1
Selecția personalului și alegerea ocupației
Comunitatea socialistă este o mare asociație autoritară în care se emit și se ascultă ordine. Aceasta e ceea ce este implicat prin cuvintele „economie planificată” și „desființarea anarhiei producției”. Structura lăuntrică a unei comunități socialiste poate fi cel mai bine înțeleasă dacă o comparăm cu structura lăuntrică a unei armate. Mulți socialiști într-adevăr preferă să vorbească despre „armata muncii”. Ca și într-o armată, în socialism toate lucrurile depind de ordinele autorității supreme. Fiecare are un loc căruia îi este încredințat. Fiecare trebuie să rămână la locul său până când este mutat în altul. Urmează că oamenii devin bieți pioni ai acțiunii oficiale. Ei se ridică numai când sunt avansați. Ei coboară numai când sunt degradați. Ar fi pierdere de timp descrierea unor astfel de condițiuni. Ele sunt îndeobște cunoscute fiecărui cetățean al unui stat birocratic.
Este evident că, într-un stat de felul acesta, toate numirile ar trebui să fie întemeiate pe capacitatea personală. Fiecare situație ar trebui să fie deținută de individul cel mai bine înzestrat ca s-o dețină, întotdeauna sub rezerva că nu este nevoie de el pentru treburi mai importante în altă parte. Astfel este principiul fundamental al oricărei organizații autoritare sistematic ordonate – al mandarinatului chinezesc, ca și al birocrațiilor moderne.
Punând acest principiu în aplicare, cea dintâi problemă care se ivește este numirea autorității supreme. Există două căi pentru rezolvarea acestei probleme, cea oligarhic-monarhică și cea democratică, dar nu poate fi decât o singură soluție – soluția carismatică. Conducătorii supremi (sau conducătorul) sunt aleși în virtutea grației cu care sunt înzestrați prin orânduire divină. Ei au puteri și capacități supraomenești, care îi ridică deasupra celorlalți muritori. A le rezista înseamnă nu numai a rezista puterilor în ființă; înseamnă a înfrunta poruncile Dumnezeirii. De felul acesta este baza teocrațiilor – a aristocrațiilor clericale sau a regatelor „celor unși de Domnul”. Dar la fel este și baza dictaturii bolșevice din Rusia. Chemați de istorie la îndeplinirea misiunii lor sublime, bolșevicii pozează ca reprezentanți ai umanității, ca instrumente ale necesității, ca executanți ai marelui plan al lucrurilor. A le rezista este cea mai mare dintre toate crimele. Dar împotriva adversarilor lor ei pot recurge la orice expedient. Este vechea idee aristocratic-teocratică într-o formă nouă.
Democrația este cealaltă metodă de rezolvare a problemei. Democrația pune toate lucrurile în mâinile majorității. În capul ei este un conducător sau conducători aleși prin decizia unei majorități. Dar baza acesteia este tot atât de carismatică cum este oricare alta. Numai că, în acest caz, grația este considerată ca fiind acordată în proporții egale tuturor. Fiecare este înzestrat cu ea. Vocea poporului este vocea lui dumnezeu. Aceasta se vede cu deosebită claritate în cartea lui Tommaso Campanella, City of the Sun. Regentul ales de adunarea națională este de asemenea preot și numele lui e „Hoh”, aceasta înseamnă: „metafizica”. [1] În ideologia autoritară, democrația este apreciată nu pentru funcțiunile ei sociale, ci numai ca un mijloc de constatare al absolutului. [2]
Potrivit teoriei carismatice, autoritatea supremă numind funcționari le transmite grația pe care o posedă ea însăși. O numire oficială ridică muritori obișnuiți deasupra nivelului maselor. Ei contează mai mulți decât alții. Când sunt în exercițiul funcțiunii, situația lor este în special avantajată. Nu este îngăduită nici o îndoială despre capacitatea sau aptitudinea lor pentru funcție. Funcția face pe om.
În afară de valoarea lor polemică, toate aceste teorii sunt pur formale. Ele nu ne spun nimic despre cum funcționează în practică astfel de numiri. Ele sunt indiferente față de origini. Ele nu cercetează dacă dinastiile și aristocrațiile în chestiune au ajuns la putere prin șansa războiului. Ele nu dau nici o idee despre mecanismul sistemului de partid care îi aduce pe șefii unei democrații la cârmă. Ele nu spun nimic despre mecanismul de selecționare a funcționarilor publici.
