Moneda, creditul și ciclul economic

Această prelegere, susținută de Mises în 1951 pentru studenții Foundation for Economic Education, este o strălucită expunere a evoluției ideilor despre ciclul economic și a istoriei sale, culminând cu prezentarea teoriei misesiene, care rămâne foarte actuală și relevantă, în special în această perioadă de inflație și malinvestiții Prelegerea este un capitol din cartea „Piața liberă și dușmanii săi” (Editura Liberalis), unde Mises se arată în ipostaza sa de remarcabil dascăl, vorbitor și popularizator al ideilor economice. Cartea este disponibilă în Librăria Mises (https://mises.ro/librarie/cumpara/piata-libera-si-dusmanii-ei-ludwig-von-mises/).

Știm cu toții cum au apărut substitutele monetare. Britanicii obișnuiau să-și păstreze aurul la aurari. Mai târziu, ei au început să utilizeze chitanțe emise de aceștia, pe care le puteau folosi în locul banilor. Diferența între un înscris ce permite unei persoane să revendice o anumită cantitate de bani și unul ce îi permite să solicite o cantitate de pâine constă în faptul că, dacă dorește să intre în posesia pâinii, el trebuie să cedeze tichetul pentru pâine, deși poate folosi, de asemenea, înscrisul aferent banilor pentru a-și lua respectivul aliment, având în vedere că brutarii prețuiesc această bucată specială de hârtie și doresc s-o păstreze sub formă de „numerar”.

Citește acest capitol în cartea Piața liberă și dușmanii ei

Aurarii și-au dat seama imediat că ei pot emite un număr mai mare de înscrisuri monetare, de substitute monetare, decât cantitatea de aur pe care o dețineau în depozite. Acest lucru însemna că stocul de bani al națiunii creștea dincolo de mărimea rezervelor de aur, cu cantitatea de mijloace monetare și certificate monetare. Astfel, apărea o problemă, deoarece mijloacele fiduciare puteau fi create din nimic. Teoretic, nu există o limită din această perspectivă, cel puțin din punct de vedere teoretic.

Crearea mijloacelor fiduciare reprezintă un factor ce conduce la creșterea prețurilor. Dacă mijloacele fiduciare apar pe piața creditului, sub forma unei oferte adiționale de credit, apare un alt efect. Creșterea ofertei conduce, imediat și temporar, la o reducere a ratei dobânzii. Nu există niciun dubiu: rata dobânzii reprezintă un fenomen real de piață, generat de preferințele pentru timp ale indivizilor. Ea nu este doar un fenomen monetar. Totuși, rata dobânzii este influențată de o creștere a cantității de bani ce apare pe piața creditului. O creștere a cantității de bani ce apare pe piața creditului conduce la o scădere a ratei monetare a dobânzii. Cum are loc această reajustare? Aceasta este problema ciclului economic.

Atunci când analizăm substitutele monetare și mijloacele fiduciare, mai precis, acea cantitate de substitute monetare în exces, peste rezervele băncii, nu trebuie să uităm că poziția bancherului sau a băncii ce emite aceste mijloace fiduciare este delicată. Numai dacă bancherul se bucură de încrederea oamenilor se poate spune că aceștia vor prefera să păstreze această cantitate în exces de substitute monetare și să nu se prezinte la ghișeul băncii pentru a le preschimba, ceea ce ar conduce la falimentul acesteia. Este și mai important să ne dăm seama de faptul că nu-i foarte simplu să-i determinăm pe oameni să accepte substitutele monetare în locul banilor veritabili. Inițial, substitutele monetare erau privite cu suspiciune. Oamenii nu erau foarte entuziasmați să le accepte în locul aurului. Este dificil ca semenii noștri să înțeleagă acest lucru, deoarece substitutele monetare protejate de către guvern au apărut recent și la presiunile acestuia. Mai mult, în prezent, aceste substitute monetare au dobândit un curs legal sau forțat. Astfel, dacă un debitor dorește să-și achite datoriile, creditorul este obligat prin lege să accepte substitutele monetare ca și cum ele ar reprezenta bani reali.

Propaganda guvernamentală a publicat multe povești în legătură cu substitutele monetare private. Aceste povești erau sintetizate de un american anonim care susținea că „liberul schimb în domeniul bancar înseamnă liberalizarea escrocheriilor”. Totuși, economiștii văd lucrurile în mod diferit. Ei consideră că liberul schimb în activitățile bancare reprezintă singura protecție împotriva imixtiunii guvernamentale în afaceri monetare, care conduce la emisiunea unei monede de slabă calitate.

