Dacă oferta de caviar ar fi la fel de abundentă ca și cea de cartofi, atunci prețul caviarului — adică raportul de schimb între caviar și bani sau între caviar și alte bunuri — s-ar schimba considerabil. În cazul acesta ne-am putea procura caviar cu sacrificii mult mai reduse decât cele necesare azi. În mod analog, ca urmare a unui spor al cantității de bani, puterea de cumpărare a unității monetare scade și odată cu ea scade, de asemenea, cantitatea de bunuri ce pot fi obținute în schimbul unei unități monetare.
În secolul al XVI-lea, odată cu descoperirea și exploatarea resurselor americane de aur și argint, cantități enorme de metal prețios au luat drumul Europei. Rezultatul acestei creșteri a cantității de bani a fost o tendință de creștere a prețurilor în Europa. În mod analog, astăzi, când vreun guvern sporește cantitatea banilor de hârtie, rezultatul este o tendință de scădere a puterii de cumpărare a unității monetare și prețurile cresc. Numim aceasta inflație.
Din nefericire, atât în Statele Unite cât și în alte țări, există persoane care preferă să nu identifice cauza inflației într-o creștere a cantității de bani ci, mai degrabă, să o atribuie creșterii prețurilor.
Totuși, nu s-a ridicat niciodată vreo obiecție serioasă împotriva interpretării economice a relației dintre prețuri și cantitatea de bani, sau a raportului de schimb dintre bani și alte bunuri, mărfuri și servicii. Cu mijloacele tehnologice de azi, nimic nu e mai simplu decât să confecționezi bucăți de hârtie cu anumite inscripții monetare tipărite pe ele. În Statele Unite, unde toate bancnotele au aceleași dimensiuni, nici măcar nu este mai costisitor pentru guvern să tipărească o hârtie de 1000 de dolari, mai degrabă decât una de un dolar. Nu este vorba decât de o procedură de tipărire care necesită în fiecare caz același consum de hîrtie și cerneală.
În secolul al XVIII-lea, când s-au făcut primele încercări de a emite bancnote cu statutul de mijloace legale de plată — așadar note bancare ce trebuiau acceptate în tranzacțiile comerciale la rând cu monedele de aur și argint — guvernele și națiunile au crezut că bancherii dețin anumite secrete care îi fac capabili să creeze bogăție din nimic. Când guvernele din secolul al XVIII-lea întâmpinau dificultăți financiare, guvernanții își imaginau că numirea unui bancher iscusit în calitate de administrator al finanțelor guvernamentale este de ajuns pentru a-i scăpa de toate problemele.
Câțiva ani înainte de Revoluția franceză, când monarhia se afla în dificultăți financiare, regele Franței a căutat un asemenea bancher iscusit, ca să-l numească într-o funcție importantă. Omul găsit era, din toate punctele de vedere, diametral opus guvernanților francezi de până atunci. Mai întâi, el nu era francez, ci străin, un elvețian din Geneva, pe nume Jacques Necker. În al doilea rând el nu era membru al aristocrației, ci simplu om de rând. Și, lucru chiar mai important în Franța secolului al XVIII-lea, nu era catolic ci protestant. Așa că Monsieur Necker, părintele celebrei Madame de Staël a devenit ministru de finanțe, și toată lumea aștepta de la el să rezolve problemele financiare ale Franței. Dar, în ciuda încrederii considerabile de care s-a bucurat Monsieur Necker, cufărul regal a rămas gol — cea mai mare greșeală a lui Necker fiind încercarea sa de a sprijini financiar războiul de independență al coloniștilor americani împotriva Angliei, fără a ridica taxele. Cu siguranță, nu aceasta era calea de rezolvare a problemelor financiare ale Franței.
Nu există nici o soluție miraculoasă a problemelor financiare ale unui guvern; dacă are nevoie de bani, trebuie să-i procure prelevând taxe de la cetățeni (sau, în cazuri excepționale, împrumutându-i de la persoane care dispun de bani). Însă multe guverne, ba chiar majoritatea guvernelor sunt încredințate că mai există o metodă pentru a-și procura banii necesari: pur și simplu tipărindu-i.
