Umanitaristul cu ghilotina

Expresia „umanitaristul cu ghilotina” s-a clasicizat ca o descriere a utilizării mijloacelor politice pentru facerea de bine, pentru folosirea agresiunii în urmărirea scopurilor nobile cu efecte dezastruoase, pentru uciderea oamenilor în numele salvării lor. Un text cât se poate de actual, cu precizarea că azi avem parte de umanitarismul cu carantina.

Fragment din „Zeul mașinăriei” (1943), o carte de referință pentru tradiția libertariană americană. Traducere de Valentin Berceanu.

Cel mai mult rău în lume este făcut, în mod paradoxal, de oameni buni și nu doar din întâmplare, lipsă de previziune sau omisiune. Acest rău este însuși rezultatul acțiunilor lor deliberate, în care perseverează îndelung și pentru care se consideră motivați de idealuri înalte sau justificați de scopuri virtuoase.

Acest adevăr poate fi demonstrat și teoretic; de altfel, la nivel conceptual nici nu s-ar putea întâmpla în alt mod. Procentul persoanelor cu adevărat maligne, vicioase sau depravate este neapărat mic, pentru că nici o specie nu ar putea supraviețui dacă membrii ei ar fi în mod obișnuit și conștient înclinați să se rănească reciproc. Distrugerea totală este atât de ușor de atins încât chiar și o minoritate de intenții malefice persistente ar putea extermina în scurt timp majoritatea inocentă a persoanelor dispuse către bine. Crima, furtul, jaful și distrugerea sunt facil la îndemâna fiecărui individ în orice moment. Dacă se presupune că oamenii sunt reținuți doar de frică sau de forță, atunci ce ar fi acela sau aceea de care se tem, sau cine ar răspunde cu forță împotriva lor dacă toți oamenii ar avea aceeași mentalitate?

Cu siguranță, dacă s-ar putea calcula răul făcut de criminalii intenționați, numărul crimelor, gradul de daune și pierderi, acesta ar fi considerat neglijabil în suma totală a morților și a devastărilor cauzate ființelor umane de către semenii lor. Prin urmare, este evident că în perioadele în care milioane de oameni își află sfârșitul, când se practică tortura, când foametea devine lege, când politica opresivă este unica politică, așa cum s-a ajuns în prezent într-o mare parte a lumii și așa cum a fost adesea în trecut, trebuie ca aceasta să fie la cererea a foarte multor oameni buni sau chiar prin acțiunea lor directă, pentru ceea ce ei consideră a fi un scop merituos. Când nu sunt executanții imediați, aceștia pot fi cu siguranță consemnați între cei care acordă aprobare, elaborează justificări sau trec faptele sub tăcere și descurajează orice aducere a faptelor în discuție.

Evident, acest lucru nu ar putea avea loc fără un motiv bine determinat. Și trebuie să fie bine înțeles, din pasajul de mai sus, că prin oameni buni ne referim chiar la oameni buni, persoane care nu ar acționa, din proprie intenție conștientă, pentru a face rău semenilor și nici să ajute astfel de acte, fie fără voie, fie pentru un beneficiu personal. Oamenii buni le doresc binele semenilor lor și doresc să-și ghideze propriile acțiuni în consecință. Mai mult, nu presupunem aici nicio „transformare a valorilor”, care să confunde binele cu răul, nici nu sugerăm că binele ar produce răul sau că nu ar exista nicio diferență între bine și rău sau între persoanele bune și persoanele rele; nici nu dorim să sugerăm că virtuțile oamenilor buni nu ar fi cu adevărat virtuți.

Prin urmare trebuie să existe o eroare foarte gravă în chiar mijloacele prin care încearcă acești oameni să-și atingă scopurile. Trebuie să existe o eroare în axiomele lor primare, pentru a le permite să continue să folosească astfel de mijloace. Ceva este extrem de eronat în procedură, undeva. Ce să fie?

Cu siguranță măcelurile comise din când în când de către barbarii care invadează regiunile cu populație așezată sau chiar cruzimile capricioase ale tiranilor declarați nu constituie nici măcar o zecime din ororile comise de conducătorii cu bune intenții.

Privind numai la istoria ce a ajuns la noi, vechii egipteni au fost înrobiți de faraon printr-o schemă binevoitoare de „normalizare a grânarelor”. Au fost adoptate dispoziții pentru constituirea de rezerve împotriva foametei; și apoi oamenii au fost obligați să facă schimb din propria proprietate și libertate pentru a primi astfel de rezerve ce le fuseseră luate anterior din propria lor producție. Duritatea inumană a vechilor spartani a fost, de asemenea, practicată pentru un ideal civic de virtute.