Principala problemă este aceea că, din nefericire, toată lumea, inclusiv economiștii clasici, consideră rata dobânzii un fenomen monetar, nu unul de piață liberă. Economiștii clasici susțineau că prețurile și salariile erau fenomene de piață, dar nu se grăbeau să afirme că rata dobânzii este, de asemenea, un fenomen de piață. Aceasta este una din slăbiciunile Avuției națiunilor, a lui Adam Smith. Acesta respingea ideea că o cantitate scăzută de bani dăunează afacerilor, însă nu era pregătit să atace vechile legi împotriva ratelor ridicate ale dobânzii, legile împotriva „cămătăriei”. Jeremy Bentham a fost primul gânditor care a respins vechile concepții despre dobândă, în cartea sa Defense of Usury (1787). Oamenii priveau dobânzile mari drept bariere în calea schimbului și a progresului economic, considerând o binecuvântare orice încercare de scădere a acestora. În consecință, o creștere a cantității de substitute monetare era considerată o binecuvântare, deoarece permitea scăderea ratei dobânzii. Atunci când oferta de credite este ridicată, rata dobânzii trebuie să scadă pentru a atrage un număr suplimentar de debitori. Acest lucru era avantajos, ceea ce stârnea entuziasmul opiniei publice.

Este tragic că nu toți liberalii și-au dat seama de faptul că rata dobânzii era un fenomen economic, nu unul monetar. Mai mult, unii dintre ei au încurajat guvernele să înființeze bănci centrale și să le confere privilegii, deoarece își imaginau că acestea ar fi putut reduce rata dobânzii. Consecința era o scădere pe termen scurt a ratei dobânzii, declanșarea unui boom, care, ulterior, se transforma în mod inevitabil într-o criză economică, într-o depresiune.

Oamenii începuseră să pună depresiunile periodice și ciclul economic pe seama slăbiciunilor inerente ale capitalismului. Acesta a fost unul dintre principalele argumente ale susținătorilor sistemului socialist și una din principalele cauze care i-au determinat pe oameni să deteste capitalismul. Efectul depresiunii din 1929 este cât se poate de evident în Statele Unite în ceea ce privește interpretarea eronată pe care oamenii au dat-o acestei experiențe.

Ca o consecință a credinței în avantajele unor rate scăzute ale dobânzii, expansiunea creditului a devenit foarte populară, mai întâi în acele țări în care exista capitalism și care posedau un sistem bancar veritabil. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie suferea deja din cauza consecințelor crizelor economice recurente. Ulterior, aceste crize au început să afecteze alte țări, mai întâi, cele mai dezvoltate țări capitaliste din Europa – Olanda, Franța -, precum și cele mai importante orașe ale Germaniei, Hamburg și Bremen. Aceste crize periodice au ajuns în alte țări doar odată cu răspândirea capitalismului. Spre exemplu, în timpul depresiunii din 1857, Austria era încă departe de un sistem capitalist veritabil, încât a fost afectată în foarte mică măsură de acel fenomen. Guvernul austriac a făcut ceva foarte spectaculos pentru acele vremuri. Din rațiuni politice, dorea să ajute orașul Hamburg. A trimis o importantă cantitate de argint, sub pază militară, către băncile din acest oraș. La acea vreme, Austria nu era afectată de ceea ce se întâmpla pe plan mondial. Însă, în 1873, atunci când economia mondială a fost lovită de o altă depresiune, ea a fost afectată într-o măsură atât de mare, încât Viena era epicentrul șocurilor economice.

Economiștii au început să-și pună întrebări în legătură cu cauzele acestor crize. Legea lui Say arăta că supraproducția nu poate fi una dintre ele. Ceva mai târziu, câțiva economiști și bancheri englezi au început să-și dea seama de faptul că principala problemă cu care se confrunta sistemul economic era ciclul boom-depresiune, că la originea depresiunii stă boomul. Din punctul lor de vedere, pentru a elimina depresiunea, trebuiau eliminate boomul și expansiunea creditului orchestrată de sistemul bancar.