Dacă guvernul ține să facă un lucru benefic — dacă dorește, bunăoară, să construiască un spital — calea de urmat pentru ridicarea sumei necesare finalizării acestui proiect este prelevarea de taxe de la cetățeni și construirea spitalului din veniturile astfel colectate. În cazul acesta nu va urma o "revoluție" deosebită a prețurilor, fiindcă cetățenii — plătind taxele — sunt constrânși să-și reducă cheltuielile, atâta timp cât durează colecta guvernamentală de bani destinați spitalului. Contribuabilul este silit să-și restrângă consumul, investițiile, sau economiile. Guvernul, făcându-și intrarea pe piață în calitate de cumpărător, se substituie cetățeanului individual: cetățeanul cumpără mai puțin, guvernul cumpără mai mult. Sigur că guvernul nu cumpără întotdeauna aceleași bunuri pe care le-ar fi cumpărat cetățenii; dar în ansamblu, nu rezultă nici o ridicare a prețurilor ca urmare a construirii unui spital de către guvern.
Am ales în mod deliberat exemplul acesta cu spitalul, fiindcă uneori se spune: "Nu este totuna dacă guvernul își alocă banii pentru scopuri bune sau rele." Voi presupune aici că guvernul utilizează întotdeauna banii pe care i-a tipărit pentru atingerea celor mai nobile scopuri cu putință — scopuri care se bucură de consimțământul nostru, al tuturor. Procedez astfel fiindcă ceea ce numim astăzi inflație nu este consecința felului cum sunt cheltuiți banii guvernamentali, ci a căii pe care guvernul obține acești bani, o consecință pe care majoritatea populației de pretutindeni nu o consideră benefică.
De exemplu, fără a recurge la inflație, guvernul poate utiliza bani colectați din taxe pentru a face noi angajări sau pentru a spori salariile celor deja angajați de stat. În consecință, oamenii aceștia, ale căror salarii s-au mărit, au posibilitatea să cumpere mai mult. Când guvernul sporește salariile angajaților săi pe seama taxelor prelevate de la cetățeni, contribuabilii pot cheltui mai puțin, pe când angajații guvernamentali pot cheltui mai mult. În ansamblu prețurile nu vor crește.
Însă, dacă guvernul nu recurge la prelevări de taxe în acest scop, utilizând în schimb bani proaspăt tipăriți, înseamnă că unii oameni vor dispune acum de mai mulți bani, în vreme ce restul populației continuă să dispună de aceeași cantitate ca și mai înainte. Așa că beneficiarii banilor nou tipăriți vor intra în competiție cu cei ale căror resurse bănești au rămas neschimbate. Și, dat fiind că nu există mai multe mărfuri decât înainte, deși există bani mai mulți pe piață — și dat fiind că există acum persoane care pot cumpăra mai mult azi decât ieri — rezultatul va fi un spor al cererii pentru aceeași cantitate constantă de bunuri. Așa că prețurile vor tinde să crească. Faptul acesta este inevitabil, indiferent de utilizarea dată banilor nou-creați.
Și mai important este că tendința aceasta de creștere a prețurilor se va manifesta pas cu pas; nu este vorba de o creștere generală a unui așa numit "nivel al prețurilor." "Nivelul prețurilor" este o expresie metaforică a cărei utilizare trebuie întotdeauna evitată.
Evocând "nivelul prețurilor" oamenii își închipuie un lichid al cărui nivel urcă sau coboară odată cu variațiile sale cantitative păstrând însă o aceeași înălțime în orice punct al recipientului. Dar în cazul prețurilor, nu poate fi vorba de un asemenea "nivel." Prețurile nu se modifică nici în aceeași măsură, nici în același timp. Există întotdeauna prețuri care se modifică mai repede, urcând sau coborând înaintea altora. Lucrul este explicabil.
Să ne oprim de exemplu la cazul funcționarului de stat care a primit banii cei noi, proaspăt adăugați la oferta monetară. Oamenii nu cumpără astăzi exact aceleași bunuri și în aceleași cantități ca și ieri. Banii cei noi, tipăriți de guvern și introduși pe piață, nu vor fi utilizați pentru a cumpăra toate tipurile de bunuri și servicii. Banii sunt cheltuiți pentru anumite bunuri, ale căror prețuri vor crește, în vreme ce alte bunuri vor continua să-și păstreze prețurile dinaintea pătrunderii pe piață a banilor cei noi. Așa că, odată declanșată, inflația va afecta în mod diferit grupuri diferite ale populației. Acele grupuri care au primit banii cei noi înaintea altora beneficiază de un câștig temporar.
Când guvernul recurge la inflație pentru a susține un război, el trebuie să achiziționeze muniții, așa că industriile producătoare de armament și muncitorii angajați în acestea sunt cei dintâi care vor căpăta banii nou-creați. Aceste grupuri se bucură acum de o poziție deosebit de favorabilă. Profiturile și salariile lor cresc; industria lor cunoaște un avânt. De ce? Fiindcă acești oameni au căpătat primii banii cei noi. Și cu mai mulți bani la dispoziție, ei fac acum cumpărături. Producătorii de muniții cumpără de la alte persoane, care produc și vând mărfurile de care au ei nevoie.