Primii creștini au fost persecutați din motive de stat, pentru bunăstarea publică; iar ei s-au opus în virtutea dreptului la individualitate, fiecare pentru că avea un suflet propriu. Cei uciși de Nero pentru sport au fost puțini în comparație cu cei uciși de împărații ulteriori din motive strict „morale”. Gilles de Retz, care a ucis copii pentru a-și satisface o perversiune bestială, a ucis nu mai mult de cincizeci sau șaizeci de oameni în total. Cromwell însă a ordonat masacrul a treizeci de mii de persoane o dată, inclusiv sugari, în numele „dreptății”. Până și brutalitățile lui Petru cel Mare au avut pretextul unui plan presupus a fi în beneficiul supușilor săi.

Războiul actual, început cu un tratat mincinos făcut de două națiuni puternice (Rusia și Germania), pentru a-și putea zdrobi în liniște vecinii mai mici, tratatul fiind încălcat apoi printr-un atac surpriză asupra partenerului conspirator, ar fi fost imposibil fără puterea politică deținută în plan intern, putere care în ambele cazuri a fost preluată cu scuza că se face un bine națiunii.

Minciunile, violența, genocidul au fost executate mai întâi asupra oamenilor din ambele națiuni de către propriile lor guverne.

Putem spune fără să greșim că, în ambele cazuri, cei de la putere sunt ipocriți si malefici; că obiectivul lor conștient a fost încă de la început să facă rău; cu toate acestea, ei nu ar fi putut veni deloc la putere decât cu acordul și asistența oamenilor buni.

Regimul comunist din Rusia a câștigat puterea promițând-le pământ țăranilor, o promisiune ai cărei termeni erau deliberat mincinoși. Odată câștigată puterea, comuniștii au luat de la țărani pământul pe care îl dețineau deja – și i-au exterminat pe cei care s-au împotrivit. Acest lucru a fost planificat și intenționat; iar minciuna a fost lăudată drept „inginerie socială” de către admiratorii socialiști din America. Dacă aceasta este inginerie, atunci și vânzarea de stocuri miniere false este, de asemenea, inginerie.

Întreaga populație a Rusiei a fost pusă sub constrângere și teroare; mii de oameni au fost uciși fără proces, milioane au fost munciți până la moarte și au murit de foame în captivitate. De asemenea, întreaga populație a Germaniei a fost pusă sub constrângere și teroare, prin aceleași mijloace. Odată cu războiul, rușii din lagărele de prizonieri germane sau germanii din lagărele de prizonieri rusești nu au de suportat o soartă mai gravă sau mai dură decât aceea pe care compatrioții lor au îndurat-o și au suportat-o din partea propriilor guverne. Dacă e să fie vreo ușoară diferență, aceștia ajung să sufere mai puțin din răzbunarea dușmanilor declarați decât aveau de suferit din bunăvoința proclamată a compatrioților lor. Națiunile cucerite ale Europei, sub călcâiul rus sau german, se confruntă pur și simplu cu ceea ce rușii și nemții au trăit de ani de zile sub propriile lor regimuri naționale.

În plus, principalele figuri politice care dețin acum puterea în Europa, inclusiv cele care și-au vândut propriile țări invadatorilor, sunt socialiști, ex-socialiști sau comuniști – oameni al căror crez era binele colectiv.

Toate acestea fiind demonstrate dincolo de orice îndoială, avem spectacolul ciudat al omului care a condamnat la foamete milioane din proprii compatrioți, admirat de filantropi al căror scop declarat este să se asigure că toată lumea de pe pământ are un litru de lapte. Un absolvent cu diplomă, lucrător profesionist la o organizație caritabilă, a zburat până în partea cealaltă a globului pământesc pentru a-i lua un interviu acestui maestru al meseriei sale și pentru a-i scrie rapsodii după ce i se acordă un astfel de privilegiu. Pentru a se menține în funcție, în scopul mărturisit de a face bine, idealiști similari salută sprijinul politic al corupților, al proxeneților condamnați și al tâlharilor profesioniști. Afinitatea între aceste tipuri de oameni se dezvăluie invariabil atunci când apare ocazia. Dar care este această ocazie?

De ce filozofia umanistă a Europei din secolul al XVIII-lea a adus pe lume Regimul Terorii? Nu a fost o întâmplare; a rezultat din premisa, obiectivul și mijloacele originale propuse. Obiectivul este de a face bine altora ca o justificare primară a existenței; mijlocul este puterea colectivului; iar premisa este că „binele” este colectiv.

Rădăcina problemei este una etică, filosofică și religioasă, implicând relația omului cu universul, a facultății creatoare a omului cu Creatorul său. Divergența fatală apare atunci când nu recunoaștem normele vieții umane.

Evident, existența aduce multă durere și suferință. Sărăcia, boala și accidentele reprezintă probabilități ce pot fi reduse la un minimum, dar nu pot fi complet eliminate dintre pericolele cu care omenirea trebuie să se confrunte. Însă acestea nu reprezintă condiții de dorit, care trebuie realizate sau perpetuate.

