Libertarianism și libertinism

(Prefața* lucrării În apărarea indezirabililor – 1994)**

Probabil că în întreaga economie politică nu există o confuzie mai mare decât cea dintre libertarianism și libertinism. Că ele sunt în mod curent confundate una cu cealaltă este, desigur, un adevăr spus numai pe jumătate. Din mai multe motive, este dificil să compari și să deosebești libertarianismul și libertinismul. În primul rând și cel mai important, cele două puncte de vedere se aseamănă foarte mult unul cu celălalt, cel puțin în mod superficial. În al doilea rând – poate doar printr-un accident, poate din considerente etimologice – cele două cuvinte nu numai că sună asemănător, dar se și scriu aproape identic. Este, deci, cu atât mai important să facem deosebirea între conceptele foarte diferite pe care aceste cuvinte le reprezintă.

I. Libertarianism

Libertarianismul este o filozofie politică. Ea se referă numai la utilizarea corectă a forței. Premisa ei fundamentală este aceea că ar trebui să fie ilegal să se amenințe sau să se inițieze violența împotriva unei persoane sau a proprietății sale, fără permisiunea acesteia; forța este justificată numai în apărare sau ca retaliere. Iată o definiție foarte simplă. Restul este doar explicare, elaborare și clarificare – și răspunsuri la obiecții prost concepute[1].

Libertarianismul este o teorie despre ceea ce ar trebui să fie ilegal, nu despre ceea ce este în prezent interzis prin lege. De exemplu, în unele jurisdicții, a cere o chirie mai mare decât nivelul stabilit prin lege este interzis. Aceste prevederi nu infirmă codul libertarian, deoarece ele se referă la ceea ce este legea, și nu la ceea ce ar trebui să fie. Această filozofie a libertății nici nu interzice nimic din punct de vedere tehnic; nici măcar, strict vorbind, agresiunea împotriva persoanei sau a proprietății. Ea afirmă doar că este drept să utilizezi forța pentru a-i pedepsi pe cei care i-au încălcat cenzurile, angajându-se în asemenea acte. Să presupunem că marțienii atotputernici, dar răi au amenințat să pulverizeze întreg Pământul și să-i ucidă pe toți cei aflați pe el dacă nu este ucis inocentul Joe Bloggs. Se poate considera că persoana care a făcut acest lucru a acționat cum se cuvine, pentru că a salvat întreaga lume de la pieire. Dar în conformitate cu doctrina libertarianismului, el totuși ar trebui să fie vinovat de crimă și deci, în mod drept, pasibil de pedeapsă pentru aceasta. Să privim lucrurile din punctul de vedere al bodyguardului angajat de Bloggs. Desigur, ar fi fost justificat ca el să oprească uciderea clientului său[2].

Codul legal libertarian vorbește în termeni de inițiere a violenței. El nu se referă la vătămare sau daune. Aceasta pentru că există atâtea forme de a face rău altora care ar trebui să fie legale. De exemplu, a deschide un atelier de croitorie vis-a-vis de unul deja existent și a-i face concurență încercând să-i iei clienții este, desigur, un atac adus primei firme, dar care nu îi violează drepturile. În mod similar, dacă John dorește să se căsătorească cu Mary, dar ea se căsătorește cu George, atunci din nou o persoană, John, este rănită; dar el nu ar trebui să poată riposta cu ajutorul legii împotriva lui George. Un alt mod de a formula acest lucru este că numai violările drepturilor ar trebui să fie ilegale. Din moment ce, din acest punct de vedere, oamenii au numai dreptul de a fi liberi de invazii sau de amestecuri asupra persoanelor sau proprietăților lor, legea nu ar trebui să facă mai mult decât să aplice contracte și să apere drepturile de proprietate personale și private.

Apoi, mai există expresia „împotriva unei persoane sau a proprietății acesteia”. Și aceasta trebuie explicată, pentru că dacă se predică libertarianismul în cazul pedepsirii trecerii neinvitate a frontierelor, sau invaziilor, atunci este crucial să știm unde se termină pumnii tăi și unde începe obrazul meu. Să presupunem că îl vedem pe A cum își bagă mâna în buzunarul lui B, scoate un portofel de acolo și fuge. Este oare hoțul de buzunare vinovat de un delict? Numai dacă posesorul precedent al portofelului era proprietarul legitim al acestuia. Dacă nu, dacă A era proprietarul de drept care doar reintră în posesia proprietății sale, atunci nu s-a comis nici o crimă. Crima s-a comis mai degrabă ieri, când B i-a luat portofelul lui A, pe care acesta îl reia acum în posesie.

