Tinerii care s-au jertfit în ’89 au făcut-o cu aceste cuvinte pe buze: „Vom muri și vom fi liberi!”. Ele sunt un bun început pentru o scurtă introducere la Rothbard.
Martiriul tinerilor români ne arată că jertfa are sens numai în perspectiva unei existențe veșnice. Este logic, nu poți fi liber după moarte decât dacă „ești”. Curajul fizic în fața morții, scria Steinhardt, reprezintă baza ultimă a libertății. Cum poți avea curaj fără credință? Rothbard credea că pasiunea pentru dreptate stă la baza unei societăți de oameni liberi. Pasiunea pentru dreptate nu are sens decât dacă virtutea, dreptatea este criteriul ultim al unei existențe veșnice în bine. Numai această credință, trăită, face să aibă sens virtutea, dreptatea și jertfa. Moralitatea tradițională este parte a „pachetului complet” al unei ordini a libertății.[1]
Dacă lecția de credință a tinerilor români din ’89 îl completează logic pe Rothbard, orice strategie de transformare socială către o ordine a libertății are nevoie de Rothbard. De fapt, întreaga tradiție austriacă de drept și economie acoperă un gol imens. Creștinismul, mai ales cel ortodox, a acordat o mare atenție teologiei și vieții duhovnicești. Din nefericire, în lumea ortodoxă studiul legilor naturale a fost neglijat. Atât științele naturii cât mai ales științele sociale, studierea legilor naturale ale acțiunii umane, au fost lăsate deoparte. Normalitatea – „pachetul complet” – a avut de suferit pentru că autonomizarea celor două sfere – cunoașterea legilor naturale care guvernează acțiunea umană în societate și credința și moralitatea tradițională – a separat fatal cele două ingrediente natural complementare. Savanții au căutat să dezvolte justificări ale unei ordini a libertății independente de credință iar teologii și cei apropiați de biserică au îmbrățișat diverse erori populare.
Opera lui Rothbard și a austriecilor acoperă o parte mare din golul de care am vorbit. Pentru orice om dornic să înțeleagă care este cadrul legal natural al unei ordini a libertății, lectura tratatului rothbardian „Ethics of Liberty”este indispensabilă; oricine caută să înțeleagă funcționarea economiei și efectele intervenționismului trebuie să meargă la cele două volume din „Man, Economy, and State”[2] și la celelalte cărți și articole ale lui Rothbard.
Cartea pe care o aveți acum în față este cea mai bună discuție a problemelor monetare scrisă vreodată. În ea veți găsi o descriere clară a ordinii monetare naturale, a apariției și dezvoltării monedei pe o piață liberă, a sistemului bancar, a rolului pe care moneda și băncile îl au în cadrul diviziunii muncii. Sistemul monetar compatibil cu o ordine a libertății are acum un nume: liberă întreprindere bancară cu rezervă 100% pe depozitele la vedere. Efectele intervenției statului sunt descrise în detaliu, procesul de degradare a monedei și sistemului bancar fiind o consecință necesară a dorinței unei instituții născute din agresiune – statul – de a dobândi resurse. Natura și consecințele dezastruoase pentru societate ale inflației nu mai constituie un secret pentru cel ce a parcurs acest mic tratat de monedă.
Studiul monumental al lui Guido Hűlsmann aduce la zi analiza lui Rothbard. Discuția lui Hűlsmann privind aranjamentele monetare europene și evidențierea legăturii cauzale dintre expansiunea monetară la nivel global orchestrată de Sistemul Federal de Rezerve (FED) și seria de crize economice și financiare din anii ’90 merită atenție, dată fiind apropiata aderare a României la Uniunea Europeană, pe de o parte, și popularitatea explicațiilor eronate ale crizelor recente (puse pe seama capitalismului), pe de alta.