În mod normal, copiii au părinți, iar majoritatea adulților sunt sănătoși în cea mai mare parte a vieții și sunt implicați într-o activitate utilă care le aduce un trai. Aceasta este ordinea naturală. Bolile sunt marginale. Ele ori pot fi ameliorate din surplusul marginal de producție, ori nu se poate face nimic. Prin urmare, nu se poate presupune că producătorul există numai pentru a-i servi non-producătorului, sănătosul pentru a-i servi bolnavului, competenții pentru a servi incompetenților; și nici orice persoană doar pentru a servi alteia. (Procedura logică, bazată pe ipoteza în care se consideră că o persoană există numai pentru a servi alteia, a fost deja explorată în societăți semibarbare, atunci când văduva sau urmașii unui mort erau îngropați de vii în mormântul acestuia.)

Marile religii, care sunt și mari sisteme intelectuale, au recunoscut întotdeauna condițiile ordinii naturale. Acestea leagă la ordinea naturală caritatea, bunăvoința, ca o obligație morală, ce trebuie satisfăcută din surplusul producătorului. Adică o fac secundară producției, din motivul inevitabil că fără producție nu ar putea fi nimic de dat. În consecință, prescriu cel mai sever regim, de îmbrățișat numai voluntar, pentru cei care doresc să-și dedice viața în totalitate lucrărilor de caritate, din contribuții. Întotdeauna aceasta este privită ca o vocație specială, deoarece nu ar putea fi un mod de viață generalizat. Întrucât cel care intermediază caritatea trebuie să obțină fondurile sau bunurile pe care le distribuie de la producători și nu are autoritatea de a comanda, trebuie să apeleze la rugăminți. Atunci când își extrage propriile mijloace de trai din astfel de pomană, el nu trebuie să aibă mai mult decât o simplă subzistență. Ca dovadă a vocației sale, intermediarul milei trebuie să renunțe chiar la fericirea vieții de familie ca să primească binecuvântarea religioasă formală. Niciodată nu are voie să-și extragă propriul confort din nenorocirea altora.

Ordinele religioase întrețineau spitale, creșteau orfani, distribuiau alimente. O parte din aceste pomeni era dată necondiționat, astfel încât să nu existe nicio constrângere sub mantia carității. Nu este decent să-l faci pe om să-și expună sufletul în schimbul pâinii zilnice. Aceasta este adevărata diferență atunci când caritatea este executată în numele lui Dumnezeu și nu pe principii umanitare sau filantropice. Dacă bolnavii erau vindecați, flămânzii hrăniți, orfanii avuți în grijă până creșteau, acestea erau cu siguranță lucruri bune, iar binele nu poate fi calculat doar în termeni fizici; dar astfel de acțiuni au fost destinate să-i protejeze pe beneficiari într-o perioadă de primejdie și să îi readucă la normal, dacă este posibil. Dacă cei aflați în dificultate s-ar fi putut ajuta parțial, cu atât mai bine. Dacă nu puteau, acest fapt era recunoscut. Dar reprezentanții din majoritatea ordinelor religioase făceau un efort concomitent pentru a fi ei înșiși productivi, pentru a putea da și din propriul lor surplus, în vreme ce distribuiau donațiile colectate. Când au îndeplinit o muncă productivă, cum ar fi construirea, predarea în școli la un preț rezonabil, lucratul pământului sau lucrul în industrie ori în domeniul artistic, rezultatele au fost de durată, nu numai în produsele specifice, ci și în extinderea cunoștințelor și a metodelor avansate, astfel încât pe termen lung au ridicat nivelul bunăstării generale. Și trebuie remarcat faptul că aceste rezultate durabile sunt derivate din auto-îmbunătățire.

Ce poate face, de fapt, un om pentru altul? El poate oferi din propriile fonduri și din timpul său tot ce-și poate permite. Dar el nu poate acorda facultăți pe care natura i le-a negat; nici nu-și dă propriile mijloace de subzistență fără a deveni el însuși dependent. Dacă își donează câștigurile, atunci trebuie să le câștige mai întâi. Cu siguranță, el are dreptul la viață de familie dacă poate întreține o soție și copii. Prin urmare, trebuie să rezerve suficient pentru el și familia sa pentru a continua producția. Nimeni, nici chiar dacă veniturile sale ar fi de zece milioane de dolari pe an, nu poate avea grijă de fiecare caz de nevoie din lume.

Dar, presupunând că nu are mijloace proprii și își imaginează, totuși, că poate să facă dintr-o dată din „ajutorul celorlalți” scopul său principal și modul său normal de viață, aceasta fiind doctrina centrală a crezului umanitar, cum ar trebui să o facă? Au fost publicate liste cu cazurile cele mai nevoiașe, certificate de fundațiile caritabile seculare care plătesc salarii frumoase propriilor angajați. Cei nevoiași au fost consultați, dar nu ajutați. Din donațiile primite, oficialii se plătesc pe ei înșiși mai întâi. Acest lucru este jenant chiar și pentru obrazul gros ca pielea de rinocer a filantropului profesionist. Dar cum poate fi evitată relevarea aceste ipocrizii? Dacă filantropul ar putea comanda mijloacele producătorului, în loc să ceară să primească o parte, atunci el ar putea pretinde credit chiar pentru producție, fiind în măsură să dea ordine producătorului. Apoi, el poate da vina pe producător pentru că nu a executat comanda de a produce mai mult.

