi este teamă că aceasta caracteristică a problemei fundamentale mai degrabă a obscurizat decât să ilumineze multe dintre rafinamentele recente ale teoriei economice, cu precădere cele care utilizează matematica. Deși problema principală pe care vreau să o abordez în această lucrare este problema unei organizări economice raționale, pe parcurs voi fi nevoit mereu și mereu să fac referire la legăturile apropiate ale acesteia cu anumite întrebări metodologice. Multe dintre punctele pe care doresc să le subliniez sunt într-adevăr concluzii către care diverse fire logice au tins în mod neașteptat să conveargă. Dar acesta nu e nici un accident, după cum văd eu în prezent aceste probleme. Îmi pare că multe dintre disputele curente cu privire atât la teoria cât și la practica economică au originea comună într-o înțelegere eronată cu privire la natura problemei economice a societății. Această înțelegere eronată este la rândul ei datorată unui transfer eronat către fenomenele sociale a obiceiurilor intelectuale pe care le-am dezvoltat în studiul fenomenelor naturale.

II

Prin „planificare” descriem în limbaj uzual ansamblul de decizii interconectate cu privire la alocarea resurselor disponibile. În acest sens, toată activitatea economică este planificare și, în orice societate în care colaborează numeroși oameni, această planificare, oricine ar realiza-o, va trebui într-o anumită măsură să se bazeze pe informația care, în primă instanță, nu este disponibilă planificatorului ci altcuiva care trebuie cumva să o transmită acestuia. Diferitele moduri în care le este comunicată informația pe care oamenii își bazează planurile este problema centrală pentru orice teorie care explică procesul economic și problema cu privire la care este cea mai bună cale de a utiliza informația inițial dispersată între oameni este cel puțin una dintre problemele centrale de politică economică – sau de design al unui sistem economic eficient.

Răspunsul la această întrebare este legat de cealaltă întrebare care apare aici, respectiv cine va face planificarea. Aceasta este întrebarea în jurul căreia se centrează disputa cu privire la „planificarea economică”. Nu este o dispută dacă să se planifice sau nu. Este o dispută referitoare la întrebarea dacă planificarea să se facă central, de către o autoritate pentru tot sistemul economic, sau să se dividă în rândul indivizilor. Modul în care termenul de planificare se utilizează în controversa contemporană înseamnă necesarmente planificare-direcție centrală a întregului sistem economic după un singur plan unificator. Concurența, pe de altă parte, înseamnă descentralizarea planificării către mai multe persoane separate. Linia de mijloc între cele două, despre care discută numeroase persoane, dar puține vor să o vadă în practică, este delegarea planificării către industriile organizate, sau, cu alte cuvinte, monopoluri.

Care dintre aceste sisteme este mai probabil să fie eficient depinde în mare parte de întrebarea referitoare la care sistem ne așteptăm să utilizeze mai bine cunoașterea existentă. La rândul ei, aceasta depinde de întrebarea dacă este mai probabil să reușim să punem la dispoziția unei singure autorități centrale toată informația care ar trebui utilizată, dar care este inițial dispersată în rândul a numeroși indivizi diferiți, sau dacă poate fi distribuită indivizilor informația suplimentară care le este necesară pentru a-și coordona planurile între ei.

III

Devine evident că în acest moment poziția va fi diferită în funcție de diferitele tipuri de cunoaștere. Răspunsul la întrebarea noastră va depinde preponderent de importanța relativă a diferitelor tipuri de cunoaștere; cele care sunt mai degrabă la dispoziția indivizilor particulari și cele care ne-am aștepta într-o mai mare măsură să le găsim în posesia unei autorități formate din experți bine aleși. Dacă în ziua de astăzi este atât de larg acceptat că cea din urmă este poziția corectă, asta este pentru că un anume tip de cunoaștere, respectiv cunoașterea științifică, ocupă acum un loc atât de proeminent în imaginația publicului că tindem să uităm că acesta nu este singura care e relevantă. Se poate admite că, în ceea ce privește cunoașterea științifică, un grup de experți aleși în mod corect se poate găsi în cea mai bună poziție pentru a folosi toată cunoașterea disponibilă – dar acum doar am mutat dificultatea către problema alegerii experților. Ceea ce vreau să subliniez este că, și dacă presupunem că această problemă poate fi gata rezolvată, e doar o mică parte dintr-o problemă mai amplă.