Moneda deține o poziție de frunte în arsenalul etatismului. Moralitatea tradițională, prezența unor alternative mai viabile (concurența instituțională) și lipsa resurselor reprezintă, probabil, cele mai puternice piedici în calea expansiunii statului. Moneda și sistemul bancar controlat de stat furnizează resurse nu numai pentru activități concrete ale statului, ele creează premisele pentru extinderea dominației birocrației asupra altor sfere ale vieții sociale. Statul s-a folosit din plin de această oportunitate. Fără „asistența” furnizată de resursele confiscate prin procesul inflaționist, birocrația nu ar fi fost niciodată capabilă să concureze cu caritatea privată; ineficiența birocrației se traduce în costuri enorme, acoperirea lor prin impozitare fiind nefezabilă politic, generând rezistență. Inflația și statul asistențial au dat o lovitură puternică moralității tradiționale; moralitatea tradițională avea la bază și un set de stimulente pe care statul a făcut tot ce i-a stat în putință să le distrugă. Economisirea a încetat să mai fie o virtute respectată, inflația fiind capabilă să măture economiile de o viață într-o clipă; familia a fost ruinată (copiii au devenit un lux, fiind rapid confiscați de stat prin sistemul învățământului public, familia fiind în imposibilitatea de a beneficia de sprijin din partea lor, dar suportând povara întreținerii; impozitele mari, necesare pentru susținerea unei categorii importante electoral de pensionari lasă puține resurse familiilor pentru creșterea copiilor; copiii au încetat să mai fie o „poliță de asigurare pentru bătrânețe”, existând acum siguranța pensiei, lucru care a distrus solidaritatea inter-generațională); programele „sociale” au redus dependența de comunitatea locală pentru sprijin pentru cei mai puțin binecuvântați material sau fizic, familiile și indivizii devenind tot mai dependenți de puterea centrală și mai atomizați; pe lângă dificultățile materiale menționate, familia a fost atacată și la nivel intelectual, prin subvenționarea educației sexuale și promovarea ei în școli și alte locuri. Slăbirea familiei, slăbirea comunității locale au contribuit la centralizarea și birocratizarea societății. Prin schimbarea stimulentelor, moralitatea tradițională s-a transformat dintr-un avantaj într-un dezavantaj. Cel econom, familist, cinstit (în sensul tradițional, nu în sensul legalist) are puține șanse de reușită. Cel nechibzuit, care se îndatorează, care se specializează în procurarea de resurse prin intermediul agresiunii instituționalizate și în distribuția lor, nu în producție și schimb voluntar, care nu își ajută familia, care predică „științific” imoralitatea, expansiunea statului etc. este cel cu mari șanse de reușită. Resursele sunt în această sferă. Și moneda a avut un rol important în nașterea acestui aranjament instituțional anti-moral și eliminarea alternativelor locale voluntare.
Restaurarea normalității are nevoie de înțelepciune, de înțelegerea cauzelor erorilor actuale și de identificarea corectă a soluțiilor. Acest mic tratat și opera rothbardiană întreagă furnizează un asemenea fundament și ghid intelectual pentru acțiune. Mișcarea lucrurilor în direcția cea bună necesită puterea jertfei și lumina înțelepciunii.
Una din erorile care au erodat cauza libertății și au pavat drumul etatismului a fost credința că libertatea nu este compatibilă decât cu relativismul, cu îndoiala asupra existenței vreunui adevăr demonstrabil. Această teorie aproape că susține dependența libertății de prostie. Lucrurile stau exact invers: lăsarea în paragină a adevărului, a înțelegerii naturii acțiunii umane, a agresiunii, a formelor de manifestare a ei în diverse domenii reprezintă cheia etatismului. Relativismul creează un întuneric intelectual în care conflictele vor primi soluții arbitrare, în care libertatea va fi călcată în picioare pentru că nimeni nu mai știe ce este aceea libertate. Cum putem elimina furtul din societate dacă nu știm ce este aceea proprietate?[3] Relativismul duce inevitabil la punerea statului în poziția de arbitru al conflictelor pe criterii arbitrare: proprietatea este ceea ce statul spune că e proprietate, soluționarea conflictelor se face de către stat etc. Așa cum moneda încăpută pe mâna statului va fi utilizată ca instrument pentru expansiunea statului și intră inevitabil într-un proces de degradare, tot așa dreptul va fi pervertit și va deveni un instrument de expansiune a statului și de exploatare a unor grupuri în favoarea altora. Degradarea monedei și a dreptului vor duce la degradarea semnificativă a ordinii sociale. Numai utilizarea corectă a rațiunii ne poate ghida în restaurarea normalității în diversele sfere ale vieții sociale. Relativismul nu văd cum ne-ar putea scoate din marasm.