Dacă obiectivul primar al filantropului, justificarea sa pentru a trăi, este să-i ajute pe alții, binele său suprem necesită ca alții să aibă nevoie de acest ajutor. Fericirea lui poate veni doar de pe urma mizeriei lor. Dacă dorește să ajute „umanitatea”, întreaga omenire trebuie să aibă nevoie de acest ajutor. Umanitaristul dorește să fie el cea mai importantă forță în viața altora. El nu poate admite nici ordinea divină, nici cea naturală, prin care oamenii au puterea să se ajute singuri. Umanitaristul se pune în locul lui Dumnezeu.

Dar se confruntă cu două fapte incomode; în primul rând, competenții nu au nevoie de asistența sa; și în al doilea rând, majoritatea oamenilor, dacă nu sunt pervertiți, sunt hotărâți să nu accepte „facerea de bine” de către umanitariști. Atunci când cineva spune că toată lumea ar trebui să trăiască în primul rând pentru alții, care este cursul specific ce trebuie urmat? Ar trebui ca fiecare persoană să facă exact ceea ce orice altă persoană dorește să facă, fără limite sau rezerve? Și numai ce vor unii să facă? Ce se întâmplă dacă diferite persoane fac cereri contradictorii? Schema este impracticabilă.

Poate că atunci el trebuie să facă doar ceea ce este, de fapt, „bine” pentru ceilalți. Dar vor ști acei alții ce este bine pentru ei? Nu, acest lucru este exclus de aceeași dificultate. Atunci A va face ceea ce crede că este bun pentru B, iar B va face ceea ce crede că este bun pentru A? Sau A trebuie să accepte doar ceea ce crede că este bun pentru B și viceversa? Dar asta este absurd. Desigur, ceea ce propune, de fapt, umanitaristul este că el va face ceea ce crede că este bun pentru toată lumea. În acest moment, umanitaristul montează ghilotina.

Ce fel de lume are în vedere umanitaristul pentru a se putea desfășura pe deplin? Nu poate fi decât o lume plină de cozi la pâine și de spitale, în care nimeni nu păstrează puterea naturală a unei ființe umane de a se ajuta pe sine sau de a se opune să i se facă lucruri. Și tocmai aceasta este lumea pe care umanitaristul o creează atunci când este ascultat.

Când un umanitarist dorește să se îngrijească pentru ca toată lumea să aibă un litru de lapte, este evident că nu are laptele și nu îl poate produce singur, și nu e clar de ce ar trebui să-și dorească acest lucru. Mai mult, dacă ar avea o cantitate suficientă de lapte pentru a acorda un litru tuturor, atâta timp cât beneficiarii săi propuși pot produce lapte pentru ei înșiși, ei ar spune „nu, mulțumesc”. Atunci cum poate umanitaristul să se gândească că va avea tot laptele de distribuit și că toți ceilalți vor avea nevoie de lapte?

Există o singură cale, și anume prin utilizarea puterii politice în cea mai mare măsură. Prin urmare, umanitaristul simte cea mai mare satisfacție atunci când vizitează sau aude despre o țară în care toată lumea este limitată cu cartele de rație. Acolo unde subzistența este asigurată de stat a fost realizat dezideratul, o nevoie generalizată și o putere superioară de a o „ușura”. Umanitaristul în teorie este teroristul în acțiune.

Oamenii buni îi dau puterea pe care o cere pentru că i-au acceptat premisa falsă. Avansul științei i-a conferit o plauzibilitate deosebită, odată cu creșterea producției. Întrucât este suficient pentru toată lumea, de ce nu i se poate da „nevoiașului” mai întâi, și problema să fie astfel eliminată definitiv?

În acest moment, ne întrebăm cum trebuie definiți „nevoiașii” și din ce resursă și cu ce putere trebuie constituite ajutoarele pentru aceștia?

Persoanele cu inimă bună pot exclama indignate:

Asemenea discuții caută nod în papură; puteți să restrângeți definiția până la limită, dar la minimul ireductibil nu puteți nega că un om care este flămând, prost îmbrăcat și fără adăpost este nevoiaș. Sursa de întrajutorare pot fi doar mijloacele celor care nu sunt în această categorie de nevoiași. Puterea există deja; dacă poate exista dreptul de a impozita persoane pentru armată, marină, poliție locală, construcții de drumuri sau orice alt scop imaginabil, cu siguranță trebuie să existe un drept superior de a impozita oamenii pentru salvarea vieții însăși.