Astăzi este aproape o erezie să sugerezi că această cunoaștere științifică nu este suma tuturor cunoașterilor. Dar puțină reflecție va arăta că există fără îndoială un segment foarte important dar dezorganizat de cunoaștere care în nici un caz nu poate fi numit științific în sensul cunoașterii de reguli generale: cunoașterea circumstanțelor particulare de timp și loc. În acest domeniu fiecare individ are practic un avantaj față de toți ceilalți pentru că posedă informație unică ce se poate utiliza în mod benefic, dar care poate fi utilizată numai dacă deciziile ce depind de ea sunt lăsate la latitudinea lui sau sunt luate cu cooperarea sa activă. Trebuie să ne reamintim doar cât de mult e de învățat în orice ocupație după ce ne-am finalizat pregătirea teoretică, ce parte considerabilă din viața noastră ne-o petrecem învățând slujbe particulare și cât de valoroase sunt informațiile în viață cu privire la oameni, condiții locale sau circumstanțe speciale. Să știi de existența unei mașini nefolosite la capacitate sau de abilitatea unui individ care ar putea fi mai bine utilizată sau să ai cunoștință despre un stoc în surplus ce poate fi folosit când furnizarea a fost întreruptă este din punct de vedere social chiar la fel de util ca a deține informații despre tehnici alternative superioare de producție. Expeditorul care își câștigă existența folosind capacitatea unor nave care altfel ar fi circulat goale sau încărcate pe jumătate sau agentul imobiliar a cărui cunoaștere este una compusă aproape în exclusivitate din oportunități temporare sau intermediarul care câștigă de pe urma diferențelor locale dintre prețurile bunurilor – toți îndeplinesc funcții eminamente utile bazate pe cunoașterea specială a circumstanțelor de moment care nu sunt cunoscute altora.

Este un fapt curios că acest tip de cunoaștere este astăzi văzut cu un fel de dispreț și că oricine câștigă un avantaj folosind astfel de informații față de cineva care este mai bine echipat cu cunoaștere teoretică sau tehnică este aproape acuzat că a acționat reprobabil. A câștiga un avantaj prin cunoașterea superioară a facilităților de comunicare sau transport este văzut aproape ca lipsă de onestitate, deși este la fel de important ca societatea să se folosească de cele mai bune oportunități de acest gen la fel ca în cazul utilizării celor mai recente descoperiri științifice. Această prejudecată a afectat într-o măsură considerabilă atitudinea cu privire la comerț în general în comparație cu cea față de producție. Chiar și economiștii care se consideră cu certitudine imuni la erorile materialiste primitive din trecut fac în mod constant aceeași greșeală când e vorba de activități direcționate către achiziția informaților practice de această natură – aparent pentru că în schema lor toate aceste cunoștințe sunt „date”. Ideea comună acum pare să fie că toată această cunoaștere ar trebui să fie la dispoziția tuturor și reproșul de iraționalitate adresat ordinii economice existente este în mod frecvent bazat pe faptul că lucrurile nu stau așa. Această viziune trece cu vederea faptul că metoda prin care astfel de cunoaștere poate fi cât se poate de răspândită este chiar problema la care trebuie să găsim o soluție.

IV

Astăzi este la modă să se minimizeze importanța cunoașterii circumstanțelor particulare de timp și de loc, fiind îndeaproape corelată cu importanța redusă ce este acum asociată schimbării în sine. Într-adevăr, sunt anumite momente când asumpțiile făcute (de obicei numai implicit) de „planificatori” diferă de cele făcute de oponenții lor în ceea ce privește semnificația și frecvența schimbărilor ce vor aduce alterări semnificative ale planurilor de producție. Desigur, dacă s-ar putea realiza planuri economice detaliate pentru perioade suficient de lungi în avans și s-ar putea urma îndeaproape, sarcina de a formula un plan comprehensibil ce ar guverna toată activitatea economică ar fi mult mai puțin formidabilă.