Încheiem spunând că “lupta cea bună” are cu adevărat sens numai prin credință și are cu adevărat conținut numai prin înțelepciune. Una fără cealaltă sunt șchioape: cel cu credință nu va ști pentru ce trebuie să lupte și cum să facă schimbarea pentru că nu înțelege legile naturale ale societății, cel cu înțelepciune nu va fi capabil să justifice coerent necesitatea luptei și a jertfei. Edificiul rothbardian are cu adevărat sens în cadrul pachetului complet, fiind o recuperare a înțelepciunii naturale, a exercitării cu folos a darului rațiunii.
Marius Spiridon*
[1] Pentru înțelegerea eticii și teologiei tradiționale a se vedea în general operele Părinților Răsăriteni. Introduceri bune sunt Dogmatica Sf. Ioan Damaschin sau Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului. Scrierile Sf. Ioan Gură de Aur rămân cea mai accesibilă, mai extinsă și mai adâncă justificare a vieții în virtute. Cel care a contribuit cel mai mult la precizarea „pachetului complet” este Dan Cristian Comănescu. A se vedea, în acest sens, interviurile sale „Despre har și libertate” de pe www.misesromania.org. Seminarul privat pe care îl conduce regulat în București are în centru asemenea teme.
[2] Majoritatea operelor lui Rothbard sunt disponibile gratuit online pe pagina de internet a Institutului Ludwig von Mises din SUA (www.mises.org). O serie de traduceri în limba română din Rothbard sunt deja disponibile pe situl Institutului Ludwig von Mises – România, (www.misesromania.org).
[3] Porunca „Să nu furi” este mai complexă decât pare la prima vedere. Nu există decât două modalități de a dobândi proprietate, indiferent de timp și loc: prin mijloace voluntare sau prin agresiune. „Să nu furi” elimină cea de-a doua posibilitate. Analiza rațională a proprietății este singura care poate da un răspuns privind modalitățile concrete de dobândire legitimă a proprietății. Pentru a vedea complexitatea problemei, dăm o serie de întrebări: reprezintă rezerva fracționară furt? Reprezintăreprezintă impozitarea dobândire de resurse prin agresiune? Este protecționismul agresiune? Welfarewelfare state-ul este aranjament voluntar sau agresiune instituționalizată? Dar banca centrală? Dar dobândirea de resurse prin inflație? Etc.etc. La o parte din aceste întrebări complexe va răspunde cartea de față.
Practicarea virtuții presupune nu numai post ci, în măsura în care ne angajăm în acte de agresiune, să abandonăm aceste acte, oricât de „complexe” ar fi ele. Nu întâmplător primele tratate serioase de monedă și bănci au apărut în spațiul creștin (catolic); ele au fost o necesitate, pentru a vedea în ce măsură noile practici comerciale respectă preceptele tradiționale și sunt activități legitime pentru credincioși. Trebuie recuperată și în spațiul ortodox preocuparea sănătoasă a primilor Părinți, în special Sf. Ioan Gură de Aur, pentru analiza etică a tuturor aspectelor vieții sociale, preocuparea de a nu lăsa în paragină dreptul și înțelegerea ordinii sociale.
* Marius Spiridon este vice-președinte al Institutului Ludwig von Mises – România
