Prefață la volumul Legea, drepturile de proprietate și poluarea aerului

Scopul volumului de față este de a facilita cunoașterea punctelor esențiale ale viziunii libertariene asupra dreptului, prin punerea la dispoziția publicului, în limba română, a două texte edificatoare asupra acestui subiect, aparținând lui Murray Rothbard, considerat fondatorul libertarianismului modern.

Principalul text inclus în volum, „Legea, drepturile de proprietate și poluarea aerului”,^[1] oferă – pe fundalul unei remarcabile analize asupra problemei poluării – o perspectivă de ansamblu asupra acestei viziuni, îmbinând expunerea teoretică succintă și limpede a ideilor libertariene esențiale cu prezentarea fizionomiei pe care diverse instituții juridice ar dobândi-o prin punerea în aplicare a acestor idei. Analiza deosebit de detaliată realizată de Rothbard cu privire la instituții precum legitima apărare, sarcina probei, standardul de apreciere a probelor în stabilirea răspunderii, acțiunile colective ș.a. este ușor de urmărit și de înțeles prin faptul că este circumscrisă unei probleme juridice contemporane ce suscită controverse considerabile: răspunderea pentru poluare. Murray Rothbard scria în prefața din 1985 la Manifestul Libertarian că ideile sale din acea carte au fost elaborate ulterior în Etica libertății și în eseul de față, „unde sunt modificate parțial și dezvoltate vederile mele despre legile poluării și funcția dreptului în general”.^[2]

Cel de-al doilea text din volum, „Despre Libertate și drept”,^[3] reprezintă o recenzie scrisă de Rothbard cu privire la o lucrare a unui jurist și politolog italian, Bruno Leoni. Importanța acestui text în cunoașterea concepției juridice libertariene constă în facilitarea înțelegerii modului în care se raportează aceasta față de alte viziuni asupra dreptului, respectiv prin continuitate sau delimitare. De aceea, selectarea acestui text nu a fost realizată pentru cunoașterea per se a operei lui Leoni, ci pentru a ilustra, pe de o parte, ideile despre drept pe care Rothbard le valorifică din concepțiile și tradițiile juridice anterioare, iar, pe de altă parte, punctul de cotitură la care se află doctrina libertariană față de acestea.

Ideea fundamentală desprinsă din cele două texte este că există un „drept libertarian”, care prin trăsăturile sale distinctive este superior celorlalte sisteme de drept cunoscute, reprezentând o alternativă viabilă pentru societatea modernă. Întrebarea-cheie a argumentării rothbardiene este următoarea: în ce constă superioritatea dreptului libertarian? Răspunsul esențializat se regăsește în finalul recenziei la cartea lui Leoni: libertarianismul concepe dreptul ca o construcție normativă rațională, perfect coerentă, deoarece este „bazat pe criteriul că violența ar putea fi folosită doar împotriva celor care inițiază violență și fundamentat astfel pe inviolabilitatea persoanei și proprietății fiecărui individ față de «imixtiunea» prin violență”. Cu alte cuvinte, doctrina libertariană reușește să propună un criteriu rațional de stabilire a conținutului pe care trebuie să-l aibă dreptul, oferind astfel (singurul) răspuns corect problemei fundamentale a acestuia: întrucât dreptul constituie un ansamblu de norme sociale al căror specific este obligativitatea (adică intervenirea sancțiunii, deci a unei forme de violență exercitate la nivel social, pentru nerespectarea lor), sarcina fundamentală a unui veritabil gânditor al dreptului este de a stabili criteriul just în funcție de care sunt identificate acțiunile pentru care este potrivită folosirea violenței. Pretenția lui Rothbard este că răspunsul libertarian este singurul acceptabil, întrucât este singurul pe care rațiunea umană îl poate fundamenta.