Foarte bine; să luăm un caz specific. În vremurile grele din anii 1890, un tânăr jurnalist din Chicago era tulburat de greutățile îngrozitoare ale șomerilor. El a încercat să creadă că orice om sincer, dornic să lucreze, poate găsi un loc de muncă; dar, pentru a se asigura de validitatea credinței sale, a investigat câteva cazuri. Unul dintre ele, un tânăr dintr-o fermă, unde familia avea destul încât să se hrănească, dar nu avea pentru alte nevoi; acest băiat de la fermă venise la Chicago în căutarea unui loc de muncă și cu siguranță ar fi acceptat orice fel de muncă, dar nu exista nimic disponibil. Să presupunem că el ar fi putut cerși bani pentru drumul înapoi acasă; erau acolo însă și alții care erau la o jumătate de continent și un ocean de casele lor. Nu s-ar fi putut întoarce, prin orice efort propriu; și nu există nici o discuție despre asta. Nu puteau. Așa că au dormit în stradă, au așteptat rații de pomană la cantinele sociale; și au suferit amarnic.

Încă ceva, printre acești șomeri se aflau unii oameni – este imposibil de spus câți anume – care erau în mod excepțional întreprinzători, supradotați sau competenți; și chiar acest lucru îi adusese în situația lor curentă. Se eliberaseră de dependență într-un moment deosebit de hazardat; își luaseră asupra lor riscuri mari. Extremele s-au întâlnit atunci printre șomeri – extremele întreprinderii curajoase, ale purului ghinion, ale improvizației și ale incompetenței de-a dreptul.

Un fierar care lucra lângă Podul Brooklyn și care a dat unui vagabond fără bani zece cenți pentru a plăti taxa de pod nu a putut ști că face acel avans către nemurire unui viitor poet laureat al Angliei. Dar acel vagabond era John Masefield. Deci nu se poate presupune că nevoiașii sunt neapărat dintr-o categorie de oameni fără nici un merit.

Erau și oameni în țară, în zone afectate de insecte sau de secetă, care erau extrem de nevoiași și care ar fi murit literalmente de foame dacă nu li s-ar fi trimis ajutor. Nici ei nu au obținut multe, și ajutorul a ajuns la ei din cârpeală și noroc. Dar toată lumea s-a luptat și am avut parte de o recuperare uimitoare a întregii țări.

De altfel, ar fi existat o suferință mult mai severă în loc de simpla sărăcie la limita de subzistență, dacă nu s-ar fi opus acesteia mâna de ajutor acordată vecinilor căreia nu i s-a spus caritate. Oamenii dau întotdeauna din prea plin, dacă îl au; este un impuls uman, pe care umanitaristul îl speculează pentru propriul său interes. Ce ar putea fi în neregulă cu instituționalizarea acelui impuls natural într-o agenție politică?

Bun; revenind la băiatul de la fermă, făcuse el ceva greșit părăsind ferma, unde avea destule de mâncare, și plecând la Chicago, bazându-se doar pe noroc, pentru a obține un loc de muncă?

Dacă răspunsul este da, atunci trebuie să existe o putere juridică pentru a-l împiedica să părăsească ferma fără permisiune. Puterea feudală făcea exact asta. Nu putea împiedica oamenii să moară de foame; doar îi obliga să moară de foame chiar acolo unde s-au născut.

Dar dacă răspunsul este nu, băiatul de la fermă nu a greșit, a avut dreptul să încerce, atunci ce trebuie făcut precis pentru a ne asigura că nu va avea ghinion când va ajunge la destinația aleasă? Trebuie să i se ofere un loc de muncă oricărei persoane în orice loc alege să meargă? Este absurd. Imposibil. Are dreptul oricum la ajutor, când ajunge acolo, atâta timp cât alege să rămână; sau poate are dreptul cel puțin la un bilet de întoarcere acasă? Este la fel de absurd. Cererea ar fi nelimitată; nicio abundență a producției nu ar putea-o satisface.

Atunci, ce e de făcut cu oamenii care au fost sărăciți de secetă; nu li s-ar putea oferi lor ajutoare prin mijloace politice? Dar trebuie să existe condiții. Trebuie să primească ajutor atât timp cât au nevoie, cât timp rămân acolo unde sunt? (Nu pot fi finanțați pentru călătorii nedeterminate.) Aceasta este exact ceea ce s-a făcut în ultimii ani; și a avut efectul să-i țină pe nevoiași timp de șapte ani într-un mediu mizerabil, irosind timpul, munca și semințele în deșert.

Adevărul este că orice metodă propusă pentru alinarea nevoilor marginale și a suferinței accidentale în viața umană prin stabilirea unei taxe fixe permanente asupra producției ar fi adoptată cu bucurie de cei care acum i se opun, dacă chiar ar fi posibilă în practică.

Ei se opun tocmai deoarece este impracticabil prin natura lucrurilor. Ei sunt oamenii care au analizat deja toate posibilitățile în practica asigurărilor private; și știu exact unde este hiba, pentru că se confruntă cu ea atunci când încearcă să facă provizii sigure pentru proprii lor dependenți.

