1
Socialismul și problema sexuală
Propunerile pentru transformarea raporturilor dintre sexe au mers, timp îndelungat, mână în mână cu planurile de socializare a mijloacelor de producție. Căsătoria urma să dispară împreună cu proprietatea privată, făcând loc unui aranjament mai în concordanță cu adevărurile fundamentale ale sexului. Când omul va fi eliberat de jugul muncii economice, dragostea va fi eliberată de toate cătușele economice care au profanat-o. Socialismul promite nu numai bunăstare – bogăție pentru toți – ci și fericire universală în amor. Acestei părți a programului său i se datorează o mare parte din popularitatea pe care o are. Semnificativ este și faptul că nici o altă carte de literatură socialistă germană nu a fost citită de un public mai numeros și nu a avut o eficacitate propagandistică mai mare decât lucrarea lui Bebel, Femeia și socialismul, care este dedicată mai presus de toate temei amorului liber.
Nu este de mirare că sistemul de reglementare al raporturilor sexuale sub care trăim este resimțit de mulți ca fiind nesatisfăcător. Acest sistem exercită o influență profundă, canalizând energiile sexuale, care stau la baza multor activități omenești, de la aspectul lor pur sexual către scopuri noi pe care dezvoltarea culturală le-a creat. S-au făcut mari sacrificii pentru construirea acestui sistem și se fac în continuare noi sacrificii. Există un proces prin care fiecare individ trebuie să treacă în viață pentru ca energiile sale sexuale să-și piardă forma difuză pe care o au în copilărie și să ia forma lor matură, definitivă. Fiecare individ trebuie să-și dezvolte forța psihică interioară care împiedică curgerea energiei sexuale nediferențiate și care, asemenea unui dig, îi schimbă direcția.
O parte din energia cu care natura a înzestrat instinctul sexual este deviată în felul acesta către alte scopuri. Nu toți scapă nevătămați din tensiunea și lupta acestei schimbări. Mulți nu rezistă, unii devin nevrozați sau nebuni. Chiar și omul care rămâne în limitele normalității și devine un membru folositor al societății păstrează cicatrici pe care un accident nefericit le poate redeschide. [1] Cu toate că sfera sexuală ar trebui să devină izvorul fericirilor sale celor mai mari, va fi de asemenea și izvorul amărăciunilor sale celor mai profunde; declinul îi va spune că anii l-au acoperit și că soarta lui este să meargă pe urmele tuturor lucrurilor pământești trecătoare. În felul acesta sexul, care este pe rând sursă de fericire și mizerie sufletească, nu-l lasă niciodată pradă inerției. Fie că e treaz, fie că doarme, dorințele sale gravitează în jurul sexului. Reformatorii societății nu puteau să-l treacă cu vederea.
Aceasta era de așteptat de vreme ce, chiar printre ei, mulți erau nevrotici, suferind de o dezvoltare nefericită a instinctului sexual. Fourier, de pildă, suferea de o psihoză gravă. Boala unui om, a cărui viață sexuală este în cea mai mare dezordine, se reflectă în fiecare rând al scrierilor sale. Ar fi fost interesant să i se examineze biografia prin prisma metodei psihanalitice. Faptul că absurditățile nebunești ale cărților sale au avut o circulație atât de largă și au câștigat cele mai înalte laude se datorează în întregime faptului că acestea descriu, cu fantezie morbidă, plăcerile erotice pe care oamenii le vor cunoaște în paradisul „falansterelor”.
Literatura utopică își prezintă idealurile de viitor ca pe o reconstrucție a „epocii de aur” pe care umanitatea a pierdut-o din propria ei vină. La fel pretinde că cere, și pentru viața sexuală, numai reîntoarcerea la o fericire originară. Poeții antichității nu sunt mai puțin elocvenți în lăudarea minunatelor timpuri de mult apuse, când dragostea era liberă, decât în cânturile lor despre epocile saturniene, când proprietatea nu exista. [2] Marxismul se face ecou al utopiștilor din antichitate.
Într-adevăr, marxismul caută să combată căsătoria întocmai cum încearcă să justifice desființarea proprietății private, încercând să demonstreze originea ei istorică; întocmai cum a căutat să motiveze desființarea statului prin faptul că nu ar fi existat „dintotdeauna”, că societățile omenești au trăit fără nici un fel de urmă de „stat și putere de stat”. [3] Pentru marxiști, cercetarea istorică este doar un mijloc de agitație politică; nu are altă utilitate decât de a furniza arme împotriva odioasei ordini burgheze a societății. Principala obiecție la această metodă nu este că prezintă teorii frivole, de nesusținut fără o examinare temeinică a materialului istoric, ci că introduce, în mod nepermis, o evaluare a acestui material într-o expunere care se pretinde științifică. A fost odată, spun marxiștii, o epocă de aur. Pe urmă a venit alta care era mai rea, dar suportabilă. În cele din urmă a venit capitalismul și, odată cu el, toate relele imaginabile. Astfel, capitalismul este condamnat dinainte. I se poate acorda numai un singur merit, acela că, mulțumită exceselor și abuzurilor sale, lumea este coaptă pentru a fi salvată de socialism.
2
Bărbatul și femeia în epoca violenței
Cercetările etnografice și istorice recente au furnizat un bogat material pe care să se bazeze o judecată a istoriei raporturilor dintre sexe, iar noua știință a psihanalizei a pus bazele unei teorii științifice a vieții sexuale. Până în prezent, sociologia nu a reușit nici în cea mai mică măsură să înțeleagă bogăția de idei și material care a devenit disponibilă din aceste izvoare. Ea nu a fost în stare să reformuleze problemele în așa fel încât să fie considerate în ordinea importanței. Ceea ce avea de spus despre exogamie și endogamie, despre promiscuitate, despre matriarhat și patriarhat este depășit de teoriile mai noi. De fapt, cunoștințele sociologice despre istoria veche istoria timpurie a căsătoriei și familiei sunt atât de deficiente, încât nu se poate recurge la ele pentru o interpretare a problemelor care ne preocupă aici. Ele sunt pe teren destul de sigur numai acolo unde se ocupă de condițiile din timpurile istorice, și nicăieri în altă parte.