Înțelegerea ideii lui Rothbard că până la libertarieni, pe de o parte, niciun sistem de drept nu a fost, în mod integral, just, iar, pe de altă parte, nicio altă doctrină juridică nu a fost capabilă să propună un criteriu drept de fundamentare a normelor juridice, decurge limpede din înțelegerea în ansamblu a viziunii libertariene. O succintă prezentare a crezului libertarian și a poziționării acestuia în istoria filosofiei politice este necesară. Acest crez are în centrul său, desigur, axioma non-agresiunii: nimeni nu are dreptul să realizeze o agresiune asupra persoanei sau bunurilor altuia, agresiunea fiind definită ca inițiere a violenței fizice sau amenințare cu folosirea acesteia. Forța acestei axiome rezidă, după cum insistă Rothbard în repetate rânduri, în fundamentarea sa pe teoria drepturilor naturale: omul are, în virtutea naturii sale intrinseci – de ființă autonomă, capabilă de acțiune (de alegerea scopurilor și a mijloacelor adecvate pentru atingerea acestora), întrucât este înzestrată cu gândire, simțire și capacitatea de a-și alege valorile –, drepturi inerente care să-i asigure libertatea dezvoltării plenare a acestor capacități ale sale și, prin aceasta, însăși împlinirea umanității sale.

După sugestia lui Rothbard,^[4] înțelegerea cea mai adecvată a argumentului libertarian al drepturilor naturale presupune divizarea sa în două axiome fundamentale, care epuizează setul complet al principiilor libertariene. Acestea sunt: dreptul la proprietate asupra propriei persoane – dreptul absolut al individului de a-și controla propriul corp – și dreptul „aproprierii originare” (homesteading) – teoria dobândirii originare a proprietății asupra bunurilor prin efectul amestecării muncii omului cu natura, care conduce la transformarea acesteia din urmă într-o „extensie” a personalității umane, care poate fi ca atare apropriată; este desigur teoria formulată pentru prima dată de John Locke. „Toată doctrina libertariană devine astfel dezvoltarea și aplicarea tuturor implicațiilor acestei doctrine centrale”:^[5] dreptul originar de proprietate fundamentează un drept derivat constând în prerogativa legitimă de a da la schimb sau de a dărui un titlu de proprietate, acesta din urmă reprezentând temeiul libertății contractuale și al economiei de piață libere (capitalismul). Aceasta din urmă reprezintă, astfel, sistemul social just, întrucât reglementarea relațiilor sociale se întemeiază tocmai pe ceea ce s-ar putea numi „poziția naturală” asupra proprietății, astfel cum a fost descrisă anterior și care poate fi sintetizată astfel: revendicările legitime de proprietate sunt acelea care se fundamentează pe legături obiective și intersubiectiv constatabile, numite naturale sau non-agresive (apropriere originară, producție, schimb, dăruire).^[6] Orice modalitate de relaționare cu titlurile de proprietate legitime ale unei persoane care nu se încadrează într-una dintre cele menționate este per se agresivă și, ca atare, declarată nelegitimă. Scopul libertarianismului devine tocmai acela de a combate sistematic orice astfel de încălcare a drepturilor de proprietate legitime ale unei persoane, ceea ce echivalează cu apărarea libertății plenare a individului.

Trebuie observat că doctrina libertariană se revendică în mod evident din tradiția liberalismului clasic, a cărui esență a fost tocmai afirmarea idealului libertății individului (înțeleasă ca lipsă a constrângerii, deci ca „libertate negativă”), deopotrivă spirituale și economice, întemeiate pe drepturile naturale ale acestuia. Totuși, libertarianismul depășește liberalismul clasic prin aceea că duce idealul liberal până la ultimele consecințe logice ale acestuia, reprezentând „vechiul liberalism în căutarea purității, a coerenței fără rest”, ceea ce înseamnă „reînvierea radicalismului libertății depline”.^[7]