Aceștia formează un al doilea grup. Și al doilea grup consideră inflația o mare binefacere pentru afacerile sale. De ce nu? Nu e oare minunat să vinzi mai mult? Proprietarul unui restaurant din vecinătatea fabricii de muniții, spre exemplu, va spune: "E minunat! Muncitorii de la fabrica de muniții dispun acum de mai mulți bani; mult mai mulți dintre ei sunt acum clienții mei; cu toții "patronează" restaurantul meu; și eu sunt cât se poate de încântat." Proprietarul restaurantului nu vede nici un motiv să nu se bucure.
Situația este aceasta: veniturile celor dintâi beneficiari ai banilor au sporit și ei își pot permite, în continuare, să cumpere numeroase bunuri și servicii în condițiile dinaintea inflației, corespunzătoare fostei configurații a pieței. Iată de ce poziția lor este deosebit de favorabilă. Astfel, inflația se propagă pas cu pas, de la un grup de populație la altul. Și toți cei cărora banii nou creați le parvin în faza timpurie a inflației beneficiază de ea, fiindcă achiziționează, încă, anumite bunuri la prețurile corespunzătoare fostei configurații a raportului de schimb între bani și alte mărfuri.
Mai există însă și alte grupuri ale populației la care banii cei noi ajung târziu, mult mai târziu. Aceștia sunt cei aflați în poziții defavorabile. Înainte ca banii cei noi să le parvină și lor, ei se văd siliți să plătească prețuri mai mari pentru anumite bunuri, dacă nu chiar pentru toate bunurile pe care intenționau să le cumpere, în vreme ce venitul lor a rămas practic neschimbat, sau, în orice caz, nu a sporit proporțional cu prețurile.
Iată, bunăoară, situația din Statele Unite în vremea celui de-al doilea război mondial; pe de o parte inflația îi favoriza pe lucrătorii angajați în producția de muniții, industia munițiilor și pe producătorii de armament, defavorizând, pe de altă parte, alte segmente ale populației. Iar cei mai năpăstuiți de inflație erau profesorii și preoții.
Preotul, după cum știți, este o persoană deosebit de modestă care slujește Domnului și care nu se cade să vorbească prea mult despre bani. În mod similar, profesorii sunt persoane devotate misiunii lor, ținute să gândească mai mult la educația tinerilor decât la propriile salarii. În consecință profesorii și preoții s-au numărat printre cei mai defavorizați de inflație, iar slujitorii școlii și ai bisericii au realizat printre cele din urmă că sunt îndreptățiți la măriri de salarii. Când consiliile parohiale și asociațiile profesorale au sfârșit, în cele din urmă, prin a descoperi că și salariile acestor oameni devotați se cuvin mărite, pierderile anterioare, deja suferite de ei, au rămas neîndreptate.
Multă vreme, oamenii aceștia au trebuit să-și restrângă cumpărăturile, să-și diminueze consumul de hrană mai bună și mai scumpă și să achiziționeze mai puțină îmbrăcăminte — fiindcă prețurile crescuseră deja, pe când veniturile lor salariale nu sporisesă încă. (Astăzi situația s-a modificat considerabil, cel puțin în cazul profesorilor).
Deci, inflația afectează întotdeauna în mod diferențiat diferite segmente ale populației. Pentru unele inflația nu este chiar atât de dăunătoare; ba unele doresc chiar ca ea să continue, acestea fiind primele care profită de pe urma ei. În cursul următoarei expuneri, vom vedea cum această asimetrie a consecințelor inflației influențează în mod decisiv politicile generatoare de inflație.
În urma modificărilor produse de inflație, apar grupuri favorizate și grupuri de profitori direcți. Nu utilizez aici termenul "profitor" ca să reproșez ceva acestor oameni, deoarece, dacă există un vinovat, acela este guvernul care a generat inflația. Așa că, întotdeauna, se găsesc oameni care favorizează inflația, înțelegând ceea ce se petrece înaintea altora. Profiturile deosebite care le revin lor sunt consecința inevitabilei asimetrii a procesului inflaționist.