Este probabil demn de menționat că întotdeauna problemele economice apar numai ca niște consecințe ale schimbării. Atâta timp cât lucrurile continuă așa cum au fost, sau cel puțin așa cum ne-am așteptat să fie, nu apar probleme noi care să necesite o decizie și nici necesitatea de a formula un nou plan. Credința că schimbările, sau cel puțin ajustările de zi cu zi, au devenit mai puțin importante în momentele actuale implică ipoteza controversată că și problemele economice au devenit mai puțin importante. Această credință în diminuarea importanței schimbării este, din acest motiv, de obicei susținută de aceiași oameni care argumentează că importanța considerațiunilor economice a căpătat un rol secundar datorită importanței crescânde a cunoștințelor tehnologice.

Este adevărat că, folosind mașinăria modernă de producție, deciziile economice sunt acum necesare numai la intervale lungi de timp, spre exemplu când o nouă fabrică este construită sau când un nou proces este introdus? Este adevărat că, odată ce o fabrică a fost construită, restul este mai mult sau mai puțin mecanic, determinat de tipul fabricii, lăsând foarte puține variabile să fie adaptate la circumstanțele de moment ce se află într-o perpetuă schimbare?

Credința destul de răspândită într-un răspuns afirmativ nu este, din câte pot să-mi dau seama, născută din experiența practică a oamenilor de afaceri. În orice moment într-o industrie competitivă – și numai o astfel de industrie poate servi ca test – sarcina de a ține costurile scăzute este una constantă și necesită o mare parte din energia managerului. Printre principiile comune ale experienței de afaceri care nu par să fie la fel de familiare economiștilor se numără și acela că este foarte ușor pentru un manager ineficient să disipeze diferențialele pe care se bazează profitabilitatea și că este posibil, folosind aceleași facilități tehnologice, să produci cu o mare varietate de costuri. Însăși puterea dorinței constant exprimate de producători și ingineri, de a fi lăsați să acționeze neafectați de considerațiunile de costuri monetare, este o mărturie elocventă a gradului în care acești factori intră în munca lor de zi cu zi.

Un motiv pentru care economiștii sunt din ce în ce mai apți să uite de micile schimbări constante care creează întregul tabloul economic este probabil preocuparea lor crescândă cu agregatele statistice, care arată o stabilitate mult mai mare decât mișcările de detaliu. Stabilitatea comparativă a agregatelor nu poate totuși să fie explicată – așa cum statisticienii par să facă ocazional – prin legea numerelor mari sau prin compensarea mutuală a schimbărilor aleatorii. Numărul de elemente cu care avem de a face nu este suficient de mare pentru ca astfel de forțe accidentale să producă stabilitate. Fluxul continuu de bunuri și servicii este menținut prin ajustări constante deliberate, prin noi dispoziții date în fiecare zi în lumina circumstanțelor care nu erau cunoscute în ziua precedentă, prin eforturile lui B care ia locul lui A când acesta din urmă dă greș. Chiar și marile fabrici mecanizate continuă să funcționeze în mare parte datorită unui mediu pe care se pot baza pentru tot soiul de nevoi neașteptate: țigle pentru acoperiș, hârtie pentru formulare și toate cele o mie și una de tipuri de echipament pe care nu și le pot produce și pe care planurile de funcționare ale fabricii le solicită să fie disponibile pe piață.