Însă această explicație nu era completă, deoarece făcea trimitere la condițiile din Marea Britanie și la câteva țări care dețineau un sistem bancar corespunzător. Această explicație era dată plecând de la supoziția că restul lumii nu putea cunoaște o asemenea expansiune a creditului. Spre exemplu, așa-zisa Currency School susținea că dacă în Anglia există o expansiune a creditului, ceea ce conduce la boom și la prețuri mai ridicate în această țară, în condițiile în care prețurile din celelalte țări ale lumii rămân stabile, exporturile scad, iar balanța de plăți se modifică astfel încât lingourile de aur părăsesc Anglia, „scurgându-se” către alte țări. Deținătorii de bancnote doresc să preschimbe înscrisurile monetare în metal prețios. Astfel, rezervele băncilor scad atât de mult, încât acestea trebuie să-și restricționeze emisiunea de bancnote, cu scopul de a-și proteja solvabilitatea. Acest fapt duce la depresiune. Această explicație este corectă într-o anumită măsură, însă nu ține cont de faptul că toate țările ar trebui să-și crească oferta de monedă, ceea ce face să nu mai putem explica „scurgerile” de bani.

Teoria Şcolii Monetare (Currency School) a comis o mare eroare – ea nu a reușit să explice faptul că nu există nicio diferență între inflația generată de bancnote și cea cauzată de cecuri. Legea lui Peel din 1844 a făcut imposibilă creșterea cantității de bani prin intermediul emisiunii de bancnote în Anglia, iar alte țări au adoptat legi similare. Însă legislația referitoare la limitarea cantității de bancnote nu spunea nimic despre banii sub formă de cecuri. În consecință, această lege din 1844 nu a împiedicat apariția boom-urilor. Un alt boom, declanșat de emisiunea de cecuri, a avut loc un an mai târziu, determinându-i pe oameni să creadă că întreaga teorie era complet inutilă.

Această teorie a Şcolii Monetare a reprezentat baza teoriei cantitative a banilor formulată de Şcoala Bancară (Banking School). Aceasta din urmă a propus concepția conform cărei există o anumită cerere de bani cu scopul de a derula afaceri. Dacă banca își restricționează crearea monedei bancare, a cecurilor și a bancnotelor „la nevoia de a derula afaceri”, atunci inflația nu apare niciodată. Să presupunem că banca de emisiune scontează doar titlurile comerciale care sunt rezultatul unei tranzacții comerciale curente. Comerciantul de bumbac vinde o cantitate de bumbac unui filator, iar filatorul are nevoie de bani pentru a-l plăti. El emite o cambie scontată de bancă, fapt ce conduce la crearea unei cantități adiționale de bani. După trei luni, după ce bumbacul a fost prelucrat, transformat în fire și vândut, creditul este achitat, iar banii sunt retrași din circulație. Se credea că, în condițiile acestui sistem, „nevoia de a derula afaceri” produce automat cantitatea de bani de care activitățile economice au nevoie.

În a doua parte a secolului al XIX-lea, această teorie era pe cât de populară, pe atât de falsă. Ideea că „nevoile lumii afacerilor” ar limita automat crearea banilor adiționali este greșită. Atunci când a fost pusă în practică, ea a condus sistematic la boom-uri inflaționiste. Nimeni nu era preocupat de boom-uri, dar ele erau urmate de depresiuni detestate de oameni.

Vreme de cincizeci de ani, nu a existat niciun progres în acest domeniu. Apoi, la sfârșitul secolului al XIX-lea, economistul suedez Knut Wicksell (1851-1926) a publicat o carte intitulată Geldzins und Guterpreise (1898), tradusă în limba engleză cu titlul Interest and Prices, în 1936. Wicksell afirma că volumul acestor tranzacții comerciale nu este independent de comportamentul băncii. Dacă bancherul reduce rata scontului, suma pe care cumpărătorul trebuie s-o achite pentru materia primă este mai mică, iar tranzacția pare mai profitabilă decât ar putea fi. De aceea, băncile pot stimula „nevoia de a derula afaceri” reducând rata dobânzii. Atunci când rata dobânzii este mai scăzută, băncile tipăresc mai mulți bani, adică, declanșează un proces inflaționist. Așadar, Wicksell a fost cel care a permis demolarea acestei teorii. Apoi, în anul 1912, eu însumi am publicat o carte, intitulată Teoria banilor și a creditului. Bazele teoriei pe care am expus-o în această lucrare pot fi regăsite la autorii care au formulat teoria dobânzii – W. Stanley Jevons și Böhm-Bawerk. Acest set de concepții monetare poate fi denumit teoria austriacă a ciclului economic.