Guvernul poate socoti că inflația — ca mijloc de colectare de fonduri — este preferabilă prelevării de taxe, care este adesea impopulară și dificilă. Nu odată, în numeroase țări mari și bogate, legislatorii au discutat luni de-a rândul, căutând forma optimă de prelevare a taxelor necesare acoperirii cheltuielilor sporite cerute de parlament. În cele din urmă, epuizând diferitele metode de colectare a sumelor prin impozitare, ei au conchis că cea mai bună soluție rămâne, probabil, inflația.
Desigur, cuvântul "inflație" a fost ocolit. Politicianul aflat la putere, când optează pentru inflație nu spune niciodată: "Am optat pentru inflație." Metodele tehnice întrebuințate pentru a provoca inflația sunt atât de complicate încât cetățeanul de rând nu sesizează începutul ei.
Una dintre cele mai dramatice inflații din istorie a fost cea cunoscută de Reichul german, după primul război mondial. Ea nu s-a manifestat deosebit de spectaculos în timpul războiului. Inflația de după război este cea care a adus cu sine catastrofa. Guvernul n-a afirmat: "Ne îndreptăm către inflație." El s-a mulțumit să împrumute bani, pe o cale extrem de ocolită, de la banca centrală. Guvernul n-a trebuit să întrebe banca centrală de unde ia banii furnizați. Banca centrală pur și simplu i-a tipărit.
Astăzi, tehnica inflației este complicată de existența depozitelor la cerere (checkbook money). Tehnica este alta dar rezultatul același. Dintr-o trăsătură de condei guvernul crează bani discreționari (fiat money), sporind astfel cantitatea banilor și a creditelor. Guvernul nu are decât să dea un ordin pentru a dispune de bani proaspăt creați.
La început guvernului nu-i pasă că unii oameni vor fi păgubiți sau că prețurile vor crește. Legislatorii exultă: "Sistemul acesta este minunat!" Dar minunea suferă de o slăbiciune fundamentală: nu poate să dureze. Dacă inflația ar putea continua la nesfârșit, ar fi inutil să le cerem guvernanților să nu recurgă la ea. Dar dacă există un lucru sigur referitor la inflație acela este că, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să înceteze. Este o politică ce nu poate dura.
Pe termen lung, inflația trebuie să înceteze odată cu prăbușirea monedei; se ajunge la o catastrofă de felul celei petrecute în Germania anului 1923. La 1 august 1914, valoarea dolarului era de 4 mărci și 20 de pfenigi. Nouă ani și trei luni mai târziu, în noiembrie 1923, dolarul era cotat la 4,2 trilioane de mărci. Cu alte cuvinte, marca nu mai valora nimic. Ea încetase de a mai avea vreo valoare.
Cu câțiva ani în urmă, un autor celebru, John Maynard Keynes, scria: "Pe termen lung, toți suntem morți." Trebuie să admit cu regret că avea, incontestabil, dreptate. Dar întrebarea este: Cât de scurt sau lung va fi termenul scurt? În secolul al XVIII-lea, o faimoasă doamnă, Madame de Pompadour se pare că ar fi spus: "Aprés nous le déluge" ("După noi potopul"). Madame de Pompadour a fost suficient de norocoasă ca să se stingă din viață în temen scurt. Însă succesoarea ei în funcție, Madame du Barry a supraviețuit termenului scurt și a fost decapitată pe termen lung. Pentru multă lume "termenul lung" devine rapid "termen scurt" — cu atât mai scurt cu cât se prelungește mai mult inflația.
Cât poate să dureze termenul scurt? Cât poate banca centrală să continue inflația? Probabil că atâta timp cât oamenii au convingerea că guvernul, mai devreme sau mai târziu, dar cu siguranță nu prea târziu, va înceta să tipărească bani, punând capăt astfel reducerii valorii fiecărei unități monetare.
Când oamenii nu mai cred lucrul acesta, când realizează că guvernul va continua la nesfârșit și nu are nici un fel de intenție să înceteze, atunci ei încep să înțeleagă că mâine prețurile vor fi mai mari decât azi. Atunci încep să cumpere la orice preț, provocând asemenea creșteri dramatice ale prețurilor încât sistemul monetar se prăbușește.
Revin la cazul Germaniei, pe care l-a urmărit întreaga lume. Destule cărți descriu ce s-a întâmplat atunci. (Deși nu sunt german, ci austriac, am privit totul din interior: în Austria, condițiile nu erau prea diferite de cele din Germania; nu erau prea diferite nici în multe alte țări europene.) Vreme de mai mulți ani, germanii au crezut că nu sunt confruntați decât cu o inflație temporară, care nu va întârzia să înceteze. Așa au crezut aproape nouă ani, până în vara lui 1923. Apoi, în cele din urmă, au început să aibă îndoieli. Cum inflația continua, oamenii au socotit mai înțelept să cumpere tot ce era disponibil, mai bine decât să-și păstreze banii în buzunar. Mai mult, și-au spus că nu e bine să dea bani cu împrumut ci, din contra, că cel mai bun lucru e să fi datornic. Așa că inflația a continuat, auto-întreținându-se.