Dar, pentru că un conducător atotștiutor ar putea să se lipsească de ei, trebuie făcute aranjamente speciale pentru numirea funcționarilor publici. Deoarece autoritatea supremă nu poate să facă totul, cel puțin numirile în situațiile mai puțin importante trebuie lăsate în sarcina autorităților subordonate. Pentru a împiedica această putere de a degenera în simplu bun plac, trebuie îngrădită de regulamente. În chipul acesta, selecțiunea ajunge să fie bazată nu pe capacitate adevărată, ci pe conformarea cu anumite forme, trecerea anumitor examene, trecerea prin anumite școli, petrecerea unui anumit număr de ani într-o poziție subordonată, ș.a.m.d. Despre neajunsurile unor astfel de metode nu poate exista decât o singură părere. Conducerea încununată de succes a afacerilor cere calități cu totul altele decât acelea necesare pentru trecerea examenelor – chiar dacă examenele sunt despre subiecte în legătură cu lucrul situației în chestiune. Un om care a petrecut un anumit timp într-o capacitate subordonată este departe de a fi, din acest motiv, corespunzător pentru un post mai înalt. Nu este adevărat că cineva învață să comande învățând mai întâi să asculte. Vârsta nu este un substitut pentru capacitate personală. Pe scurt, sistemul este defectuos. Singura sa justificare este că nu se cunoaște nimic mai bun de pus în locul său.
S-au făcut încercări de a invoca ajutorul psihologiei și fiziologiei experimentale și mulți promit de la acestea rezultate de cea mai mare importanță pentru socialism. Nu poate exista nici o îndoială că, în socialism, ceva corespunzător examenelor medicale pentru serviciul militar va trebui să fie întrebuințat pe o scară mai întinsă și cu metode mai rafinate. Aceia care ar pretexta diformități trupești pentru a scăpa de muncă grea și neplăcută vor trebui să fie examinați tot așa cum vor trebui și aceia care ar începe să facă o muncă pentru care ei nu ar fi dezvoltați cum trebuie. Dar nici cei mai călduroși susținători ai unor astfel de metode nu ar putea pretinde că ele ar putea face mai mult decât să pună o frână foarte slabă abuzurilor celor mai grosolane ale oficialității. Pentru toate acele feluri de muncă pentru care se cere ceva mai mult decât simplă forță musculară și o bună dezvoltare a unor anumite simțuri, ele nu sunt deloc aplicabile.
2
Artă și literatură, știință și jurnalism
Societatea socialistă este o societate de birocrați. Modul de trai predominant în ea și modul de gândire al membrilor ei sunt determinate de acest fapt. Oameni care sunt veșnic în așteptarea promovării, oameni care au întotdeauna un șef de care depind, oameni care, pentru că primesc un salariu fix, nu înțeleg niciodată legătura dintre producție și propriul lor consum – ultimii zece ani au fost martori la ridicarea acestui tip peste tot în Europa. În Germania însă se simte în special acasă. Întreaga psihologie a timpului nostru derivă de la acest tip.
Socialismul nu cunoaște libertatea de alegere a ocupației. Fiecare trebuie să facă ceea ce i se spune și să se ducă unde este trimis. Orice altceva este de negândit. Vom discuta mai târziu și în legătură cu altceva cum va fi afectată de către aceasta productivitatea muncii. Aici avem de discutat poziția artei și a științei, a literaturii și a presei în condițiuni de felul acesta.
Sub regim bolșevic în Rusia și Ungaria, artiștii, oamenii de știință și scriitorii, care erau recunoscuți ca atare de către selectorii numiți în acest scop, au fost scutiți de la obligația generală de a munci și li s-a dat un salariu anumit. Toți aceia care nu erau recunoscuți ca atare rămâneau supuși obligației generale de a munci și nu primeau nici un reazem pentru altă activitate. Presa a fost naționalizată.
Aceasta este cea mai simplă soluție a problemei și încă una care se armonizează complet cu structura generală a societății socialiste. Birocrația este extinsă în sfera spiritului. Acelora care nu sunt pe placul deținătorilor puterii nu li se permite să picteze sau să sculpteze sau să conducă o orchestră. Operele lor nu sunt tipărite sau reprezentate. Și dacă decizia nu depinde de libera judecată a administrației economice, ci este dirijată spre avizare unui consiliu de experți, cazul nu este substanțial modificat. Dimpotrivă, consiliile experte, care sunt inevitabil compuse din ce este vechi și stabilit, trebuie recunoscute a fi chiar mai puțin competente decât laicii pentru a sprijini ridicarea tinerelor talente cu vederi deosebite și poate cu măiestrie mai mare decât a lor. Chiar dacă alegerea ar fi reiterată întregii națiuni, ridicarea spiritelor independente care se împotrivesc tehnicii tradiționale și părerilor acceptate nu ar fi ușurată. Astfel de metode nu pot face decât să prăsească o rasă de epigoni.
În Icaria lui Cabet vor fi tipărite numai asemenea cărți care sunt pe placul publicului (les ouvrages préférés). Scrierile din timpurile presocialiste vor trebui să fie examinate de republică. Cele care sunt în parte folositoare vor trebui să fie revăzute. Acelea care sunt considerate ca primejdioase sau inutile vor trebui să fie arse. Obiecțiunea că aceasta ar trebui să se facă, ceea ce a a făcut Omar prin arderea bibliotecii din Alexandria, Cabet o socotea drept cu totul de nesusținut. Pentru că, zicea el, „nous faisons en faveur de l’humanité ce que ses oppresseurs faisaient contre elle: Nous avons fait du feu pour brûler les méchants livres, tandis que des brigandes ou des fanatiques allumaient les bûchers pour brûler d’innocents hérétiques”. [3] Dintr-un astfel de punct de vedere, soluția problemei toleranței este imposibilă. Cu excepția oportuniștilor, fiecare este convins de dreptatea părerilor sale. Dar, dacă o astfel de convingere ar fi prin ea însăși o justificare pentru intoleranță, atunci fiecare ar avea dreptul să-i constrângă și să-i persecute pe toți ceilalți care gândesc altfel. [4] În aceste circumstanțe, cererea pentru tolerare poate fi numai o prerogativă a celor slabi. Împreună cu puterea vine și exercitarea intoleranței. Într-un astfel de caz trebuie să existe veșnic război și animozitate între oameni. Cooperarea pașnică este în afară de discuție. Tocmai pentru că dorește pace, liberalismul cere tolerare pentru toate părerile.
În capitalism, artistul și omul de știință au pentru ei deschise mai multe alternative. Dacă sunt bogați, își pot urma propriile lor înclinații. Ei pot căuta patroni bogați. Ei pot lucra în calitate de funcționari publici. Ei pot încerca să trăiască din vânzarea muncii lor creative. Fiecare din aceste alternative are primejdiile ei, în special ultimele două. S-ar putea întâmpla foarte bine ca acela care dă valori noi neamului omenesc sau care este capabil să dea așa ceva să îndure nevoi și sărăcie. Dar nu există nici un mijloc de a împiedica aceasta efectiv. Spiritul creativ inovează necesarmente. El trebuie să împingă înainte. El trebuie să distrugă ce e vechi și să pună ce e nou în loc. Nu este de conceput că ar putea fi ușurat de această sarcină. Dacă ar fi, ar înceta de a mai fi pionier. Progresul nu poate fi organizat. [5] Nu este greu de asigurat că geniul care și-a desăvârșit opera să fie încoronat cu lauri; ca rămășițele sale mortale să fie puse într-un mormânt de cinste și să se ridice monumente pentru memoria sa. Dar este cu neputință de a netezi calea pe care el trebuie să pășească pentru a-și împlini destinul. Societatea nu poate face nimic pentru a ajuta progresul. Dacă nu încătușează individul cu lanțuri ce nu pot fi fărâmate, dacă nu împrejmuiește cu ziduri de netrecut închisoarea în care îl ține, a făcut tot ceea ce se poate aștepta de la ea. Geniul va găsi curând o cale pentru a câștiga propria sa libertate.
Naționalizarea vieții intelectuale, care trebuie încercată în socialism, trebuie să facă orice progres intelectual cu neputință. Este posibil să ne înșelăm asupra acestei chestiuni, pentru că în Rusia feluri noi de artă au ajuns la modă. Dar autorii acestor inovațiuni lucrau deja când Sovietele au venit la putere. Ei s-au dat de partea lor, căci, neavând o recunoaștere anterioară, sperau să o obțină de la noul regim. Marea întrebare este dacă inovatorii care vor apărea mai târziu vor reuși să-i scoată din poziția pe care au câștigat-o acum.
În utopia lui Bebel, numai munca fizică este cunoscută în societate. Arta și știința sunt surghiunite la orele de răgaz. În modul acesta, gândește Bebel, societatea viitorului „va poseda oameni de știință și artiști de toate felurile în cantități nenumărate”. Aceștia, potrivit înclinațiilor lor multiple, își vor continua studiile și artele în timpul lor liber. [6] Astfel, Bebel se lasă dus de resentimentul filistin al muncitorilor manuali împotriva tuturor acelora care nu sunt tăietori de lemne sau cărăuși de apă. Orice fel de lucru intelectual el îl consideră ca simplu diletantism, după cum se poate vedea din gruparea acestuia cu „relațiunile sociale”. [7] Dar, cu toate acestea, trebuie să cercetăm dacă în asemenea condiții spiritul ar fi în stare să creeze acea libertate fără de care nu poate exista.
Evident că orice fel de muncă artistică și științifică care cere timp, voiajuri, educație tehnică și mare cheltuială materială ar fi cu totul în afară de discuție. Dar vom presupune că este posibil ca cineva să se consacre scrisului sau muzicii, după ce s-a terminat munca zilnică. Vom presupune mai departe că astfel de activități nu vor fi stânjenite prin intervenția răuvoitoare din partea administrației economice – de pildă, transferând autori nepopulari în localități îndepărtate – astfel că, poate cu ajutorul prietenilor devotați, un autor sau un compozitor este în stare să economisească destul pentru a plăti taxa cerută de tipografia statului pentru publicarea unei mici ediții. În felul acesta, el poate chiar reuși să scoată un mic periodic independent – poate chiar să realizeze o producție teatrală. [8] Dar toate acestea ar avea de învins concurența covârșitoare a artelor sprijinite artificial, și administrația economică l-ar putea suprima oricând. Căci nu trebuie să uităm că, neputându-se stabili costul tipăritului, administrația economică ar fi liberă să decidă condițiile de afaceri în care s-ar putea face publicarea. Nici un cenzor, nici un împărat, nici un papă nu a posedat vreodată puterea de a suprima vreodată libertatea intelectuală pe care ar poseda-o comunitatea socialistă.
3
Libertatea personală
Se obișnuiește a descrie poziția individului în socialism spunând că el ar fi lipsit de libertate, că comunitatea socialistă ar fi un „stat-închisoare”. Această expresie conține o judecată de valoare care, ca atare, stă în afara sferei de gândire științifică. Știința nu poate decide dacă libertatea este un bine sau un rău sau doar o chestiune de indiferență. Ea poate cerceta numai în ce constă libertatea și unde rezidă libertatea.
Libertatea este un concept sociologic. Este lipsit de înțeles a-l aplica la condiții în afara societății, după cum se poate vedea foarte bine din confuziile predominând peste tot în celebra controversă a liberului arbitru. Viața omului depinde de condiții naturale pe care ele nu are nici o putere să le modifice. El trăiește și moare în aceste condiții și, pentru că ele nu sunt supuse voinței sale, el trebuie să se subordoneze lor. Tot ceea ce face este supus lor. Dacă aruncă o piatră, ea urmează un drum condiționat de natură. Dacă mănâncă și bea, procesele înlăuntrul corpului său sunt condiționate în mod asemănător. Noi încercăm să expunem această dependență a procesului evenimentelor de relația funcțională, definită și permanentă, prin ideea conformității tuturor întâmplărilor naturale cu legile infailibile neschimbătoare. Aceste legi domină viața omului, el este complet circumscris de ele. Voința și acțiunile sale pot fi concepute ca având loc numai în limitele lor. Împotriva naturii și în cadrul naturii nu există libertate.
Viața socială de asemenea face parte din natură și, în cadrul ei, legi inalterabile ale naturii își exercită dominația. Acțiunea și rezultatele acțiunii sunt condiționate de aceste legi. Dacă asociem o idee de libertate cu originea acțiunii în voință și cu îndeplinirea ei în societate, nu facem aceasta pentru că am concepe că o acțiune de felul acesta are loc independent de legile naturale: înțelesul acestui concept de libertate este cu totul diferit.
Nu este aici o chestiune a problemei libertății interne. Problema care ne interesează este aceea a libertății externe. Prima este o problemă a originii voinței, ultima, a modului de înfăptuire a acțiunii. Fiecare om este dependent de atitudinea semenilor săi. El este afectat de acțiunile lor într-o mulțime de feluri. Dacă el trebuie să-i rabde ca să-l trateze ca și cum el n-ar avea o voință a sa proprie, dacă nu-i poate împiedica să calce fără considerație peste dorințele sale, el cu siguranță va simți o dependență unilaterală față de ei și va spune că nu este liber. Dacă este mai slab, el trebuie să se acomodeze cu constrângerea din partea lor.
În relațiile sociale care se nasc din cooperare în muncă comună, această dependență unilaterală devine reciprocă. În măsura în care fiecare individ acționează ca un membru al societății, el este obligat să se adapteze la voința tovarășilor săi. În modul acesta, nici unul nu depinde mai mult de alții decât depind alții de el. Aceasta este ceea ce înțelegem prin libertate externă. Este o dispoziție a indivizilor în cadrul necesității sociale, care presupune, pe de o parte, limitarea libertății individului în raport cu alții și, pe de alta, limitarea libertății altora în raport cu el.
Un exemplu va lămuri aceasta. În capitalism, patronul pare să aibă putere mare peste salariat. Dacă angajează un om, cum îl întrebuințează, ce salariu îi dă, dacă îl concediază – toate acestea depind de hotărârea lui. Dar această libertate de partea lui și lipsa de libertate corespunzătoare a celuilalt sunt numai aparente. Conduita patronului față de angajat este parte dintr-un proces social. Dacă nu se poartă cu angajatul într-un chip potrivit evaluării sociale a serviciului pe care îl face angajatul, atunci se produc consecințe pe care trebuie să le suporte el însuși. El poate, desigur, să se poarte prost cu angajatul, dar el însuși trebuie să suporte costul purtării sale arbitrare. Deci în măsura aceasta angajatul depinde de el. Dar această dependență nu este mai mare decât dependența fiecăruia dintre noi de vecinul nostru. Căci, chiar și într-un stat unde legile sunt în vigoare, orișicine, desigur, care vrea să suporte consecințele acțiunii sale este liber să ne spargă geamurile sau să ne vatăme trupește.
Strict vorbind, desigur, potrivit acestei vederi, nu poate exista acțiune socială care să fie în întregime arbitrară. Chiar și despotul oriental care, pentru toate aparențele, este liber să facă ce vrea cu viața inamicului pe care îl capturează trebuie să țină seama de rezultatele acțiunii sale. Dar există diferențe de grad în chipul cum sunt legate spezele acțiunii arbitrare de satisfacțiile care se nasc din ea. Nici o lege nu ne poate oferi protecție împotriva agresiunilor oamenilor a căror ostilitate este de așa natură, încât sunt dispuși să suporte toate consecințele acțiunii lor. Dar dacă legile sunt suficient de severe pentru a ne asigura, ca regulă generală, că pacea noastră nu va fi tulburată, atunci ne simțim independenți de intențiile rele ale semenilor noștri, în orice caz într-o oarecare măsură. Relaxarea istorică a legilor penale trebuie atribuită nu unei ameliorări a moralei sau decadenței de partea legislatorilor, ci pur și simplu faptului că, în măsura în care oamenii au învățat să-și domine resentimentul prin considerarea consecințelor acțiunii lor, a fost cu putință să se diminueze severitatea pedepselor, fără a li se micșora puterea lor deterentă. Astăzi amenințarea cu o scurtă perioadă de închisoare este o protecție mai eficace împotriva infracțiunilor contra persoanei decât era odată spânzurătoarea.
Nu este loc pentru arbitrar acolo unde socoteli bănești exacte ne permit să calculăm complet acțiunea. Dacă ne lăsăm duși de curentul lamentărilor cu privire la împietrirea inimii unei epoci care socotește totul în termeni de lei și bani, trecem cu vederea faptul că tocmai această conexiune a acțiunii cu considerațiuni de profit bănesc este mijlocul cel mai eficace al societății de a limita acțiunea arbitrară. Tocmai aranjamente de genul acesta sunt cele ce-l fac pe consumator, pe de o parte, pe patron, pe capitalist, pe proprietarul de pământ și pe muncitor, pe de alta – pe scurt, pe toți cointeresații în a produce pentru cereri altele decât ale lor proprii – dependenți de cooperarea socială. Numai nereușita completă de a înțelege această reciprocitate de relațiune poate face pe cineva să întrebe dacă debitorul este dependent de creditor sau creditorul de debitor. De fapt, fiecare este dependent de celălalt, și raportul dintre cumpărător și vânzător, patron și angajat este de aceeași natură. Se obișnuiește a se deplânge faptul că, în zilele de azi, considerațiunile personale sunt surghiunite din viața de afaceri și că banul conduce totul. Dar lucrul care se deplânge aici în realitate este pur și simplu că, în acel departament de activitate pe care o numim pur economică, capriciile și favorurile sunt surghiunite și numai acele considerațiuni sunt valabile care sunt cerute de cooperarea socială.
Atunci aceasta este libertatea în viața exterioară a omului – că este independent de puterea arbitrară a semenilor săi. O astfel de libertate nu este un drept natural. Ea nu a existat în condițiunile primitive. Ea s-a născut în procesul de dezvoltare socială și desăvârșirea ei finală este opera capitalismului matur. Omul din zilele precapitaliste era supus unui „stăpân binevoitor”, a cărui favoare el trebuia s-o capteze. Capitalismul nu recunoaște nici o relație de felul acesta. El nu mai împarte societatea în conducători despotici și șerbi fără drepturi. Toate raporturile sunt imateriale și impersonale, calculabile și capabile de substituire. Odată cu calculele capitaliste monetare, libertatea coboară din sfera visurilor în realitate.
Când oamenii au câștigat libertatea în raporturile pur economice, ei încep s-o dorească și în altă parte. Mână în mână cu dezvoltarea capitalismului, de aceea, merg încercările de a elimina din stat tot ce este arbitrar și toate dependențele personale. A obține recunoașterea legală a drepturilor subiective ale cetățenilor, a limita acțiunea arbitrară a funcționarilor publici la câmpul cel mai strâmt cu putință – acestea sunt țelul și obiectul mișcării liberale. Ea nu cere favoruri, ci drepturi. Și recunoaște, din capul locului, că nu există nici un alt mijloc de a realiza această cerere, decât prin cea mai rigidă suprimare a puterilor statului asupra individului. Libertatea, după vederile sale, este liberarea de stat.
Căci statul – aparatul de constrângere operat de către persoanele care formează guvernământul – este nedăunător libertății numai când acțiunile sale trebuie să se conformeze anumitor norme clare, fără echivoc, universale sau când ei ascultă de principiile care guvernează toată munca pentru câștig. Cel dintâi este cazul când el funcționează în capacitate judecătorească; pentru că judecătorul este legat de legi care permit un mic spațiu părerii personale. Cel din urmă este cazul în care, în capitalism, statul funcționează ca un antreprenor, lucrând în aceleași condiții și supuși acelorași principii ca și alți antreprenori care lucrează pentru profit. Ceea ce face dincolo de aceasta nu poate fi determinat prin lege sau limitat, în orice alt chip, suficient pentru a proteja împotriva acțiunii arbitrare. Individul nu are atunci nici o apărare împotriva hotărârii exponenților oficiali ai statului. El nu poate calcula ce consecințe vor avea acțiunile sale, pentru că nu poate spune cum vor fi privite de către aceia de care el depinde. Aceasta este negarea libertății.
Se obișnuiește a privi problema libertății externe ca o problemă a mai marii sau mai micii dependențe a individului față de societate. [9] Dar libertatea politică nu reprezintă întreaga libertate. Pentru ca un om să poată fi liber nu este suficient ca el să poată face orice lucru nu este dăunător altora fără împiedicare din partea guvernământului sau din partea puterii represive a uzanțelor. El trebuie să fie, de asemenea, și în situația de a acționa fără a se teme de consecințele sociale neprevăzute. Numai capitalismul garantează această libertate, legând în mod explicit toate raporturile reciproce de principiul rece, impersonal al schimbului „du ut des”.
Socialiștii încearcă de obicei să infirme argumentul în favoarea libertății susținând că în capitalism numai posesorul este liber. Proletarul nu este liber, deoarece el trebuie să muncească pentru existența lui. Este cu neputință de imaginat o concepție mai primitivă despre libertate. Că omul trebuie să muncească, pentru că dorința lui de a consuma este mai mare decât a animalelor de pe câmp, face parte din natura lucrurilor. Că posesorul este în stare să trăiască fără a se conforma acestei reguli este un câștig derivat din existența societății, care nu face rău nimănui – nici măcar celor lipsiți de posesiuni. Iar cei lipsiți de posesiuni, ei înșiși beneficiază de pe urma existenței societății, prin aceea că cooperarea face munca mai productivă. Socialismul ar putea doar să micșoreze dependența individului de condițiile naturale prin mărirea acestei productivități. Dacă nu poate face aceasta, dacă, dimpotrivă, micșorează productivitatea, atunci va micșora libertatea.
NOTE
1. Georg Adler, Geschichte des Sozialismus und Kommunismus, Leipzig, 1899, pag. 185 et seq.
2. Despre funcțiunile dinamic-sociale ale democrației vezi cap. III, 2 din această lucrare.
3. Cabet, Voyage en Icarie, Paris, 1848, pag. 127.
4. Luther îi îndemna pe principii din partidul său să nu tolereze sistemul monastic și liturghia. Potrivit lui, ar fi irelevant de răspuns că, din moment ce împăratul Carol era convins că doctrina papistă era adevărată, acesta ar fi acționat just din punctul lui de vedere, distrugând învățăturile luterane ca erezie. Pentru că știm „că el nu este sigur de aceasta, nici nu poate fi sigur, pentru că noi știm că el greșește și luptă împotriva Evangheliilor. Căci nu este datoria noastră să credem că el este convins, pentru că el merge fără cuvântul lui Dumnezeu și noi mergem cu cuvântul lui Dumnezeu; mai degrabă este datoria lui să recunoască cuvântul lui Dumnezeu și să-l propovăduiască asemenea nouă, cu toate puterile sale”. Dr. Martin Luther, Briefe, Sendschreiben und Bedenken, editat de de Wette, Part IV, Berlin, 1827, pag. 93 et seq.; Paulus, Protestantismus und Toleranz im 16. Jahrhundert, Freiburg, 1911, pag. 23.
5. „Este inducător în eroare a spune: progresul trebuie să fie organizat. Ceea ce este într-adevăr productiv nu poate fi pus în forme făcute mai dinainte; acesta înflorește numai în libertate nerestricționată. Urmașii pot apoi să se organizeze, ceea ce se numește de asemenea ‘a forma o școală’”. Spranger, Begabung und Studium, Leipzig, 1917, pag. 8. Vezi de asemenea Mill, On Liberty, ed. a 3-a, Londra,1864, pag. 114 et seq.
6. Bebel, Die Frau und der Sozialismus, pag. 284.
7. Modul în care și-a închipuit Bebel viața într-o comunitate socialistă se vede din următoarele: „Aici ea (Femeia) este activă în aceleași condițiuni ca și bărbatul. La un moment dat muncitor practician într-o industrie oarecare, ea este educatoare în ceasul următor, învățătoare, bonă; în a treia parte a zilei, ea practică o artă sau cultivă o știință; și în a patra parte ea îndeplinește vreo funcție administrativă. Ea se bucură de studii, plăceri și distracții cu semenele ei sau cu bărbați, întocmai cum dorește sau cum se oferă ocazia. În alegerea dragostei ea este liberă și neîncătușată ca și bărbatul. Ea curtează sau se lasă curtată, etc.”. (Bebel, op. cit., pag. 342).
8. Aceasta corespunde ideilor lui Bellamy (Ein Rückblick, tradus de Hoops în Meyers Volksbücher, pag. 130 et seq.)