Obstacolul de netrecut e acela că este absolut imposibil să scoți ceva din producție înainte de mentenanță.

Dacă ar fi un fapt că producătorii în general, managerii industriali și alții, ar avea inimă de oțel înghețat și nu le-ar păsa deloc de suferința umană, tot ar fi cel mai convenabil pentru ei ca problema alinării pentru tot felul de suferințe, indiferent dacă e vorba de șomaj, boală sau bătrânețe, să fie soluționată odată pentru totdeauna, pentru că așa nu ar trebui să mai audă nimic despre asta. Ei sunt sub un asalt constant în legătură cu acest punct; și problemele le sunt dublate ori de câte ori industria intră în recesiune. Politicienii pot obține voturi din suferință; umanitariștii obțin locuri de muncă bine remunerate și confortabile în birouri din care distribuie fonduri asistențiale; numai producătorii, atât capitaliștii, cât și muncitorii, trebuie să suporte abuzul și să plătească acele fonduri.

Dificultatea este cel mai bine arătată într-un caz concret. Să presupunem că un bărbat care deține o afacere profitabilă și sănătoasă, cu un istoric îndelungat de bună gestionare, dorește să aranjeze ca familia sa să aibă sprijin pe termen nelimitat. El ar putea fi, ca proprietar, în măsură să emită obligațiuni prim rang care să producă o anumită sumă; să spunem că e vorba de doar 5.000 de dolari pe an pentru o afacere care plătea 100.000 de dolari pe an profit net. Acesta ar fi cel mai bun lucru pe care l-ar putea face; și dacă vreodată afacerea nu ar reuși să producă un profit net de 5.000 de dolari, familia lui nu ar primi banii și asta ar fi toată consecința. Această familie ar putea să ceară falimentul societății și să îi preia activele, iar activele după faliment s-ar putea să nu valoreze absolut nimic. Nu se poate scoate nimic din producție înainte de mentenanță.

În afară de asta, bineînțeles că familia sa ar putea ipoteca obligațiunile, să le predea în „administrarea” unui prieten „binevoitor” – lucru care se mai întâmplă – și apoi tot să nu primească banii. Asta este ceea ce se întâmplă, de obicei, cu organizațiile de caritate când primesc astfel de înzestrări. Ajung să sprijine o mulțime de prieteni amabili în slujbe comode.

Dar ce se întâmplă dacă omul de afaceri, prin căldura afecțiunii sale generoase, aranjează în așa fel încât soția și familia să aibă un cont deschis pe fondurile companiei, de unde au voie să extragă după bunul plac. Și-ar putea imagina cu inocență că sigur aceștia nu vor extrage mai mult decât un mic procent, pentru nevoile lor rezonabile. Dar s-ar putea să vină ziua în care casierul va trebui să-i spună fericitei soții că nu există bani în cont pentru a-i onora cecul; și cu un astfel de aranjament este sigur că ziua va veni mai degrabă mai curând decât mai târziu. În oricare dintre cazuri se observă că, tocmai când familia are cel mai mult nevoie de bani, afacerea poate da cel mai puțin.

Dar procedura și așa nesustenabilă ar fi complet nebună dacă omul de afaceri ar acorda unei terțe părți o putere irevocabilă de a extrage cât de mult i-ar plăcea din fondurile companiei, doar pe baza unei înțelegeri non-executorii că acest terț ar susține familia proprietarului. Și exact în asta se constituie propunerea de a-i îngriji pe cei nevoiași prin mijloace politice. Dă puterea politicienilor de a impozita fără limite; și nu există absolut nici o modalitate de a ne asigura că banii vor merge acolo unde s-a intenționat să meargă. În orice caz, afacerea nu va putea suporta un asemenea drenaj pe timp nelimitat.

De ce apelează persoane bune la suflet la puterea politică? Nu pot nega că mijloacele de ajutorare trebuie să provină din producție. Dar spun că avem suficient și în surplus. Atunci trebuie să presupună că producătorii nu sunt dispuși să dea ceea ce este „corect”. Mai mult, presupun că există un drept colectiv de a impune taxe, în orice scop va stabili colectivul. Ei localizează acest drept în „guvernare”, ca și când existența acestui concept este naturală, uitând de axioma americană conform căreia guvernul nu este existent de la sine, ci este instituit de oameni în scopuri limitate. Contribuabilul însuși speră la protecție din partea armatei sau a marinei sau a poliției; el folosește drumurile; prin urmare, dreptul său de a insista asupra limitării impozitării este evident. Guvernul nu are „drepturi” în materie, ci doar o autoritate delegată.

