O chestiune controversată este aceea dacă, înainte de mijlocul secolului al nouăsprezecelea, exista o concepție clară despre ideea socialistă – prin care se înțelege socializarea mijloacelor de producție împreună cu corolarul ei, controlul centralizat al întregii producții de către un singur organ social sau, mai exact, de către stat.
Răspunsul depinde, în primul rând, de întrebarea dacă privim cererea pentru o administrare centralizată a mijloacelor de producție în întreaga lume ca pe o trăsătură esențială a unui plan socialist. Socialiștii mai vechi considerau „naturală“ autarhia micilor teritorii, iar orice schimb de bunuri dincolo de frontierele lor, în același timp ca „artificial” și „dăunător”. Numai după ce adepții englezi ai liberului schimb au dovedit avantajele unei diviziuni internaționale a muncii, vederi popularizate prin mișcarea cobdenistă, au început socialiștii să-și dezvolte ideile lor de socialism sătesc și regional în acelea ale unui socialism național și, în cele din urmă, în ale unui socialism mondial. Cu excepția acestui aspect, concepția fundamentală a socialismului fusese pusă la punct în mod clar în cursul celui de-al doilea sfert al secolului al nouăsprezecelea de către acei scriitori pe care marxismul îi numește „socialiști utopiști”. Planurile unei ordini utopiste a societății erau discutate pe larg în acea vreme, dar discuția nu le era favorabilă. Utopiștii nu reușiseră să plănuiască structuri sociale care să reziste criticii economiștilor și sociologilor. În proiectele lor lacunele puteau fi găsite cu ușurință; era lesne de dovedit că o societate construită pe asemenea principii trebuie să fie lipsită de eficacitate și vitalitate și că, fără îndoială, nu ar corespunde așteptărilor. Astfel, către mijlocul secolului al nouăsprezecelea, idealul socialist părea să fie lichidat. Știința demonstrase lipsa de valoare a socialismului cu ajutorul logicii stricte, iar susținătorii săi nu erau în stare să găsească un singur contraargument de efect.
În acest moment a apărut Marx. Adept abil al dialecticii hegeliene – un sistem care se pretează ușor la abuzuri din partea acelora care caută să domine gândirea cu jocuri arbitrare ale închipuirii și cu verbozitate metafizică – lui nu i-a trebuit mult să afle o rezolvare a dilemei în care se aflau socialiștii. Cum știința și logica argumentaseră împotriva socialismului, se impunea născocirea unui sistem în care să se poată avea încredere că îl va apăra împotriva unei critici atât de puțin agreate. Aceasta era sarcina pe care marxismul s-a angajat s-o îndeplinească. A procedat în trei moduri. În primul rând, a negat că logica ar fi universal valabilă pentru toată omenirea și pentru toate timpurile. A afirmat că gândirea ar fi determinată de clasa socială a gânditorilor; că este, de fapt, o „suprastructură ideologică” a intereselor de clasă ale acestora. Tipul de raționament care infirmase ideea socialistă era „relevat” ca un raționament „burghez”, ca o apologie a capitalismului. În al doilea rând, a stabilit că dezvoltarea dialectică duce în chip necesar la socialism; că scopul și țelul întregii istorii ar fi socializarea mijloacelor de producție prin exproprierea expropriatorilor – negarea negației. În ultimul rând, s-a hotărât că nu era îngăduit nimănui să facă, așa cum făcuseră utopiștii, propuneri precise pentru înfăptuirea unui „Pământ al Făgăduinței Socialiste”. De vreme ce venirea socialismului era inevitabilă, era în avantajul științei să renunțe la orice tentativă de a-i determina natura exactă.