Și ea s-a prelungit în Germania exact până în 20 noiembrie 1923. Masele luasră banii rezultați din inflație drept bani adevărați, dar au sfârșit prin a constata că situația se schimbase. Către finele inflației, în toamna lui 1923, fabricile germane plăteau muncitorilor salariul zilnic în avans, dimineața. Și muncitorul se prezenta la fabrică cu soția, căreia îi încredința pe loc salariul — toate milioanele pe care le primea. Și doamna se grăbea spre cel mai apropiat magazin, ca să cumpere ceva, indiferent ce. Ea înțelesese lucrul pe care îl știau, de acum, cu toții — că marca își pierde 50% din puterea de cumpărare peste noapte, de la o zi la alta. Banii se topeau în buzunarele oamenilor ca ciocolata pe o sobă fierbinte. Această ultimă fază a inflației germane n-a durat mult; după câteva zile, întreg coșmarul luase sfârșit: marca își pierduse orice valoare și o nouă monedă a trebuit introdusă.
Lordul Keynes, omul care a spus că pe termen lung suntem cu toții morți, face parte dintr-un lung șir de autori inflaționiști din secolul XX. Cu toții au scris împotriva etalonului aur. Atacând la rându-i etalonul aur, Keynes l-a numit "o relicvă barbară". Astăzi, cei mai mulți consideră că e ridicol de a mai discuta posibilitatea unei întoarceri la etalonul aur. În Statele Unite, bunăoară, ești privit mai mult sau mai puțin ca un visător dacă spui: "Mai devreme sau mai târziu Statele Unite vor fi silite să se întoarcă la etalonul aur."
Și totuși etalonul aur posedă o calitate incomparabilă: cantitatea de bani, în condițiile corespunzătoare etalonului aur, este independentă de politicile guvernelor și ale partidelor politice. Acesta este avantajul său. Este o formă de protecție împotriva guvernelor risipitoare. În condițiile corespunzătoare etalonului aur când guvernului i se cere să cheltuiască bani din nou, ministrul de finanțe poate răspunde: "Și banii de unde îi iau? Spuneți-mi mai întâi, unde găsesc eu banii pentru această nouă cheltuială."
Într-un sistem inflaționist, nimic nu este mai simplu pentru politicieni decât să ceară imprimeriei guvernamentale să le furnizeze oricât de mulți bani au nevoie ca să-și realizeze proiectele. În condițiile unui etalon aur, o politică guvernamentală sănătoasă are mult mai multe șanse. Liderii pot spune populației și politicienilor: "Nu putem face acest lucru fără să ridicăm taxele."
În regim inflaționist însă, populația capătă obiceiul să privească guvernul ca pe o instituție care dispune de mijloace nelimitate: statul și guvernul par atotputernice. Dacă, de pildă, populația își dorește o nouă rețea de șosele, guvernul este ținut să o construiască. Dar de unde va lua guvernul suma de bani necesară?
S-ar putea spune că astăzi — și chiar mai de mult, în vremea administrației McKinley — în Statele Unite, Partidul Republican s-a pronunțat pentru o politică mai mult sau mai puțin favorabilă banilor sănătoși și etalonului aur, pe când Partidul Democrat a favorizat inflația, desigur, nu inflația monedei-hârtie ci a monedei-argint.
Pe de altă parte, cel care prin anii 1880 a respins prin veto acordarea unei sume reduse — circa 10.000 de dolari solicitați de Congres — pentru ajutorarea unei comunități care suferise un dezastru, a fost președintele democrat Cleveland. Și președintele Cleveland și-a justificat atitudinea scriind: "Deși este datoria cetățenilor să asigure susținerea guvernului, nu este datoria guvernului să asigure susținerea cetățenilor." Iată o frază pe care orice om politic ar trebui să o afișeze în biroul său pentru a o arăta celor ce vin să ceară bani.