Peel Act a apărut în anul 1844. Următorul boom s-a manifestat între anii 1845 și 1846. Depresiunea aferentă a sosit în 1847. În 1848, Marx a publicat Manifestul Comunist, în care susținea că sistemul capitalist duce la crize economice recurente, care, cu trecerea timpului, devin tot mai grave și care, în cele din urmă, duc la prăbușirea acestuia. În anii 1857, 1866, 1873 și 1929, marxiștii așteptau să cânte prohodul pieței libere. Astăzi, la Moscova, Stalin așteaptă criza finală a capitalismului, crezând că aceasta bate la ușă. Din păcate, mulți economiști cred același lucru. Aceasta este filosofia Ligii Națiunilor și a multor alte popoare „dezbinate” din Națiunile Unite. Acești oameni nu cred că depresiunile au de-a face cu expansiunea creditului, ci consideră că ciclurile economice sunt inerente sistemului capitalist, că trebuie format un comitet de luptă împotriva acestora.

La început, popularitatea expansiunii creditului se datora concepției conform căreia o rată scăzută a dobânzii reprezintă o binecuvântare pentru fiecare țară în parte și pentru întreaga lume, în general. Expansiunea creditului era considerată un vehicul pentru scăderea ratei dobânzii. Politicienii doreau prosperitate pentru țara lor, pentru popor. Guvernele doreau să mențină rata dobânzii la un nivel scăzut. Coolidge însuși își dorea dobânzi scăzute în 1924. Mi se pare uimitor că, de-a lungul timpului, au existat încercări de creștere și de scădere a salariilor, de creștere și de scădere a prețurilor, dar nu putem întâlni nicio circumstanță în care un guvern sau un politician să-și dorească creșterea ratei dobânzii. Nu vreau să spun că pledez pentru o rată ridicată a dobânzii. Pledez pentru o rată de piață liberă a dobânzii.

Atunci când au pus bazele băncilor centrale, scopul guvernelor era acela de a crea prosperitate prin scăderea ratei dobânzii. Însă, ulterior, guvernele au acordat acestora privilegii deoarece ele însele doreau să ia credite și vedeau în ele o sursă pentru bani ieftini. Pentru guverne, aceasta era o descoperire miraculoasă. Înainte de toate, guvernele au acordat băncilor centrale privilegiul de a impune un curs forțat pentru bancnotele emise și le-au scutit de obligația de a respecta clauzele contractuale privind răscumpărarea propriilor bancnote în aur și argint, bancnote pe care oamenii le acceptaseră în mod voluntar. (Cât de diferită ar fi fost soarta lui Carol I, decapitat în anul 1649, dacă el ar fi fost capabil să-și finanțeze aventurile militare fără să-i pese de parlament și de contribuabili.)

Acum, aș dori să analizez consecințele scăderii artificiale a ratei dobânzii. Mulți cred că problema este ciclul economic, expansiunea creditului, că ar trebui să ne îngrijoreze boom-ul ce conduce la o depresiune. Profesorul Gottfried Haberler (1901-1995) a scris un raport despre ciclul economic, publicat sub auspiciile Ligii Națiunilor. Pe primele pagini ale acestuia, autorul spune răspicat că boom-ul care conduce la depresiune ar putea să nu apară dacă băncile nu recurg la expansiunea creditului. De aceea, soluția pare a fi simplă: nu trebuie decât să împiedicăm băncile să recurgă la expansiunea creditului sau, cel puțin, să procedăm astfel încât să evităm adoptarea de instituții și politici care invită băncile să o facă. Cu toate acestea, teoreticienii au început să caute alte explicații pentru ciclul economic. Marxiștii recunosc faptul că expansiunea creditului nu poate duce la eliminarea completă a ratei dobânzii, dar neagă că o scădere artificială a acesteia ar putea avea consecințe nocive. Ei ignoră faptul că rata dobânzii este expresia diferenței dintre evaluările privind bunurile prezente în raport cu cele privind bunurile viitoare.