Niciodată în istorie o doctrină politică nu a găsit o acceptare atât de imediată și completă ca aceea conținută în aceste trei principii ale marxismului. Mărimea și persistența succesului său au fost adesea subestimate. Aceasta se datorează obiceiului de a aplica termenul „marxist” exclusiv membrilor formali ai unuia sau altuia dintre partidele autointitulate marxiste, care sunt legate să susțină, cuvânt cu cuvânt, doctrinele lui Marx și Engels, așa cum sunt interpretate de către sectele lor respective și să considere atare doctrine ca fundație de neclintit și izvor definitiv a tot ceea ce se știe despre societate, iar în treburile politice, ca cel mai înalt standard. Dar dacă vom cuprinde în termenul „marxist” pe toți cei care au acceptat principiile de bază ale lui Marx – și anume că clasa socială condiționează gândirea, că venirea socialismului este inevitabilă și că cercetările în domeniul existențial și operativ al unei comunități socialiste este neștiințific – se vor găsi foarte puțini nemarxiști în Europa la răsărit de Rin, ba chiar în Europa apuseană și în Statele Unite mult mai mulți partizani decât adversari ai marxismului. Creștinii declarați atacă materialismul marxiștilor, monarhiștii – republicanismul lor, naționaliștii – internaționalismul lor; cu toate acestea, ei înșiși, fiecare pe rând, doresc să fie cunoscuți drept Creștini Socialiști, Socialiști de Stat, Naționaliști Socialiști etc. Fiecare pretinde că numai propria sa varietate de socialism este cea adevărată – aceea care „va veni” – aducând cu ea mulțumire și fericire pentru toți. Socialismul altora, spun ei, nu are adevărata origine de clasă, ca al lor. În același timp, ei respectă cu scrupulozitate interdicția lui Marx de a întreprinde orice fel de cercetare cu privire la instituțiile economice socialiste ale viitorului și încearcă să interpreteze modul de funcționare al sistemului economic în vigoare ca o desfășurare ce duce în mod inevitabil la socialism, potrivit cu inexorabila necesitate a procesului istoric. Desigur, nu numai marxiștii, dar și majoritatea acelora care se declară cu emfază antimarxiști, gândesc în stil cu totul marxist și adoptă dogmele arbitrare, neconfirmate și ușor de respins ale lui Marx. Dacă vin și când vin la putere, ei guvernează și lucrează pe de-a întregul în spirit socialist.
Succesul incomparabil al marxismului se datorează perspectivei pe care o oferă de a împlini acele aspirații onirice, acele vise de răzbunare care au fost atât de adânc împlântate în sufletul omenesc din timpuri imemoriale. Marxismul promite un paradis pe pământ, o „țară după placul inimii”, plină de fericire și bucurii și – ceea ce este cu atât mai plăcut celor care au pierdut în jocul vieții – umilirea tuturor acelora care sunt mai tari și mai buni decât mulțimea. Logica și raționamentul, care ar putea arăta absurditatea unor asemenea vise de desfătare și răzbunare, trebuie să fie respinse. Marxismul este astfel cea mai radicală dintre toate reacțiunile împotriva domniei, întronate de raționalism, a gândirii științifice peste viață și acțiune. El este împotriva logicii, împotriva științei și împotriva activității însăși a gândirii. Principiul său predominant este prohibirea gândirii și a cercetării, în special cu aplicație la instituțiile și funcționarea unei economii socialiste. Caracteristic pentru marxism este și faptul de a fi adoptat denumirea de „socialism științific” și de a-și fi însușit în felul acesta prestigiul câștigat de știință, prin succesul de necontestat al domniei ei peste viață și acțiune, pentru a-l întrebuința în propria sa luptă împotriva oricărei contribuții științifice la construcția economiei socialiste. Bolșevicii proclamă în mod persistent că religia este opiu pentru popor. Marxismul este fără îndoială opiu pentru acei care ar putea să deprindă obiceiul de a gândi și trebuie, de aceea, să fie dezbărați de el.
În această nouă ediție a cărții mele, care a fost considerabil revizuită, am întreprins să înfrunt prohibiția marxistă aproape universal respectată și să examinez problemele construcției socialiste a societății pe căi științifice, i.e., cu ajutorul teoriei sociologice și economice. Amintind cu recunoștință pe acei oameni ale căror cercetări au deschis drumul pentru toate lucrările în acest domeniu, inclusiv a mea, este o sursă de mulțumire pentru mine să fiu în situația de a pretinde că am spart barajul impus de marxism asupra tratamentului științific al acestor probleme. Odată cu prima apariție a cărții de față s-au ridicat pe planul întâi al interesului științific probleme care mai înainte erau ignorate; discuția socialismului și a capitalismului a fost pusă pe o bază nouă. Cei care mai înainte se mulțumeau să facă unele observații despre binecuvântările pe care le-ar aduce socialismul sunt obligați acum să studieze natura societății socialiste. Problemele au fost definite și nu mai pot fi ignorate.
Așa cum era de așteptat, socialiștii de toate felurile și descrierile, de la cei mai radicali bolșevici sovietici până la socialiștii puri, intelectuali, așa-zis „de elită” (Edelsozialisten) ai civilizației apusene, au încercat să infirme raționamentele și concluziile mele. Dar nu au reușit, nu au izbutit nici măcar să aducă vreun argument pe care eu să nu-l fi discutat și combătut mai înainte. În momentul de față, discuția științifică a problemelor de bază ale socialismului urmează linia de investigație a acestei cărți.