Consecința ultimă a acestui radicalism este tocmai eliminarea statului. Menținerea sa reprezintă per se o inconsecvență în afirmarea libertății individului, un „păcat” care conduce la falimentul liberalismului clasic. Pentru acesta din urmă, statul este justificat rațional atât timp cât este un stat limitat, întrucât prin aceasta se asigură cea mai puternică garanție a drepturilor individuale. Limitele liberale ale statului sunt de două tipuri: limite ale funcțiilor (stat minimal) și limite ale puterilor (stat de drept). Astfel, pe de o parte, statul liberal are un rol precis, strict determinat, de a oferi siguranța cetățenilor, iar pe de altă parte, funcționarea sa este strict reglementată prin norme juridice, care prevăd mecanisme (constituționale) de control al abuzurilor etatice.^[8] Rothbard demontează această doctrină a statului limitat, considerând că este o pretenție cu totul neîntemeiată: nu este posibilă fixarea unor atribuții limitate, deoarece statul va încerca mereu să le sporească, iar mecanismele constituționale de control al puterii sunt lipsite de eficiență, având în vedere că acestea presupun chiar implicarea statului printr-unele din instituțiile sale, existând tendința (vizibilă permanent în istorie) ca statul să-și dea sieși dreptate. În realitate, statul este prin natura sa un agresor, întrucât creează în mod injust (prin mijloace politice, adică violente, non-contractuale) două clase inegale, aflate în conflict permanent: plătitorii neți de taxe și consumatorii neți de taxe; de aceea, este imposibilă justificarea rațională a statului, concluzie care, constată Rothbard, este afirmată și de conservatori.^[9] Doar că, spre deosebire de aceștia, care acceptă statul ca pe un dat, în ciuda iraționalității sale, el îl respinge, tocmai pentru că nu poate accepta ceea ce se opune rațiunii.

O ultimă precizare mai trebuie făcută despre doctrina libertariană: susținând eliminarea statului, libertarianismul propune o concepție pozitivă despre modul de funcționare al unei societăți fără stat. Întrucât nu este suficient spațiu pentru a dezvolta această idee, mă voi limita la a sublinia că societatea libertariană se pretinde viabilă, întrucât se bazează pe funcționarea legilor pieței, apte să asigure cooperarea socială pașnică, precum și toate bunurile și serviciile necesare satisfacerii nevoilor umane, inclusiv producția de securitate și justiție.

*

Perspectiva de ansamblu asupra libertarianismului facilitează înțelegerea motivelor pentru care doctrina juridică libertariană se dezice de tradițiile juridice anterioare, pretinzând că le depășește prin preluarea a ceea ce este valabil și corectarea a ceea ce este lipsit de valabilitate. În acest proces, gândirea juridică a lui Bruno Leoni apare ca un moment intermediar, valoros deoarece sancționează unele erori ale gândirii juridice anterioare, dar insuficient prin faptul că nu definitivează această „muncă” de conformare a dreptului cu rațiunea umană.

Cea mai importantă contribuție adusă de Leoni este combaterea teoriilor juridice moderne de tip pozitiv, care în esență, așa cum indică Rothbard, afirmă că „legea ar trebui să fie ceea ce spun legislatorii că este” (Legea…, p. 22). Leoni a observat că indiferent care este forma de guvernământ adoptată, dacă edictarea dreptului este un proces care depinde exclusiv de voința puterii statale, atunci aceasta „oferă o inevitabilă poartă deschisă pentru tirania Statului asupra individului” (Despre…, p. 2). Rothbard este de acord și oferă argumentul pentru care se ajunge la tiranie: lipsa oricărui criteriu care să-i ghideze pe legislatori în edictarea dreptului. „Legea ar trebui să fie ceea ce spun legislatorii că este” reprezintă o axiomă normativă care, fie că este particularizată în cadrul monarhiei de drept divin („legea ar trebui să fie ceea ce spune regele că este”), fie în cadrul democrației moderne („legea ar trebui să fie ceea ce spune poporul, prin reprezentanții săi, că este”), rămâne la fel de lipsită de întemeiere rațională. De asemenea, Rothbard apreciază critica adusă de Leoni ideii lui Hayek de a preveni tirania prin edictarea unor reguli legislative generale: pur și simplu, astfel de norme nu pot opri invadarea libertății. Este, în fond, aceeași dezavuare a strategiei liberale a statului de drept.