Dar dacă se impun taxe pentru ajutorarea nevoiașilor, cine este judecătorul a ceea ce este posibil sau benefic? Trebuie să fie producătorii, nevoiașii sau un al treilea grup. A spune că vor fi toți trei împreună nu este un răspuns; verdictul trebuie să se bazeze pe o majoritate sau o pluralitate extrase dintr-un grup sau altul. Trebuie nevoiașii să-și voteze ei înșiși orice vor? Trebuie umanitariștii, al treilea grup, să-și voteze singuri controlul atât asupra producătorilor, cât și asupra celor nevoiași? (Asta este, în fapt, ceea ce s-a întâmplat.)

Guvernul se presupune că este, așadar, împuternicit să ofere „securitate” celor nevoiași. Nu poate. Ceea ce face este să ia din proviziile făcute de persoane private pentru propria lor securitate, privând astfel pe toată lumea de orice speranță sau șansă de securitate. Nu poate face nimic altceva, orice ar face. Cei care nu înțeleg natura acțiunii sunt ca niște sălbatici care ar fi în stare să taie un copac pentru a ajunge la fructe; nu gândesc în timp și spațiu, așa cum trebuie să gândească oamenii civilizați.

Am văzut cel mai mare rău care se poate întâmpla atunci când există doar ajutor privat și suport municipal improvizat, cu caracter temporar. Caritatea privată neorganizată este aleatorie și sporadică; nu a reușit niciodată să prevină complet suferința. Dar nici nu perpetuează dependența beneficiarilor săi. Este metoda capitalismului și a libertății. Implică recesiuni și ascensiuni extraordinare, dar ascensiunile au fost întotdeauna mai mari de fiecare dată și au avut o durată mai mare decât recesiunile. Chiar și în perioadele cele mai îngrijorătoare, nu a existat o foamete reală, nici o disperare neagră, ci un fel ciudat de optimism furios, activ și o credință nestăvilită în vremuri mai bune, care fost justificată de urmări. Donațiile private neoficiale și sporadice au servit, de fapt, scopului. Acest sistem a funcționat, chiar dacă imperfect.

Pe de altă parte, ce poate face puterea politică? Unul dintre presupusele „abuzuri” ale capitalismului a fost exploatarea muncitorilor în ateliere. Imigranții au venit în America, fără bani, fără să știe limba și fără meserii calificate; au fost angajați cu salarii foarte mici, au lucrat ore lungi în condiții mizere și s-a spus că sunt exploatați. Cu toate acestea, în mod misterios, în timp, aceștia și-au îmbunătățit propriul statut, marea majoritate a lor obținând confort și unii dintre ei chiar bogății.

Putea puterea politică să ofere locuri de muncă profitabile pentru toți cei care doreau să vină? Bineînțeles că nu putea și nu poate. Cu toate acestea, oamenii buni au apelat la puterea politică pentru a atenua situația grea a acestor nou veniți. Ce anume a făcut politicul ca răspuns? Prima cerință a fost ca fiecare imigrant să aducă cu el o anumită sumă de bani. Adică, le-a tăiat celor mai nevoiași din străinătate singura lor speranță. Mai târziu, când puterea politică din Europa a redus viața la un sumbru infern, dar un număr mare de persoane ar fi putut încă să adune suma necesară pentru admiterea în America, puterea politică de aici a redus pur și simplu admiterea la o cotă. Cu cât nevoia devine mai disperată, cu atât puterea politică le dă și mai puține șanse. Nu ar fi astăzi multe milioane de oameni în Europa bucuroase și recunoscătoare dacă ar putea avea chiar și cele mai slabe șanse pe care le-a oferit vechiul sistem, în loc de taberele de condamnați, pivnițele de tortură, umilințele ticăloase și moartea violentă cu care se confruntă acolo?

Patronul atelierului rudimentar nu avea prea mult capital. A riscat puținul pe care îl avea cu angajarea oamenilor. El a fost acuzat că le-a făcut un rău oribil, iar afacerile sale au fost date exemplu pentru a dezvălui brutalitatea intrinsecă a capitalismului.

Funcționarul politic este tolerabil de bine plătit, într-un loc de muncă permanent. Nu riscă nimic el însuși, el primește salariul pentru a împinge oamenii disperați înapoi de la granițe, precum ar fi niște oameni naufragiați loviți și trimiși înapoi în ocean de pe laturile unei nave bine aprovizionate. Ce altceva poate face? Nimic. Capitalismul a făcut ce a putut; puterea politică face ce poate. Ca fapt divers, nava în sine a fost construită și aprovizionată tot de capitalism.

Între filantropul privat și capitalistul privat care acționează ca atare, să luăm cazul omului cu adevărat nevoiaș, care nu are un handicap, și să presupunem că filantropul îi oferă hrană, haine și adăpost – atunci când acestea au fost epuizate, omul nevoiaș este doar înapoi de unde a plecat, cu excepția faptului că este posibil să fi dobândit obiceiul dependenței. Dar să presupunem că cineva care nu are niciun motiv de binefăcător, dorind pur și simplu să i se lucreze pentru propriile motive, l-ar angaja pe omul nevoiaș pentru un salariu. Angajatorul nu a făcut o faptă bună. Cu toate acestea, statutul omului acum angajat a fost în fapt schimbat. Care este diferența vitală între cele două acțiuni?

Angajatorul nefilantropic l-a adus pe omul pe care l-a angajat înapoi la linia de producție, pe marele circuit al energiei – în timp ce filantropul poate devia energia numai în așa fel încât nu există o revenire la producție și, prin urmare, o probabilitate mai mică pentru ca obiectul bunăstării sale să găsească un loc de muncă.

Acesta este motivul profund și rațional pentru care ființele umane fug de ajutoare și urăsc până și cuvânul acesta. Este, de asemenea, motivul pentru care cei care fac caritate ca pe o adevărată vocație fac tot posibilul să o mențină marginală și renunță cu bucurie la posibilitatea de a „face bine” în favoarea oricărei șanse pentru beneficiar de a lucra în condiții pe jumătate tolerabile. Cei care nu pot evita să ajungă la mâna carității simt și prezintă rezultatele în ființa lor fizică; se simt privați de însăși izvoarele vii ale energiei care auto-reînnoiește și, prin urmare, vitalitatea lor scade.

Rezultatul, dacă sunt ținuți în această stare de ajutor extern pentru suficient de mult timp de către filantropii și politicienii care acționează coroborat, a fost descris de un lucrător filantropic de acest tip. La început, „clienții” au aplicat cu reticență pentru ajutor. „În câteva luni, toate acestea se schimbă. Constatăm că individul care la început a vrut doar cât să treacă prin nevoie, s-a obișnuit să trăiască fără probleme pe banii statului.”

Lucrătorul respectiv a spus că „trăiește evident și el însuși pe banii statului”; dar acesta era cu mult inferior clientul său, în sensul că nici măcar nu-și recunoștea propriul statut. Cum de a putut să evite adevărul? Pentru că s-a putut ascunde în spatele motivului filantropic. „Ajutăm la prevenirea foametei și ne asigurăm că acești oameni au adăpost și loc de dormit.”

Dacă agentul ar fi fost întrebat: cultivați mâncarea, construiți adăpostul sau dați banii din propriile câștiguri pentru a le plăti, el nu ar fi considerat că aceasta face vreo diferență. A fost învățat că este corect să „trăim pentru alții”, pentru „scopuri sociale” și „câștiguri sociale”. Atâta timp cât poate crede că face asta, nu se va întreba ce le face el în mod necesar celorlalți și nici de unde ar trebui să vină mijloacele pentru a-l susține.

În registrul complet al filantropilor sinceri, de la începutul timpului și până astăzi, s-ar constata că toți, împreună, prin activitățile lor strict filantropice, nu au conferit umanității nici măcar o zecime din beneficiul derivat din eforturile normal interesate de sine ale lui Thomas Alva Edison, ca să nu spun nimic despre mințile mai mari care au elaborat principiile științifice pe care Edison le-a aplicat. Nenumărați gânditori speculativi, inventatori și organizatori au contribuit la confortul, sănătatea și fericirea semenilor lor – tocmai pentru că nu acesta era obiectivul lor.

Când Robert Owen a încercat să conducă o fabrică pentru o producție eficientă, procesul a le-a îmbunătățit, întâmplător, starea câtorva personaje foarte lipsite de perspective din rândul angajaților săi, care fuseseră nevoite să apeleze la caritate în trecut și, prin urmare, fuseseră degradate; Owen a făcut bani pentru el și i-a venit în minte că, dacă ar fi plătite salarii mai bune, producția ar putea fi mărită, după ce și-a creat propria piață. Aceste lucruri erau rezonabile și adevărate. Dar apoi Owen a fost inspirat de o ambiție umanitaristă, de a face bine tuturor. A adunat o mulțime de umanitariști într-o colonie experimentală; toți erau atât de hotărâți să facă bine altora, încât nimeni nu a mișcat un pai; colonia s-a dizolvat amarnic; Owen a dat faliment și a murit ușor nebun. Așadar, principiul important pe care îl zărise Owen a trebuit să aștepte un secol pentru a putea fi redescoperit.

Filantropul, politicianul și proxenetul se găsesc inevitabil în alianță, deoarece au aceleași motive, urmăresc aceleași scopuri, să existe pentru și prin alții. Și oamenii buni nu pot fi exonerați pentru că îi susțin. Nici nu se poate crede că oamenii buni nu sunt pe deplin conștienți de ceea ce se întâmplă de fapt. Dar când oamenii buni știu, așa cum știu, cu siguranță, că trei milioane de persoane (cel puțin estimativ) au murit de foame în decursul unui an ca rezultat direct al metodelor pe care ei le aprobă, de ce încă fraternizează cu asasinii și susțin încă măsurile? Pentru că li s-a spus că moartea agonizantă a celor trei milioane ar putea oferi beneficii în cele din urmă unui număr mai mare de oameni. Acest argument se aplică la fel de bine și canibalismului.

Scris de
Isabel Paterson
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!