Argumentele prin care am demonstrat că într-o comunitate socialistă calculul economic nu ar fi cu putință au atras în special atenție largă. Cu doi ani înainte de apariția primei ediții a cărții mele, am publicat această secțiune a investigațiilor mele în Archiv für Sozialwissenschaft (Vol. XLVII, nr. 1), unde este formulată aproape la fel ca în ambele ediții ale lucrării de față. Problema, care aproape nici nu fusese atinsă mai înainte, a stârnit brusc o vie discuție în țările de limbă germană și în străinătate. Se poate spune cu adevărat că discuția este acum închisă; opoziția față de aserțiunile mele este astăzi aproape inexistentă.
Curând după ce a apărut prima ediție, Heinrich Herkner, lider al „socialiștilor de catedră” (Kathedersozialisten) ca urmaș al lui Gustav Schmoller, a publicat un eseu care susținea în toate părțile esențiale critica pe care o aduc socialismului.[1] Observațiile sale au stârnit o furtună printre socialiștii germani și suitele lor literare. Astfel a luat naștere, în mijlocul luptei catastrofale din Ruhr și al hiperinflației, o controversă care a devenit curând cunoscută sub numele de criză a „politicii reformei sociale”. Rezultatul controversei a fost într-adevăr slab. „Sterilitatea” gândirii socialiste, asupra căreia atrăsese atenția un socialist înfocat, devenise deosebit de vizibilă cu această ocazie.[2] Despre bunele rezultate care pot fi obținute printr-un studiu științific fără prejudecată al problemelor socialismului există dovezi în admirabilele lucrări ale lui Pohle, Adolf Weber, Röpke, Halm, Sulzbach, Brutzkus, Robbins, Hutt, Withers, Benn și ale altora.
Dar cercetarea științifică a problemelor socialismului nu este de ajuns. Mai trebuie să fie sfărâmat și zidul de prejudecăți care închide actualmente drumul către o scrutare nepărtinitoare a acestor probleme. Orice susținător al măsurilor socialiste este privit ca un prieten al Binelui, Nobilului și Moralului, ca un pionier dezinteresat al unor reforme necesare, pe scurt ca un om care își servește cu abnegație propriul său popor și întreaga umanitate și, mai presus de toate, ca un zelos și curajos căutător al adevărului. Dar, îndrăznească cineva să măsoare socialismul cu instrumentele raționalismului științific, și devine pe dată campion al principiului răului, un mercenar care servește interesele egoiste ale unei clase, o amenințare pentru bunăstarea comunității, un ignoramus neinițiat, care înoată contra curentului. Fiindcă lucrul cel mai curios în acest fel de a gândi este tocmai faptul că socotește întrebarea dacă socialismul sau capitalismul ar fi mai indicat să servească binele public ca rezolvată dinainte – în sensul, bineînțeles, că socialismul este considerat ca bun și capitalismul ca rău – în timp ce, de fapt, cu siguranță chestiunea nu poate fi decisă altfel decât numai printr-o cercetare științifică. Rezultatele investigației economice sunt întâmpinate nu cu argumente, ci cu acel „patos moral”, pe care îl găsim în invitația la congresul din Eisenach din 1872, la care recurg socialiștii și etatiștii, pentru că nu pot găsi un răspuns la criticile cărora știința le supune doctrinele.
Liberalismul mai vechi, bazat pe economia politică clasică, susținea că starea materială a tuturor claselor salariate putea fi ridicată permanent numai printr-o sporire a capitalului, iar pe aceasta o poate garanta numai societatea capitalistă bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Teoria subiectivistă modernă a întărit și a confirmat baza acestei concepții prin propria sa teorie a salariilor. În această privință, liberalismul modern este în întregime de acord cu școala mai veche. Cu toate acestea, socialismul crede că socializarea mijloacelor de producție este un sistem care ar aduce bogăție tuturor. Aceste vederi aflate în conflict trebuie să fie examinate în lumina științei obiective: indignările bigote și lamentările nu duc nicăieri.
Este adevărat că astăzi socialismul este o profesiune de credință pentru mulți, poate pentru cei mai mulți dintre aderenții săi. Dar critica științifică nu poate avea o misiune mai nobilă decât aceea de a sfărâma credințele false.