Condamnând sistemul legislativ modern, Leoni propune o viziune asupra dreptului inspirată de tradiția juridică romană, care presupune crearea dreptului pe cale judecătorească („judge-made law”). Într-o astfel de concepție, semnificația noțiunii de drept este radical schimbată: dreptul nu mai este „edictat”, ci „găsit” sau „descoperit”. Acesta devine un ansamblu de reguli cutumiare, care au caracter spontan. Identificarea, interpretarea și aplicarea acestora revine specialiștilor în drept, care își desfășoară activitatea în mod independent față de stat. Într-adevăr, Leoni militează pentru întoarcerea la practica antică a separării funcției judiciare de aparatul statal și care, în context modern, ar presupune competiția între judecători și instanțe private pentru descoperirea celor mai potrivite reguli juridice de soluționare a litigiilor. Rothbard îmbrățișează, desigur, această soluție, întrucât corespunde viziunii libertariene: nevoia oamenilor de drept și justiție poate fi cel mai bine satisfăcută tot prin intermediul unei piețe destinate furnizării acestora, unde întâlnirea dintre cerere și ofertă, precum și competiția privată asigură „o dezvoltare a regulilor voluntare interpretate și aplicate de experți în drept” (Despre…, p. 5).

Care este punctul în care Rothbard se desparte de gândirea lui Leoni? Această despărțire este afirmată în mod tranșant și vizează neputința acestuia de a oferi un criteriu pe baza căruia să poată fi stabilit conținutul dreptului, respectiv prescripțiile impuse de normele juridice, astfel încât să se asigure în mod deplin protecția libertății juste a individului, finalitatea ultimă a libertarianismului. Rothbard refuză tranșant ideea de a accepta prescripțiile juridice în virtutea impunerii lor de către tradiție, întrucât, pe de o parte, nu există o întemeiere rațională a autorității acesteia, iar, pe de altă parte, cutuma poate prescrie comportamente care sunt în mod vizibil contrare libertății (exemplul preferat al lui Rothabard este acela al unei norme care ar prescrie uciderea tuturor roșcaților). Criterii precum unanimitatea sau regula imperativului categoric kantian sunt, de asemenea, lipsite de eficiență în apărarea drepturilor legitime ale persoanei.

Pentru Rothbard, ca libertarian, rezolvarea problemei criteriului just de stabilire a prescripțiilor juridice (a comportamentelor pentru a căror respectare se impune folosirea violenței) depinde, în mod esențial, de definirea adecvată a libertății. În această privință, Leoni realizează un prim pas: definește libertatea, așa cum a făcut-o tradiția liberală, drept „absență a constrângerii”; în aceste condiții, criteriul de scoatere în afara legii a unui comportament va consta în verificarea inițierii unei constrângeri. Problema apare, însă, după cum subliniază Rothbard, în faptul că nu este definită în mod corect constrângerea, respectiv „nu este definită într-o manieră adecvată sau convingătoare” (Despre…, p. 10-11). Aceeași greșeală caracterizează și gândirea lui Hayek. Motivul este următorul: coerciției îi este atribuit un sens prea lărgit, întrucât se permite definirea acesteia prin raportare la factori subiectivi (de exemplu, sentimentul unei persoane de a se simți constrânsă).

În acest sens, Rothbard insistă asupra faptului că prin constrângere trebuie să se înțeleagă, în mod strict, inițierea violenței fizice sau amenințarea cu aceasta. Libertarianismul aduce, astfel, o contribuție netă la stabilirea modului corect de determinare a sferei libertății individuale, deoarece „conceptul vag de «lezare» este înlocuit cu cel precis de violență fizică” (Legea…, p. 34). Atribuirea unui înțeles lărgit noțiunii de constrângere (care ar cuprinde, deci, pe lângă folosirea violenței fizice și anumite acțiuni non-violente) este greșită deoarece este generatoare de confuzie și auto-contradicție: pe scurt, se ajunge în punctul în care, în anumite situații, din varii motive, este acceptată folosirea violenței împotriva exercițiului unui drept de proprietate legitim dobândit, pentru că, deși nu implică violență, este apreciat ca fiind „constrângător”.^[10]

De asemenea, Rothbard remarcă în sistemul lui Leoni aceeași eroare pe care am văzut că o impută liberalismului clasic în ansamblul său: de a nu sancționa taxarea ca o formă de constrângere gravă și evidentă. În aceste condiții, concluzia nu poate fi decât una: libertatea individuală nu poate fi garantată în mod desăvârșit decât într-o lume libertariană, în care prescripțiile dreptului sunt stabilite în mod coerent pe baza unui criteriu clar și just: constrângerea legitimă a legii nu poate fi exercitată decât împotriva celor care o exercită ei înșiși, respectiv folosesc violența împotriva unei persoanei sau a drepturilor de proprietate legitim dobândite ale acesteia.