Dominația nelimitată a masculului caracterizează raporturile de familie acolo unde predomină principiul violenței. Agresivitatea masculină, care este implicită în însăși natura raporturilor sexuale, îmbracă aici aspecte extreme. Bărbatul ia în posesie femeia și ține acest obiect sexual în același sens în care „posedă” și alte bunuri din lumea externă. În acest sens, femeia devine în întregime un obiect. Ea este furată și cumpărată, dăruită și vândută, alungată sau primită; pe scurt, este ca un sclav al casei. În timpul vieții, bărbatul îi este judecător; când acesta moare, ea este îngropată în mormântul lui împreună cu celelalte posesii ale sale. [4] În unanimitate aproape absolută, izvoarele legale mai vechi ale mai tuturor națiunilor arată că aceasta a fost starea de lucruri legală. De obicei, istoricii încearcă, în special când se ocupă cu istoria propriei lor națiuni, să îndulcească impresia penibilă pe care o lasă descrierea acestor condiții asupra minții moderne. Practica, spun ei, era mai blândă decât litera legii; asprimea legii n-ar fi întunecat raporturile perechii căsătorite. În general, subiectul, care nu pare să se potrivească prea bine în sistemul lor, este tratat superficial și în fugă, cu câteva observații despre severitatea moralei din vechime și despre puritatea vieții de familie. [5] Dar aceste încercări de justificare, spre care punctul lor de vedere naționalist și o predilecție pentru epoci trecute îi atrage, sunt deformări ale realității. Concepția ce se desprinde din legile și cărțile vechi de drept cu privire la raporturile dintre bărbat și femeie nu este speculația teoretică a unor visători de pe altă lume, ci o imagine reprodusă din viață, care exprimă exact ceea ce credeau bărbații și femeile despre căsătorie și raporturile dintre sexe. Faptul că femeile romane pe care soții lor le aveau in manus sau care erau sub tutela clanului, respectiv femeile germane din vechime, care rămâneau supuse munt-ului toată viața, găseau acest raport perfect natural și drept, că nu se revoltau în sinea lor împotriva acestei condiții de inferioritate și nu făceau nici o încercare să scuture jugul – acest fapt nu dovedește că între lege și practică s-ar fi format o prăpastie largă, ci că instituția era în perfectă concordanță cu felul de a simți al femeilor, ceea ce n-ar trebui să ne surprindă deloc. Concepțiile morale și legale prevalente în anumite vremuri, nu le au numai cei care par să beneficieze de pe urma lor, ci și cei pe care în aparență îi lezează. Dominația acestor concepții se exprimă în faptul că oamenii de la care ele pretind sacrificii le și acceptă. Sub regimul principiului violenței, femeia este servitoarea bărbatului. În aceasta își vede și ea destinul. Femeia împărtășește învățătura și atitudinea căreia noul testament i-a dat cea mai concisă expresie:
Și pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. [6]
Principiul violenței recunoaște numai dominația masculului. El singur posedă putere, deci numai el are drepturi. Femeia este doar un obiect sexual. Nici o femeie nu este fără stăpân, fie tată sau tutore, soț sau patron. Nici chiar prostituatele nu sunt libere: ele aparțin proprietarului casei de toleranță. Vizitatorii acestora nu-și încheie socotelile cu acestea, ci cu el. Femeia vagabondă este vânat liber pe care fiecare îl poate folosi după bunul său plac. Dreptul de a-și alege singură un bărbat nu aparține femeii. Ea este dată soțului și luată de la el. Ca să-l iubească este datoria ei, poate și virtutea ei; sentimentul va intensifica plăcerea pe care o primește bărbatul din căsătorie. Femeia nu este consultată, părerea ei nu contează. Bărbatul are dreptul s-o repudieze sau să divorțeze; ea însăși nu are nici un astfel de drept.
Astfel, în epoca violenței, credința în dominația bărbatului triumfă peste toate tendințele mai vechi de a ajunge la drepturi egale între sexe. Legendele păstrează câteva urme dintr-un timp când femeia se bucura de libertate sexuală mai mare –personajul Brünhilda, de pildă – dar ele de mult nu mai sunt înțelese. Dominația bărbatului este atât de mare încât a intrat în conflict cu natura raportului sexual, motiv pentru care, din rațiuni sexuale, bărbatul trebuie să-și slăbească dominația în propriul său interes.
Firește că este împotriva naturii ca bărbatul să ia femeia ca pe un obiect lipsit de voință. Actul sexual este dăruire și primire reciprocă; o atitudine pasivă din partea femeii micșorează plăcerea bărbatului. În interesul propriei sale satisfacții trebuie să trezească afecțiunea femeii. Învingătorul care a târât sclava în patul său conjugal, cumpărătorul care a tocmit fiica de la părintele ei trebuie să curteze pentru a obține ceea ce violarea femeii potrivnice nu poate să-i dea. Bărbatul care, în aparență, este stăpânul absolut al femeii sale, la el în casă nu este atât de puternic pe cât își închipuie; el trebuie să cedeze femeii o parte din prerogativele sale, chiar dacă se jenează să admită în fața lumii.
La cele precedente se mai adaugă un al doilea factor. Actul sexual devine treptat un efort psihic extraordinar, care reușește numai cu ajutorul unor stimulenți speciali. Acest fapt se accentuează din ce în ce mai mult, în măsura în care individul este impulsionat de principiul violenței – care face din toate femeile obiecte aflate în proprietate, îngreunând astfel raportul sexual – să-și rețină pornirile și să-și controleze poftele naturale. Actul sexual necesită acum o atitudine specială față de obiectul dorit. Această atitudine este dragostea, necunoscută omului primitiv și masculului violent. Asemenea bărbați folosesc orice ocazie pentru a săvârși actul posesiei fără discriminare. Ceea ce caracterizează dragostea, și anume supraevaluarea persoanei dorite, nu poate exista când femeia este reprezentată în postura demnă de dispreț, la care o reduce principiul violenței. Într-adevăr, în acest sistem ea nu este decât o sclavă, în timp ce în firea dragostei este s-o adore ca pe o regină.
Din acest contrast se naște primul mare conflict în relațiile dintre sexe pe care îl putem percepe în plină lumină a istoriei. Căsătoria și dragostea devin contradictorii. Formele în care se manifestă acest contrast variază, dar în esență rămâne mereu același. Dragostea a pus stăpânire pe simțurile și gândurile protagoniștilor și devine din ce în ce mai mult punctul central al vieții lor psihice, dând sens și încântare existenței. În fazele incipiente, dragostea nu are nimic de-a face cu căsătoria și relațiile dintre soți. Aceasta a dus în mod inevitabil la conflicte grave, care ne sunt mărturisite cu adevărat în poezia epică și lirică din timpurile cavalerismului. Aceste conflicte ne sunt familiare pentru că au fost imortalizate în opere de artă nepieritoare; ele mai sunt tratate încă și astăzi de epigoni și de o anumită artă ce își mai ia temele din astfel de condiții primitive, care mai persistă încă și astăzi. Noi, modernii, nu putem percepe însă esența conflictului. Nu putem înțelege de ce conflictul nu poate să capete o rezolvare care să satisfacă toate părțile, de ce îndrăgostiții trebuie să rămână separați și fiecare legat de altă persoană pe care n-o iubește. Acolo unde dragostea este reciprocă și bărbatul și femeia nu doresc nimic altceva decât să fie lăsați să rămână pentru totdeauna devotați unul altuia, potrivit felului nostru de a vedea problema, acolo totul ar trebui să fie foarte simplu. Ficțiunea zilelor noastre, care abordează asemenea subiecte, nu poate să facă nimic altceva decât să-i aducă pe Hansel și Gretel unul în brațele celuilalt, un deznodământ, fără îndoială, calculat să fie pe placul cititorilor de romane și care evită orice fel de conflict tragic.