În cazul corpului uman, analiza este de obicei simplă și directă. Cel care ia în sclavie, răpitorul, violatorul, atacatorul sau criminalul este cel vinovat de comportament delicvent, pentru că victima este proprietarul de drept al corpului brutalizat sau ținut prizonier[3]. Desigur, obiectele fizice ridică o problemă mai mare; lucrurile din natură nu vin cu etichetele „al meu” sau „al tău”. Aici, aderenții capitalismului laissez-faire se sprijină pe teoria de homesteading a lui Locke pentru a trasa liniile de demarcație. Cel care „își amestecă munca” cu părți ale naturii neapropriate până atunci devine proprietarul legitim al acestora. Justiția în materie de proprietate provine din asemenea pretenții, plus alte metode neinvazive de transfer al titlului (schimb, cadouri și așa mai departe).

„Neinvitat” și „fără permisiune” sunt de asemenea expresii importante în această filozofie. Pentru observatorul din afară, euthanasia voluntară asistată poate să nu se deosebească de crimă; contactul sexual voluntar se poate asemăna fizic cu violul; un meci de box poate fi identic, din punct de vedere al mișcărilor, cu o bătaie de stradă. Cu toate acestea, există diferențe cruciale între aceste acte; primul din fiecare pereche este, sau cel puțin poate fi, reciproc consimțit și deci legitim; al doilea, nu.

După ce am stabilit baza de plecare, să facem acum legătura între libertarianism și problemele prostituției, activității peștilor și drogurilor. Ca filozofie politică, libertarianismul nu spune nimic despre cultură, moravuri, moralitate sau etică. Repetăm: el pune o singură întrebare și dă un singur răspuns. El întreabă „Implică actul respectiv în mod necesar inițierea violenței invazive?” Dacă da, atunci este justificat să se folosească forța (legală) pentru a opri sau a pedepsi actul; dacă nu, este impropriu să se facă acest lucru. Din moment ce nici una din activitățile menționate mai sus nu implică „trecerea frontierelor”, ele nu trebuie scoase în afara legii. Și, practic vorbind, așa cum am arătat în Pledoarii imposibile, aceste interdicții au tot felul de efecte dăunătoare.

Care este optica libertarianismului față de aceste activități, pe care le voi numi „perverse”? În afară de sprijinirea legalizării lor, libertarianul qua libertarian nu are absolut nici o optică. În măsura în care adoptă o poziție față de ele, el face acest lucru în calitate de non-libertarian. Pentru a clarifica perfect acest punct, să examinăm o analogie. Teoria bolilor bazată pe microbi susține că nu „demonii” sau „spiritele” sau căderea în dizgrația zeilor provoacă bolile, ci mai curând microbii. Care este, atunci, punctul de vedere al acestei teorii a bolilor asupra necesității punerii în carantină a unui individ infectat? Asupra teoriei electronilor în chimie sau astronomie? Ce poziție adoptă în problema avorturilor? Ce poziție iau teoreticienii microbilor în problema Războiului Balcanic? Dar în problema practicilor sexuale deviante? Desigur, nici una. Nu pentru că cei care cred că microbii sunt cauza bolilor ar fi ușor înclinați de o parte sau alta a acestor dispute. Nici pentru că teoreticienii microbilor ar fi obligatoriu indiferenți față de aceste dispute. Dimpotrivă, aceștia, qua teoreticieni ai microbilor, nu iau nici o poziție în aceste importante probleme la ordinea zilei. Esențialul este că teoria microbilor este complet și total irelevantă în aceste probleme, indiferent cât de importante ar putea fi ele.

În mod similar, punctul de vedere libertarian nu ia absolut nici o poziție morală sau valorizatoare în privința acțiunilor perverse puse în discuție. Singura preocupare este dacă aceste acțiuni constituie inițieri de agresiuni neinvitate. Dacă da, atunci poziția libertariană sprijină utilizarea forței pentru a le opri; nu din cauza depravării lor, ci pentru că ele au violat unica axiomă libertariană: ne-agresiunea împotriva neagresorilor. Dacă ele nu implică forța coercitivă, filozofia libertariană neagă afirmația că utilizarea violenței ar fi adecvată pentru a li se opune, indiferent cât de ciudate, exotice sau demne de dispreț ar fi ele.