Însă ce anume se întâmplă în timpul unei expansiuni a creditului? De ce spunem că anumite lucruri s-ar putea să nu fie posibile din cauza lipsei de capital? Anumite proiecte nefezabile în prezent ar putea fi puse în practică prin reducerea consumului curent în așa măsură încât acest fapt să permită mai multor producători să creeze mai multe bunuri de investiții. Fiecare contribuie într-o anumită măsură la determinarea consumului și a investițiilor. Întreprinzătorul individual este conștient de acest fapt ca urmare a ratei dobânzii. Dacă oamenii sunt dispuși să economisească mai mult, rata dobânzii va scădea. Dimpotrivă, dacă ei sunt gata să cheltuie mai mult, rata dobânzii va crește. În planificarea acțiunilor sale, întreprinzătorul anticipează costuri și prețuri, ia în considerare costul forței de muncă, al materiilor prime și rata dobânzii. Dacă el decide că un anumit proiect de investiții nu este profitabil, atunci acesta nu va fi pus în practică. Întotdeauna există proiecte în așteptare, deoarece banii sunt destinați consumului.

Rata dobânzii este scăzută în mod artificial prin intermediul expansiunii creditului, încât un proiect care ieri părea nefezabil astăzi poate să pară fezabil. De aceea, efectul expansiunii creditului și al scăderii ratei dobânzii este acela că sunt puse în practică proiecte care cândva păreau neprofitabile. Dacă analizăm lucrurile cu atenție, ne dăm seama că se întâmplă ceva anormal. Nu am avut de-a face cu o creștere a cantității reale de bunuri și servicii. Singura diferență este aceea că banca a creat din nimic o cantitate adițională de bancnote și cecuri[1].

Consecința este aceea că socotelile întreprinzătorului sunt denaturate, deoarece există o cantitate adițională de substitute monetare și de mijloace fiduciare. Prin reducerea ratei dobânzii, el este determinat să se lanseze în proiecte pentru care nu există o cantitate adițională de bunuri de capital. (Să presupunem că un individ deține o cantitate limitată de materiale de construcții. Constructorul comite niște erori de calcul încât rezultă o fundație care se dovedește a fi prea mare în raport cu cantitatea de materiale la dispoziție. El ar fi trebuit să-și dea seama dinainte că stocul de materiale nu-i ajunge. Astfel, constructorul intră în criză.)

Lucrurile se complică în viața reală. Cererea adițională aferentă proiectelor care nu puteau fi puse în practică înainte conduce la creșterea prețurilor factorilor de producție. Este adevărat că rata dobânzii este mai scăzută, dar prețurile sunt mai ridicate. Lucrurile s-ar opri aici dacă expansiunea creditului orchestrată de către bănci ar ajunge la final. Dar creditul bancar este „elastic”, iar băncile acordă mai mult credite.

Ca urmare a creșterii salariilor, crește, de asemenea, cererea pentru bunuri de consum. Însă, deoarece boom-ul pare generalizat, întreprinzătorul decide să-și continue proiectul. Prețurile factorilor de producție, inclusiv cele ale forței de muncă, cresc. Urmează o creștere adițională a consumului.

La fel de important este faptul că băncile, confruntate cu această creștere a cererii, încep să majoreze ratele dobânzii. În orice criză, oamenii precauți spun bancherilor: „avem de-a face cu o expansiune excesivă. Ar trebui ca ea să înceteze! Nu ar trebui acordate credite în asemenea condiții!” Dar băncile răspund: „priviți! Avem dobânzi mai ridicate și, cu toate acestea, ni se cer tot mai mulți bani! De aceea, nu puteți spune că politica banilor ieftini este responsabilă de declanșarea boom-ului!”

Relația dintre modificarea prețurilor și rata dobânzii a fost explicată de Irving Fisher. Într-o perioadă de creștere a prețurilor, creditorul poate face profit fără să acorde credite. Pur și simplu stopează procesul de creditare, cumpără el însuși bunuri la prețuri mici și le vinde la prețuri mai mari. Pe de altă parte, debitorul obține un profit adițional deoarece atunci când își achită creditul, prețurile bunurilor pe care el le-a produs cu bani împrumutați sunt mai mari. De aceea, atunci când există o tendință de creștere a prețurilor, rata dobânzii crește peste nivelul ei normal. Această creștere adițională a ratei dobânzii se numește „primă de preț” (price premium). De aceea, o rată considerată matematic mai ridicată în comparație cu rata anterioară este încă prea scăzută în raport cu cât ar trebui să fie dacă se ia în considerare rata dobânzii și prima de preț. (În anul 1923, în Germania, banca centrală a crescut rata scontului până la un nivel nemaiauzit de 90%, însă prima de preț la acea vreme avea un nivel încât rata scontului ar fi trebuit să fie de aproximativ 10.000%.)

