1. Acțiunea îndreptată către un țel și reacțiunea animală
Acțiunea umană este comportamentul îndreptat către un țel. Sau, am putea spune: Acțiunea este voință pusă în aplicație și transformată într-un factor activ, este urmărirea unor țeluri și scopuri, este răspunsul înzestrat cu semnificație al sinelui, dat condițiilor mediului său înconjurător, este ajustarea conștientă a unei persoane la configurația universului care îi determină viața. Asemenea parafraze por clarifica definiția dată și pot preveni posibile interpretări greșite. Dar definiția în sine este adecvată și nu are nevoie de complemente sau comentarii.
Acțiunea conștientă sau îndreptată către un țel se află în contrast vădit cu comportamentul inconștient, i.e., cu reflexele și reacțiile involuntare la stimuli ale celulelor și nervilor organismului. Oamenii sunt uneori gata să creadă că frontiera dintre comportamentul conștient și reacțiile involuntare ale forțelor care lucrează în corpul uman este mai mult sau mai puțin vagă. Lucrul acesta este corect numai în sensul că uneori nu este ușor de stabilit dacă un anumit comportament trebuie considerat voluntar sau involuntar. Dar distincția dintre un comportament conștient și unul inconștient este cu toate acestea vădită și poate fi clar determinată.
Comportamentul inconștient al organelor și celulelor corpului nu este, pentru sinele activ, un dat la fel cu oricare alt fapt aparținând lumii externe. Omul care acționează trebuie să ia în calcul tot ce se petrece în propriul său corp, precum și alte date, e. g. vremea sau atitudinile vecinilor săi. Există, desigur, o marjă în limitele căreia comportamentul deliberat are capacitatea de a neutraliza presiunea factorilor corporali. Este posibil în anumite limite să ne controlăm corpul. Omul poate uneori reuși, prin puterea voinței sale, să înfrângă boala, să compenseze insuficiențele înnăscute sau dobândite ale constituției sale fizice, sau să-și suprime reflexele. În măsura în care toate acestea sunt posibile, domeniul acțiunii deliberate crește. Dacă un om se abține de la a-și controla reacțiile involuntare ale celulelor și centrilor nervoși, deși ar fi capabil să o facă, atunci comportamentul său este, din punctul nostru de vedere, deliberat.
Domeniul științei noastre este acțiunea umană, nu evenimentele psihologice [p.12] care se soldează cu acțiuni. Tocmai aceasta distinge teoria generală a acțiunii umane, praxeologia, de psihologie. Domeniul psihologiei este alcătuit din evenimentele interne care se soldează sau se pot solda cu anumite acțiuni. Domeniul praxeologiei este acțiunea ca atare. Astfel se lămurește și raportul dintre praxeologie și conceptul psihanalitic de subconștient. Psihanaliza este și ea o specie a psihologiei și nu analizează acțiunea, ci forțele și factorii care împing omul spre anumite acțiuni. Subconștientul psihanalitic este o categorie psihologică și nu una praxeologică. Faptul că acțiunea pornește de la o deliberare limpede, sau din amintirile uitate și dorințele suprimate care, pentru a ne exprima astfel, dirijează voința din regiuni submersate, nu influențează natura acțiunii. Asasinul care dintr-un impuls subconștient (așa-numitul Id) se îndreaptă către locul unde va săvârși crima și nevroticul al cărui comportament aberant pare să fie pur și simplu lipsit de orice semnificație pentru observatorul neexperimentat, acționează și unul și celălalt; ca toți ceilalți, ei urmăresc anumite țeluri. Este meritul psihanalizei de a fi demonstrat că până și comportamentul nevroticilor și psihopaților este înzestrat cu sens, că și ei acționează și urmăresc scopuri, deși noi, cei care ne considerăm normali și sănătoși, numim raționamentele care determină alegerea țelurilor lor lipsite de sens, iar mijloacele pe care le aleg pentru atingerea acelor țeluri, inadecvate.
Termenul de “inconștient”, așa cum este întrebuințat de praxeologie și termenii de “subconștient” și “inconștient”, așa cum se aplică în psihanaliză, aparțin unor sisteme diferite de gândire și de cercetare. Praxeologia, nu mai puțin decât celelalte ramuri ale cunoașterii, datorează mult psihanalizei. De aceea este cu atât mai necesar să luăm aminte la frontiera care desparte praxeologia de psihanaliză.
Acțiunea nu înseamnă pur și simplu a prefera. Omul are preferințe și în situații în care lucrurile și evenimentele sunt inevitabile, sau sunt considerate a fi astfel. Astfel, omul poate să prefere soarele când plouă și poate să dorească risipirea norilor de către acesta. Cel ce nu face decât să dorească și să spere nu intervine activ în cursul evenimentelor și în modelarea propriului său destin. Dar omul care acționează alege, determină și încearcă să atingă un țel. Din două lucruri pe care nu le poate avea deopotrivă, el alege unul și renunță la celălalt. Acțiunea implică așadar întotdeauna atât a lua cât și a renunța.
Exprimarea dorințelor și speranțelor și anunțarea acțiunilor planificate pot constitui forme de acțiune, în măsura în care ele însele sunt îndreptate spre realizarea unui anumit scop. Dar ele nu trebuie confundate cu acțiunile la care se referă. Ele nu sunt identice cu acțiunea pe care o anunță, o recomandă sau o resping. Acțiunea este un lucru real. [p.13] Ceea ce contează este comportamentul total al unui om și nu afirmațiile sale despre acțiuni planificare dar nerealizate. Pe de altă parte, acțiunea trebuie clar distinsă de exercitarea muncii. Acțiunea înseamnă utilizarea de mijloace pentru atingerea de țeluri. De regulă, unul din mijloacele întrebuințate este munca omului care acționează. Dar lucrurile nu stau așa întotdeauna. În anumite condiții speciale nu este nevoie decât de un cuvânt. Cel ce dă ordine sau emite interdicții poate să acționeze fără a cheltui muncă. A vorbi sau a nu vorbi, a zâmbi sau a rămâne serios, pot constitui acțiuni. A consuma și a savura nu sunt mai puțin acțiuni decât a te abține de la consumul și savurarea posibile.
În consecință praxeologia nu distinge între omul “activ” sau energic și cel “pasiv” sau indolent. Omul viguros, care se străduie sârguincios să-și îmbunătățească condițiile de trai, nu acționează nici mai mult nici mai puțin decât omul letargic, care ia inert lucrurile așa cum vin. Fiindcă a nu face nimic și a sta degeaba sunt și ele acțiuni, care determină desfășurarea evenimentelor. Ori de câte ori condițiile pentru intervenția omului sunt prezente omul acționează, indiferent dacă intervine sau se abține de la a interveni. Cel ce îndura ceea ce ar fi putut schimba acționează deopotrivă cu cel care intervine pentru a atinge un alt rezultat. Un om care se abține de la a influența funcționarea factorilor psihologici și instinctivi pe care i-ar fi putut influența, acționează de asemenea. Acțiunea nu înseamnă doar a face ci, în aceeași măsură, omisiunea de a face ceea ce ar fi fost posibil să fie făcut.