Pentru a proteja idealul socialist de efectul zdrobitor al unei astfel de critici, s-au făcut de curând încercări de îmbunătățire a definiției acceptate a conceptului de „socialism”. Propria mea definiție a socialismului, ca o politică tinzând la construirea unei societăți în care mijloacele de producție sunt socializate, este în concordanță cu tot ceea ce oamenii de știință au scris asupra subiectului. Pretind că cineva trebuie să fie orb istoricește pentru a nu vedea că aceasta, și nimic altceva, este ceea ce a însemnat socialismul în ultima sută de ani și că numai în acest sens marea mișcare socialistă a fost și este socialistă. Dar la ce bun cearta asupra denumirii? Dacă îi place cuiva să numească socialist un ideal social care păstrează proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, firește, e liber s-o facă! Un om poate să-i zică pisicii câine și soarelui lună, dacă îi face plăcere. Dar o astfel de răsturnare a terminologiei uzuale nu servește la nimic, în afară doar de a da naștere la confuzii și neînțelegeri. Problema cu care suntem confruntați aici este socializarea proprietății mijloacelor de producție, adică însăși problema în jurul căreia, de mai bine de o sută de ani, se duce o luptă amarnică în lumea întreagă, problema κατ′ έξοχήν (mai presus de toate celelalte) a epocii noastre.
Această definire a socialismului nu poate fi ocolită prin aserțiunea că noțiunea de socialism mai cuprinde și alte lucruri pe lângă socializarea mijloacelor de producție, spunând, de exemplu, că suntem mișcați de anumite motive speciale atunci când ne declarăm socialiști sau că există un al doilea țel – poate un concept pur religios – legat de el. Susținătorii socialismului pretind că singura varietate demnă de acest nume este aceea care dorește socializarea mijloacelor de producție pentru motive „nobile”. Alții, care trec drept adversari ai socialismului, susțin că și naționalizarea mijloacelor de producție pentru motive mai puțin „nobile” trebuie de asemenea intitulată socialism. Socialiștii religioși spun că adevăratul socialism este legat de religie; socialiștii atei insistă asupra abolirii lui Dumnezeu odată cu proprietatea privată. Dar problema felului în care o societate socialistă poate funcționa este cu totul separată de chestiunea dacă aderenții ei își propun să-l adore pe Dumnezeu sau nu, conduși de motive pe care o persoană X oarecare din punctul său propriu de vedere le-ar numi nobile sau vulgare. Fiecare grup al marii mișcări socialiste își proclamă propria varietate de socialism ca fiind singura adevărată și le consideră pe toate celelalte ca eretice; totodată încearcă în mod firesc să accentueze deosebirea dintre propriul său ideal și acela al altor partide. Îndrăznesc să afirm că în cursul cercetărilor mele am arătat tot ceea ce trebuie spus despre aceste pretenții.
În această accentuare a trăsăturilor caracteristice ale fiecăreia din tendințele socialiste luate în parte, influența pe care o pot avea asupra țelurilor democrației și dictaturii joacă evident un rol însemnat. În această privință, de asemenea, nu mai am nimic de adăugat la cele ce am spus asupra subiectului în diverse părți ale acestei cărți (partea I, cap. III; partea II, cap. XV; partea IV, cap. XXXI). Este de ajuns să spun aici că economia planificată, pe care susținătorii dictaturii proletariatului doresc s-o instaureze, este tot atât de socialistă ca și socialismul propagat de autointitulații social-democrați.