*

Care va fi procesul de alcătuire a codului de legi care va guverna societatea libertariană? Rothbard îl apreciază ca fiind un proces de preluare și adaptare a gândirii juridice a umanității: „Deoarece dispunem de un corp de principii de common law ca un punct de plecare, sarcina rațiunii de a corecta și amenda sistemul de common law n-ar fi, totuși, nici pe departe atât de dificilă ca încercarea de a construi un corp sistematic de principii legale de novo, pornind de la zero”.^[11] Un astfel de proces presupune „interpretarea și aplicarea continue ale acestui cod libertarian de către experți și judecători în instanțe private aflate în competiție” (Despre… p. 16).

Articolul lui Rothbard „Legea, drepturile de proprietate și poluarea aerului” urmărește să ilustreze, prin analiza complexă a unui număr considerabil de instituții juridice, modul în care ar trebui corectată fizionomia actuală a acestora – astfel cum se desprinde din legislație, jurisprudență și doctrină – pentru a corespunde exigențelor dreptului libertarian. Multitudinea de instituții juridice luate în discuție gravitează în jurul uneia centrale: răspunderea juridică. Într-adevăr, problema fundamentală la care trebuie să răspundă dreptul este: care sunt condițiile în care se poate angaja răspunderea (adică, în ce condiții se poate exercita în mod legitim coerciția) unei persoane și în ce constă această răspundere? Cu privire la cea din urmă întrebare, trebuie făcută o precizare importantă încă de la început: în ordinea juridică libertariană, singura răspundere de conceput este cea civilă, a cărei esență este „restituția”, respectiv despăgubirea integrală a victimei pentru prejudiciul produs prin fapta ilicită (anume, inițierea violenței sau amenințarea cu aceasta). Într-adevăr, răspunderea penală, centrată pe aplicarea de sancțiuni specifice menite să îndrepte infractorul, nu are niciun sens: „dacă nu există o entitate precum societatea sau statul și nimeni în afară de victimă nu are niciun drept de reclamant sau procuror, aceasta înseamnă că trebuie să dăm deoparte întreaga structură a dreptului penal și să rămânem doar cu dreptul civil (…)” (Legea…, p. 108). Totuși, anumite materii ale dreptului penal (tentativa, pedepsele etc.) pot fi integrate „într-un drept civil reconstituit”.

În ce constă, în esență, procesul de corectare, prin intermediul rațiunii, a instituțiilor juridice? Efortul libertarian ar consta în impunerea, acolo unde acestea lipsesc, a unor principii juridice clare, riguros deduse din criteriul libertarian fundamental, astfel cum a fost formulat anterior. Astfel de principii trebuie sa aibă caracter absolut, nefiind susceptibile de excepții mai mult sau mai puțin întemeiate pe rațiuni considerate a fi vagi precum „echitatea”; orice astfel de abateri reprezintă inconsecvențe ale gândirii, care sunt ca atare respinse. Articolul lui Rothbard prezintă prin numeroase exemple această manieră de a proceda. Mă voi limita la expunerea unora dintre acestea. Pentru o înțelegere cât mai adecvată, voi expune soluțiile juridice ale lui Rothbard în paralel cu cele din dreptul român actual.