Putem spune că acțiunea este manifestarea voinței unui om. Dar prin aceasta nu adăugăm nimic cunoașterii noastre. Într-adevăr, termenul de voință, nu înseamnă nimic altceva decât facultatea unui om de a alege între diferite stări de lucruri, de a prefera una, de a renunța la cealaltă și de a acționa în conformitate cu decizia luată în vederea atingerii stării alese și renunțând la cealaltă.
2. Condițiile prealabile ale acțiunii umane
Numim mulțumire sau satisfacție starea unei ființe umane care nu dă naștere și nu poate da naștere nici unei acțiuni. Omul care acționează este dornic să substituie o stare de lucruri mai satisfăcătoare uneia mai puțin satisfăcătoare. Mintea sa imaginează condiții care-l satisfac mai mult, iar acțiunea sa urmărește producerea acestei stări preferabile. Incitativul care îl împinge pe om să acționeze este întotdeauna un disconfort. [1] Un om întru totul mulțumit cu starea de lucruri în care se găsește n-ar avea nici un incitativ să schimbe lucrurile. El n-ar avea nici aspirații nici dorințe; el ar fi întru totul [p.14] fericit. El n-ar acționa; el ar trăi pur și simplu fără griji.
Dar pentru a-l determina pe un om să acționeze, doar disconfortul și imaginea unei stări de lucruri mai satisfăcătoare n-ar fi suficiente. Mai este necesară o a treia condiție: anticiparea faptului că un comportament deliberat va avea puterea să îndepărteze, sau cel puțin să reducă disconfortul resimțit. În absența acestei condiții nici o acțiune nu este fezabilă. Omul trebuie să se resemneze în fața inevitabilului. El trebuie să se supună destinului.
Aceste sunt condițiile generale ale acțiunii umane. Omul este ființa care trăiește în aceste condiții. El nu este doar homo sapiens, ci în aceeași măsură și homo agens. Ființele ce descind din oameni, dar care, fie prin naștere fie datorită unor defecte dobândite, sunt iremediabil inapte de orice acțiune (în accepțiunea cea mai strictă a termenului și nu doar în cea legală), nu sunt practic ființe umane. Deși legislația și biologia le consideră oameni, lor le lipsește trăsătura esențială a omului. Nici nou născutul nu este o ființă capabilă de acțiune. El nu a parcurs încă întregul drum de la concepție la dezvoltarea deplină a calităților sale umane. Dar la sfârșitul acestei evoluții el devine o ființă care acționează.
În vorbirea colocvială spunem despre un om că este “fericit” dacă el a reușit să-și atingă țelurile. O descriere mai adecvată a acestei stări ar fi că el este mai fericit decât era mai înainte. Dar nu există nici o obiecție validă împotriva uzanței de a defini acțiunea umană ca strădanie de a dobândi fericirea.
Însă trebuie să evităm neînțelegerile curente. Țelul ultim al acțiunii umane este întotdeauna satisfacerea dorinței omului care acționează. Nu există alt criteriu de înregistrare a creșterii sau descreșterii satisfacției decât judecățile de valoare ale individului, care diferă de la un om la altul și de la un moment la altul pentru aceiași oameni. Ceea ce îl face pe un om să se simtă inconfortabil sau mai puțin inconfortabil stabilește el însuși, apelând la criteriul propriei sale voințe și judecăți, în funcție de evaluările sale personale și subiective. Nimeni nu este în măsură să decreteze ce ar face pe un alt om mai fericit.
Stabilirea acestui lucru nu are nici o legătură cu antitezele dintre egoism și altruism, dintre materialism și idealism, dintre individualism și colectivism, dintre ateism și religiozitate. Există oameni al căror singur țel este să îmbunătățească situația propriului lor ego. Există alte persoane cărora perceperea necazurilor semenilor lor le cauzează tot atât de mult disconfort, sau chiar mai mult, ca și propriile lor dorințe. Există persoane care nu doresc nimic altceva decât satisfacerea apetitului lor pentru relații sexuale, hrană, băuturi, case confortabile și alte lucruri materiale. Însă alți oameni țin mai mult la satisfacțiile numite îndeobște “înalte”, sau “ideale”. Există indivizi dornici să-și adapteze acțiunile la necesitățile cooperării sociale; există, [p.15] pe de altă parte, persoane refractare, care sfidează regulile vieții sociale. Există persoane pentru care țelul ultim al peregrinării lor terestre este pregătirea pentru o viață de beatitudine. Există alți oameni care nu cred în învățăturile nici unei religii și nu lasă ca acțiunile lor să fie influențate de ele.
Praxeologia este indiferentă față de țelurile ultime ale acțiunii. Rezultatele ei sunt valide pentru toate tipurile de acțiune, independent de țelurile vizate. Ea este o știință a mijloacelor, nu a scopurilor. Ea întrebuințează termenul de fericire într-un sens pur formal. În terminologia praxeologică, propoziția: unicul țel al omului este să atingă fericirea, este o tautologie. Ea nu implică nimic referitor la starea de lucruri de la care omul așteaptă fericirea.
Ideea că incitativul activității umane este întotdeauna un anumit disconfort și că țelul ei este îndepărtarea unui asemenea disconfort, pe cât este cu putință, adică de a-l face pe omul care acționează să se simtă mai fericit, este esența învățăturilor eudemonismului și hedonismului. Ataraxia epicureanismului este starea de mulțumire și fericire perfectă pe care o urmărește orice activitate umană, fără a o atinge vreodată pe deplin. Față de extrema amploare a acestei învățături, este prea puțin important faptul că numeroși reprezentanți ai acestei filozofii n-au reușit să sesizeze caracterul pur formal al noțiunilor de durere și plăcere și le-au atribuit un sens material și carnal. Școlile teologice, mistice și alte școli care profesau heteronomia în etică n-au putut zdruncina fundamentele epicureanismului, deoarece n-au putut ridica nici un fel de obiecții, altele decât că acesta neglija plăcerile mai “înalte” și mai “nobile”. Este adevărat că scrierile multora dintre reprezentanții timpurii ai eudemonismului, hedonismului și utilitarismului, sunt în anumite privințe susceptibile de a fi greșit interpretate. Însă terminologia filozofilor moderni și, într-o măsură și mai mare, a economiștilor contemporani este atât de precisă și de lipsită de ocolișuri încât orice neînțelegere este exclusă.