Aici este probabil momentul unde ar trebui să subliniez pe scurt că tipul de cunoaștere despre care am vorbit este prin natura sa incapabil să intre în statistici și deci nu poate fi transferat autorității centrale sub formă de statistică. Statisticile pe care o astfel de autoritate centrală ar trebui să le folosească ar fi realizate făcând abstracție exact de diferențele minore dintre lucruri, prin punerea laolaltă, ca resurse de același tip a lucrurilor care diferă în ceea ce privește locul, calitatea și alte particularități, într-un asemenea mod în care ar afecta semnificativ o decizie specifică. De aici decurge că planificarea centrală care se bazează pe informația statistică, prin însăși natura sa, nu poate ține cont în mod direct de aceste particularități de spațiu și timp și că planificatorul central va fi nevoit să găsească un mod sau altul pentru ca deciziile ce țin de acestea să fie lăsate la nivelul „omului de la fața locului”.

V

Dacă putem să fim de acord că problema economică a societății este în cea mai mare parte una de adaptare rapidă la schimbările circumstanțelor de timp și de loc, ar trebui să decurgă că în ultimă instanță deciziile trebuie să fie lăsate oamenilor care sunt familiari cu aceste circumstanțe, care au știință directă despre schimbările relevante și despre resursele care sunt disponibile imediat pentru realizarea lor. Nu avem cum să ne așteptăm ca această problemă să se rezolve mai întâi comunicând această cunoaștere către un organism central, care după ce a integrat cunoașterea, să dea ordine. Trebuie mai întâi să o rezolvăm printr-o formă de descentralizare. Dar asta ne rezolvă numai o parte din problemă. Avem nevoie de descentralizare pentru că numai așa putem să ne asigurăm că această cunoaștere a circumstanțelor de timp și de loc va fi utilizată cu promptitudine. Dar „omul de la fața locului” nu poate decide bizuindu-se strict pe cunoașterea sa limitată dar intimă a datelor din împrejurimile sale imediate. Tot rămâne problema legată de cum să-i comunicăm informațiile suplimentare de care are nevoie pentru a-și încadra decizia în tabloul schimbărilor sistemului economic în sens larg.

Cât de multă cunoaștere îi trebuie pentru a avea succes? Care dintre evenimentele ce au loc dincolo de orizontul cunoașterii sale imediate sunt relevante pentru decizia sa imediată și cât de mult trebuie să știe despre acestea? Cu greu putem găsi ceva ce se întâmplă undeva în lume care eventual să nu aibă efect asupra deciziei pe care ar trebui să o ia. Dar nu trebuie să știe despre aceste evenimente ca atare și nici despre toate efectele lor. Nu contează pentru el de ce la un moment dat sunt căutate șuruburile de o anumită mărime și nu o alta, de ce pungile de hârtie sunt mai disponibile decât cele de pânză sau de ce munca înalt calificată, sau un anumit tip de unelte mecanice, au devenit pe moment mai greu de obținut. Tot ce e relevant pentru el este cu cât mai mult sau mai puțin dificil au devenit de obținut în comparație cu alte lucruri de care este preocupat sau cu cât mai multă sau mai puțină urgență sunt cerute bunuri alternative pe care el le poate produce sau utiliza. Întotdeauna este o problemă legată de importanța relativă a anumitor lucruri de care se preocupă, iar cauzele care alterează această importanță relativă nu sunt importante pentru el dincolo de efectele pe care le au acele lucruri concrete asupra mediului său.

În acest sens ne ajută ceea ce am numit „calculul economic” (sau Logica Pură a Alegerii), cel puțin prin analogie, să vedem cum se poate rezolva această problemă, și chiar este rezolvată, de sistemul de prețuri. Nici măcar o minte singulară ce ar exercita controlul, în posesia tuturor informațiilor economice pentru un sistem economic de dimensiuni mici, nu ar putea – întotdeauna trebuie făcute anumite ajustări minore în alocarea resurselor – să ia în calcul în mod explicit toate relațiile dintre mijloace și scopuri care ar fi posibil afectate. Este într-adevăr marea contribuție a Logicii Pure a Alegerii faptul că a demonstrat decisiv că și o minte singulară ar putea rezolva acest tip de problemă numai prin construirea și utilizarea constantă a ratelor de echivalență (sau „valori” sau „rate marginale de substituție”), adică prin atașarea unui index numeric fiecărei resurse rare ce nu poate fi derivat din nici o proprietate deținută de către acel lucru în particular, dar care reflectă, sau în care este condensată, semnificația sa în lumina întregii structuri de mijloace-scopuri. În oricare mică schimbare mintea singulară va fi nevoită să ia în considerare numai acești indici cantitativi (sau „valori”) în care toată informația relevantă este concentrată și, prin ajustarea cantităților una câte una, ea poate să-și rearanjeze în mod adecvat dispozițiile fără să fie nevoită să rezolve tot puzzle-ul ab initio sau fără să fie nevoită la fiecare stadiu să cerceteze simultan toate ramificațiile.