Pentru un libertarian, răspunderea civilă delictuală are caracter „strict”, trăsătura sa fundamentală fiind că „se concentrează pe dreptul oricui la autoapărare și nu doar pentru cutare acuzat” (Legea…, p. 46). Specificul acestei viziuni asupra răspunderii este acela că, în condițiile în care exercitarea violenței fizice asupra unui non-agresor trebuie combătută în toate cazurile, ori de câte ori aceasta apare trebuie să recunoaștem dreptul deplin al victimei la autoapărare. O astfel de viziune conduce la consecințe care diferă semnificativ de teoria „clasică” a răspunderii, care introduce în aprecierea comportamentului agresorului și al victimei o variabilă suplimentară, nelegitimă prin caracterul său vag: „rezonabilitatea”. Diferența de perspective se poate observa, de exemplu, în modul în care este concepută legitima apărare. Opinia tranșantă a lui Rothbard este că, atât timp cât există o agresiune reală, victimei trebuie să i se recunoască un drept absolut de a se apăra, întrucât „orice atac asupra persoanei se poate transforma într-unul criminal; victima nu are nicio cale să știe dacă agresorul se va opri sau nu înainte de a-i provoca o vătămare gravă. Victima trebuie să fie îndreptățită să acționeze cu asumpția că orice atac este implicit unul mortal și, prin urmare, poate folosi forța mortală ca răspuns” (Legea…, p. 49). Aceeași concluzie se aplică și dacă atacul nu vizează persoana, ci bunurile victimei. Această opinie, care se întemeiază pe caracterul absolut al legitimității exercitării violenței defensive, intră în contradicție cu viziunea legislației penale românești actuale care, într-o interpretare rothbardiană, ar introduce variabila vagă a „rezonabilității”. Astfel, potrivit art. 19 din Codul penal, pentru a se reține că o persoană a exercitat un atac în legitimă apărare, trebuie ca apărarea să fie proporțională cu atacul. Victimei nu îi este permis, deci, să exercite violența mai intens decât o face agresorul, deși ea este cea care suportă un atac injust. Totuși, legea prevede două mecanisme suplimentare care tind să corecteze neajunsurile acestei condiții, ținând cont de nuanțele diverse ale realității. Art. 26 din Codul penal prevede că nu săvârșește o infracțiune „persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau a temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului”; cu alte cuvinte, legea consideră ca fiind admisibilă încălcarea condiției proporționalității, dacă aceasta este urmarea unor reacții apreciate ca firești ale unei persoane aflate sub atac. Mai mult, art. 75 din Codul penal prevede că depășirea limitelor legitimei apărări constituie circumstanță atenuantă; astfel, dacă apărarea este disproporționată din alte cauze decât tulburarea sau temerea, deși aceasta este ilicită, totuși legea înțelege să acorde o dispoziție favorabilă victimei care a reacționat mai violent decât agresorul, iar aceasta chiar dacă, de exemplu, victima a acționat vădit intenționat.

Un al doilea exemplu pentru efortul libertarian de adaptare a dreptului este cel referitor la modul în care trebuie apreciată una dintre condițiile esențiale ale răspunderii juridice: legătura de cauzalitate între fapta producătoare de violență fizică și prejudiciul produs victimei. Rothbard este, din nou, tranșant: „trebuie să existe o legătură cauzală strictă între un agresor și o victimă, iar această legătură trebuie demonstrată dincolo de orice îndoială rezonabilă. Trebuie să fie cauzalitate în accepțiunea de bun-simț a conceptului probei stricte că «A îl lovește pe B», nu doar probabilitate sau corelație statistică” (Legea…, p. 66). Această exigență a unei înțelegeri „stricte” a legăturii cauzale – conform căreia o astfel de legătură trebuie să fie una directă, neechivocă – derivă în mod necesar din aplicarea consecventă a aceluiași principiul fundamental: cum folosirea agresiunii e legitimă doar în cazul agresorilor, calitatea de agresor trebuie să fie evidentă, fiind necesară, în acest sens, dovedirea indubitabilă a legăturii dintre actul de violență și prejudiciul suferit de victimă.