Înțelegerea problemelor fundamentale ale acțiunii umane nu poate spori dacă apelăm la metodele sociologiei instinctelor. Școala aceasta clasifică diversele țeluri concrete ale acțiunii umane și atribuie fiecărei clase, drept motivație, câte un anumit instinct. Omul pare a fi mânat de diverse instincte și dispoziții înnăscute. Se afirmă că această explicație a demolat odată pentru totdeauna toate învățămintele odioase ale teoriei economice și ale eticii utilitariste. Însă Feuerbach a observat deja, pe bună dreptate, că orice instinct este un instinct orientat spre fericire. [2] Metoda psihologiei instinctelor și a sociologiei instinctelor constă într-o clasificare arbitrară a țelurilor imediate ale acțiunii și intr-o ipostaziere a fiecăruia. În vreme ce praxeologia afirmă că țelul unei acțiuni este de a îndepărta [p.16] un anumit disconfort, psihologia instinctelor afirmă că el este satisfacerea unei necesități instinctive.
Mulți reprezentanți ai școlii instinctelor sunt convinși că au demonstrat că acțiunea nu este determinată de rațiune, ci izvorăște din adâncurile profunde ale forțelor, impulsurilor și dispozițiilor înnăscute, care nu se pretează nici unei elucidări raționale. Ei sunt siguri că au reușit să dea în vileag superficialitatea raționalismului și să discrediteze economia, ca pe “o țesătură de concluzii false derivate din presupoziții psihologice false.” [3] Însă raționalismul, praxeologia și teoria economică nu se ocupă cu izvoarele și țelurile ultime ale acțiunii, ci cu mijloacele întrebuințate pentru atingerea unui scop urmărit. Oricât de insondabile ar fi adâncurile din care se naște un impuls sau un instinct, mijloacele pe care le alege un om pentru a-l satisface sunt determinate de o cântărire rațională a cheltuielii și a succesului. [4]
Cel ce acționează mânat de un impuls emoțional nu acționează mai puțin. Ceea ce distinge o acțiune emoțională de alte acțiuni este evaluarea input-ului și a output-ului. Emoțiile perturbă evaluările. Înflăcărat de pasiune, omul consideră țelul mai dezirabil și prețul pe care trebuie să-l suporte pentru el mai puțin împovărător decât dacă ar delibera fără patimă. Oamenii nu s-au îndoit niciodată de faptul că și în stări emoționale mijloacele și scopurile sunt cântărite și că este posibil să influențăm rezultatul acestei deliberări făcând mai costisitoare cedarea în fața impulsului pasional. Pedepsirea mai redusă a actelor criminale comise într-o stare de excitare emoțională sau de intoxicare decât a altor acte similare echivalează cu încurajarea acestui tip de excese. Amenințarea cu represalii severe nu dă greș în a stăvili până și persoanele mânate în aparență de cele mai irezistibile pasiuni.
Interpretăm comportamentul animal pe baza presupoziției că animalele cedează impulsurilor pe care le resimt în momentul respectiv. Când observăm că animalul se hrănește, coabitează și atacă alte animale sau oameni, vorbim despre instinctele lor hrănire, de reproducere și de agresiune. Presupunem că asemenea instincte sunt înnăscute și cer imperios să fie satisfăcute.
Dar cu omul lucrurile stau altfel. Omul nu este o ființă condamnată să cedeze neajutorată impulsului care cere cel mai imperios satisfacție. Omul este o ființa capabilă să-și domine instinctele emoțiile și impulsurile; el își poate raționaliza comportamentul. El renunță la satisfacerea unui impuls arzător pentru a-și satisface alte dorințe. El nu este marioneta apetiturilor sale. Un bărbat nu apucă orice femeie care-i stârnește simțurile; el nu devorează fiecare bucată de hrană care-l ademenește; el nu doboară fiecare semen pe care i-ar place să-l ucidă. El își dispune [p.17] aspirațiile și dorințele într-o ierarhie și alege; pe scurt, el acționează. Ceea ce îl distinge pe om de fiare este tocmai faptul ca el își ajustează comportamentul în mod deliberat. Omul este o ființă înzestrată cu inhibiții, care-și poate controla impulsurile și dorințele, căreia îi stă în putere să-și suprime dorințele și impulsurile instinctive.
Se poate întâmpla ca un impuls să se manifeste atât de vehement încât nici un dezavantaj pe care l-ar putea cauza satisfacerea sa să nu pară suficient de mare pentru a împiedica individul în cauză să-l satisfacă. Și în cazul acesta avem de a face cu o alegere. Omul decide în favoarea cedării în fața respectivei dorințe. [5]
3. Acțiunea umană ca dată ultimă
Din vremuri imemoriale oamenii s-au arătat dornici să cunoască sursa primară, cauza întregii existențe și a întregii schimbări, substanța ultimă din care totul izvorăște și care își este sieși propria cauză. Știința este mai puțin ambițioasă. Ea este conștientă de limitele minții umane și ale căutării de cunoaștere a oamenilor. Ea urmărește să reducă fiecare fenomen la cauza sa. Dar ea înțelege că aceste strădanii trebuie să se ciocnească în mod necesar de opreliști insurmontabile. Există fenomene care nu pot fi analizate și reduse la alte fenomene. Aceste fenomene sunt datele ultime. Progresul cercetării științifice poate reuși să demonstreze că un lucru considerat în prealabil ca fiind o dată ultimă poate fi redus la componentele sale. Dar vor exista întotdeauna anumite fenomene ireductibile și neanalizabile, anumite date ultime.
Monismul ne învață că nu există decât o singură substanță ultimă, dualismul că există două, pluralismul că există mai multe. Nu are rost să discutăm critic aceste probleme. Asemenea dispute metafizice sunt interminabile. Starea actuală a cunoașterii noastre nu ne furnizează mijloacele de a le soluționa printr-un răspuns pe care orice om rezonabil să fie nevoit să-l considere satisfăcător.
Monismul materialist afirmă că gândurile și volițiunile umane sunt produse ale funcționării organelor corpului, ale celulelor minții și ale nervilor. Gândirea, voința și acțiunea umană nu sunt produse decât de procese materiale care vor fi, într-o zi, în întregime explicate cu ajutorul metodelor de cercetare ale fizicii și ale chimiei. Și aceasta este o ipoteză metafizică, deși susținătorii ei o consideră un adevăr științific de neclintit și incontestabil.
Diverse doctrine au fost avansate pentru a explica raportul [p.18] dintre minte și trup. Ele nu sunt decât ipoteze, fără nici un fel de legătură cu faptele observate. Tot ce se poate afirma cu certitudine este că există legături între procesele mentale și cele fiziologice. Referitor la natura și modul de funcționare al acestor conexiuni știm puțin, sau chiar nimic.