II. Caracterul conservator în culturã 

Aceasta este analiza libertariană a perversității. Să privim acum aceste acte dintr-un punct de vedere complet diferit: cel moral, cultural, estetic, etic sau pragmatic. Desigur, nu se pune problema interzicerii prin lege a acestor acțiuni; pentru că noi le evaluăm în conformitate cu un standard foarte diferit.

Chiar și în aceste condiții, este foarte interesant cum le vedem. Doar pentru că un libertarian refuză să trimită perverșii la închisoare nu înseamnă că el trebuie să rămână neutru din punct de vedere moral față de un astfel de comportament. Deci, suntem noi oare în favoarea sau împotriva lui? Îl sprijinim sau ne împotrivim lui? Pledăm pentru sau contra? În acest sens, eu sunt un conservator cultural. Aceasta înseamnă că nu pot suferi homosexualitatea, bestialitatea și sado-masochismul, ca și ocupația de pește, prostituția, drogurile și alte asemenea comportamente degenerate. Așa cum spuneam în prima parte a interviului publicat în Laissez Faire Books (noiembrie 1991):

Tema de bază … a libertarianismului (este aceea că) toate comportamentele neagresive ar trebui să fie legale; oamenii și proprietatea lor privată deținută în mod legitim ar trebui să fie sacrosancți. Aceasta nu înseamnă că acte neagresive ca vânzarea de droguri, prostituția etc. sunt activități bune, drăguțe sau morale. În opinia mea, ele nu sunt. Înseamnă numai că forțele legii și ordinii nu ar trebui să trimită oamenii la închisoare pentru că se lasă în voia lor.

Și din nou, așa cum am afirmat în partea a treia a aceluiași interviu (februarie 1992):

Eu nu văd libertarianismul ca pe un atac la adresa tradiției sau moralității. Cred că paleolibertarienii au subliniat un punct important: doar pentru că noi nu dorim să trimitem autorul de pornografie la închisoare nu înseamnă că trebuie să ne placă ceea ce face el. Dimpotrivă, este perfect coerent să aperi dreptul lui de a se angaja în acea profesie și în același timp să-l detești pe el și acțiunile lui.

Pentru a sublinia mai bine acest concept, să cercetăm relația dintre un libertarian și un libertin. Am definit deja primul termen. Pentru scopurile noastre prezente, celălalt poate fi definit ca o persoană căreia îi plac, îl fac să exulte, participă la și/sau susține moralitatea a tot felul de acte perverse, dar care, în același timp, evită orice act de violență invazivă. Deci, libertinul va fi susținătorul prostituției, dependenței de droguri, sado-masochismului și așa mai departe, și poate chiar se va complace în aceste practici, dar nu va forța pe nimeni altcineva să participe la ele.

Sunt libertarienii libertini? Unii sunt în mod evident. Dacă un libertarian ar fi membru al Asociației Nord-Americane pentru Dragostea între Bărbați și Băieți, el s-ar încadra în categoria libertinilor[4]. Sunt toți libertarienii libertini? Cu siguranță că nu. Majoritatea libertarienilor dau înapoi cu oroare din fața unor astfel de acțiuni. Care este atunci relația precisă între libertarian, qua libertarian, și libertin? Pur și simplu, următoarea. Libertarianul este cineva care consideră că libertinul nu trebuie trimis la închisoare. El se poate opune puternic libertinismului, el poate ține discursuri împotriva acestuia, el poate organiza boicoturi pentru a reduce frecvența unor astfel de acte. Un singur lucru nu poate face și să rămână în continuare libertarian: el nu poate susține sau participa la utilizarea forței împotriva acestor oameni. Pentru că, indiferent ce părere avem despre acțiunile lor, ei nu inițiază forța fizică. Din moment ce nici una din aceste acțiuni nu face acest lucru în mod necesar[5], libertarianul trebuie, în unele cazuri fără prea mare entuziasm, să se abțină de la a cere utilizarea forței fizice împotriva celor care se angajează în perversiuni între adulți care consimt[6].

Libertarianul îl poate urî și disprețui pe libertin, sau nu. Prin libertarianismul său, el nu este obligat într-o direcție sau alta, mai mult decât este obligat suporterul teoriei bolilor cauzate de microbi să aibă vreun punct de vedere asupra libertinismului. Ca libertarian, el este obligat doar să nu ceară o sentință la închisoare pentru libertin. Adică, el nu trebuie să ceară închisoarea pentru libertinul care nu agresează, care nu molestează copii, cel care se limitează la un comportament de adulți care consimt. Dar libertarianul este în întregime liber ca persoană, ca cetățean, ca moralist, ca și comentator al evenimentelor curente, ca spirit conservator în cultură să considere libertinismul pervertit și să facă tot ceea ce poate pentru a-l opri – cu excepția utilizării forței. În această ultimă categorie mă plasez pe mine însumi.

Deci, de ce mă opun libertinismului în calitate de conservator în cultură? În primul și cel mai important rând, pentru că este imoral: nimic nu poate fi mai clar decât că aceste perversiuni sunt dăunătoare interesului și progresului omenirii. Deoarece acesta este criteriul meu pentru moralitate, rezultă că eu găsesc aceste activități imorale. Mai mult decât atât, totuși libertinii se împăunează cu „virtutea” practicilor lor și se autofelicită pentru ele. Dacă în „iad” un nivel „adânc” le este rezervat celor ce sunt prea slabi pentru a rezista angajării în activități imorale, un nivel și mai adânc trebuie păstrat pentru cei care nu numai că le practică, dar se și laudă cu asta și îi încurajează pe alții să-i urmeze.

Se pot găsi și alte motive. Să analizăm tradiția. A fost o vreme în care aș fi ironizat ideea de a face ceva numai pentru că era tradițional și de a mă abține numai pentru că nu era. Toate instinctele mele m-ar fi condus să fac exact opusul a ceea ce dictează tradiția.

Dar aceasta a fost înainte de a aprecia cu adevărat gândirea lui F.A. Hayek. Citindu-i numeroasele lucrări (de exemplu, Hayek, 1973), am ajuns să înțeleg că acele tradiții care dezbină și dăunează tind să dispară, fie prin schimbări voluntare, fie, mai tragic, prin dispariția societăților care acționează în concordanță cu ele. Se poate presupune, deci, că o tradiție care a supraviețuit are o oarecare valoare pozitivă, chiar dacă noi nu o vedem. Este o „vanitate fatală” (Hayek, 1989) să pui sub semnul întrebării orice lucru pentru care nu poți găsi imediat motive bune și suficiente. Cum altfel am putea justifica, de exemplu, practica de „supunere oarbă” de a purta guler și cravată?

Oricum, tradiția este numai o presupunere, nu un zeu care să fie adorat. Este rezonabil să schimbi și să renunți la acele tradiții care „nu merg”. Dar acest lucru se face cel mai bine cu o atitudine de respect, nu de ostilitate, pentru ceea ce a „mers” mulți ani de zile.

Convingerile religioase furnizează un alt motiv pentru a te opune libertinismului: puține sectoare ale societății au fost atât de puternice în condamnarea perversității. Totuși, pentru mine, la începutul anilor ’70, religia era personificarea războiului, a crimelor și a nedreptății. Vedeam o „alianță laică” între cruciade, inchiziție, războaie religioase, sacrificarea fecioarelor, arderea pe rug a „vrăjitoarelor”, astronomi, necredincioși, liber-cugetători și alți oameni dezagreabili. În prezent, văd aceste lucruri într-o manieră foarte diferită. Totuși, aceste lucruri s-au întâmplat, și oamenii auto-intitulați religioși purtau într-adevăr răspunderea pentru ele. Dar, cu siguranță, există un fel de statut istoric al limitelor, cel puțin dat fiind faptul că actualii practicanți ai religiei nu pot fi în nici un fel făcuți răspunzători pentru actele înaintașilor lor. Astăzi, religia mi se pare una dintre ultimele și cele mai bune speranțe ale societății, pentru că este una dintre principalele instituții care încă mai concurează curajos cu un guvern excesiv și supra-dimensionat[7].

Pentru a analiza pe scurt dificila noastră situație, putem spune că suferim de mult prea mult amestec din partea statului. Un remediu este acela de a aplica guvernului standarde morale. Un altul este de a ne sprijini mai mult pe instituții de „mediere” cum sunt firma, piața, familia și clubul social, în special religia organizată. Aceste organizații – afirmate pe baza unei viziuni morale și a valorilor spirituale – pot satisface mult mai mult nevoile omenirii decât regimurile politice.

Un alt motiv pentru care mă opun libertinismului este ceva mai personal. Am ajuns la convingerea că fiecare om are un suflet, sau natură interioară, sau spirit care însuflețește, sau puritate, sau respect de sine, sau decență, puteți să-i spuneți cum doriți. Eu cred că unele acte – întâmplător, chiar cele aflate în discuție – depreciază această entitate interioară. Ele sunt un mod de a comite o distrugere mentală și spirituală. Iar rezultatul practic al acestor acte, pentru cei capabili să simtă astfel de lucruri, este golirea, alienarea, pierderea valorilor. Ele pot duce, în ultimă instanță, la sinucidere fizică. Iar această distrugere a caracterului individului are urmări grave pentru întreaga societate 

III. Exemple: prostituția și drogurile

Ca exemplu al acestei distrugeri a individului, să considerăm prostituția. Partea de păcat a acestui act – atât pentru cumpărător, cât și pentru vânzător – stă în faptul că este un atac asupra sufletului. Prin aceasta se aseamănă cu alte forme de conduită: sexul lipsit de dragoste sau de respect, adulterul, promiscuitatea. Prostituția este singularizată nu pentru că ar fi unică în această privință, ci pentru că este comportarea cea mai extremă de acest tip. Este adevărat că prohibiția împinge această „profesie” în lumea interlopă, cu rezultate și mai dăunătoare. Este adevărat că, dacă prostituata își este singurul proprietar (adică nu este o sclavă), ea are dreptul să își folosească corpul în orice mod ne-invaziv pe care îl crede de cuviință[8]. Aceste motive ar putea fi bune și suficiente pentru legalizare. Totuși, dacă sunt împotriva interzicerii prin lege nu înseamnă că prețuiesc lucrul în sine. Lumea ar fi cu mult, mult mai bună dacă nimeni nu ar practica prostituția, nu pentru că există sancțiuni legale impuse împotriva ei, ci pentru că oamenii nu ar dori să se înjosească în acest mod.

La polul opus, în sens moral, se găsește căsătoria, o instituție aflată cu certitudine sub asediu. Familia tradițională nucleară este văzută acum de elita culturală liberală ca un rău patriarhal și exploatator. Totuși, nu este deloc întâmplător faptul că acei copii care sunt crescuți în acest model nu devin criminali. Desigur, nu spun că sexul în afara granițelor matrimoniale ar trebui scos în afara legii. Nu pot face aceasta în calitate de libertarian, pentru că este vorba de un „delict” fără victimă. Cu toate acestea, ca spirit conservator în cultură, pot cu siguranță menționa că instituția căsătoriei este atacată mai mult ca niciodată și că slăbiciunea rezultată de aici face rău societății. Pot susține cu vehemență că, așa imperfecte cum sunt, căsătoriile din lumea reală sunt de obicei cu mult superioare alternativei posibile de creștere a copiilor: mila tandră a statului, părinții singuri, orfelinatele și așa mai departe[9].

Un alt exemplu e consumul de droguri. Din punctul meu de vedere, drogurile care dau dependență nu sunt o monstruozitate morală mai mică decât prostituția. Ele distrug sufletul. Ele sunt o formă lentă, și uneori nu chiar așa de lentă, de sinucidere. Chiar dacă este în viață, dependentul de droguri nu trăiește cu adevărat; el a schimbat luciditatea și competența pe „extazul” de o clipă. Aceste droguri sunt un atac asupra corpului, minții și spiritului. Cel ce le folosește devine sclav al drogului și nu mai este stăpânul propriei vieți. În unele privințe, acest lucru este în realitate mai rău decât sclavia pur și simplu. Cel puțin pe vremea înfloririi acestei „curioase instituții” din secolul al nouăsprezecelea și mai înainte, victimele ei mai puteau să-și facă planuri de evadare. Ele puteau cu siguranță să se imagineze libere. În schimb, celor aflați în sclavia drogurilor care dau dependență li se atrofiază cel mai adesea chiar și intenția de libertate.

Nu discut aici mizeria dependentului de droguri în condițiile actualei prohibiții. Situația lui actuală este într-adevăr demnă de milă, dar aceasta în mare parte din cauza scoaterii drogurilor în afara legii. Cel care le folosește nu are acces la sfaturi medicale; drogul însuși este adesea impur și foarte scump, ceea ce încurajează delictele, care închid cercul vicios, și așa mai departe. În schimb, mă refer la împrejurările utilizării în condiții ideale (legalizate), în care substanța este ieftină, pură și ușor disponibilă, unde nu este nevoie să se refolosească acele de seringă, iar sfatul medical privind folosirea „corectă” și dozajul „în siguranță” este ușor de procurat.

Există, desigur, unele excepții de la această caracterizare mai degrabă severă. Marijuana poate avea unele efecte de ameliorare pentru bolnavii de glaucom. Morfina este indicată medical ca anestezic în operații. Drogurile psihiatrice pot fi utilizate adecvat pentru combaterea depresiei. Dar, în afară de asemenea cazuri, răul moral, mental și fizic al heroinei, cocainei, LSD-ului și al celorlalte este covârșitor și dezastruos.

De ce este o trădare morală să te angajezi în asemenea activități sau, de exemplu, să îți poluezi creierul cu supradoze de alcool? Pentru că acestea sunt o formă subtilă de sinucidere, iar viața este atât de nemăsurat de prețioasă, încât orice retragere din ea constituie o crimă etică și morală. Viața, pentru a fi prețioasă, trebuie să fie trăită. Drogurile, alcoolismul și altele asemenea sunt moduri de a evada din viață. Dar folosirea acestor substanțe controlate este privită ca un mod de a te „înălța”, de a atinge o stare foarte specială. Răspunsul meu este că viața însăși ar trebui să fie o astfel de stare, cel puțin la modul ideal, și singurul mod de a o face astfel este cel puțin să încerci. Dar o persoană care să facă ceva „virtuos” în timp ce este sub influența drogurilor, etc. este o raritate.

Afirm din nou că nu susțin interzicerea legală a drogurilor. Prohibiția nu este numai un coșmar din punct de vedere practic (ea duce la creșterea criminalității, provoacă lipsă de respect pentru legile legitime și așa mai departe), dar este de asemenea inacceptabilă din punct de vedere etic. Adulții ar trebui să aibă un drept legal (nu moral) de a-și polua corpul așa cum doresc (Block, 1993; Thornton, 1991). Obiecției că aceasta este o formă lentă de sinucidere, îi răspund că însăși sinuciderea ar trebui să fie legală. (Totuși, făcând această afirmație în calitate de libertarian, afirm acum în calitate de conservator cultural că sinuciderea este un act deplorabil, nedemn de ființele umane morale.[10])

Ne rămâne astfel concluzia oarecum surprinzătoare că, deși drogurile care dau dependență sunt problematice din punct de vedere moral, ele nu ar trebui interzise. La fel și practicile sexuale imorale. Deși, la o primă vedere, aceasta poate fi oarecum neașteptat, nu trebuie totuși să ne surprindă prea tare. La urma urmelor, există numeroase tipuri de comportament care sunt legale și totuși sunt imorale sau nepotrivite. În afară de cele pe care le-am discutat, am putea adăuga bârfa, tachinarea handicapaților mintali și luarea în râs a răspunsurilor lor, neoferirea locului unei femei gravide, trișatul la jocuri doar „pentru simpla distracție”, lipsa de etichetă și răutatea gratuită. Aceste acte variază mult în privința gravității cu care jignesc, dar toate sunt foarte demne de dispreț, fiecare în felul lui. Și totuși este nepotrivit să fie interzise prin lege. De ce? Explicația care are cel mai mult sens în acest domeniu este cea libertariană: nici unul nu înseamnă violență invazivă.

IV. Mea culpa

Înainte, când am argumentat în favoarea legalizării practicilor avangardiste sexuale și legate de narcotice (în prima ediție a lucrării Pledoarii imposibile), am scris despre ele într-un mod mult mai pozitiv decât acum. Spre propria mea apărare, am încheiat totuși introducerea la prima ediție cu aceste cuvinte:

Apărarea unora ca prostituata, autorul de pornografie etc. este deci foarte limitată. Ea constă numai din afirmația că ele nu inițiază violența fizică împotriva unor ne-agresori. Deci, în conformitate cu principiile libertariene, nici împotriva lor nu ar trebui asmuțită această violență. Aceasta înseamnă numai că aceste activități nu ar trebui pedepsite cu sentințe la închisoare sau alte forme de violență. Cu siguranță aceasta nu înseamnă că aceste activități sunt morale, cuvenite sau bune.

Totuși, în capitolele respective, am fost în general prea entuziast în ceea ce privește virtuțile acestor vocații. Am devenit elocvent în legătură cu „valoarea serviciilor” îndeplinite. Am respins total problemele morale ale terțelor părți. Nu am apreciat deloc filozofia culturală conservatoare. Astăzi, când recitesc acele pasaje, le regret. Mi se pare că singura pedeapsă potrivită este să nu șterg aceste capitole, ci să le las în același loc, pentru ca toată lumea să le vadă.

Căsătoria, copiii, trecerea a două decenii, ca și suficient de multă reflecție au schimbat dramatic părerile mele asupra unora dintre complicatele probleme abordate în această carte. Punctul meu de vedere actual cu privire la „perversiunile sociale și sexuale” este că, deși nici una nu ar trebui interzisă prin lege, sfătuiesc sincer împotriva angajării în oricare dintre ele.

Unul din motivele pentru care le-am apărat pe unele din ele cu douăzeci de ani în urmă este că eram atât de preocupat de relele inițierii violenței, încât nu am reușit să înțeleg în întregime implicațiile apărării acestor activități. Am fost păcălit de faptul că, în timp ce multe din aceste acte depravate sunt într-adevăr asociate cu violența, nici unul din ele nu este violent în sine, în sensul că este posibil să ni le imaginăm limitate la adulți care consimt. Încercând să arăt în cel mai elocvent mod posibil că inițierea violenței este un rău – și într-adevăr așa este – am pierdut din vedere, din nefericire, faptul că aceasta nu este singurul rău. Deși, evident, știam care este diferența dintre legal și moral, am crezut că singurele imoralități sunt actele de agresiune. Cu toate acestea, acum sunt convins pe deplin, de multă vreme, că există și alte imoralități pe lângă acestea.

Mi se pare acum evident că greșeala pe care am comis-o în lucrarea mea precedentă este aceea că nu sunt numai libertarian, ci și conservator din punct de vedere cultural. Nu mă preocupă numai cum ar putea să fie legea, ci trăiesc și în domeniul moral, cultural și etic. Pe atunci, eram atât de impresionat de strălucirea viziunii libertariene (și încă mai sunt), încât am pierdut din vedere că sunt mai mult decât un libertarian. În calitate de libertarian și conservator în cultură, nu văd nici o incompatibilitate între convingeri care fac parte din aceste universuri de discuție atât de diferite.

Referințe:

Block, Walter E. 1986. The U.S. Bishops and Their Critics: An Economic and Ethical Perspective. Vancouver: Fraser Institute.

Block, Walter E. 1988. „Economics of the Canadian Bishops”. Contemporary Policy Issues 6, no. 1 (January): 56-68.

Block, Walter E. 1993. „Drug Prohibition: A Legal and Economic Analysis”. Journal of Business Ethics 12: 107-18.

Carlson, Alan C. 1988. Family Questions, New Brunswick, N.J.: Transaction.

Hayek, F.A. 1973. Law, Legislation and Liberty. Chicago: University of Chicago Press.

Hayek, F.A. 1989. The Fatal Conceit: The Errors of Socialism. Chicago: University of Chicago Press.

Hoppe, Hans-Hermann. 1989. A Theory of Socialism and Capitalism. Boston: Kluwer.

Hoppe, Hans-Hermann. 1990. „The Justice of Economic Efficiency”. In Steven Littlechild, ed., The Austrian School of Economics. London: Edward Elgar.

Hoppe, Hans-Hermann. 1992. The Economics and Ethics of Private Property: Studies in Political Economy and Philosophy. Boston: Kluwer.

Murray, Charles. 1984. Losing Ground: American Social Policy from 1950 to 1980. New York: Basic Books.

Nozick, Robert. 1974. Anarchy, State, and Utopia. New York: Basic Books.

Rothbard, Murray N. 1970. Power and Market: Government and the Economy. Kansas City: Sheed Andrews and McMeel.

Rothbard, Murray N. 1973. For a New Liberty. New York: Macmillan.

Rothbard, Murray N. 1982. Ethics of Liberty. Atlantic Highlands, N.J.: Humanities Press.

Thornton, Mark. 1991. The Economics of Prohibition. Salt Lake City: University of Utah Press.