Mă simt oarecum stânjenit de necesitatea de a simplifica aceste probleme. Există o sumedenie de chestiuni complexe legate de sistemul monetar și n-aș fi scris volume întregi despre ele, dacă ar fi atât de simple pe cât încerc să le prezint aici. Dar ideea principală este aceasta: o creștere a cantității de bani aduce după sine scăderea puterii de cumpărare a unității monetare. Acesta este lucrul de care sunt nemulțumiți oamenii ale căror afaceri private sunt afectate defavorabil. Se plâng de inflație cei care nu beneficiază de pe urma ei.
Dacă inflația este atât de rea și oamenii înțeleg lucrul acesta, de ce a devenit ea pretutindeni aproape un mod de viață? De boala aceasta suferă chiar și unele dintre cele mai bogate țări din lume. Statele Unite sunt astăzi, cu siguranță, cea mai bogată țară din lume, cu cel mai ridicat nivel de trai. Dacă veți călători prin Statele Unite veți constata însă că se vorbește într-una despre inflație și despre necesitatea de a-i pune capăt. Dar se vorbește numai, nu se acționează.
Iată câteva fapte: după primul război mondial, Marea Britanie s-a reîntors la paritatea antebelică a lirei față de aur. Concret aceasta a însmnat o supraevaluare a lirei. Așa că a sporit puterea de cumpărare a fiecărui salariu. Într-un regim de piață neobstrucționată, salariul nominal, exprimat în bani, ar fi scăzut pentru a compensa acest fenomen, fără ca salariile reale ale muncitorilor să aibă ceva de suferit. Nu avem timp, aici, să discutăm cauzele acestui proces. Dar sindicatele britanice nu erau dispuse să accepte ajustarea ratelor salariilor la noua putere de cumpărare sporită a unității monetare; așa că salariile reale au crescut considerabil în urma acestei măsuri monetare. A rezultat o catastrofă dureroasă pentru Anglia, o țară predominant industrială care trebuie să importe materii prime, bunuri semifinite și mărfuri alimentare vitale, și să exporte produse manufacturate pentru a plăti ceea ce importă. Odată cu ridicarea valorii internaționale a lirei, prețul bunurilor britanice a crescut pe piețele străine, iar vânzările și exporturile s-au redus. De fapt, practicând aceste prețuri, Marea Britanie s-a auto-eliminat de pe piața mondială.
Cu sindicatele nu se putea discuta. Cunoașteți puterea de care dispune astăzi un sindicat. El are dreptul, de fapt privilegiul, să recurgă la violență. Așa că o hotărâre sindicală nu este, să zicem, mai puțin importantă decât un decret guvernamental. Un decret guvernamental este un ordin a cărui executare este supravegheată de aparatul însărcinat cu această misiune în numele puterii de stat: poliția. Cel ce nu respectă un decret guvernamental are de a face cu poliția.
Din nefericire, există astăzi, aproape pretutindeni, o a doua putere în măsură să utilizeze forța: sindicatele. Sindicatele determină salariile, a căror respectare o supraveghează apoi recurgând la greve, cu un rezultat similar celui produs de guvern atunci când decretează o rată minimă a salariilor. Nu mă voi opri acum la problema sindicatelor; mă voi ocupa de ea mai târziu. Am ținut doar să menționez că politica sindicală este de a forța ratele salariale deasupra nivelului la care s-ar stabili pe o piață neobstrucționată. Rezultatul este că o parte considerabilă a forței potențiale de muncă nu va mai putea fi utilizată decât de către persoane sau industrii dispuse să suporte pierderi. Și, dat fiind că întreprinderile nu pot suporta pierderi la nesfârșit, ele vor fi constrânse să își închidă porțile și lucrătorii vor deveni șomeri. Stabilirea ratelor salariale deasupra nivelului pe care l-ar atinge pe o piață neobstrucționată implică, de fiecare dată, neutilizarea unei părți considerabile din forța de muncă potențială.
În Marea Britanie, rezultatul impunerii de către sindicate a unor rate salariale ridicate a fost cronicizarea șomajului, prelungit ani de-a rândul. Milioane de muncitori au rămas fără slujbe și cifrele de producție au scăzut. Experții înșiși erau contrariați. În această situație, guvernul britanic a recurs la o măsură de urgență, pe care o considera indispensabilă: a devaluat moneda.
Urmarea a fost că puterea de cumpărare a salariilor, la care sindicatele țineau atât de mult, s-a modificat. Salariile reale, așadar echivalentul în bunuri al salariilor, s-au redus. Muncitorul nu mai putea cumpăra acum la fel de mult ca înainte, chiar dacă ratele nominale ale salariilor rămăseseră neschimbate. S-a crezut că în felul acesta ratele reale ale salariilor vor putea fi readuse la nivelul corespunzător pieței libere, făcând șomajul să dispară.