Judecățile de valoare concrete și acțiunile umane specifice nu se pretează la a fi analizate dincolo de ele însele. Putem crede sau presupune foarte bine că ele sunt absolut dependente și condiționate de anumite cauze. Dar câtă vreme nu cunoaștem cum produc faptele externe – fizice și fiziologice – anumite gânduri și volițiuni în mintea umană, care se soldează cu acte concrete, suntem nevoiți să ne confruntăm cu un dualism metodologic insurmontabil. În starea actuală a cunoașterii, afirmațiile fundamentale ale pozitivismului, monismului și panfizicalismului sunt simple postulate metafizice, lipsite de orice fundament științific și deopotrivă nesemnificative și nefolositoare pentru cercetarea științifică. Rațiunea și experiența ne arată două domenii separate. Lumea externă a fenomenelor fizice, chimice și fiziologice și cea internă a gândirii, simțirii, evaluării și acțiunii deliberate. Nici o punte nu leagă – din câte putem ști astăzi – aceste două sfere. Evenimente externe identice produc uneori reacții umane diferite, iar evenimente externe diferite produc uneori aceeași reacție umană. Nu știm de ce.
Față de această stare de lucruri nu putem decât să ne suspendăm judecata privitoare la afirmațiile esențiale ale monismului și ale materialismului. Putem crede sau nu că științele naturale vor reuși într-o zi să explice producerea ideilor, judecăților de valoare și acțiunilor specifice, tot astfel cum explică apariția unui compus chimic ca rezultat necesar și inevitabil al unei anumite combinații de elemente. Până atunci însă, suntem nevoiți să consimțim la dualismul metodologic.
Acțiunea umană este unul dintre factorii care aduc cu ei schimbări. Este un element al activității și devenirii cosmice. De aceea este un obiect legitim al investigațiilor științifice. Dat fiind că – cel puțin în condițiile actuale – ea nu poate fi redusă la cauzele sale, trebuie să o socotim ca fiind o dată ultimă și să o studiem ca atare.
Este adevărat ca modificările produse de acțiunea umană sunt minore în comparație cu efectele manifestărilor marilor forțe cosmice. Din punctul de vedere al eternității și al universului infinit omul este un grăunte infinitezimal. Însă pentru om acțiunea și vicisitudinile sale sunt lucrurile reale. Acțiunea este esența naturii și existenței sale, mijlocul său de prezervare a vieții și de ridicare a sa deasupra nivelului plantelor și al animalelor. Oricât de perisabile și [p.19] de evanescente ar fi toate eforturile umane, pentru om și știința umană ele au o importanță capitală.
4. Raționalitate și iraționalitate; subiectivism și obiectivitate în cercetarea praxeologică
Acțiunea umană este întotdeauna în mod necesar rațională. Termenul de “acțiune rațională” este de aceea pleonastic și trebuie respins ca atare. Când sunt aplicați țelurilor ultime ale acțiunii, termenii de rațional și irațional sunt inadecvați și lipsiți de semnificație. Țelul ultim al acțiunii este întotdeauna satisfacerea unor dorințe ale omului care acționează. Deoarece nimeni nu este în măsură să-și substituie propriile judecăți de valoare acelora ale individului care acționează, este zadarnic să formulăm judecăți privitoare la aspirațiile și volițiunile altora. Nici un om nu este în măsură să declare ce l-ar face pe un altul mai fericit și mai puțin nefericit. Criticul fie ne comunică la ce crede el că ar aspira dacă s-ar află în locul semenului său sau, nesocotind voios, cu aroganță dictatorială, voința și aspirațiile semenului său, ne comunică ce condiții suportate de acest al doilea om l-ar satisface cel mai mult pe el, criticul.
O acțiune este numită adesea irațională dacă ea urmărește, pe seama unor avantaje “materiale” și tangibile, atingerea unor satisfacții “ideale” sau “mai înalte”. În sensul acesta, oamenii afirma de pildă – uneori în mod aprobator, alteori în mod dezaprobator – că cel ce-și sacrifică viața, sănătatea sau avuția, în vederea atingerii unor bunuri “mai înalte” – cum ar fi fidelitatea față de convingerile sale religioase, filozofice și politice, sau libertatea și înflorirea națiunii sale – este motivat de considerente iraționale. Însă aspirația către aceste țeluri mai înalte nu este nici mai rațională nici mai irațională decât aspirația de a satisface orice alte țeluri umane. Este o eroare să presupunem că dorința de a ne procura necesitățile elementare ale vieții și sănătății este mai rațională, naturală sau justificată decât strădania de a dobândi oricare alte bunuri sau satisfacții. Este adevărat că apetitul pentru hrană și căldură este împărtășit de om cu alte mamifere și că, de regulă, omul căruia îi lipsesc hrana și adăpostul își concentrează eforturile către satisfacerea acestor nevoi urgente și nu se îngrijește mult de alte lucruri. Impulsul de a trăi, de a-ți prezerva viața, și de a profita de orice posibilitate de a-ți întări forțele vitale este o trăsătură primară a vieții, prezentă în fiecare ființă umană. Însă a ceda acestui impuls nu este – pentru om – o necesitate ineluctabilă.
În vreme ce toate celelalte animale sunt necondiționat mânate de impulsul de a-și prezerva propriile lor vieți și de cel al proliferării, omul are puterea să-și stăpânească chiar și aceste impulsuri. El își poate stăpâni atât dorințele sexuale cât și voința de a trăi. El poate renunța la viață atunci când împrejurările pe care ar trebui inevitabil să le accepte pentru a și-o păstra îi par [p.20] intolerabile. Omul este capabil să moară pentru o cauză sau să se sinucidă. Viața este pentru om rezultatul unei alegeri, al unei judecăți de valoare.
Tot astfel stau lucrurile cu dorința de a trăi în belșug. Chiar existența asceților și a oamenilor care renunță la câștigurile materiale de dragul respectării convingerilor lor și al păstrării demnității și al respectului lor de sine este o dovadă că strădania de a obține satisfacții mai tangibile nu este inevitabilă, ci este mai degrabă rezultatul unei alegeri. Desigur, imensa majoritate a oamenilor preferă viața mai degrabă decât moartea și bogăția mai degrabă decât sărăcia.
Este arbitrar să considerăm doar satisfacerea nevoilor fiziologice ale trupului drept “naturală” și deci “rațională” și tot restul drept “artificial” și deci “irațional”. Una din trăsăturile caracteristice ale naturii umane este că omul nu urmărește doar hrana, adăpostul și coabitarea ca toate celelalte animale, ci și alte feluri de satisfacții. Omul are dorințe și nevoi specific umane, pe care le putem numi “mai înalte” decât cele pe care le are în comun cu toate celelalte mamifere. [6]
Când se referă la mijloacele alese pentru atingerea unor țeluri termenii de rațional și irațional implică o judecată privitoare la eficacitatea și adecvarea procedeului întrebuințat. Criticul aprobă sau dezaprobă metoda din punctul de vedere al adecvării sau inadecvării ei pentru atingerea țelului în chestiune. Este un fapt că rațiunea umană nu este infailibilă și că foarte adesea omul dă greș în alegerea și aplicarea mijloacelor sale. O acțiune nepotrivită țelului urmărit va înșela așteptările. Ea este contrară scopului, dar este rațională, i.e., este rezultatul unei deliberări raționale – deși greșite – și al unei tentative – deși nereușite – de a atinge un anumit scop. Medicii care acum o sută de ani întrebuințau anumite metode pe care medicii noștri contemporani le resping, pentru tratamentul cancerului, erau – din punctul de vedere al patologiei actuale – necorespunzător instruiți și de aceea ineficienți. Dar ei nu acționau irațional, ci făceau tot ce le stătea în putință. Este probabil că peste o sută de ani mai mulți doctori vor dispune de metode eficiente pentru tratamentul acestei boli. Ei vor fi mai eficienți, dar nu și mai raționali decât medicii noștri de astăzi.