În mod fundamental, într-un sistem în care cunoașterea faptelor este dispersată între numeroși indivizi, prețurile pot acționa pentru a coordona acțiunile separate ale diferitelor persoane în același mod în care valorile subiective ajută individul să-și coordoneze părțile din plan. Merită să contemplăm pentru o clipă un exemplu foarte simplu și obișnuit al felului în care acționează sistemul de prețuri, pentru a vedea exact ce realizează acesta. Să presupunem că undeva în lume apare o nouă oportunitate pentru utilizarea unei materii prime, să zicem staniu, sau că una dintre sursele de furnizare a staniului a fost eliminată. Nu contează pentru scopul nostru – și e relevant faptul că nu contează – care dintre aceste două cauze a făcut staniul să fie mai rar. Tot ce trebuie să știe utilizatorii de staniu este că o parte din staniul pe care obișnuiau să îl consume este acum folosit mai profitabil altundeva și că, în consecință, trebuie să economisească staniul. Nu este necesar ca marea majoritate a lor să știe unde au apărut nevoile mai urgente sau în favoarea căror alte nevoi trebuie să conserve stocurile. Dacă unii dintre ei au cunoștință directă despre noua cerere și alocă resursele către aceasta, și dacă oamenii care știu de noul decalaj astfel creat îl compensează din alte surse, efectul se va răspândi rapid prin tot sistemul economic și va influența nu doar toate utilizările staniului ci și toate lucrurile fabricate din el, și substitutele acestora și așa mai departe, și toate acestea se vor întâmpla fără ca marea majoritate a celor care au contribuit la aceste substituții să știe ceva despre cauza originală a lor. Întregul funcționează ca o singură piață, nu pentru că oricare dintre membrii săi cercetează tot domeniul, ci pentru că limitele orizonturilor individuale reduse se suprapun suficient pentru ca prin numeroșii intermediari informația relevantă să fie comunicată către toți. Simplul fapt că există un singur preț pentru o marfă – sau mai degrabă că prețurile locale sunt conectate într-o manieră determinată de costul de transport etc. – generează soluția la care (și este doar conceptual posibil) ar fi putut ajunge o singură minte care ar fi fost în posesia tuturor informațiilor care sunt de fapt dispersate printre toți oamenii care iau parte la proces.

VI

Trebuie să vedem sistemul de prețuri ca pe un mecanism de comunicare a informațiilor dacă dorim să înțelegem funcția sa reală – o funcție care, desigur, este îndeplinită mai puțin perfect pe măsură ce prețul devine mai rigid. (Chiar și când prețurile cotate ar deveni destul de rigide, totuși, forțele ce ar opera prin modificări în preț tot operează într-o măsură considerabilă prin modificări în alte clauze ale contractului). Cel mai important fapt legat de acest sistem este economisirea cunoașterii cu care operează sau mai exact cât de puțin trebuie să știe participanții individuali pentru a fi capabili să ia măsurile corecte. Sub formă prescurtată, printr-un soi de simbol, numai cea mai esențială informație este transmisă, și transmisă numai către cei interesați. Este mai mult decât o metaforă să descriem sistemul de prețuri ca pe o mașinărie de înregistrare a schimbărilor sau un sistem de telecomunicații ce permite producătorilor individuali să urmărească numai mișcările unui număr mic de semnale așa cum un inginer ar urmări limbile câtorva cadrane, pentru a ajusta activitatea lor la schimbări despre care este posibil să nu cunoască nimic mai mult decât ce este reflectat în mișcarea prețurilor.