Aceeași măsură — devaluarea — a fost adoptată de numeroase alte țări, printre care Franța, Olanda și Belgia. O țară a recurs chiar de două ori la această măsură într-un an și jumătate. Este vorba de Cehoslovacia. Era, am putea spune, o metodă camuflată de a înșela puterea sindicatelor. Dar succesul nu a fost cu adevărat pe măsura așteptărilor.
După câțiva ani, oamenii, muncitorii, chiar și sindicatele, au început să înțeleagă ce se petrece. Au început să înțeleagă că devalorizarea monedei adusese după sine reducerea salariilor reale. Sindicatele aveau puterea necesară pentru a se opune. În numeroase țări ele au inserat o clauză suplimentară în contractele salariale care stipula că salariile trebuie să crească automat, odată cu prețurile. Aceasta s-a numit indexare. Sindicatele deveniseră conștiente de importanța indexării. Așa că metoda sus-menționată de reducere a șomajului — adoptată de Marea Britanie în 1931 și preluată ulterior de majoritatea guvernelor mai importante — această metodă de "vindecare a șomajului" este astăzi neputincioasă.
Din nefericire, în 1936, în a sa carte The General Theory of Employement, Interest, and Money, lordul Keynes a ridicat această metodă — aceste măsuri de urgență încercate în 1929-1933 — la rang de principiu, de orientare fundamentală a politicilor economice. Și a justificat metoda spunând că, într-adevăr "șomajul este rău. Dacă doriți ca șomajul să dispară trebuie să recurgeți la inflația monedei."
El înțelegea foarte bine că ratele salariilor pot fi prea ridicate în raport cu piața, adică prea ridicate pentru a justifica decizia patronilor de a-și spori numărul angajaților în mod profitabil, așadar prea ridicate din punctul de vedere al întregii populații salariate, fiindcă ratele salariilor impuse de sindicate, depășind nivelul pieței, împiedicau pe unii din cei dornici să câștige un salariu să obțină slujbe.
Keynes afirma, într-adevăr: "Șomajul în masă, prelungit an după an, constituie cu siguranță o situație extrem de neplăcută." Dar în loc de a sugera că ratele salariilor pot și trebuie ajustate la condițiile pieței, el pretindea că: "dacă se devalorizează moneda și muncitorii nu sunt suficient de inteligenți ca să priceapă lucrul acesta, ei nu se vor opune unei scăderi a salariilor reale, atâta vreme cât ratele salariilor nominale rămân neschimbate." Cu alte cuvinte, lordul Keynes pretindea că, dacă omul primește aceeași cantitate de lire sterline astăzi ca și înaintea devalorizării monedei, el nu va realiza că, de fapt, acum primește mai puțin.
Pentru a spune lucrurilor pe nume, Keynes propunea înșelarea muncitorilor. Într-adevăr, în loc să declare fără ocolișuri că ratele salariilor trebuie ajustate la condițiile pieței — fiindcă, altminteri, parte din forța de muncă va rămâne inevitabil neutilizată — el spunea: "Utilizarea deplină a forței de muncă poate fi atinsă numai practicând inflația. Să-i înșelăm pe muncitori." Cel mai interesant rămâne, însă, faptul că la vremea publicării teoriei sale generale (General Theory), înșelăciunea devenise deja imposibilă, deoarece oamenii deveniseră deja conștienți de importanța indexării. Însă dezideratul utilizării depline a forței de muncă a rămas.
Ce înseamnă, oare, "utilizarea deplină a forței de muncă?" Ea ține de o piață neobstrucționată a mâinii de lucru, așadar, o piață nemanipulată de sindicate sau de guvern. Pe o asemenea piață, ratele salariilor pentru fiecare tip de muncă prestată tind spre nivelul la care oricine își dorește o slujbă o poate obține și orice patron poate angaja toți muncitorii de care are nevoie. La o creștere a cererii de mână de lucru, rata salariilor va tinde să crească, iar atunci când este nevoie de muncitori mai puțini, rata salariilor va tinde să scadă.