În timpul unei perioade de speculații, prețurile de pe piața bursieră cresc. Oamenii obișnuiți se entuziasmează și se lansează în operațiuni bursiere, chiar dacă nu știu nimic despre acest domeniu. Oricine poate lua credite. Toate aceste simptome sunt cunoscute. Însă știm, de asemenea, destul de bine modul în care un astfel de boom ajunge la final, consecințele lui, principalele sale caracteristici. Trebuie să înțelegem de ce lucrurile nu merg într-o direcție bună.

În anul 1929, în Statele Unite a existat o expansiune a creditului, iar banii erau ieftini. Astfel, se acordau credite altor țări, ceea ce făcea ca balanța comercială să fie una activă. Exporturile americane erau mai mari decât importurile deoarece străinii nu trebuiau să plătească pentru ele – ei puteau să achite cu obligațiuni. Domnul Schacht[2] înțelegea mai bine decât bancherii americani cursul evenimentelor. Oricine dorea să ia credite putea s-o facă. (Băncile americane acordau credite cu atâta lejeritate încât un orășel din Silezia și-a construit un lac descoperit pentru plante tropicale.)

Se spune că trăsătura fundamentală a unui boom este generalizarea investițiilor excesive. Aceasta este o impo­sibilitate. Volumul disponibil de resurse pentru investiții înseamnă: (1) stocul de economii din anii anteriori și (2) partea din producția anilor anteriori egală cu echipamentele folosite în anii anteriori și disponibilă pentru înlocuirea instru­mentelor uzate. (Înlocuirea vechilor mașini poate fi făcută prin substituirea lor cu mașini mai bune sau diferite. În acest fel, mulți producători și-au schimbat complet echipamentele de producție.) Nimic altceva nu este disponibil pentru investiții, încât nu poate exista o generalizare a investițiilor excesive.

Atunci când stocul disponibil de resurse economisite în trecut (1) și stocul disponibil de capital pentru înlocuire (2) sunt investite prin supraestimarea volumului disponibil de bunuri de investiții, rezultatul la nivelul întregii economii naționale se concretizează în ceea ce putem numi investiții eronate (malinvestment). Firmele încep proiecte pentru care nu există cantități suficiente de factori de producție. Se spune că depresiunea din 1857 din Marea Britanie a fost cauzată de faptul că s-au construit prea multe căi ferate. La acea vreme, acele căi ferate erau neprofitabile; lipsea capitalul pentru alte destinații. O cantitate prea mare de capital circulant a fost convertită în capital fix. În timpul crizei, prețurile practicate de vânzătorii finali, „prețurile la raft”, sunt foarte mici, deoarece există un surplus de bunuri de consum.

Un individ se poate întinde mai mult decât „îl ține plapuma”. El poate spune: „situația mea financiară este rea. Am cheltuit prea mulți bani pentru a-mi extinde afacerile, pentru a construi o nouă fabrică”. Noțiunea de investiție excesivă a apărut atunci când această situație, aplicabilă unui individ, a fost transferată la nivelul unei națiuni. Dar ea nu poate fi valabilă pentru întregul sistem economic, deoarece acele bunuri disponibile pentru investiții pot fi utilizate în acest scop. Banii pot fi investiți în proiecte neinspirate; se poate întâmpla ca lumea afacerilor să pună în aplicare atât de multe proiecte, încât unele dintre ele să nu poată fi duse la bun sfârșit. Eventual, odată finalizate, ele „merg în pierdere”.

Este evident ce anume se întâmplă. Problema este următoarea: de ce situația este descoperită imediat, în doar câteva zile, încât criza se declanșează rapid? Acolo unde exista încredere și optimism, există depresiune și disperare. Desigur, doar această stare de spirit vine peste noapte, nu criza reală, ale cărei premize au fost create treptat.

Având în vedere că expansiunea creditului nu s-a manifestat uniform în diferite țări, nivelul creditării a variat de la o națiune la alta. Odată cu cererea pentru valută și pentru credite, a existat o „scurgere” de bani dinspre unele țări. Bancherii s-au speriat. Un oficial guvernamental spunea că „este posibil să restricționăm creditarea”. Afaceriștii înșiși s-au speriat: „avem nevoie de credite. Prin urmare, lăsați-ne să luăm credite atât timp cât avem această posibilitate”. Cererea pentru credite a crescut subit, iar băncile s-au văzute nevoite s-o restricționeze. Atunci când o bancă a făcut-o, toate celelalte s-au văzut nevoite să procedeze la fel. Totul a început într-o țară, dar toate celelalte țări au fost obligate să procedeze la fel, astfel încât toate restricțiile s-au răspândit în toată lumea.