Desigur, aceste ajustări probabil nu sunt niciodată „perfecte” în sensul în care economistul le concepe în analiza sa la echilibru. Dar îmi este teamă că obiceiurile noastre teoretice, prin care abordăm problema cu presupunerea de cunoaștere mai mult sau mai puțin perfectă din partea aproape a tuturor, ne-au făcut oarecum orbi față de adevărata funcție a mecanismului prețurilor și ne-a condus către aplicarea unor standarde destul de înșelătoare în evaluarea eficienței sale. Minunea este că într-un caz ca cel al unei penurii de o anumită materie primă, fără vreun fel de ordin deliberat, fără ca mai mult decât poate o mână de oameni să știe cauza, zeci de mii de oameni a căror identitate nu ar putea fi stabilită în luni de investigații sunt făcuți să folosească materialul sau produsele rezultate din acesta cu mai multă chibzuință; adică se mișcă în direcția corectă. Aceasta este o minune suficientă chiar dacă, într-o lume în continuă schimbare, nu toți vor reuși atât de bine încât ratele lor de profit să se mențină întotdeauna la același nivel sau la nivelul „normal”.

Am folosit intenționat cuvântul „minune” pentru a șoca cititorul și a-l scoate din starea de nonșalanță cu care luăm adesea de bună funcționarea mecanismului. Sunt convins că dacă ar fi fost rezultatul deliberat al designului uman și dacă oamenii care sunt ghidați de schimbările de prețuri ar înțelege că deciziile lor au semnificație mult dincolo de scopurile lor imediate, acest mecanism ar fi fost aclamat ca una dintre cele mai triumfale reușite ale minții umane. Ghinionul său este cel dublu de a nu fi produsul designului uman și ca oamenii ghidați de el de obicei să nu știe de ce sunt determinați să facă ceea ce fac. Dar cei care vociferează pentru „o direcție conștientă” și care nu pot să creadă că un lucru care a evoluat fără design (și chiar fără înțelegerea noastră) ar trebui să rezolve probleme pe care noi nu ar trebui să le putem rezolva în mod conștient ar trebui să-și amintească acest lucru: problema este exact cum putem extinde utilizarea resurselor noastre dincolo de orizontul de control al oricărei minți singulare; și, prin urmare, cum să renunți la nevoia de control conștient și cum să oferi stimulente care să îi facă pe indivizi să facă lucrurile dorite fără ca cineva să le spună ce să facă.

Problema cu care ne întâlnim aici nu este în nici un caz tipică economiei ca știință, ci apare în conexiune cu aproape toate fenomenele cu adevărat sociale, cu limbajul și cu cea mai mare parte a moștenirii noastre culturale și constituie chiar centrul teoretic al problemei tuturor științelor sociale. După cum a spus într-o alt context Alfred Whitehead, „este un truism profund greșit, repetat în toate carnețelele și de către persoanele importante când își țin discursurile, că trebuie să cultivăm obiceiul de a ne gândi la ceea ce facem. Corect este exact opusul. Civilizația avansează prin creșterea numărului de operațiuni pe care le facem fără să ne gândim la ele”. Acest lucru are o importanță crucială în sfera socială. În mod constant utilizăm formule, simboluri și reguli a căror însemnătate nu o înțelegem și prin utilizarea lor beneficiem de asistența unei cunoașteri de care noi ca indivizi nu dispunem. Am dezvoltat aceste practici și instituții prin construirea pe temelia obiceiurilor și instituțiilor care s-au dovedit de succes în sfera lor și care au devenit la rândul lor fundația civilizației construită de noi.

Sistemul de prețuri este doar una dintre acele formațiuni pe care omul a învățat să o folosească (deși încă este foarte departe de a învăța să o utilizeze în cel mai bun mod cu putință) după ce a dat peste ele fără să le înțeleagă. Prin ea a devenit posibilă nu numai o diviziune a muncii, ci și o utilizare coordonată a resurselor bazate pe o cunoaștere împărțită în mod egal. Oamenii cărora le place să batjocorească orice sugestie conform căreia acest lucru poate fi adevărat distorsionează de obicei argumentul insinuând că se afirmă că printr-un soi de miracol a apărut spontan exact acel tip de sistem care este cel mai potrivit pentru civilizația modernă. Este invers: omul a fost capabil să dezvolte acea diviziune a muncii pe care se bazează civilizația noastră pentru că s-a întâmplat să dea peste o metodă care a făcut-o posibilă. Dacă nu ar fi făcut așa, tot ar fi putut să dezvolte un alt tip de civilizație, cu totul diferit, ceva cum ar fi „statul” termitelor sau alt tip cu totul imposibil de imaginat. Tot ce putem spune este că nimeni nu a reușit încă să proiecteze un sistem alternativ în care să poată fi păstrate anumite caracteristici ale celui existent, care sunt dragi chiar și celor care îl atacă cel mai violent – cum ar fi mai ales măsura în care individul își poate alege țelurile și, prin urmare, poate să-și folosească în mod liber propriile cunoștințe și abilități.

VII

Din multe puncte de vedere este benefic că disputa cu privire la indispensabilitatea sistemului de prețuri pentru orice calcul rațional într-o societate complexă nu se mai desfășoară acum în întregime între tabere cu opinii politice diferite. Teza conform căreia fără sistemul de prețuri nu am putea păstra o societate bazată pe o diviziune muncii atât de extinsă ca a noastră a fost întâmpinată cu un urlet de batjocură când a fost prima dată enunțată de von Mises acum douăzeci și cinci de ani. Astăzi dificultățile pe care unii încă le găsesc în acceptarea tezei nu mai sunt preponderant politice și asta creează o atmosferă mult mai productivă pentru discuții rezonabile. Când îl vedem pe Leon Troțki afirmând „contabilitatea economică nu e posibilă fără relații de piață”; când Profesorul Oskar Lange promite Profesorului von Mises o statuie în sălile de marmură ale viitorului Consiliu de Planificare Centrală și când Profesorul Abba P. Lerner îl redescoperă pe Adam Smith și subliniază că utilitatea esențială a sistemului de prețuri constă în influențarea individului, în timp ce-și urmărește propriul interes, să facă ceea ce este în interesul general, diferențele într-adevăr nu mai pot fi atribuite prejudecăților politice. Dezacordul ce rămâne pare să fie datorat diferențelor de ordin pur intelectual, sau mai precis, metodologic.

O afirmație recentă a lui Joseph Schumpeter în Capitalism, Socialism and Democracy ilustrează în mod clar una dintre diferențele metodologice la care ne referim. Autorul ei este proeminent printre economiștii care abordează fenomenele economice în lumina unui anumit tip de pozitivism. Din acest motiv, pentru el aceste fenomene constituie cantități date în mod obiectiv de bunuri ce în mod direct se influențează unele pe altele, aproape, cel puțin așa ar părea, fără nici o intervenție din partea minților umane. Numai în acest context pot explica următoarea afirmație (pentru mine surprizătoare). Profesorul Schumpeter consideră că posibilitatea calculului rațional în absența piețelor pentru factorii de producție derivă pentru teoretician „din propoziția elementară că evaluarea („cererea”) bunurilor de consum de către consumatori duce ipso facto și la evaluarea mijloacelor de producție care sunt folosite în producerea acelui bun”.[1]

În sens literal, afirmația este pur și simplu neadevărată. Consumatorii nu fac nimic de acest gen. „Ipso facto”-ul Profesorul Schumpeter probabil înseamnă că evaluarea factorilor de producție este implicată în, sau derivă necesarmente din, evaluarea bunurilor de consum. Dar nici asta nu este, de asemenea, adevărat. Implicația este o relație logică ce poate fi afirmată cu sens numai dacă propozițiile sunt simultan disponibile uneia și aceleiași minți. Este totuși evident că valoarea factorilor de producție nu depinde numai de valoarea bunurilor de consum ci și de condițiile de ofertă ale respectivilor factori de producție. Numai o minte căreia toate aceste informații i-ar fi cunoscute în mod simultan ar putea să afle răspunsul din ele. Totuși, problema practică apare tocmai pentru că aceste informații nu sunt niciodată date unei minți singulare și pentru că, în consecință, pentru a afla soluția trebuie să utilizăm informația dispersată printre numeroși indivizi.

Deci, problema nu este în nici un caz rezolvată dacă putem să arătăm că toate datele, dacă acestea ar fi fost cunoscute unei singure minți (așa cum presupunem ipotetic că ele sunt date economistului în calitate de observator), ar determina o soluție unică; dimpotrivă, ar trebui să arătăm cum o soluție este produsă pe baza interacțiunilor dintre persoane ce posedă fiecare numai cunoaștere parțială. Dacă presupunem că toată cunoașterea este dată unei singure minți în același fel în care presupunem că aceasta este dată economiștilor care încearcă să găsească explicații înseamnă să presupunem că problema nu există și să ignorăm tot ceea ce este important și semnificativ în lumea reală.

Faptul că un economist de talia Profesorului Schumpeter a căzut în capcana pe care ambiguitatea termenului „date” o întinde celui neatent cu greu poate fi interpretat ca o simplă eroare. Asta sugerează mai degrabă că există ceva fundamental greșit în abordarea care ignoră în mod uzual o parte esențială a fenomenelor cu care trebuie să avem de-a face: imperfecțiunea inevitabilă a cunoașterii umane și, în consecință, nevoia unui proces prin care informația este în mod constant dobândită și comunicată. Orice abordare, cum ar fi cea a economiei matematizate cu ecuațiile sale simultane, care practic pleacă de la prezumpția că faptele obiective corespund cunoașterii oamenilor, ignoră sistematic ceea ce este sarcina noastră de a explica. Este departe de mine gândul de a nega că sistemul nostru de echilibru îndeplinește o funcție utilă. Dar, când se ajunge la stadiul în care acesta îi derutează pe principalii noștri gânditori înspre a-i face să creadă că situația pe care o descrie este direct relevantă pentru soluția la probleme practice, este clar momentul în care trebuie să ne reamintim că nu are nimic de a face cu procesul social și că este numai o unealtă preliminară necesară pentru studiul problemei principale.

[Traducere de Alexandru Pătruți. Apărut în The American Economic Review, Vol. 35, Nr. 4. (Sep., 1945), pp. 519-530.]

Note:

  1. Joseph Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy (New York: Harper, 1942), p. 175. Profesorul Schumpeter este, cred, și autorul mitului după care Pareto și Barone ar fi „rezolvat” problema calculului economic. Tot ce au făcut aceștia, ca și mulți alții, a fost să precizeze condițiile pe care o alocare rațională a resurselor ar trebui să le satisfacă și să sublinieze faptul că acestea erau esențialmente aceleași cu condițiile de echilibru ale unei piețe competitive. Asta reprezintă cu totul altceva decât a arăta cum o alocare a resurselor care satisface aceste condiții se poate găsi în practică. Însuși Pareto (de unde Barone practic a luat tot ce are de spus), departe de a afirma că a rezolvat problema practică, neagă explicit că poate fi rezolvată fără ajutorul pieței. Vezi lucrarea sa Manuel d’économie politique, tradusă de Alfred Bonnet, 2nd ed. (Paris: Marcel Giard, 1927), pp. 233– 34. Pasajul relevant este citat într-o traducere în engleză la începutul articolului meu „Socialist Calculation: The Competitive ‘Solution’ ”, din Economica, n.s., vol. 8, Mai 1940, p. 125.
Scris de
F.A. Hayek
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!