Singura metodă de atingere a "deplinei utilizări a forței de muncă" este menținerea unei piețe neobstrucționate a mâinii de lucru. Această propoziție este deopotrivă adevărată pentru orice fel de prestație în muncă și pentru orice alt fel de marfă. Ce face un om de afaceri care dorește să-și vândă marfa la un preț unitar de 5 dolari? Când nu reușește să vândă la prețul cerut, expresia întrebuințată în jargonul afaceriștilor americani este: "the inventory does not move" ("stocul nu se mișcă"). Dar trebuie să se miște. Omul de afaceri nu poate păstra marfa, fiindcă trebuie să cumpere ceva nou; moda se schimbă. Așa că va reduce prețul. Dacă nu își poate vinde marfa cu 5 dolari, va trebui să o vândă cu 4. Dacă n-o poate vinde cu 4, va trebui să o vândă cu 3. Dacă nu vrea să dea faliment, nu are de ales. Este posibil să suporte pierderi, însă pierderile acestea se datorează faptului că a anticipat greșit capacitatea pieței de a absorbi produsul său.
La fel stau lucrurile cu mii și mii de tineri care vin zilnic la oraș, din mediile rurale, cu intenția de a câștiga bani. Lucrul acesta se petrece în toate țările industrializate. În Statele Unite, ei vin la oraș în ideea că vor câștiga, să zicem, 100 de dolari pe săptămână. Lucrul se poate dovedi imposibil. Și, dacă cineva nu poate obține o slujbă plătită cu 100 de dolari pe săptămână, va trebui să se mulțumească cu numai 98 de dolari pe săptămână, sau chiar mai puțin. Dar dacă cineva s-ar încăpățâna să pretindă — așa cum procedează sindicatele — "o sută de dolari pe săptămână sau nimic," atunci s-ar putea să fie silit să rămână șomer. (Pe mulți nu-i deranjează situația de șomer fiindcă guvernul acordă șomerilor beneficii — pe seama angajaților care plătesc taxe speciale în acest scop — uneori aproape la fel de ridicate ca și salariile pe care le-ar primi în caz că s-ar angaja.)
Fiindcă există un grup de oameni care cred că utilizarea deplină a forței de muncă este de neatins în absența inflației, inflația este acceptată în Statele Unite. Și oamenii își pun problema: "Oare este preferabilă o monedă sănătoasă însoțită de șomaj, sau inflația însoțită de utilizarea deplină a forței de muncă?" Felul acesta de a pune problema este fundamental viciat.
O punere corectă a problemei începe cu întrebarea: Cum poate fi îmbunătățită situația muncitorilor și a celorlalte grupuri ale populației? Răspunsul este: garantând o piață neobstrucționată a mâinii de lucru și realizând astfel dezideratul de utilizare deplină a forței de muncă. Dilema este următoarea: Vor fi ratele salariilor determinate de piață sau vor fi ele determinate de presiunile și violențele sindicale? Dilema nu este dacă să alegem inflația sau șomajul.
Această falsă alternativă o veți întâlni în Anglia, în țările industrializate europene, și chiar în Statele Unite. Și unii vor spune: "Priviți, chiar și Statele Unite practică inflația. De ce n-am proceda și noi la fel?"
Tuturor acestor persoane ar trebui să li se răspundă, înainte de orice: "Unul dintre privilegiile omului bogat este că își poate permite să se comporte nechibzuit mult mai mult timp decât omul sărac." Și aceasta este situația Statelor Unite. Politica lor financiară este deosebit de greșită și continuă să se înrăutățească. Poate că Statele Unite își pot permite să se comporte nechibzuit ceva mai mult timp decât alte țări.
Lucrul cel mai important care trebuie reținut este că inflația nu cade din ceruri, ea nu este o calamitate naturală sau o boală care se răspândește ca ciuma. Inflația este o măsură politică — o măsură politică deliberată, inițiată de persoane ce recurg la inflație deoarece consideră că este o alternativă mai puțin rea decât șomajul. Însă adevărul este că, pe termen nu prea lung, inflația nu vindecă șomajul.
Inflația este o măsură politică. Și o măsură politică se poate schimba. Așa că nu există nici un motiv să ne înclinăm în fața inflației. Dacă inflația este privită ca un rău, atunci va trebui să i se pună capăt. Va trebui să se echilibreze bugetul guvernului. Desigur, este necesar ca opinia publică să sprijine aceste măsuri; și este necesar ca intelectualii să-i ajute pe ceilalți să le înțeleagă. Dacă există suportul opiniei publice, atunci este cu siguranță posibil ca reprezentanții aleși ai poporului să abandoneze politicile inflaționiste.
Nu trebuie să uităm că pe termen lung este probabil, ba chiar sigur, că vom fi cu toții morți. Dar pe termen scurt, cât durează viața, s-ar cuveni să ne gospodărim treburile pământești în modul cel mai chibzuit cu putință. Și una dintre măsurile necesare în acest scop este abandonarea politicilor inflaționiste.