Opusul acțiunii nu este comportamentul irațional, ci un răspuns reactiv la stimuli venit din partea organelor corpului și a instinctelor ce nu pot fi controlate de volițiunea persoanei în cauză. La aceeași stimuli omul poate răspunde uneori atât prin comportamente reactive cât și prin acțiune. Dacă un om absoarbe otravă, organele [p.21] reacționează punându-și în funcțiune resursele de apărare generatoare de antidoturi; în plus, acțiunea poate interveni prin întrebuințarea de contraotrăvuri.
Referitor la problema implicată în antiteza dintre rațional și irațional, nu există nici o diferență între științele naturale și cele sociale. Știința este și trebuie să fie întotdeauna rațională. Ea este strădania de a desluși mental fenomenele universului, prin sistematizarea întregului corpus cognitiv existent. Dar, așa cum s-a arătat mai sus, analiza obiectelor prin reducerea lor la elemente constituente trebuie inevitabil, mai devreme sau mai târziu, să atingă un punct dincolo de care nu poate trece. Mintea umană nu este nici măcar capabilă să conceapă un tip de cunoaștere care să nu fie limitată de o dată ultimă, inaccesibilă unor demersuri de analiză și reducere adiționale. Metoda științifica ce călăuzește mintea omenească până în acest punct este în întregime rațională. Data ultimă poate fi numită un fapt irațional.
Se obișnuiește astăzi să li se reproșeze științelor sociale faptul de a fi pur raționale. Cea mai răspândită obiecție formulată împotriva teoriei economice este aceea că ea n-ar ține seama de iraționalitatea vieții și a realității și ca încearcă să îndese în scheme raționale și abstracțiuni uscate infinita varietate a fenomenelor. Nici un reproș n-ar putea fi mai absurd. Ca orice ramură a cunoașterii, economia merge până unde se poate ajunge cu ajutorul metodelor raționale. Apoi se oprește, stabilind faptul că are de a face cu o dată ultimă, i.e., cu un fenomen care nu poate fi – cel puțin în starea actuală a cunoștințelor noastre – analizat în continuare. [7]
Învățăturile praxeologiei și ale teoriei economice sunt valide pentru orice acțiune umană, indiferent de motivațiile, cauzele și scopurile ei subiacente. Judecățile ultime de valoare și țelurile ultime ale acțiunii umane constituie date pentru orice fel de cercetare științifică; ele nu se pretează la nici un fel de analiză suplimentară. Praxeologia se ocupă cu mijloacele și căile alese pentru atingerea de astfel de scopuri ultime. Mijloacele și nu țelurile formează obiectul ei de studiu.
În sensul acesta vorbim despre subiectivismul științelor generale ale acțiunii umane. Acestea privesc drept date țelurile ultime alese de omul care acționează, rămân în întregime neutre față de ele și se abțin de la a formula orice judecăți de valoare. Singurul criteriu pe care-l întrebuințează este acela al adecvării sau al inadecvării mijloacelor alese pentru atingerea țelurilor urmărite. Dacă eudemonismul vorbește despre fericire, dacă utilitarismul și teoria economică vorbesc despre utilitate, trebuie să interpretăm acești termeni în sens subiectiv, ca pe acele scopuri pe care le urmărește omul deoarece ele sunt dezirabile în ochii lui. Acesta este cadrul formal în care constă progresul semnificației atribuite eudemonismului, hedonismului și utilitarismului prin opoziție cu [p.22] înțelesul material mai vechi, precum și progresul teoriei subiectiviste moderne a valorii, prin opoziție cu teoria obiectivistă a valorii, elaborată de economia politică clasică. Totodată, obiectivitatea științei noastre constă tocmai în acest subiectivism. Deoarece este subiectivistă și ia judecățile de valoare ale oamenilor care acționează drept date ultime, care nu se pretează la nici un fel de examen critic suplimentar, ea însăși se situează deasupra tuturor controverselor dintre partide și facțiuni, este indiferentă față de conflictele tuturor școlilor dogmatice și de doctrine etice, este liberă de evaluări, judecăți și de idei preconcepute, este universal validă și este absolut și în întregime umană.
5. Cauzalitatea ca o condiție preliminară a acțiunii umane
Omul este în măsură să acționeze deoarece el are capacitatea de a descoperi relații cauzale, care determină schimbarea și devenirea universului. Acțiunea necesită și presupune categoria de cauzalitate. Numai un om care vede lumea în lumina cauzalității este în măsură să acționeze. În sensul acesta putem afirma despre cauzalitate că este o categorie a acțiunii. Categoria mijloace și scopuri presupune categoria cauze și efecte. Într-o lume fără cauzalitate și regularitate a fenomenelor, n-ar exista nici un domeniu al deliberării umane și al acțiunii umane. O asemenea lume ar fi un haos în care omul ar fi neputincios să găsească orice fel de orientare și îndrumare. Omul nu este nici măcar capabil să-și imagineze condițiile unui asemenea univers haotic.
Acolo unde omul nu vede nici un fel de relație cauzală el nu poate acționa. Această afirmație nu este reversibilă. Chiar dacă cunoaște relația cauzală în chestiune, omul încă nu poate acționa dacă nu este în măsură să influențeze cauza.
Arhetipul cercetării cauzale a fost: unde și cum trebuie să intervin pentru a modifica mersul evenimentelor de pe calea pe care ar urma-o în absența intervenției mele, într-o direcție care se potrivește mai bine dorințelor mele. În sensul acesta ridică omul întrebarea: cine sau ce se află la originea lucrurilor? El caută regularitatea și “legea” deoarece dorește să intervină. Abia mai târziu a fost această cercetare interpretată de către metafizică mai larg, ca o căutare a cauzei ultime a ființei și a existenței. A fost nevoie de secole pentru a readuce aceste idei exagerate și extravagante îndărăt, la întrebarea mai modestă: unde trebuie sau ar trebui să intervină cineva pentru a-și atinge țelul?