Societatea capitalistă este realizarea a ceea ce ar trebui să numim democrație economică, dacă termenul – în conformitate, cred, cu terminologia Lordului Passfield și a doamnei Webb – n-ar fi intrat în uz și nu ar fi aplicat exclusiv unui sistem în care muncitorii, ca producători, și nu consumatorii înșiși, ar decide cu privire la ceea ce trebuie produs și cum. Această stare de lucruri ar fi tot atât de puțin democratică cum ar fi, să zicem, o constituție politică sub regimul căreia demnitarii guvernamentali, și nu întregul popor, ar decide cum să fie guvernat statul – desigur, contrariul a ceea ce suntem obișnuiți să numim democrație. Când spunem că o societate capitalistă este o democrație a consumatorilor, înțelegem prin aceasta că puterea de a dispune de mijloacele de producție, care aparține antreprenorilor și capitaliștilor, poate fi dobândită numai prin intermediul votului consumatorilor, obținut zilnic în piețe. Fiecare copil care preferă o jucărie alteia își pune buletinul de vot în urnă, care în cele din urmă decide cine va fi ales comandant de industrie. Este adevărat că nu există egalitate de vot în această democrație; unii au vot plural. Dar puterea mai mare de votare, pe care o implică dispunerea de un venit mai mare, poate fi dobândită și păstrată numai prin proba alegerii. Faptul că în balanță consumul celor bogați atârnă mai greu decât consumul săracilor – deși există o tendință puternică de a supraestima considerabil cantitatea de bunuri consumată de clasele înstărite în raport cu consumul maselor – este în sine un „rezultat al alegerilor”, deoarece într-o societate capitalistă bogăția poate fi adunată și păstrată numai printr-un răspuns corespunzător la cerințele consumatorilor. Astfel, bogăția oamenilor de afaceri care au reușit este totdeauna rezultatul unui plebiscit al consumatorilor și, odată dobândită, această bogăție poate fi păstrată numai dacă este utilizată în felul considerat de consumatori ca fiind cel mai avantajos pentru ei. Omul de rând este mai bine informat și mai puțin coruptibil în hotărârile pe care le ia în calitate de consumator, decât ca alegător în alegerile politice. Se spune că ar exista alegători care, puși să aleagă între liberul schimb și protecționism, între etalonul aur și inflație, sunt incapabili să ia în considerare tot ceea ce implică decizia lor. Cumpărătorul care trebuie să aleagă între diferitele tipuri de bere sau mărci de ciocolată are cu siguranță o sarcină mai ușoară.
Mișcarea socialistă își dă mari silințe să pună adesea în circulație etichete noi pentru constructul său de stat ideal. Fiecare etichetă uzată este înlocuită cu o alta, care face să reînvie speranțele unei soluții definitive ale insolubilei probleme fundamentale a socialismului – până când devine evident că nimic nu s-a schimbat în afară de nume. Cea mai recentă deviză este „capitalism de stat”. În mod obișnuit nu se înțelege că această deviză nu înseamnă altceva decât ceea ce se numea „economie planificată” și „socialism de stat”, și că economia planificată, socialismul de stat și capitalismul de stat se deosebesc de idealul „clasic” al socialismului egalitar numai în amănunte neesențiale. Criticile din această carte sunt îndreptate imparțial către toate formele de comunitate socialistă ce pot fi concepute.
Doar sindicalismul, care se deosebește fundamental de socialism, necesită un tratament special (partea II, secțiunea III, cap. XVI, 4).
Sper ca aceste observații să convingă și pe cititorul pripit și superficial că investigațiile și criticile mele nu se aplică numai socialismului marxist. Cum însă toate mișcările socialiste au fost puternic stimulate de marxism, voi acorda mai mult spațiu concepțiilor marxiste decât acelora ale altor varietăți de socialism. Cred că am trecut în revistă tot ceea ce are o legătură esențială cu aceste probleme și că am făcut de asemenea o critică amănunțită a trăsăturilor caracteristice ale programelor nemarxiste.
Cartea mea este o cercetare științifică, nu o polemică politică. Am analizat problemele fundamentale și am trecut, pe cât a fost cu putință, peste toate luptele economice și politice ale zilei și peste ajustările politice ale guvernelor și partidelor. Iar aceasta cred că se va dovedi a fi calea cea mai bună pentru pregătirea unei înțelegeri temeinice a politicii din ultimele câteva decenii și ani și, mai presus de toate, a politicii de mâine. Numai un studiu critic complet al ideilor socialismului ne va face în stare să înțelegem ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Obiceiul de a vorbi și a scrie despre chestiuni economice fără a le fi sondat temeinic problemele a făcut să scadă calitatea discuțiilor publice despre chestiuni vitale pentru societate și a condus politica pe căi ce ar putea duce la distrugerea întregii civilizații. Proscrierea teoriei economice, care a început cu școala istorică germană, iar astăzi își găsește expresia în special în instituționalismul american, a subminat autoritatea gândirii calificate în această materie. Contemporanii noștri socotesc că tot ceea ce este cuprins sub titlul de economie politică și sociologie este materie la discreția oricărui critic necalificat. Se presupune că orice șef de organizație muncitorească, orice lider sindical și orice antreprenor este calificat să ia decizii în chestiuni de economie politică numai în virtutea funcției sale. „Oamenii cu experiență practică” de felul acesta, chiar și cei ale căror activități au dus adesea în mod notoriu la nereușită și faliment, se bucură de un fals prestigiu de economiști care trebuie anihilat cu orice preț. Tendința de a evita cuvinte tari nu trebuie lăsată să ducă la compromisuri. E timpul ca acești diletanți să fie demascați.