Iar această regulă trebuie să fie absolută: chiar și într-un exemplu precum cel al poluării aerului, când fapta de poluare reprezintă factorul cel mai probabil de determinare a bolii victimei (vătămarea plămânilor), Rothbard arată că, în lipsa dovedirii corelației stricte între poluare și boală, nu putem antrena răspunderea juridică a poluatorului; el insistă că această concluzie se menține indiferent dacă este sau nu faptic posibilă această dovadă, întrucât legitimitatea regulii nu depinde de împrejurări particulare. Or, această abordare este susceptibilă de critici din punctul de vedere al unei raționalități de tip practic, care impune adaptarea regulii în contexte de excepție. Un exemplu^[12] de aplicare a acestui punct de vedere se regăsește într-o speță soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), ale cărei hotărâri fac parte integrantă din dreptul român. În esență, în cauza respectivă, o persoană s-a îmbolnăvit grav în perioada imediat ulterioară administrării unui vaccin, dar mijloacele științifice de probă (expertize) administrate în cauză n-au putut nici confirma, nici infirma legătura de cauzalitate dintre cele două evenimente. În aceste condiții, CJUE a stabilit că în această situație este permis un regim probatoriu care derogă de la regulă probării stricte și care admite că „anumite elemente de fapt invocate de reclamant constituie indicii grave, precise și concordante care permit să se concluzioneze că există un defect al vaccinului și o legătură de cauzalitate între acest defect și boala respectivă”. O astfel de abordare afirmă că dovedirea răspunderii se poate face pe baza unor prezumții deduse din anumite circumstanțe de fapt, fără dovedirea unei cauzalități stricte, având în vedere că în actualul stadiu al dezvoltării tehnico-științifice o astfel de dovedire este puțin probabilă sau chiar imposibilă.

*

Concepția libertariană asupra dreptului este în mod firesc integrată viziunii filosofico-politice a acestei doctrine. Normele juridice trebuie să construiască un ansamblu perfect coerent, operă a rațiunii care se raportează permanent și consecvent la singurul criteriu fundamental apreciat ca fiind just: exercitarea agresiunii trebuie realizată doar împotriva agresorilor. Acest criteriu este rațional deoarece el este singurul în măsură să garanteze faptul că dreptul protejează libertatea individului (dezideratul ultim, dat fiind că individul reprezintă realitatea ultimă), care presupune respectarea strictă a drepturilor de proprietate legitime ale acestuia.

Mulțumiri

În scrierea acestui material am valorificat numeroase discuții avute în cadrul celor două ediții, din 2022 și 2023, ale Școlii de toamnă de la Breb organizate de Institutul Mises România, pentru a căror importanță țin să mulțumesc pe această cale. De asemenea, țin să adresez mulțumiri pentru discuțiile purtate în cadrul seminarelor organizate la Centrul de excelență în istoria culturii și a civilizației românești „Criterion”.

Note:

1. Articol publicat inițial în Cato Journal 2, no. 1 (Spring, 1982): 55-99. ↑
2. Rothbard, M.N., For a New Liberty. The Libertarian Manifesto, Fox & Wilkes, San Francisco, 1994, p. ix. ↑
3. Publicat în volumul 1, nr. 4, iarnă 1962 al revistei New Individualist Review și republicat în colecția omonimă editată de Liberty Fund în 1981. [n.ed.] ↑
4. Rothbard, M.N., Pentru o nouă libertate. Manifestul libertarian, Institutul Ludwig von Mises România, București, 2020, p. 31. ↑
5. Ibidem, p. 45. ↑
6. H.H. Hoppe, Teoria socialismului și a capitalismului, Institutul Ludwig von Mises România, București, 2010, p. 20-23. ↑
7. T.G. Smirna, „Introducere”, p. xx-xvi, în Rothbard, M.N., Pentru o nouă libertate. Manifestul libertarian, Institutul Ludwig von Mises România, București, 2020. ↑
8. Norberto Bobbio, Liberalism și democrație, Ed. a II-a, Editura Nemira, București, 2007, p. 35-37. ↑
9. Rothbard, op. cit., p. 61-62. ↑
10. Rothbard, M.N., F.A. Hayek and the Concept of Coercion, accesibil la: https://mises.org/library/fa-hayek-and-concept-coercion ↑
11. Manifestul, p. 276 ↑
12. CJUE, cauza C-621/15, N.W. și alții împotriva Sanofi Pasteur MSD SNC și alții, 21 iunie 2017. ↑