Tratamentul acordat problemei cauzalității în ultimele zeci de ani, datorită unei confuzii provocate de anumiți fizicieni eminenți, a fost mai degrabă nesatisfăcător. Putem nădăjdui că acest capitol neplăcut din istoria filozofiei va servi drept avertisment filozofilor care vor urma. [p.23]
Există modificări ale căror cauze sunt, cel puțin în momentul actual, necunoscute. Uneori reușim să dobândim cunoștințe parțiale, astfel încât suntem în măsură să spunem, în 70% din toate cazurile A are drept consecință pe B, iar în celelalte cazuri pe C, sau chiar pe D, E, F, ș.a.m.d.. Pentru a substitui aceste informații fragmentate cu o informație mai precisă, ar fi necesar să divizăm pe A în elementele sale componente. Câtă vreme nu putem realiza aceasta, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce se numește o lege statistică. Dar aceasta nu afectează semnificația praxeologică a cauzalității. Ignoranța totală sau parțială a anumitor domenii nu anihilează categoria de cauzalitate.
Problemele filozofice, epistemologice și metafizice ale cauzalității și ale inducției imperfecte se situează în afară domeniului praxeologiei. Noi nu trebuie decât să stabilim faptul că, pentru a acționa, omul trebuie să cunoască relația cauzală dintre evenimente, procese, sau stări de lucruri. Și numai în măsura în care el cunoaște această relație poate acțiunea sa atinge scopul urmărit. Suntem pe deplin conștienți că afirmând aceasta ne mișcăm într-un cerc, deoarece dovada că am perceput corect relația cauzală este furnizată numai de faptul că acțiunea ghidată de această cunoaștere are drept consecință rezultatul anticipat. Dar nu putem evita acest cerc vicios, tocmai deoarece cauzalitatea este o categorie a acțiunii. Și pentru că este o asemenea categorie, praxeologia nu poate evita acordarea unei anumite atenții acestei probleme fundamentale a filozofiei.
Dacă suntem pregătiți să înțelegem cauzalitatea în accepțiunea ei cea mai largă, atunci teleologia poate fi numită o varietate a cercetărilor asupra cauzalității. Cauzele finale sunt cele dintâi dintre toate cauzele. Cauza unui eveniment este concepută ca o acțiune sau ca o cvasi-acțiune îndreptată către un anumit scop.
Atât omul primitiv cât și copilul, adoptând o atitudine antropomorfică naivă, consideră întru totul plauzibil ca fiecare modificare și eveniment să fie rezultatul acțiunii unei ființe, ce acționează în același fel ca și ei înșiși. Ei cred că animalele, plantele, munții, râurile și fântânile, ba chiar pietrele și corpurile cerești sunt, asemenea lor înșiși, ființe care acționează, înzestrate cu simțire și voință. Numai într-un stadiu mai târziu al dezvoltării culturale renunță omul la aceste idei animiste, așezând în locul lor o concepție mecanicistă asupra lumii. Mecanicismul se dovedește a fi un principiu de activitate atât de satisfăcător încât oamenii sfârșesc prin a-l crede capabil de a rezolva toate problemele gândirii și ale cercetării științifice. Materialismul și panfizicianismul proclamă mecanicismul drept esența întregii cunoașteri și metodele experimentale ale matematicii și ale științelor naturale drept unicul mod științific de gândire. [p.24] Toate schimbările ar trebui înțelese ca mișcări supuse legilor mecanicii.
Campionilor mecanicismului nu le pasă de problemele încă nerezolvate ale bazelor logice și epistemologice ale principiului cauzalității și ale inducției imperfecte. În ochii lor aceste principii sunt valide deoarece funcționează. Faptul că experimentele de laborator produc rezultatele anticipate de teorii și că mașinile din fabrici funcționează în modul anticipat de tehnologi dovedește, spun ei, validitatea metodelor și a descoperirilor făcute de științele naturale moderne. Admițând că știința nu ne poate furniza adevărul – și cine știe ce înseamnă de fapt adevărul? – este sigur în orice caz că ea funcționează, asigurându-ne succesul.
Dar sterilitatea dogmei panfizicaliste devine manifestă tocmai când acceptăm punctul acesta pragmatic de vedere. După cum am arătat mai sus, știința nu a reușit să rezolve problemele legate de raporturile între minte și trup. Panfizicaliștii nu pot în nici un caz să afirme că procedeele pe care le recomandă ei au funcționat vreodată în domeniul relațiilor interumane și al științelor sociale. Dar este neîndoielnic că principiul conform căruia un Ego privește orice ființă umană ca și cum ea ar fi, asemeni sieși, o ființă gânditoare și care acționează, și-a dovedit utilitatea, atât în viața cotidiană cât și în cercetarea științifică. Este incontestabil că acest principiu funcționează.
Este indubitabil că practica de a-i considera pe semeni ființe care gândesc și acționează ca și mine, Ego-ul, s-a dovedit folositoare; pe de altă parte, perspectiva de a dobândi o verificare pragmatică similară a postulatului care cere ca aceștia să fie tratați în același fel ca obiectele științelor naturale, pare lipsită de orice speranță. Problemele epistemologice pe care le ridică înțelegerea comportamentului altor persoane nu sunt mai puțin complexe decât cele ale cauzalității și cele ale inducției incomplete. Putem admite că este imposibil să furnizăm probe concludente care să demonstreze propozițiile: logica mea este logica tuturor oamenilor și, în orice caz, absolut singura logică umană și categoriile acțiunilor mele sunt categoriile acțiunilor tuturor celorlalți oameni și, în orice caz, categoriile absolut oricărei acțiuni umane. Însă pragmatiștii trebuie să-și amintească faptul că aceste propoziții funcționează atât în practică cât și în știință, iar pozitiviștii nu trebuie să treacă cu vederea faptul că, atunci când se adresează semenilor lor, ei presupun – tacit și implicit – validitatea intersubiectivă a logicii și, prin aceasta, realitatea domeniului gândirii și acțiunii alter-Ego-ului, adică a caracterului său eminamente uman. [8] [p.25]
Gândirea și acțiunea sunt trăsăturile specific umane ale omului. Ele sunt atributele tuturor ființelor umane. Ele sunt, dincolo de apartenența la specia zoologică homo sapiens, semnul caracteristic al omului ca om. Investigarea raportului dintre gândire și acțiune nu ține de domeniul praxeologiei. Pentru praxeologie este suficient să stabilească faptul că există o singură logică inteligibilă pentru mintea umană și că există un singur mod de acțiune care este uman și inteligibil pentru mintea omenească. Existența sau posibilitatea existenței undeva a altor ființe – supraumane sau subumane – care gândesc și acționează într-un mod diferit, este dincolo de sfera de cuprindere a minții umane. Trebuie să ne limităm demersurile la studiul acțiunii umane.
Această acțiune umană, care este inextricabil legată de gândirea umană, este condiționată de necesități logice. Pentru mintea umană este imposibil să conceapă relații logice incompatibile cu structura logică a minții noastre. Pentru mintea umană este imposibil să conceapă un mod de acțiune ale cărei categorii să difere de categoriile care determină propriile noastre acțiuni.
Nu există pentru om decât două principii disponibile în vederea aprehendării mentale a realității, anume cel al teleologiei și cel al cauzalității. Lucrurile care nu pot fi subordonate nici uneia din aceste categorii sunt, pentru mintea umană, absolut ascunse. Un eveniment care nu se pretează la a fi interpretat cu ajutorul unuia dintre aceste două principii este, pentru om, de neconceput și misterios. Schimbarea poate fi concepută ca rezultat fie al manifestării cauzalității mecanice fie al comportamentului deliberat; pentru mintea umană nu există nici o a treia cale posibilă. [9] Este adevărat, după cum am afirmat deja, că teleologia poare fi privită ca o varietate a cauzalității. Însă stabilirea acestui fapt nu anulează diferențele esențiale dintre aceste două categorii.
Viziunea panmecanicistă asupra lumii este tributară unui monism metodologic; ea nu recunoaște decât cauzalitatea mecanicistă deoarece nu-i atribuie decât acesteia o valoare cognitivă, sau, cel puțin, una superioară valorii cognitive atribuite teleologiei. Aceasta este o superstiție metafizică. Ambele principii cognitive – cauzalitatea și teleologia – sunt, datorită limitelor rațiunii umane, imperfecte și nu ne furnizează cunoștințe ultime. Cauzalitatea duce la un regressus in infinitum pe care rațiunea nu-l poate epuiza niciodată. Teleologia devine deficientă îndată ce se ridică problema ce pune în mișcare sursa primară a mișcării. Ambele metode se opresc la câte o dată ultimă, care nu mai poate fi analizată și interpretată. Raționamentul și cercetarea științifică nu vor putea nicicând furniza o deplină satisfacție a minții, certitudine apodictică și cunoașterea perfectă a tuturor lucrurilor. Cei ce caută [p.26] lucrurile acestea trebuie să apeleze la credință și să încerce să-și liniștească conștiința îmbrățișând un crez sau o doctrină metafizică.
Dacă nu transcendem sfera rațiunii și a experienței nu putem să nu recunoaștem că semenii noștri acționează. Nu avem libertatea să nesocotim acest fapt de dragul unei prejudecăți la modă și al unei opinii arbitrare. Experiența cotidiană nu demonstrează numai că unica metodă adecvată de studiu al condițiilor mediului nostru înconjurător non-uman ne este furnizată de categoria cauzalității; ea demonstrează la fel de convingător și că semenii noștri umani sunt ființe care acționează, așa cum suntem și noi înșine. Pentru înțelegerea acțiunii nu există decât o singură metodă de interpretare și analiză disponibilă și anume, cea furnizată de cunoașterea și analiza propriului nostru comportament deliberat. Problema studierii și analizării acțiunilor altor oameni nu este în nici un fel legată de existența unui suflet sau chiar a unui suflet nemuritor. În măsura în care obiecțiunile venite din partea empirismului, behaviorismului și pozitivismului sunt îndreptate împotriva oricărei varietăți a teoriei sufletului, ele sunt, pentru problema noastră, irelevante. Problema de care trebuie să ne ocupăm este dacă e posibil să accedem intelectual la înțelesul acțiunii umane în cazul în care refuzăm să o înțelegem ca pe un comportament deliberat și cu semnificație, orientat spre atingerea unor anumite scopuri. Behaviorismul și pozitivismul doresc să abordeze realitatea acțiunii umane cu metodele științelor naturale empirice. Ele o interpretează ca pe un răspuns la stimuli. Dar stimulii aceștia înșiși nu se pretează la a fi descriși cu ajutorul metodelor științelor naturale. Orice tentativă de a-i descrie trebuie să se refere la semnificația pe care le-o atribuie omul care acționează. Putem numi oferta unei anumite mărfi spre vânzare un “stimul”. Dar ceea ce este esențial în cazul unei asemenea oferte și o distinge de toate celelalte oferte nu poate fi descris fără a invoca semnificația pe care o atribuie părțile situației respective. Nici un artificiu dialectic nu poate face să se evapore faptul că omul este mânat de dorința de a atinge anumite țeluri. Acest comportament deliberat – adică acțiunea – este domeniul de studiu al științei noastre. Nu ne putem apropia de subiectul nostru dacă nesocotim semnificația pe care omul o atribuie atât situației, i. e., stării de lucruri date, cât și propriului său comportament vis-à-vis de această situație.
Nu este potrivit ca fizicianul să caute cauze finale, deoarece nu dispunem de nici un indiciu că evenimentele care formează obiectul de studiu al fizicii trebuie interpretate ca rezultate ale acțiunilor unor ființe care urmăresc țeluri într-un mod uman. Tot astfel, nu este potrivit nici ca praxeologul să nesocotească existența volițiunii și intenționalității ființei care acționează; ele sunt indubitabil fapte date. Dacă le-ar nesocoti, el ar înceta de a mai studia acțiunea umană. Foarte frecvent – dar nu întotdeauna – evenimentele investigate pot fi analizate atât [p.27] din punctul de vedere al praxeologiei cât și din cel al științelor naturale. Dar cel ce se ocupă cu descărcarea unei arme de foc din punct de vedere fizic și chimic nu este un praxeolog. El lasă deoparte tocmai problema pe care știința acțiunii umane deliberate urmărește să o clarifice.
Despre efectul benefic al instinctelor
Dovada faptului că cercetărilor omului nu le sunt deschise decât două căi, cauzalitatea și teleologia, este furnizată de problemele ridicate în legătură cu efectul benefic al instinctelor. Există tipuri de comportament care nu pot fi, pe de o parte, corespunzător interpretate cu ajutorul metodelor cauzale ale științelor naturale, dar care, pe de altă parte, nici nu pot fi considerate acțiuni umane deliberate. Pentru a înțelege un asemenea comportament suntem nevoiți să recurgem la un artificiu. Îi atribuim caracterul de cvasi-acțiune și vorbim despre instincte benefice.
Putem observa două lucruri: primul este tendința inerentă a organismelor vii de a reacționa la stimuli conform unei scheme repetitive, iar al doilea este că acest tip de comportament are efecte favorabile asupra consolidării sau prezervării forțelor vitale ale organismului. Dacă am avea posibilitatea să interpretăm asemenea comportamente ca pe rezultatele urmăririi deliberate ale anumitor scopuri, atunci le-am numi acțiuni și le-am analiza conform metodelor teleolologice ale praxeologiei. Însă, deoarece nu dispunem de nici un indiciu că îndărătul acestui comportament s-ar afla o minte conștientă, presupunem că a intervenit un factor necunoscut – pe care-l numim instinct. Spunem că instinctul dirijează comportamentele animale cvasi –deliberate și reacțiile inconștiente, dar cu toate acestea benefice, ale musculaturii și nervilor omului. Totuși, simplul fapt că ipostaziem elementul neexplicat din acest comportament ca pe o forță și că îl numim instinct nu lărgește sfera cunoștințelor noastre. Nu trebuie nicicând să uităm că acest cuvânt, instinct, nu este decât o piatră de hotar așezată pentru a indica punctul dincolo de care am fost incapabili, cel puțin până în prezent, să ne desfășurăm cercetările științifice.
Biologia a reușit să descopere explicații “naturale”, i.e., mecaniciste, pentru multe din procesele care au fost înainte atribuite funcționării instinctelor. Totuși, au rămas multe altele care nu pot fi interpretate ca reacții mecanice sau chimice la stimuli mecanici sau chimici. Animalele manifestă atitudini care nu pot fi înțelese altfel decât apelând la presupoziția că a intervenit un factor diriguitor.
Țelul behaviorismului, de a studia acțiunea umană din afară, cu ajutorul metodelor psihologiei animale, este iluzoriu. În măsura în care comportamentele animalelor trec dincolo de procesele fiziologice, cum ar fi respirația și metabolismul, ele nu pot fi investigate decât cu ajutorul conceptelor axate pe semnificație, dezvoltate de praxeologie. Behavioristul abordează obiectele [p.28] investigațiilor sale cu noțiunile umane de scop și succes. El aplică inconștient obiectului său de cercetare conceptele umane de utilitate și de perniciozitate. El se amăgește eliminând toate referințele verbale la comportamente conștiente și la urmărirea de scopuri. În realitate, mintea sa caută pretutindeni scopuri și măsoară fiecare atitudine cu etalonul unei noțiuni confuze de utilitate. Știința comportamentului uman – în măsura în care nu este fiziologie, nu poate renunța la a se referi la semnificații și scopuri. Ea nu poate învăța nimic de la psihologia animalelor și de la observarea reacțiilor inconștiente ale nou născuților. Dimpotrivă, psihologia animală și cea a nou născuților sunt cele ce nu pot renunța la ajutorul furnizat de știința acțiunii umane. Fără categorii praxeologice am fi lipsiți de reperul necesar pentru a concepe și a înțelege atât comportamentul animalelor cât și pe cel al copiilor mici.
Observația comportamentelor instinctive ale animalelor îl umple pe om de uimire și ridică probleme cărora nimeni nu le poate răspunde în mod satisfăcător. Însă faptul că animalele și chiar plantele reacționează într-un mod cvasi-deliberat, nu este nici mai mult nici mai puțin miraculos decât faptul că omul gândește și acționează, că în universul anorganic predomină acele corespondențe funcționale pe care le descrie fizica și că în cel organic se desfășoară procese biologice. Toate aceste lucruri sunt miraculoase, în sensul că reprezintă date ultime pentru mintea noastră cercetătoare.
Tot o astfel de dată ultimă este și ceea ce numim instinct animalic. Ca și conceptele de mișcare, forță, viață și cunoștință, și conceptul de instinct este doar un termen care desemnează o dată ultimă. Desigur, el nici nu “explică” nimic, nici nu indică o cauză sau o cauză ultimă. [10]
Pentru a evita orice posibilă neînțelegere a categoriilor praxeologice, pare util să accentuez un truism.
Praxeologia, asemenea științelor istorice ale acțiunii umane, se ocupă de acțiunea umană deliberată. Dacă ea menționează țelurile, ceea ce are în vedere sunt țelurile urmărite de oamenii care acționează. Dacă vorbește despre semnificație, se referă la semnificația atribuită acțiunilor lor de oamenii care acționează.
Praxeologia și istoria sunt manifestări ale minții umane și, ca atare, sunt condiționate de capacitățile intelectuale ale muritorilor. Praxeologia și istoria nu pretind să cunoască ceva despre intențiile unei minți absolute și obiective, despre semnificația obiectivă inerentă cursului evenimentelor și evoluției istorice, sau despre planurile pe care Dumnezeu, sau Natura, sau Spiritul lumii, sau Destinul [p.29] manifest, urmăresc să-l realizeze dirijând universul uman. Ele nu au nimic în comun cu așa numita fiozofie a istoriei. Spre deosebire de lucrările unor Hegel, Comte, Marx și ale unei sumedenii de alți autori, praxeologia și istoria nu pretind că revelează informații despre semnificația adevărată, obiectivă și absolută a vieții și a istoriei. [11]
Anumite filozofii îi îndrumă pe oameni să caute, ca țel ultim de conduită, renunțarea completă la orice acțiune. Ele privesc viața ca pe un rău absolut, plin de durere, suferințe și angoase și neagă apodictic posibilitatea ca vreun efort uman să o facă mai tolerabilă. Fericirea poate fi atinsă numai odată cu extincția completa a existenței conștiente, a volițiunii și a vieții. Singura cale spre beatitudine și mântuire este de a deveni perfect pasiv, indiferent și inert, asemenea plantelor. Binele suveran este abandonul gândirii și al acțiunii.
Aceasta este esența învățăturilor diferitelor filozofii indiene, în deosebi a budismului, și a lui Schopenhauer. Praxeologia nu are a le comenta. Ea este neutră în ce privește toate judecățile de valoare și alegerea țelurilor ultime. Sarcina ei nu este de a aproba sau de a dezaproba, ci de a descrie ceea ce este.
Obiectul de studiu al praxeologiei este acțiunea umană. Ea se ocupă de omul care acționează, nu de omul transformat într-o plantă și redus doar la o existență vegetativă.
NOTE
1. Cf. Locke, An Essay Concerning Human Understanding, Ed. Fraser, Oxford, 1894, I, 331-333; Leibniz, Nouveaux essais sur l’entendement humain, Ed. Flammarion, p. 119.
2. Cf. Feuerbach, Sämmtliche Werke, Ed. Bolin und Jodl, Stuttgart, 1907, X, 231.
3. Cf. William McDougall, An Introduction to Social Psychology, 14th ed, Boston, 1921, p. 11.
4. Cf. Mises, Epistemological Problems of Economics, trans. by G. Reisman, New York, 1960, pp. 52 ff.
5. În asemenea cazuri un rol important îl joacă împrejurarea că cele două satisfacții avute în vedere – cea anticipată de pe urma cedării în fața impulsului și cea anticipată de pe urma evitării consecințelor sale indezirabile – nu sunt simultane. A se vedea mai jos, pp. 479-490
6. Referitor la erorile implicate în legea de fier a salariilor, a se vedea mai jos, pp. 603 f.; asupra interpretării greșite a teoriei malthusiene a se vedea mai jos, pp. 667-672.
7. Vom vedea mai târziu (pp. 49-58) cum abordează științele sociale empirice datele ultime.
8. Cf. Alfred Schütz, Der Sinnhafte Aufbau der Sozialen Welt, Viena, 1932, p. 18.
9. Cf. Karel Engliš, Begründung der Teleologie als Form des empirischen Erkennes, Brünn, 1930, pp. 15 ff.
10. “La vie est une cause première qui nous échappe comme toutes les causes premières et dont la science expérimentale n’a pas à se préoccuper.” Claude Bernard, La Science expérimentale, Paris, 1878, p. 137.
11. Referitor la filozofia istoriei, cf. Mises, Theory and History, New Haven, 1957, pp. 159 ff.