Soluția fiecăreia din multele chestiuni economice ale zilei necesită un proces de gândire de care sunt capabili numai cei care înțeleg interconexiunea generală a fenomenelor economice. Numai cercetările teoretice care pătrund până în miezul lucrurilor au o valoare practică reală. Disertațiile asupra chestiunilor teoretice care se pierd în amănunte sunt inutile, căci sunt prea mult absorbite de ceea ce este particular și accidental ca să mai aibă răgaz pentru ceea ce este general și esențial.
Se spune adesea că toate cercetările științifice privitoare la socialism sunt inutile, pentru că nimeni nu le poate înțelege, cu excepția unui număr relativ mic de oameni care sunt în stare să urmărească înlănțuirea ideilor științifice. Pentru majoritatea cetățenilor, se spune, ele vor rămâne întotdeauna de neînțeles. Devizele socialismului sună ispititor în urechile maselor. Oamenii doresc cu ardoare socialismul pentru că speră să le aducă mântuire deplină și să le satisfacă dorința de răzbunare. În consecință, vor continua să lucreze pentru socialism, ajutând astfel ca să se producă un inevitabil declin al civilizației pentru ridicarea căreia le-au trebuit mii de ani națiunilor occidentale. În felul acesta ne vom angaja inevitabil pe panta care duce la haos și mizerie, la întunericul barbariei și la anihilare.
Nu împărtășesc această vedere sumbră. Ar putea să se întâmple așa, dar nu este obligatoriu să fie astfel. E adevărat că cei mai mulți dintre oameni nu sunt în stare să urmărească înlănțuiri complicate de argumente, și nici un fel de învățătură nu va ajuta acelora care de abia pot pricepe cea mai simplă propoziție să înțeleagă pe cele mai complicate. Dar tocmai pentru că nu pot gândi pentru ele însele, masele urmează conducerea oamenilor pe care îi numim instruiți. Odată convinși aceștia, partida este câștigată. Dar nu vreau să repet aici ceea ce am mai spus în prima ediție a acestei cărți, la sfârșitul primului capitol.[3]
Îmi dau prea bine seama că a-i convinge pe susținătorii pasionați ai ideii socialiste cu demonstrația logică a absurdității și lipsei de noimă a concepției lor este o încercare lipsită de speranță. Știu prea bine că nu vor să audă, nu vor să vadă și, mai presus de toate, nu vor să gândească și să înțeleagă și că nu sunt accesibili nici unui argument. Dar generații noi cresc cu ochi mai limpezi și minți mai deschise. Aceste generații vor privi lucrurile dintr-un punct de vedere dezinteresat și lipsit de prejudecăți, vor cântări și examina, vor gândi și acționa cu prevedere. Pentru ele este scrisă această carte.
Câteva generații de politici economice care au fost aproape liberale au crescut enorm averea lumii. Capitalismul a ridicat standardul de viață al maselor la un nivel pe care strămoșii noștri nu și l-ar fi putut închipui. Intervenționismul și eforturile de a introduce socialismul lucrează deja de câteva decenii la nimicirea temeliilor sistemului economic mondial. Stăm pe marginea unei prăpăstii care amenință să ne înghită civilizația. Dacă umanitatea civilizată va pieri pentru totdeauna sau dacă această catastrofă va fi evitată în ceasul al unsprezecelea, pășind înapoi pe singura cale de salvare posibilă – înțelegând prin aceasta reclădirea unei societăți întemeiate pe recunoașterea fără rezerve a proprietății private asupra mijloacelor de producție – este o chestiune care privește generațiile chemate să acționeze în deceniile ce vor veni, căci ideile pe care se vor sprijini acțiunile lor sunt acelea care o vor decide.
Viena, ianuarie 1932
Note:
Herkner, „Sozialpolitische Wandlungen in der wissenschaftlichen Nationalökonomie“, Der Arbeigeber, vol. XIII, pag. 35. ↑
Cassau, „Die sozialistische Ideenwelt vor und nach dem Kriege“, în Die Wirtschaftwissenschaft nach dem Kriege, Ediție festivă pentru Lujo Brentano la a optzecea aniversare, München, 1925, vol. I, pag. 149 et seq ↑
Pag. 459 et seq. ale acestei ediții: cap. 35, 3. ↑