Dacă am încerca să ne închipuim conflictul psihic al galanteriei cavalerismului, fără a cunoaște literatura acelei epoci și bazând judecata noastră doar pe informații despre raporturile dintre sexe obținute din alte surse, ne-am închipui probabil o situație în care bărbatul este împărțit între două femei: pe de o parte, soția de care este legată soarta copiilor săi, pe de alta, o doamnă căreia îi aparține inima sa. Am mai putea imagina situația unei soții neglijate de bărbatul ei, care iubește altă femeie. Nimic n-ar fi însă mai departe de adevărul unei epoci dominate de principiul violenței. Omul grec al antichității, care își împărțea timpul liber între „hetaeras” (prostituate sau curtezane) și băieți androgini, nu resimțea ca o povară psihică relațiile cu soția sa, iar aceasta nu vedea în dragostea dăruită curtezanei vreo încălcare a drepturilor ei. Nici trubadurul care se devota în întregime femeii visurilor sale, nici soția care aștepta nerăbdătoare acasă nu sufereau din pricina conflictului dintre dragoste și căsnicie. Atât Ulrich von Lichtenstein, cât și buna sa gospodină găseau firesc „Minnedienst”-ul cavaleresc al poeților cântăreți germani din secolele XII-XIV. De fapt, conflictul în dragostea cavalerească era de cu totul altă natură. Când soția acorda favorurile depline altuia, drepturile soțului erau lezate. Oricât s-ar fi străduit el să câștige favorurile altor femei, nu ar fi tolerat ingerințe în drepturile sale de proprietar, nu ar fi permis nimănui să posede femeia sa. Acesta este un conflict întemeiat pe principiul violenței. Bărbatul este jignit nu pentru că a pierdut dragostea soției sale, ci pentru că trupul ei, care îi aparține, ar fi putut să fie al altuia. Acolo unde dragostea bărbatului nu căuta nevestele altora, ci prostituate, sclave și masculi androgini, toți aflați în afara societății, lucru curent în antichitate și în orient, nu putea să se ivească vreun conflict. Dragostea forțează conflictul numai din partea geloziei masculine. Singur bărbatul, ca proprietar al nevestei sale, poate să pretindă posesiunea ei completă. Soția nu are același drept asupra soțului. În felul radical diferit de a judeca adulterul bărbatului și pe cel al femeii, respectiv în chipul deosebit în care soțul și soția privesc adulterul celuilalt, vedem astăzi rămășițele acelui cod al unor vremuri trecute, care altfel este deja greu de înțeles pentru noi.
În asemenea circumstanțe, atâta timp cât domnește principiul violenței, impulsul dragostei este frustrat de posibilitatea de a se dezvolta. Îndepărtată de la vatra căminului, dragostea caută tot felul de ascunzișuri, unde ia forme bizare. Libertinajul se întinde ca buruiana, perversiunile instinctelor naturale devin din ce în ce mai obișnuite. Condițiile sunt propice răspândirii bolilor venerice. Dacă sifilisul era indigen în Europa sau dacă a fost introdus după descoperirea Americii este o chestiune discutabilă. Oricare ar fi adevărul, știm că a început să devasteze Europa ca o epidemie pe la începutul secolului al șaisprezecelea. Odată cu mizeria pe care a adus-o, a pus capăt jocului de dragoste al romantismului cavaleresc.
3
Căsătoria sub influența ideii de contract
În zilele noastre se exprimă doar o singură părere despre influența pe care „economicul” a exercitat-o asupra relațiilor sexuale: se spune că a fost profund dăunătoare. Potrivit acestui fel de a vedea, puritatea originară naturală a raportului sexual a fost pătată de către imixtiunea factorilor economici. În nici un domeniu al vieții omenești nu a avut progresul culturii și creșterea bogăției un efect mai pernicios. Femeile și bărbații preistorici se împerecheau în dragostea cea mai pură; în epoca precapitalistă căsătoria și viața de familie erau simple și naturale; capitalismul a adus, pe de o parte, căsătoriile pentru zestre și cele de conveniență (mariages de convenances), iar pe de altă parte prostituția și excesele sexuale. Cercetările istorice și etnografice mai recente au demonstrat lipsa de temei a acestui argument și ne-au dat o altă imagine despre viața sexuală în timpurile primitive și la rasele înapoiate. Literatura modernă a arătat cât de îndepărtată de realitățile vieții rurale este concepția noastră, chiar și în timpurile cele mai recente, despre morala simplă a omului de la țară. Dar vechile prejudecăți erau prea înrădăcinate ca să fi fost zdruncinate de aceasta. În plus, literatura socialistă, cu ajutorul unei retorici deosebit de impresionante, a căutat să popularizeze legenda, dându-i un patos nou. Așa se face că astăzi există prea puțină lume care să nu considere concepția modernă despre căsătorie ca un contract, ca pe o insultă la adresa spiritului esențial al uniunii sexuale și că puritatea vieții de familie a fost distrusă de capitalism.
Omului de știință îi vine greu să ia atitudine față de metoda de tratare a unor astfel de probleme, care este bazată pe sentimente cu caracter moral pretențios, mai degrabă decât pe discernământul faptelor.
Omul de știință ca atare nu este în măsură să judece ce este Bun, Nobil, Moral și Virtuos. Dar el trebuie, cel puțin, să corecteze concepția curent acceptată asupra unui punct important. Idealul raporturilor sexuale din vremea noastră este cu totul diferit de acela al timpurilor trecute și nici o epocă nu s-a apropiat mai mult de atingerea idealului decât a noastră. Relațiile sexuale din timpurile bune de mult par profund nesatisfăcătoare când sunt evaluate prin comparație cu idealul nostru. Deci acest ideal trebuie să se fi născut tocmai din acea evoluție care este condamnată de teoria curentă ca fiind răspunzătoare de faptul că nu am reușit să ne atingem idealul în întregime. Așadar, este clar că doctrina predominantă nu reprezintă faptele, că într-adevăr întoarce faptele pe dos și este cu totul lipsită de valoare în tentativa de a înțelege problema.
Acolo unde domină principiul violenței, poligamia este universală. Fiecare are atâtea neveste câte poate să întrețină și să apere. Soțiile sunt o formă de proprietate, din care este totdeauna preferabil să ai mai multă decât mai puțină. Un bărbat se străduiește să stăpânească mai multe neveste, tot așa cum se străduiește să stăpânească mai multe sclave sau vaci; atitudinea sa morală este de fapt aceeași față de sclave, vaci și soții. De la nevastă, el cere fidelitate; el singur poate dispune de munca și trupul ei, el rămânând însă liber de orice legături. Fidelitatea la bărbat implică monogamia. [7] Un stăpânitor mai puternic are dreptul să dispună și de nevestele supușilor săi. [8] Mult discutatul jus primae noctis era un ecou al acestor condiții, a căror ultimă dezvoltare a fost raportul dintre socru și noră în „familia colectivă” a slavilor din sud.
Reformatorii morali nu au desființat poligamia, cum nici biserica nu a combătut-o la început. Secole de-a rândul, creștinismul nu a ridicat nici o obiecție la adresa poligamiei regilor barbari. Carol cel Mare întreținea numeroase concubine. [9] Prin natura ei, poligamia nu a fost niciodată o instituție pentru omul sărac; singuri bogații și aristocrații puteau să se bucure de ea. [10] Dar la aceștia din urmă a devenit din ce în ce mai complexă, în măsura în care femeile intrau în căsătorie ca moștenitoare sau proprietărese, erau înzestrate cu dote bogate și cu drepturi mai mari de a dispune de dota lor. În felul acesta, monogamia a fost instaurată treptat de către soția care aduce bogăție bărbatului și de către rudele ei – o manifestare directă a felului în care gândirea și calculul capitalist a pătruns în familie. În scopul de a proteja legal proprietatea soțiilor și a copiilor lor, s-a tras o linie netă de demarcație între rudenie și succesiunea legitimă și nelegitimă. Raportul între soț și soție este recunoscut ca un contract. [11]
Pe măsură ce ideea contractului pătrunde în dreptul matrimonial, ea înfrânge dominația masculului și face din soție un partener cu drepturi egale. Dintr-un raport unilateral sprijinit pe forță, căsătoria devine astfel o convenție reciproc avantajoasă; soția servitoare devine soție legitimă îndreptățită să pretindă de la bărbat tot ceea ce el este îndreptățit să ceară de la ea. Pas cu pas femeia câștigă, în căminul ei, situația pe care o deține astăzi. În zilele noastre, situația femeii se deosebește de a bărbatului numai în măsura în care se deosebesc modurile individuale de a-și câștiga existența. Rămășițele privilegiilor bărbatului sunt de puțină importanță. Ele sunt privilegii de onoare. Soția, de exemplu, mai poartă încă numele soțului ei.
Această evoluție a căsătoriei a avut loc prin intermediul legii privind proprietatea persoanelor căsătorie. Situația femeii în căsătorie a fost îmbunătățită pe măsură ce principiul violenței era respins și, pe măsură ce ideea contractului a făcut progrese în alte domenii ale dreptului proprietății, ea a transformat, în mod necesar, raporturile de proprietate în cadrul perechii căsătorite. Soția a fost eliberată, pentru prima oară, de sub incidența puterii soțului ei, când a câștigat drepturi egale asupra averii pe care o aducea în căsnicie și pe care o dobândea în cursul acesteia, precum și atunci când ceea ce primea, în mod obișnuit, de la soțul ei a fost transformat într-o obligație a cărei îndeplinire putea fi asigurată pe cale juridică.
În felul acesta căsătoria, așa cum o cunoaștem noi, a luat ființă ca un rezultat al pătrunderii ideii contractuale în această sferă a vieții. Toate idealurile noastre mult apreciate despre căsătorie s-au format din această idee. Faptul că prin căsătorie se unește un singur bărbat cu o singură femeie, că poate să fie contractată numai cu consimțământul liber al ambelor părți, că impune o datorie de fidelitate reciprocă, iar violările făgăduințelor căsătoriei de către bărbat se judecă fără nici o deosebire de ale femeii, că drepturile soțului și ale soției sunt în esență aceleași – aceste principii s-au dezvoltat din atitudinea contractuală față de problema vieții matrimoniale. Nici un popor nu se poate lăuda că strămoșii săi gândeau despre căsnicie așa cum gândim noi astăzi. Știința nu poate judeca dacă morala a fost cândva mai severă decât este astăzi. Tot ce putem noi stabili este că vederile noastre asupra ceea ce trebuie să fie căsătoria sunt diferite de concepțiile generațiilor trecute și că idealul lor despre căsătorie ni se pare astăzi imoral.
Când panegiriștii bunei și vechii moralități vitupirează împotriva instituției divorțului și a separației, ei au probabil dreptate că pe vremuri nu existau asemenea lucruri. Dreptul de a-și alunga soția, pe care bărbatul îl avea odată, nu are nici o asemănare cu dreptul modern al divorțului. Nimic nu ilustrează mai clar marea schimbare de atitudine decât contrastul dintre aceste două instituții. Iar când biserica a luat conducerea în lupta împotriva divorțului, este bine să se ia în considerare că existența idealului modern al căsătoriei monogame – a bărbatului și soției cu drepturi egale – în apărarea căreia biserica dorește să intervină, este rezultatul dezvoltării capitaliste, nu ecleziastice.
4
Problemele vieții conjugale
În căsătoria modernă contractuală, care se încheie la dorința expresă a celor doi parteneri, căsnicia și dragostea sunt unite într-un tot. Căsătoria apare moralmente justificată numai când este contractată din dragoste; fără dragoste între soți, pare nelalocul ei. Acele nunți regale care sunt aranjate de la distanță și în care este evocată epoca violenței, ca în cea mai mare parte din gândirea și activitatea caselor domnitoare, ni se par neobișnuite. Faptul că ele găsesc necesar să prezinte aceste căsătorii publicului ca și cum ar fi rezultate din dragoste arată ca nici chiar familiile domnitoare n-au fost în stare să se sustragă idealului căsătoriei burgheze.
Conflictele vieții maritale moderne izvorăsc în primul rând din durata, în mod necesar limitată, a pasiunii într-un contract încheiat pe viață. „Die Leidenschaft flieht, die Liebe muss bleiben” („Pasiunea trece, dragostea trebuie să rămână”), spune Schiller, poetul vieții maritale burgheze. În cele mai multe căsnicii binecuvântate cu copii, dragostea maritală pălește încet și neobservat; în locul ei se dezvoltă o prietenească afecțiune, care vreme îndelungată este întreruptă din când în când de scurte pâlpâiri ale vechii iubiri; traiul împreună devine obișnuință, iar în copii, în a căror dezvoltare își retrăiesc tinerețea, părinții găsesc consolare pentru renunțarea la care sunt forțați pe măsură ce înaintarea în vârstă îi lipsește de puteri.
Dar lucrurile nu se petrec așa pentru toți. Există multe căi prin care omul se poate împăca cu natura trecătoare a pelerinajului său pământesc. Celui care are harul credinței, religia îi aduce consolare și îi dă curaj; ea îi îngăduie să se vadă pe sine ca pe un fir în țesătura vieții eterne; ea îi indică un loc în planul nepieritor al unui creator al lumii și îl plasează dincolo de timp și de spațiu, de bătrânețe și de moarte, acolo sus în pășunile celeste. Altul găsește satisfacție în filosofie. El refuză să creadă într-o providență binefăcătoare, a cărei idee este în conflict cu experiența; el disprețuiește mângâierea facilă pe care poate să o dea o plăsmuire arbitrară a închipuirii, un plan imaginar conceput ca să creeze iluzia unei ordini a lumii diferită de acea ordine pe care este forțat s-o recunoască în jurul său. Marea masă a oamenilor însă ia altă cale. Stupizi și nepăsători, ei sucombă în fața vieții de toate zilele, nu gândesc niciodată dincolo de moment și devin sclavi ai năravurilor și pasiunilor. Între aceștia există însă o a patra grupă formată din oamenii care nu știu unde și cum să găsească pacea. Asemenea oameni nu mai pot crede, căci s-au înfruptat din pomul cunoașterii; ei nu-și pot înăbuși inimile rebele până la nepăsare; ei sunt prea neliniștiți și prea dezechilibrați pentru a se adapta cu înțelepciune realității. Ei vor, cu orice preț, să câștige și să păstreze fericirea. Ei forțează, cu toată puterea lor, strânsorile care le țin instinctele încătușate. Nevrând să consimtă, doresc imposibilul și caută fericirea nu în strădanie, ci în împlinire, nu în luptă, ci în victorie.
Astfel de caractere nu pot tolera căsnicia când focul sălbatic al primei iubiri a început să moară. Ei au cele mai mari pretenții de la dragoste și exagerează supraevaluarea obiectului iubit. Astfel ei sunt sortiți să încerce, fie numai din motive pur fiziologice, mai devreme decât oamenii moderați, dezamăgirea în viața intimă a căsniciei, iar această dezamăgire se poate schimba cu ușurință în repulsie. Dragostea se transformă în ură, dragostea cu iubita de odinioară devine un chin. Acela care nu se poate mulțumi cu puținul pe care îl are, acela care nu are bunăvoința de a-și modera iluziile cu care a intrat într-o căsnicie din dragoste, care nu învață să treacă asupra copiilor săi, într-o formă sublimată, acele dorințe pe care căsnicia nu le mai poate satisface – acel om nu este făcut pentru căsătorie. El își va sfărâma legăturile cu noi proiecte de fericire în dragoste, repetând mereu vechea experiență.
Dar toate acestea nu au nimic de a face cu condițiile sociale. Asemenea căsătorii nu sunt sfărâmate pentru că perechea căsătorită trăiește în ordinea capitalistă a societății și pentru că mijloacele de producție sunt în proprietate privată. Boala germinează nu în afară, ci înăuntru; ea se formează din înclinația naturală a părților în cauză. Este eronat să se argumenteze că asemenea conflicte lipseau în societatea precapitalistă și, ca atare, căsătoria trebuie să fi oferit ceea ce lipsește în aceste căsnicii în suferință. Adevărul este că dragostea și căsătoria erau separate, și oamenii nu se așteptau să găsească în căsnicie fericire durabilă și fără griji. A fost necesar ca ideea contractului și a consimțământului să se fi impus în căsătorie pentru ca soții să aibă pretenția ca uniunea lor să satisfacă dorința în permanență. Acesta este un deziderat pe care dragostea nu îl poate împlini. Fericirea dragostei constă în lupta pentru favorurile părții iubite și în împlinirea dorinței de a fi unit cu ea. Este inutil să discutăm dacă o astfel de fericire poate dura când satisfacția fiziologică este refuzată. Dar știm cu siguranță că dorința gratificată se răcește mai devreme sau mai târziu și că străduințele de a permanentiza orele fugitive de romantism sunt zadarnice. Ar fi nerealist să învinuim căsătoria pentru că nu este în stare să schimbe viața noastră pământească într-o serie nesfârșită de momente extatice, toate radiind cu plăcerile dragostei. Ar fi tot atât de greșit să învinuim mediul social.
Conflictele pe care condițiile sociale le provoacă în viața maritală sunt de importanță minoră. Ar fi greșit să se presupună că mariajele lipsite de dragoste, făcute pentru zestrea soției sau pentru bogăția soțului sau care au devenit insuportabile din pricina unor factori economici reprezintă un aspect atât de important al chestiunii, pe cât ar da de bănuit frecvența cu care ele sunt tratate în literatură. S-ar găsi întotdeauna o soluție ușoară pentru orice conflict dacă oamenii ar face efortul s-o caute.
Ca instituție socială, căsătoria este o adaptare a individului la ordinea socială, prin care un anumit câmp de activitate îi este încredințat, împreună cu toate sarcinile și cerințele sale. Naturile excepționale, ale căror abilități le ridică mult deasupra mediei, nu pot să suporte constrângerile pe care trebuie să le comporte o astfel de ajustare la felul de viață al maselor. Omul care simte în sinea sa impulsul de a plănui și înfăptui lucruri mari, care este pregătit să-și sacrifice viața mai degrabă decât să nu-și împlinească misiunea, nu-și va înăbuși impulsul de dragul unei soții și al copiilor. În viața unui geniu, oricât de afectuos, femeia și tot ceea ce este legat de ea ocupă un loc minor. Facem abstracție de acei oameni ieșiți din comun, la care instinctul sexual era complet sublimat și îndrumat pe alte căi – ca, de pildă, la Kant – sau de acei cu spirit aprins, nesățios în urmărirea trăirilor erotice, ce nu puteau să consimtă la seninătatea vieții conjugale și se grăbeau, mânați de un imbold neliniștit, de la o pasiune la alta. Chiar și omul de geniu, a cărui atitudine față de viața sexuală nu se deosebește de a altor oameni, nu poate, până în cele din urmă, să se simtă legat de căsnicie fără să-și constrângă violent propriul său eu. Geniul nu-și permite să fie împiedicat de nici o considerație pentru liniștea sufletească a semenilor săi – nici măcar a celor care sunt cei mai apropiați de el. Legăturile căsniciei devin lanțuri, de care geniul încearcă să scape sau, cel puțin, să le mai desfacă astfel încât să se poată mișca liber. Perechea căsătorită trebuie să meargă strâns unită, în rând cu restul umanității. Oricine dorește să-și urmeze drumul său propriu trebuie să iasă din rând. Într-adevăr, foarte rar îi este dată fericirea de a găsi o femeie care să-l poată urma pe poteca sa solitară.
Toate acestea au fost recunoscute demult. Masele le-a acceptat atât de complet încât oricine se făcea vinovat de adulter se simțea îndreptățit să se justifice în acești termeni. Dar genialitatea este rară, iar o instituție socială nu devine impracticabilă doar pentru că un număr foarte redus de oameni excepționali nu sunt în stare să se adapteze la ea. Nici o primejdie nu amenință matrimoniul din partea lor.
Atacul lansat împotriva căsătoriei de feminismul secolului al nouăsprezecelea părea mult mai serios. Purtătoarele sale de cuvânt susțineau că femeile erau forțate de căsnicie să-și sacrifice personalitatea. Această instituție ar fi creat suficient spațiu de manevră pentru bărbat ca să-și dezvolte abilitățile, în timp ce femeii îi refuza orice libertate. Acest reproș era adresat naturii neschimbătoare a căsătoriei, care înhamă împreună soțul cu soția și astfel reduce femeia la rolul de servitoare a bărbatului. Nici un fel de reformă n-ar putea modifica această stare a lucrurilor; singură desființarea întregii instituții putea îndrepta răul. Femeile trebuie să lupte pentru eliberarea lor din acest jug, dar nu numai pentru ca să poată fi libere să-și satisfacă dorințele sexuale, ci și pentru ca să-și poată dezvolta individualitatea. Legături ușoare care să dea libertate ambelor părți trebuie să ia locul căsniciei.
Aripa radicală a feminismului, care ține ferm la acest punct de vedere, nu ia în seamă că expansiunea puterilor și abilităților femeii este împiedicată nu de căsnicie, nu de faptul că este legată de bărbat, copii și gospodărie, ci de forma monopolizantă în care funcția sexuală afectează organismul femeiesc. Graviditatea și îngrijirea copiilor grevează anii cei mai frumoși din viața unei femei, anii în care bărbatul poate cheltui energiile pentru realizarea capacității sale creatoare. S-ar putea crede că repartizarea inegală a poverii reproducerii este o nedreptate a naturii sau că este nedemn ca femeia să fie doar născătoare de copii și doică, dar a admite asemenea afirmații nu schimbă faptul în sine. S-ar putea ca o femeie să aibă latitudinea să aleagă între cea mai profundă bucurie feminină, bucuria maternității, și dezvoltarea mai masculină a personalității ei în alte activități sociale care implică mai multă acțiune și străduință. S-ar putea ca ea să nu aibă posibilitatea unei astfel de opțiuni. S-ar putea ca, reprimând instinctul reproducerii și dorința de a fi mamă, să-și provoace un dezechilibru care să se repercuteze în toate celelalte funcții ale ființei sale. Dar oricare ar fi adevărul în această privință, faptul rămâne că atunci când devine mamă, cu sau fără căsătorie, ea este împiedicată să-și ducă viața tot atât de liberă și de independentă ca un bărbat. Femei extraordinar de înzestrate pot îndeplini lucruri minunate în ciuda maternității; dar pentru că funcțiile sexului au precădere la femeie, geniul și înfăptuirile cele mai mari i-au fost refuzate de natură.
În măsura în care feminismul caută să pună semnul egalității între situația legală a femeii și aceea a bărbatului, în măsura în care caută să-i ofere libertate legală și economică pentru a se dezvolta și a acționa potrivit înclinărilor și dorințelor ei și a circumstanțelor economice – în această măsură feminismul nu este nimic mai mult decât o ramură a marii mișcări liberale care proclamă evoluția pașnică și liberă a tuturor. Trecând dincolo de aceasta, când atacă instituțiile vieții sociale sub impresia că va putea astfel să ridice barierele impuse de natură, feminismul este un copil spiritual al socialismului. Într-adevăr, este o caracteristică a socialismului să atribuie instituțiilor sociale originea faptelor nemodificabile ale naturii și să se străduiască să reformeze natura prin reformarea acestor instituții.
5
Amorul liber
Practicarea liberă a activităților sexuale este soluția radicală a socialismului pentru problemele din această sferă. Societatea socialistă desființează dependența economică a femeii, care rezultă din faptul că este dependentă de venitul soțului. Bărbatul și femeia au aceleași drepturi economice și aceleași îndatoriri, în măsura în care maternitatea nu cere considerații speciale pentru ea. Fondurile publice au grijă de subzistența și educarea copiilor, care nu mai sunt obligații ale părinților, ci ale societății. În felul acesta, raporturile dintre sexe nu mai sunt influențate de condițiile sociale și economice. Împerecherea încetează de a mai sta la baza celei mai simple forme de uniune interpersonală: căsnicia și familia. În consecință, familia dispare și societatea este confruntată numai cu indivizi separați. Alegerea în dragoste devine complet liberă. Bărbații și femeile se împerechează și se despart întocmai după cum îi mână dorințele. Socialismul nu dorește să creeze nimic nou în toate acestea, ci doar „să reediteze, pe un plan mai ridicat de cultură și în forme sociale noi, ceea ce era universal valabil la un nivel cultural mai primitiv și înainte ca proprietate privată să domine societatea”. [12]
Argumentele, uneori siropoase, alteori veninoase, pe care le aduc teologii și alți învățători morali, constituie un răspuns total nepotrivit la acest program. Majoritatea scriitorilor care s-au ocupat de problemele raportului sexual au fost dominați de ideile monastice și ascetice ale teologilor moraliști. Pentru ei instinctul sexual este răul absolut, senzualitatea este păcat, voluptatea este un dar al diavolului și chiar gândul la asemenea lucruri este imoral. Dacă aderăm la această condamnare a instinctului sexual sau nu – depinde în întregime de înclinațiile individuale și de scara noastră de valori. Strădania moraliștilor de a o ataca sau apăra din punct de vedere științific este muncă irosită în zadar. Limitele metodei științifice sunt greșit concepute dacă i se atribuie rolul de judecător și evaluator; natura metodei științifice este greșit înțeleasă când se așteaptă de la ea ca să influențeze acțiunea nu numai arătând eficacitatea mijloacelor pentru atingerea scopurilor, ci și determinând valoarea relativă a scopurilor în sine. Omul de știință care tratează probleme etice ar trebui totuși să atragă atenția că nu putem începe prin a respinge instinctul sexual ca pe un rău în sine și să continuăm apoi dând actului sexual aprobarea noastră morală sau tolerarea în anumite circumstanțe. Mentalitatea obișnuită care condamnă sentențios plăcerea senzuală care însoțește raportul sexual, dar declară cu toate acestea că îndeplinirea legală a așa numitei debitum conjugale (datoria conjugală) în scopul reproducerii este cu totul morală, face parte dintr-un sistem de sofistică decadentă. Perechea căsătorită acționează în limitele senzualității; nici un copil n-a fost procreat și conceput până acum din considerente de lealitate față de nevoile statului de recruți și contribuabili. Pentru a fi cu totul logic și consecvent, un sistem etic care înfierează actul procreației ca rușinos ar trebui să ceară abstinență completă și necondiționată. Dacă nu vrem să vedem cum se stinge viața oamenilor pe pământ, nu trebuie să numim izvorul din care se reînnoiește o cloacă de viciu. Nimic nu a otrăvit mai mult morala societății moderne decât acest sistem etic care, nici recomandând logic, nici aprobând logic, împăienjenește deosebirea dintre bine și rău – și dă păcatului o atracție sclipitoare. Mai mult decât orice, acest sistem este de condamnat pentru faptul că omul modern șovăie nedumerit în chestiunile de moralitate sexuală și nu este nici măcar în stare să aprecieze problemele dificile ale raporturilor dintre sexe.
Este clar că sexul joacă un rol mai puțin important în viața bărbatului decât în cea a femeii. Satisfacția îi aduce relaxare și pace lăuntrică bărbatului, dar pentru femeie povara maternității începe aici. Destinul ei este complet circumscris de sex; în viața bărbatului acesta este doar un incident. Oricât de fervent și din toată inima ar iubi, oricâte sarcini și-ar lua asupra sa de dragul femeii, el rămâne totdeauna deasupra sexualității. În cele din urmă, și femeile nutresc dispreț față de bărbații care sunt obsedați și în totul acaparați de sex. Femeia însă trebuie să se consume ca iubită și ca mamă în serviciul instinctului sexual, care asigură reproducerea speciei. Frământat de griji profesionale, pentru bărbat poate adesea să fie dificil să-și păstreze libertatea interioară și să-și dezvolte individualitatea, dar nu viața sexuală va fi cea care îl distrage cel mai mult. Pentru femeie sexul este obstacolul cel mai mare.
Așadar sensul problemei feministe este o luptă a femeii pentru personalitate. Acest lucru afectează pe bărbați nu mai puțin decât pe femei, căci sexele pot atinge cel mai înalt grad de cultură individuală numai cooperând. Bărbatul care este mereu atras de femeie în sferele mai joase ale încătușării psihice nu se poate dezvolta liber pe termen lung. Adevărata problemă a femeii este să-și păstreze libertatea vieții lăuntrice; aceasta face parte din problema culturală a umanității.
Nereușita rezolvării acestei probleme este ceea ce a împiedicat orientul să evolueze. Acolo femeia este un obiect al patimii, o născătoare și îngrijitoare de copii. Fiecare mișcare progresistă care începea cu dezvoltarea personalității era frustrată prematur de femei, care târau mereu bărbații în miasma haremului. Nimic nu separă astăzi orientul și occidentul în mod mai categoric decât situația femeii și atitudinea față de ele. Se susține adesea că înțelepciunea orientală a pătruns miezul problemei ultime a existenței mai profund decât toată filosofia europeană. În orice caz, faptul că nu a fost niciodată în stare să se elibereze de sex a pecetluit soarta culturii lor.
La jumătatea drumului dintre orient și occident s-a dezvoltat cultura unică a grecilor. Dar nici antichitatea greacă nu a reușit să ridice femeia la nivelul la care îl situase pe bărbat. Femeia măritată era exclusă din cultura greacă. Soția rămânea în odăile destinate femeii, nimic mai mult decât mamă a moștenitorilor bărbatului și intendentă a casei sale. Dragostea lui era rezervată numai așa-numitelor hetaera. Până la urmă, nici acestea nu-l mai satisfăceau și a trecut la dragostea homosexuală. Platon concepe dragostea pentru băieți transfigurată de uniunea spirituală a îndrăgostiților și abandonarea plină de bucuria pe care o inspiră frumusețile sufletului și ale trupului. Pentru el, dragostea de femeie era doar o satisfacție senzuală grosolană.
Pentru omul occidental, femeia este camarada, pentru cel oriental, este tovarășa de pat. Femeia europeană nu a deținut dintotdeauna poziția pe care o ocupă astăzi. Ea a dobândit-o în cursul evoluției de la principiul violenței la cel al contractului. Iar în prezent bărbatul și femeia sunt egali în fața legii. Micile deosebiri care mai există încă în dreptul privat nu au nici o semnificație practică. Faptul că legea obligă femeia să asculte de bărbat nu este deosebit de important; atât timp cât căsătoria va supraviețui, una din părți va trebui să o urmeze pe cealaltă, iar dacă soțul sau soția este mai tare, cu siguranță că acesta nu este un lucru pe care să-l decidă paragrafele codului civil. De asemenea, nu mai are importanță faptul că drepturile politice ale femeii sunt restrânse, că nu au dreptul la vot și la deținerea funcțiilor publice. Căci acordând votul femeilor, raportul de putere politică dintre partide nu este mult modificat în ansamblu; femeile din acele partide care trebuie să sufere de pe urma schimbărilor ce sunt de așteptat (desigur în nici un caz importante) ar trebui, în propriul lor interes, să devină adversare ale sufragiului feminin, mai degrabă decât susținătoare ale acestuia. Dreptul de a ocupa funcții publice este refuzat femeilor mai puțin din pricina limitărilor legale ale drepturilor lor, cât din cauza particularităților caracterului lor sexual. Fără a subestima valoarea luptei feministe pentru extinderea drepturilor civile ale femeii, se poate risca fără primejdie afirmația că nici femeile nu sunt păgubite prea mult de insuficiențele poziției legale a femeilor, care mai rămân încă în legislația unor state civilizate.
Înțelegerea greșită a principiului egalității în fața legii în domeniul raporturilor sociale generale se regăsește în domeniul special al raporturilor dintre sexe. Întocmai cum mișcarea pseudo-democratică se străduiește să șteargă prin decrete inegalitățile naturale și cele condiționate social, întocmai cum vrea să-l facă pe cel puternic egal cu cel slab, pe cel talentat cu cel lipsit de talent, pe cel sănătos cu cel bolnav, tot astfel aripa radicală a mișcării feministe caută să facă femeile egale cu bărbații. [13] Deși nu pot merge atât de departe încât să treacă jumătate din povara maternității asupra bărbaților, le-ar plăcea să desființeze căsătoria și viața de familie, astfel ca femeile să poată avea în întregime măcar acea libertate care pare compatibilă cu nașterea copiilor. Nestânjenită de soț și copii, femeia se va mișca liber, va acționa liber și va trăi pentru ea însăși și pentru dezvoltarea personalității sale.
Dar deosebirea dintre caracterul sexual și destinul sexual nu pot fi desființate prin decret, cum nu pot fi desființate alte inegalități specifice neamului omenesc. Nu căsătoria este ceea ce lipsește femeia de libertate lăuntrică, ci faptul că natura sexualității ei cere abandonul în fața unui bărbat și că dragostea de soț și copii îi consumă cea mai mare parte a energiei de care dispune. Nu există nici o lege omenească prin care o femeie, care își caută fericirea într-o carieră, să fie împiedicată să renunțe la dragoste și căsătorie. Dar acelor femei care nu renunță la ele nu le rămân destule forțe ca să domine viața așa cum o poate domina un bărbat. Faptul că sexul îi stăpânește întreaga personalitate, și nu impedimentele căsniciei și ale familiei, este ceea ce înlănțuiește femeia. „Desființarea” căsătoriei nu ar face femeia mai liberă și mai fericită; i-ar lua doar conținutul esențial al vieții sale fără să-i ofere ceva în loc.
Lupta femeii pentru păstrarea personalității ei în căsnicie face parte din acea luptă pentru integritate personală caracteristică societății raționaliste a ordinii economice bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Nu este exclusiv în interesul femeii ca ea să reușească în această luptă; a pune în contrast interesele bărbaților cu cele ale femeilor, așa cum încearcă să facă feminismul extremist, nu este deloc înțelept. Întreaga omenire ar suferi dacă femeia nu ar reuși să-și dezvolte eul și dacă nu ar fi în stare să se alăture bărbatului într-un spirit de tovărășie și camaraderie, ca două ființe egale și libere din naștere.
A lua unei femei copii și a-i pune într-o instituție înseamnă a-i lua o parte din viața ei; iar copiii sunt lipsiți de influențele cele mai pline de consecințe pentru viața lor de mai târziu când sunt smulși din sânul familiei. Freud a arătat cu puterea de pătrundere a geniului cât de adânci sunt impresiile pe care căminul părintesc le lasă copilului. De la părinți copilul învață să iubească și astfel ajunge să domine forțele care îi permit să se dezvolte și să devină o ființă omenească integră și sănătoasă. În instituțiile educative segregate se prăsește homosexualitatea și nevrozele. Nu este un accident faptul că propunerea ca bărbații și femeile să fie tratați cu egalitate radicală, ca raportul sexual să fie reglementat de către stat, ca pruncii să fie crescuți în cămine publice de la naștere, ca părinții și copiii să rămână necunoscuți unii altora să fi venit de la Platon; el vedea în raporturile dintre sexe numai satisfacerea unor dorințe fizice.
Evoluția care a dus de la principiul violenței la cel al contractului a pus aceste raporturi pe baza alegerii libere din dragoste. Femeia are latitudinea să se refuze oricui, ea poate pretinde fidelitate și constanță de la bărbatul căruia i se dăruiește. Numai în felul acesta se pot pune bazele pentru o dezvoltare deplină a individualității femeii Socialismul, revenind la principiul violenței și neglijând conștient ideea contractuală, chiar dacă urmărește o distribuție egală a drepturilor și obligațiilor, trebuie în cele din urmă să ceară promiscuitate în viața sexuală.
6
Prostituția
Manifestul comunist declară că „familia burgheză” are drept „complement” prostituția publică. „Odată cu dispariția capitalului” ar dispărea și prostituția. [14] Un capitol din cartea lui Bebel asupra femeii este intitulat: „Prostituția – o instituție socială necesară a lumii burgheze”. În acest capitol este expusă pe larg teoria conform căreia prostituția ar fi tot atât de necesară societății burgheze ca și „poliția, armata permanentă, biserica, antreprenorii, etc.” [15] De la apariția ei, viziunea conform căreia prostituția ar fi un produs al capitalismului a câștigat teren enorm. Și cum, pe deasupra, predicatorii încă se mai plâng că buna, vechea morală a decăzut și acuză cultura modernă că ar fi dus la un mod de viață corupt, lumea este convinsă că toate relele sexuale reprezintă un simptom de decadență caracteristic epocii noastre.
Ca răspuns la această teorie, este suficient să arătăm că prostituția este o instituție extrem de veche, cunoscută tuturor popoarelor care s-au perindat pe pământ. [16] Prostituția este o rămășiță a vechii morale, nu un simptom al decăderii unei culturi mai înalte. Cea mai puternică influență pentru combaterea ei în zilele noastre – și anume obligația bărbatului de a fi abstinent în afara căsniciei – reprezintă unul din principiile cuprinse în egalitatea drepturilor morale pentru bărbat și femeie și este deci în întregime un ideal al epocii capitaliste. În vremurile care afirmau principiul violenței, se cerea puritate sexuală numai de la mireasă, nu și de la mire. Toți acei factori care astăzi favorizează prostituția nu au nimic de-a face cu proprietatea privată și cu capitalismul. Militarismul, care împiedică tinerii de la căsătorie vreme mai îndelungată decât doresc ei, este orice altceva în afara unui produs al liberalismului iubitor de pace. Faptul că în anumite țări înalții funcționari guvernamentali și alte personalități se pot căsători numai când dispun de o anumită bunăstare materială, ca să facă față cheltuielilor la care îi obligă menținerea unui anumit standard de viață, este, asemenea tuturor celorlalte fetișuri de castă, doar un vestigiu al gândirii pre-capitaliste. Capitalismul nu recunoaște casta și obiceiurile de castă; în capitalism fiecare trăiește potrivit venitului său.
Unele femei se prostituează pentru că vor bărbați, altele pentru că vor hrană. Pentru multe femei operează ambele motive. Se poate admite, fără prea multe discuții, că într-o societate în care veniturile ar fi repartizate în mod egal între toți membrii ei tentația economică pentru prostituție s-ar reduce la un minim, dacă n-ar înceta complet. Ar fi o speculație inutilă dacă într-o societate cu venituri egale și uniform repartizate nu s-ar ivi alte motivații pentru prostituție. În nici un caz nu se poate presupune pur și simplu că moralitatea sexuală a unei societăți socialiste ar fi mai satisfăcătoare decât aceea a unei societăți capitaliste.
Ideile noastre au nevoie să fie modificate și remodelate, mai mult decât în oricare alt domeniu de cunoaștere socială, tocmai în studiul relațiilor dintre proprietate și viața sexuală. Tratamentul contemporan al acestei probleme este presărat cu prejudecăți de tot felul. Dar problema nu trebuie să fie privită cu ochii vizionarului care visează la un paradis pierdut, care vede viitorul într-o vâlvătaie de lumină trandafirie și condamnă tot ceea ce se întâmplă în jurul său.
Note
1. Freud, Drei Abhandllungen zur Sexualtheorie, ed. a 2-a, Leipzig și Viena, 1910, pag. 38 et seq.
2. Poehlmann, Geschichte der sozialen Frage und des Sozialismus in der antiken Welt, vol. II, pag. 576.
3. Engels, Der Ursprung der Familie, des Privateigentums und des Staates, pag. 182.
4. Westermarck, Geschichte der menschlichen Ehe, traducere de Katscher și Grazer, ed. a 2-a, Berlin, 1902, pag. 122; Weinhold, Die deutschen Frauen in dem Mittelalter, ed. a 3-a, Viena, 1897, vol. II, pag. 9 et seq.
5. De exemplu, Weinhold, op. cit., vol. II, pag. 7 et seq.
7. Weinhold, op. cit., pag. 292 et seq.
8. V. Westermarck, op. cit., pag. 74 et seq; Weinhold, op. cit., ed. a 3-a, vol. I, pag. 273 et seq.
9. Schröder, Lehrbuch der deutschen Rechtsgeschichte, ed. a 3-a, Leipzig, 1898, pag. 70, 110. Weinhold, op. cit., vol. II, pag. 12 et seq.
11. Marianne Weber, Ehefrau und Mutter in der Rechtsentwicklung, Tübingen, 1907, pag. 53 et seq., pag. 217 et seq.
12. August Bebel, Die Frau und der Sozialismus, ed. a 16-a, Stuttgart, 1892, pag. 343.
13. Examinarea măsurii în care aspirațiile feminismului au fost formulate de femei și bărbați al căror caracter sexual nu era dezvoltat normal ar trece dincolo de limitele impuse acestor expuneri.
14. Marx și Engels, Das Kommunistische Manifest, ed. a 7-a, Berlin, 1906, pag. 35.