Dacă băncile nu ar fi restricționat creditarea, ar mai fi durat la nesfârșit perioada de prosperitate? În fiecare perioadă de prosperitate, oamenii de afaceri declarau că „acest boom nu este unul temporar, ci are un caracter permanent. Lumea a intrat într-o eră nesfârșită de prosperitate. Criza nu va mai veni vreodată”. Însă nu-i posibil ca un boom să dureze la nesfârșit, deoarece el se bazează pe hârtie, pe bancnote, pe bani virtuali. Se bazează pe presupunerea că există mai multe bunuri decât există cu adevărat. Dacă băncile nu se opresc la timp, expansiunea creditului accelerează până la prăbușirea completă a monedei, așa cum s-a întâmplat în Germania, în 1923. Procesul inflaționist se oprește fie prin prăbușirea monedei, fie prin restricții voluntare privind creditarea impuse de băncile implicate. Dacă oamenii nu ar fi atât de optimiști, criza nu ar fi atât de gravă, deoarece aceștia ar fi pregătiți s-o întâmpine. Motivele care duc la „spargerea bulei” sunt faptele istorice individuale. Momentul în care boomul ajunge în punctul său final depinde de factori accidentali, dar el nu poate fi evitat. Cu cât criza vine mai târziu, cu atât se irosește o cantitate mai mare de capital și cu atât consecințele vor fi mai grave.

Vreau să spun ceva despre relația dintre inflație și expansiunea creditului. Ele sunt foarte asemănătoare; de fapt, vorbim de unul și același lucru. Diferența este aceasta: în cazul expansiunii creditului, cantitatea totală de bani proaspăt tipăriți ajunge mai întâi pe piața creditului. Ea nu este utilizată pentru consum, ci dată cu împrumut lumii afacerilor. De aceea, prima consecință a expansiunii creditului este aceea că are loc o expansiune a activităților economice. Toate celelalte efecte apar ca urmare a acestui stimulent oferit lumii afacerilor. În cazul inflației, banii adiționali ajung în mâinile cuiva care îi cheltuie – spre exemplu, ale guvernului, care îi utilizează pentru achiziția de arme etc. De aceea, inflația urmează un alt curs. În esență, cele două reprezintă unul și același lucru, dar consecințele lor sunt diferite, iar trăsăturile celor două boom-uri sunt, de asemenea, diferite. Însă, mai devreme sau mai târziu, banii cheltuiți prin intermediul procesului inflaționist ajung, de asemenea, pe piața investițiilor, după cum banii „injectați” prin expansiunea creditului ajung, în cele din urmă, pe piața bunurilor de consum.

Ideea unui control calitativ al creditării a fost populară. Dorim să oferim credite adiționale pentru lucruri de calitate, pentru crearea unor noi fabrici, pentru agricultură, nu pentru lucruri frivole, unor oameni lipsiți de bonitate. În cele din urmă, aceste lucruri nu mai contează. Dacă banii adiționali merg mai întâi la fermieri, cererea de credite din partea fermierilor scade, iar sumele pe care ei le-ar fi „absorbit” în absența unei expansiuni a creditului sunt disponibile pentru crearea unui boom în alt domeniu. Un boom nu poate fi direcționat. Sectoarele economiei nu funcționează separat.

Traducere de Gabriel Mursa.

Note:

  1. Nota trad. – Mises foloseşte în multe circumstanţe expresia checkbook money, pe care am preferat s-o traducem, pur şi simplu, prin vocabula cecuri. Având în vedere contextul expansiunii creditului şi al faptului că, în prezent, acest instrument bancar şi-a pierdut din popularitate, putem considera că checkbook money pot însemna bani virtuali, contabili, în registrele bancare, în computerele unei bănci. De asemenea, am putea spune că este vorba de un depozit bancar la vedere, operabil prin cecuri.
  2. Hjalmar Horace Greeley Schacht (1877-1970), finanţist german, care a deţinut nenumărate poziţii publice, 1923-1942, fiind ministrul al economiei şi preşedinte al Reichsbank.
Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins