Introducere

1. Conotația peiorativă a termenului „birocrație”

Termenii birocrat, birocratic și birocrație sunt în mod clar invective. Nimeni nu se autointitulează birocrat sau își definește propria metodă de management ca fiind birocratică. Aceste cuvinte sunt folosite cu o conotație peiorativă. Ele implică întotdeauna o critică dezaprobatoare a persoanelor, instituțiilor sau a procedurilor. Nimeni nu se îndoiește că birocrația este în întregime dăunătoare și că ea nu ar trebui să existe într-o lume perfectă.

Implicația dezaprobatoare a termenilor luați în discuție nu se limitează la America și la alte țări democratice, ci este un fenomen universal. Până și în Prusia, cazul model de guvernare autoritară, nimeni nu dorea să fie numit birocrat. Șeful guvernului, der wirklicher geheimer Ober-Regierungsrat al regelui Prusiei, era mândru de demnitatea și puterea ce i se acordau. El își savura îngâmfarea prin supunerea subordonaților săi și a norodului. El era îmbuibat cu ideea propriei sale importanțe și infailibilități. Dar dacă cineva ar fi avut îndrăzneala să îl numească birocrat, el ar fi luat-o drept o insultă nerușinată. El nu era, după sine, un birocrat, ci un angajat civil, un mandatat al Maiestății Sale, un funcționar al Statului, trudind zi și noapte pentru bunăstarea națiunii.

Este demn de notat că „progresiștii” care au fost făcuți responsabili de către criticii birocrației pentru răspândirea acesteia nu se încumetă să apere sistemul birocratic. Din contră, ei se alătură celor care sunt considerați cu dispreț drept „reacționari”, pentru a-l condamna. Aceasta, susțin ei, deoarece metodele birocratice nu sunt câtuși de puțin esențiale pentru atingerea utopiei spre care ei țintesc. Birocrația, spun ei, este mai degrabă modul nesatisfăcător prin care sistemul capitalist încearcă să se opună tendinței sale inexorabile de a dispărea. Triumful final inevitabil al socialismului va aboli nu numai capitalismul, ci și birocratismul. În fericita lume a zilei de mâine, în paradisul binecuvântat al planificării generale nu vor mai exista birocrați. Omul de rând va deține supremația; oamenii înșiși vor avea grijă de treburile lor personale. Doar burghezii înguști la minte pot cădea pradă erorii de a afirma că birocrația descoperă în avans ceea ce socialismul pregătește omenirii.

Astfel, toată lumea pare să fie de acord că birocrația este un lucru rău. Dar nu este mai puțin adevărat că nimeni nu a încercat vreodată să determine, într-un limbaj fără echivoc, ce înseamnă de fapt birocrația. Acest cuvânt este folosit în general cu un sens vag. Majoritatea oamenilor s-ar simți jenați dacă cineva le-ar cere o definiție și o explicație precisă a termenului. Cum pot ei condamna birocrația și birocrații dacă ei nici nu știu de fapt ce înseamnă acestea?

2. Acuzațiile cetățeanului american la adresa birocratismului

Un american, rugat fiind să specifice nemulțumirile sale legate de răul provocat de birocratizarea în creștere a societății, ar putea afirma ceva de genul următor:

„Sistemul nostru tradițional de guvernare a fost bazat pe separarea puterilor legislative, executive și judecătorești și pe justa împărțire a jurisdicției între Uniune și State. Legiuitorii, personalul executiv cel mai important, precum și mulți dintre judecători erau aleși prin vot. În acest mod poporul, alegătorul, deținea supremația. Mai mult, nici una din cele trei brațe ale guvernului nu avea dreptul să se amestece în treburile private ale cetățenilor. Cetățeanul ce respecta legea era un om liber.

Iată însă că, de mulți ani încoace și mai ales de la apariția politicii New Deal, s-a ajuns în situația în care forțe puternice sunt pe punctul de a se substitui acelora vechi și locul unui sistem democratic bine testat este luat de dominația tiranică a unei birocrații iresponsabile și arbitrare. Birocratul nu-și primește slujba prin votarea sa de către alegători, ci prin numirea sa de către un alt birocrat. El și-a arogat astfel o bună parte din puterea legislativă. Comisiile și birourile guvernamentale emit decrete și regulamente legate de managementul și direcționarea fiecărui aspect al vieții cetățeanului. Ele nu numai că reglementează probleme care până acum erau lăsate la discreția individului; ele nu se dau înapoi de la a legifera într-o manieră care în realitate încalcă legi promulgate în mod judicios. Prin această cvasi-legislație, birourile uzurpă puterea de a decide numeroase probleme importante, luând decizii conform propriei lor judecăți de merit a fiecărui caz, adică într-un mod destul de arbitrar. Hotărârile și judecățile birourilor sunt promulgate de oficialii federali. Reanaliza judiciară, necesara și semnificativa, este de fapt iluzorie. Pe zi ce trece birocrații își asumă mai multă putere; în scurt timp ei vor conduce întreaga țară.

Nu poate exista îndoială că acest sistem birocratic este în esență antiliberal, nedemocratic și ne-american, este contrar spiritului și literei Constituției și este replica metodelor totalitare ale lui Stalin și Hitler. Este îmbibat cu ostilitate fanatică la adresa liberei întreprinderi și a proprietății private. Paralizează mersul afacerilor și reduce productivitatea muncii. Prin cheltuieli aberante irosește avuția națiunii. Este ineficient și risipitor. Deși prin planificare își desemnează acțiunile, nu are planuri sau scopuri bine determinate. Îi lipsesc unitatea și uniformitatea; diferitele birouri și agenții lucrează în scopuri încrucișate. Rezultatul este dezintegrarea întregului aparat social de producție și distribuție. Sărăcia și mizeria sunt menite să urmeze.”

Aceste acuzații vehemente la adresa birocrației alcătuiesc în mare o descriere adecvată, deși emoțională, a tendinței prezente a guvernului american. Cetățeanul indignat face însă birocrația și birocrații responsabili pentru o evoluție ale cărei cauze trebuie căutate în altă parte. Birocrația nu este decât o consecință și un simptom al unor lucruri și schimbări mult mai adânc înrădăcinate.

Trăsătura caracteristică a politicilor din ziua de azi este tendința spre o înlocuire a liberei întreprinderi de către controlul guvernamental. Partide politice puternice și grupuri de presiune cer cu ardoare controlul public al tuturor activităților economice, planificarea generalizată la nivel guvernamental și naționalizarea lumii afacerilor. Ele urmăresc un control deplin al învățământului și socializarea profesiei de medic. Nu există sferă a activității umane pe care ele să nu fie gata să o înregimenteze sub controlul autorităților. În ochii lor, controlul de stat este panaceul tuturor bolilor.

Entuziaștii susținători ai omnipotenței guvernamentale sunt foarte modești în aprecierea rolului pe care îl joacă ei înșiși în evoluția către totalitarism. Tendința către socialism, susțin ei, este inevitabilă. Este tendința necesară și implacabilă a evoluției istorice. Împreună cu Karl Marx, ei afirmă că socialismul este menit să apară „cu inexorabilitatea unei legi naturale”. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, libera întreprindere, capitalismul, sistemul bazat pe profit sunt sortite pieirii. „Valul viitorului” poartă oamenii spre paradisul terestru al controlului guvernamental deplin. Campionii totalitarismului se autodefinesc drept „progresiști” tocmai datorită faptului că ei pretind că au înțeles semnificația semnelor viitorului. Tocmai de aceea ei îi ridiculizează și îi discreditează ca fiind „reacționari” pe toți aceia care încearcă să reziste acțiunii forțelor pe care–spun ei–nici un efort uman nu are putere suficientă pentru a le opri.

Din cauza acestor politici „progresiste”, noi birouri și agenții guvernamentale prosperă și se răspândesc ca ciupercile. Birocrații se înmulțesc și sunt nerăbdători să restrângă, pas cu pas, libertatea de acțiune a cetățeanului. Numeroși cetățeni, adică acei „reacționari” batjocoriți de către „progresiști”, detestă această interferență în problemele lor și condamnă incompetența și risipa birocraților. Dar acești oponenți au fost până acum doar o minoritate. Dovada este că în ultimile alegeri ei nu au fost în măsură să strângă majoritatea voturilor. „Progresiștii”, dușmanii neclintiți ai liberei întreprinderi și ai inițiativei private, campionii controlului guvernamental totalitar al afacerilor, i-au învins.

Este deja o realitate faptul că politica New Deal a fost susținută de alegători. Și nu există nici o îndoială că această politică ar fi complet abandonată dacă alegătorii își retrag sprijinul lor. Statele Unite sunt încă o democrație. Constituția este încă intactă. Alegerile sunt încă libere. Alegătorii nu sunt constrânși să voteze într-un anumit fel. Nu este deci corect să spunem că sistemul birocratic își dobândește victoriile prin metode neconstituționale și nedemocratice. Avocații pot avea dreptate doar în chestionarea legalității unor puncte minore. Dar politica New Deal ca întreg a fost susținută de Congres. Congresul a dat legea și a reținut banii.

Bineînțeles că America se confruntă cu un fenomen pe care întemeietorii Constituției nu l-au prevăzut și nu aveau cum să-l prevadă: abandonul voluntar al drepturilor congresionale. Congresul a predat în multe cazuri funcția sa legislativă agențiilor și comisiilor guvernamentale și și-a relaxat controlul bugetar prin alocarea unor părți largi din fonduri pentru cheltuieli, pe care administrația trebuia să le stabilească detaliat. Dreptul Congresului de a delega temporar o parte din puterile sale nu este incontestabil. În cazul Administrației Naționale de Revenire din criză*, Curtea Supremă a declarat acest proces ca fiind neconstituțional. Dar delegările de putere formulate mai prudent sunt o practică aproape obișnuită. Oricum, Congresul, prin astfel de acțiuni, nu a deviat până acum de la voința exprimată de majoritatea poporului suveran.

Pe de altă parte, trebuie să realizăm că delegarea puterii este principalul instrument al dictaturii moderne. Datorită delegării puterii a ajuns Hitler și cabinetul său să conducă Germania. Prin delegare de putere vrea stânga britanică să-și instaleze dictatura și să transforme Marea Britanie într-o comunitate socialistă. Este evident că delegarea puterii poate fi folosită ca o deghizare cvasi-constituțională a dictaturii. Dar, cu siguranță, nu este valabil pentru această țară. Fără nici o îndoială Congresul încă are dreptul legal și puterea să ia înapoi puterea pe care a delegat-o. Alegătorii încă au dreptul și puterea să aleagă senatorii și reprezentanții care sunt cu totul împotriva oricărei renunțări la puterile Congresului. În Statele Unite, birocrația se bazează pe fapte constituționale.

Nu este corect nici să considerăm drept neconstituționale concentrarea progresivă a puterilor jurisdicționale către conducerea centrală și respectiva diminuare a importanței Statelor. Washington-ul nu a uzurpat în mod fățiș nici o putere constituțională a Statelor. Echilibrul în distribuția puterii între Guvernul Federal și State, așa cum a fost stabilit prin Constituție, a fost serios zdruncinat pentru că noile puteri pe care autoritățile le-au obținut în mare măsură s-au îndreptat către Uniune, și nu către State. Acesta nu este efectul unei mașinațiuni sinistre a unor clici misterioase din Washington, dornice să pună frâu Statului și să instaureze centralizarea. Este consecința faptului că Statele Unite reprezintă o unitate economică, cu sisteme monetare și de credit uniforme, cu posibilitatea liberei circulații între state a bunurilor, capitalului și persoanelor. În asemenea țară, controlul guvernamental asupra afacerilor trebuie centralizat. Este exclus ca acest control să fie lăsat fiecărui stat în parte. Dacă fiecare stat ar fi liber să controleze afacerile conform unui plan propriu, unitatea pieței interne s-ar dezintegra. Controlul statului ar putea fi practicabil dacă fiecare stat ar putea să-și separe teritoriul de restul națiunii prin bariere monetare și de migrație și dacă ar avea propria politică monetară și de credit. Cum nimeni nu a propus în mod serios „spargerea” unității economice a națiunii, era necesar să se încredințeze Uniunii controlul asupra afacerilor. Face parte din esența unui sistem de control guvernamental dorința de a ținti către o centralizare maximă. Autonomia statului garantată de Constituție este realizabilă numai într-un sistem al liberei întreprinderi. Votând pentru un control guvernamental asupra afacerilor, alegătorii, fără bună-știință, votează implicit pentru o centralizare mai accentuată.

Cei care critică birocrația fac greșeala de a-și îndrepta atacurile numai asupra unui simptom, și nu asupra bazei răului. Nu există nici o diferență dacă nenumăratele decrete ce reglementează orice aspect al activităților economice ale cetățeanului sunt direct reglementate printr-o lege emisă de Congres sau dacă sunt adoptate de către o comisie sau agenție guvernamentală, a cărei putere i-a fost dată prin lege și prin alocarea unui fond. De ce se plâng cu adevărat oamenii este faptul că Guvernul a inițiat asemenea politici totalitare, și nu de procedurile tehnice aplicate în realizarea lor. Prea puțin ar conta dacă Guvernul nu ar investi aceste agenții cu funcții cvasi-legislative și ar rezerva pentru sine dreptul de a emite toate decretele necesare îndeplinirii funcțiilor lor.

Din moment ce controlul prețurilor este declarat sarcină a Guvernului, un număr nedefinit de praguri de preț trebuie să fie fixate, și multe dintre ele, datorită schimbării condițiilor, trebuie să fie modificate din nou și din nou. Această putere este a Oficiului Administrării Prețurilor (OAP). Dar puterea birocraților săi nu trebuie să fie slăbită substanțial dacă ei trebuie să se adreseze Congresului pentru legiferarea acestor praguri. Congresul ar fi năpădit de o mulțime de note, al căror conținut ar depăși cu mult sfera lui de competență. Membrilor Congresului le lipsește atât timpul, cât și informația necesară unei examinări serioase a propunerilor elaborate de diferitele diviziuni ale OAP. Nu le-ar rămâne decât să aibă încredere în șeful oficiului și în angajații lui și să voteze în bloc propunerile sau să abroge legea, dând Administrației puterea să controleze prețurile. Este exclus ca membrii Congresului să examineze problema cu aceeași conștiinciozitate și scrupulozitate cu care, în mod obișnuit, cercetează problemele legate de politici și de legi.

Procedurile parlamentare reprezintă o metodă adecvată pentru tratarea cadrului legislativ necesar unei comunități bazate pe proprietatea privată a mijloacelor de producție, pe libera întreprindere și pe suveranitatea consumatorilor. Ele sunt cu totul neadecvate pentru conducerea afacerilor într-un sistem guvernamental omnipotent. Cei care au realizat Constituția nu au visat niciodată la un sistem guvernamental în care autoritățile trebuie să stabilească prețul piperului și al portocalelor, al aparatelor de fotografiat și al lamelor de bărbierit, al cravatelor și al șervețelelor de hârtie. Dacă au prevăzut asemenea posibilitate, cu siguranță li s-a părut o problemă nesemnificativă dacă aceste reglementări să fie adoptate de Congres sau de o agenție birocratică. Ei ar fi înțeles cu ușurință că un control guvernamental al afacerilor ar fi incompatibil cu orice formă de guvernare constituțională sau democratică.

Nu este o întâmplare că țările socialiste sunt conduse în mod dictatorial. Totalitarismul și guvernarea de către popor sunt incompatibile. Lucrurile nu ar fi stat altfel în Germania și în Rusia dacă Hitler și Stalin ar fi supus toate decretele lor deciziei „parlamentelor” lor. Într-un sistem de control guvernamental, parlamentele nu pot fi altceva decât un grup de oameni care spun „da”.

Nu este justificat nici să dăm vina pe faptul că oficiile administrative birocratice nu sunt elective. Alegerea administratorilor este justificată numai în cazul celor din vârf. Aici, alegătorii trebuie să voteze cu cei ale căror convingeri și caracter politic le cunosc. Ar fi absurd să se folosească aceeași metodă și pentru numirea unui număr mare de oameni necunoscuți. Este logic ca cetățenii să voteze pentru președinte, guvernator sau pentru primar. Ar fi lipsit de sens să fie lăsați să voteze pentru sutele și miile de funcționari mărunți. În asemenea alegeri, cei care votează nu ar avea nici o șansă decât să-i sprijine pe cei de pe listele propuse de partide. Nu este nici o diferență considerabilă dacă președintele sau guvernatorul aleși își numesc propriile ajutoare sau dacă alegătorii votează o listă ce conține numele acelora pe care candidatul lor preferat i-a ales drept ajutoare.

Este corect, așa cum spun cei care se opun tendinței către totalitarism, că birocrații sunt liberi să decidă, conform propriei voințe, în probleme de importanță vitală pentru viața cetățenilor. Este adevărat că funcționarii nu mai sunt angajații cetățenilor, ci stăpâni și tirani iresponsabili și arbitrari. Dar aceasta nu este vina birocrației. Este rezultatul unui nou sistem de guvernare care restricționează libertatea individuală pentru a-și realiza propriile afaceri și care desemnează guvernului din ce în ce mai multe sarcini. Vinovat nu este birocratul, ci sistemul politic. Iar poporul suveran este încă liber să înlăture acest sistem.

Este la fel de adevărat că birocrația este îmbibată cu o ură de înduplecat îndreptată către afacerile private și către libera întreprindere. Dar suporterii acestui sistem consideră exact acest lucru ca fiind trăsătura cea mai lăudabilă a atitudinii lor. Departe de a le fi rușine de politicile lor anti-afaceri, ei sunt mândri de ei înșiși. Ei țintesc către controlul total asupra afacerilor guvernului și văd un inamic public în fiecare om de afaceri care vrea să eludeze acest control.

În fine, este adevărat că această nouă politică, deși nu este neconstituțională dintr-un punct de vedere formal, este contrară spiritului Constituției, că este același lucru cu o răsturnare a tot ceea ce a fost prețios pentru generații de americani, că poate avea ca rezultat o abandonare a ceea ce oamenii obișnuiesc să numească democrație și este prin aceasta un fapt ne-american. Dar acest reproș nu discreditează tendințele „progresiste” în ochii suporterilor lor. Ei privesc trecutul cu alți ochi decât cei care îi critică. Pentru ei, istoria de până acum a societății este o mărturie a degradării umane, a mizeriei, a exploatării dure a maselor de către clasele conducătoare. Ceea ce este denumit „individualism” în limbajul american ei spun că este „un termen răsunător pentru lăcomia de bani care trece drept virtute”. Ideea era „să se dea mână liberă celor care strâng bani, escrocilor isteți, manipulatorilor de acțiuni și celorlalți care trăiesc din jefuirea venitului național”1). Sistemul american este desconsiderat ca o falsă „democrație a drepturilor”, iar sistemul rusesc al lui Stalin este lăudat în mod exagerat ca fiind singurul adevărat sistem democratic.

Problema principală în luptele politice din zilele noastre este dacă societatea trebuie să fie organizată pe baza proprietății private asupra mijloacelor de producție (capitalism, sistemul de piață) sau pe baza controlului public al mijloacelor de producție (socialism, comunism, economie planificată). Capitalismul înseamnă libera întreprindere, suveranitatea consumatorilor în problemele economice și suveranitatea alegătorilor în probleme politice. Socialismul înseamnă control guvernamental total asupra fiecărei sfere a vieții individului și supremația fără restricții a guvernului în ceea ce privește capacitatea lui ca administrator central al managementului de producție. Nu există nici un compromis posibil între aceste două sisteme. Contrar unei păreri greșite asupra unei căi de mijloc, nu este posibil un al treilea sistem, model al unei ordini sociale permanente2). Cetățenii trebuie să aleagă între capitalism și socialism sau, așa cum spun mulți americani, între modul de viață american și cel rusesc.

Oricine care, în această controversă, ar fi de partea capitalismului trebuie să o facă în mod franc și direct. Trebuie să acorde sprijin proprietății private și liberei întreprinderi. Degeaba se mulțumește cineva cu atacarea unor măsuri menite să paveze drumul către socialism. Este fără rost să lupți împotriva fenomenului însoțitor, și nu împotriva tendinței către totalitarism. Este nefolositor să se insiste doar asupra criticării birocratizării.

3. Aspectul „progresiv” al birocratismului

Criticii „progresiști” ai birocratismului își îndreaptă atacurile în primul rând împotriva birocratizării marilor corporații. Argumentația lor este următoarea:

„În trecut, firmele erau relativ mici. Întreprinzătorul putea să supravegheze toate părțile întreprinderii sale și putea să ia toate deciziile importante. El era proprietarul întregului capital investit sau, cel puțin, al unei mari părți din el. El însuși era interesat de succesul companiei sale. De aceea el își folosea în cel mai bun mod capacitățile pentru a face rezultatele sale cât de eficiente posibil și pentru a evita risipa.

Dar, o dată cu inexorabila tendință către concentrarea economică, condițiile s-au schimbat radical. Astăzi scena este dominată de corporațiile mari. Lipsește dreptul de proprietate; proprietarii legali, acționarii, nu au nici un cuvânt de spus în management. Sarcina aceasta este lăsată administratorilor profesioniști. Întreprinderile sunt atât de mari, încât funcțiile și activitățile trebuie să fie distribuite între departamente și subdivizii administrative. Conducerea afacerilor devine în mod necesar birocratică.

Campionii de astăzi ai liberei întreprinderi sunt romantici precum aceia care lăudau artele și meșteșugurile medievale. Ei greșesc în totalitate atunci când atribuie corporațiilor mamut calități care odată erau caracteristice afacerilor mici și medii. Nu se poate pune problema despărțirii marilor agregate în unități mici. Din contră, tendința către o mai mare concentrare a puterii economice va triumfa. Marile afaceri care sunt monopolizate vor rămâne într-o birocrație rigidă. Managerii lor, responsabili în fața nimănui, vor deveni aristocrați ereditari; guvernele vor deveni doar marionetele clicii economice omnipotente.

Este indispensabil ca puterea acestei oligarhii manageriale să fie ținută în frâu de acțiunile guvernului. Plângerile cu privire la înregimentarea guvernamentală sunt nefondate. Așa cum stau lucrurile, este doar alegerea între conducerea de către o birocrație managerială iresponsabilă și conducerea de către un guvern al națiunii.”

Caracterul apologetic al unei astfel de argumentații este clar. Criticii generale că birocrația guvernamentală se răspândește, „progresiștii” și susținătorii politicii New Deal îi vor răspunde că birocrația nu limitează deloc guvernul. Este un fenomen universal, prezent atât în afaceri, cât și în guvern. Cauza sa cea mai importantă este „uriașa mărime a organizației”3). Este, prin urmare, un rău de care nu se poate scăpa.

Această carte va încerca să demonstreze că nici o întreprindere ce are ca scop profitul, indiferent de mărimea ei, nu este susceptibilă să devină birocratică, cu condiția ca în managementul său să nu intervină guvernul. Tendința către birocrația rigidă nu face parte din evoluția afacerilor, ci este un rezultat al intervenției guvernului în afaceri. Este un rezultat al politicilor desemnate de a elimina motivul profitului din rolul său în cadrul organizării economice a societății.

În aceste observații introductive vrem să ne oprim numai asupra unui aspect al plângerilor populare la adresa birocratizării mediului de afaceri. Birocratizarea, spun oamenii, este cauzată de „lipsa unei conduceri competente și eficiente”4). Ceea ce se vrea este „conducerea creativă”.

Plângerea asupra lipsei de conducere este, în domeniul afacerilor politice, atitudinea caracteristică a tuturor celor care vestesc dictatura. Pentru ei, principalul neajuns al guvernului democratic este faptul că este incapabil să producă mari Führeri și Duci.

În domeniul afacerilor, conducerea creativă se manifestă prin ajustarea producției și a distribuției la condițiile în schimbare ale cererii și ofertei și prin adaptarea îmbunătățirilor tehnice la scopurile practice. Adevăratul om de afaceri este acela care produce mai multe bunuri, mai bune și mai ieftine și care, în calitate de pionier al progresului, oferă concetățenilor lui mărfuri și servicii până atunci necunoscute acestora sau peste posibilitățile lor materiale. Îl putem numi un conducător datorită faptului că inițiativa și activitatea sa îi forțează pe competitori fie să-i întreacă realizările, fie să iasă din afaceri. Inventivitatea sa neobosită și atracția sa pentru inovații sunt cele două trăsături care împiedică degenerarea tuturor unităților de afaceri într-o rutină birocratică inutilă. El personifică progresul și dinamismul neobosit, inerente capitalismului și liberei întreprinderi.

În mod cert, ar fi exagerat să se spună că asemenea conducători creativi lipsesc în America zilelor de astăzi. Mulți dintre eroii de demult ai afacerilor americane sunt încă în viață și sunt activi în coordonarea afacerilor lor. Ar fi o problemă delicată să ne dăm cu părerea despre creativitatea celor tineri. Este nevoie de o anumită distanță temporală pentru o apreciere corectă a realizărilor lor. Un adevărat geniu este foarte rar recunoscut ca atare de către contemporanii săi.

Societatea nu poate contribui cu nimic la cultivarea și creșterea oamenilor geniali. Un geniu creator nu poate fi pregătit. Nu există școli de creativitate. Un geniu este exact acel om care sfideză toate școlile și regulile, care deviază de la drumurile tradiționale ale rutinei și deschide noi cărări pe tărâmuri inaccesibile până atunci. Un geniu este întotdeauna profesor și niciodată elev. El este întotdeauna autodidact. El nu datorează nici o favoare celor aflați la putere. Dar, pe de altă parte, guvernul poate crea condiții care paralizeză eforturile unui spirit creativ și îl împiedică pe acesta să aducă servicii folositoare comunității.

Această situație este valabilă și în domeniul afacerilor de astăzi. Să ne uităm la un singur aspect, impozitul pe venit. În trecut, un proaspăt întreprinzător plin de ingeniozitate începea un nou proiect. Startul era modest; el era sărac, fondurile sale erau limitate și în mare măsură împrumutate. Când venea clipa succesului său inițial, el nu își creștea consumul, ci reinvestea marea parte a profitului său. În acest mod, afacerea sa creștea rapid. El devenea lider în ramura sa. Amenințările sale concurențiale forțau vechile firme înstărite și marile corporații să-și ajusteze managementul condițiilor create de intervenția sa. Ei nu puteau să nu îl ia în considerare și să se complacă într-o stare de neglijență birocratică. Era necesar ca ei să fie în gardă zi și noapte împotriva acestor inovatori periculoși. Dacă nu găseau pentru managementul afacerilor lor un om capabil să rivalizeze cu proaspătul întreprinzător, ei trebuiau să fuzioneze cu afacerea acestuia și să se supună conducerii lui.

Dar astăzi impozitul pe venit absoarbe 80% sau mai mult din profitul inițial al unui astfel de întreprinzător. El nu poate acumula capital; nu poate să-și extindă afacerea; inițiativa lui nu va deveni niciodată o afacere mare. El nu poate concura cu vechile monopoluri. Vechile firme și corporații dețin deja un capital considerabil. Impozitele pe venit și pe profit le diminuează procesul de acumulare a resurselor financiare, dar pe noul întreprinzător îl împiedică în totalitate să acumuleze capital. El este condamnat să rămână pentru totdeauna la o afacere mică. Întreprinderile deja existente sunt protejate de noii întreprinzători plini de inițiativă. Ele nu sunt amenințate de competiția cu aceștia. Ele se bucură de un privilegiu teoretic atâta timp cât se mulțumesc să își păstreze afacerea pe o linie tradițională și într-o mărime tradițională5). Dezvoltarea lor viitoare este, bineînțeles, limitată. Continua diminuare a profiturilor lor prin impozitare face imposibil ca ei să-și dezvolte afacerea prin fonduri proprii. Astfel, este lansată o tendință către rigiditate.

În ziua de astăzi, în toate țările, toate legile cu privire la impozitare sunt enunțate ca și cum principalul scop al impozitelor ar fi acela de a împiedica noile acumulări de capital și îmbunătățirile la care ar duce acest lucru. Aceeași tendință se manifestă și în multe alte ramuri ale politicii publice. „Progresiștii” sunt departe de adevăr când se plâng de lipsa conducătorilor creativi în afaceri. Nu oamenii lipsesc, ci instituțiile care le-ar permite acestora să-și utilizeze talentul. Politicile moderne duc la o constrângere a inovatorilor, asemănătoare cu cea impusă de sistemul de ghilde al Evului Mediu.

4. Birocratismul și totalitarismul

Se va arăta în această carte că birocrația și metodele birocratice sunt foarte vechi și că trebuie să fie prezente în aparatele administrative ale fiecărui guvern a cărui suveranitate se întinde pe o suprafață mare. Faraonii din Egiptul antic și împărații Chinei au construit imense mașini birocratice, și la fel au făcut și ceilalți conducători. Feudalismul medieval a reprezentat o încercare de a organiza guvernarea unor largi teritorii fără birocrați și fără metode birocratice. Aceste încercări au eșuat lamentabil. A rezultat o dezintegrare completă a unității politice, ducând la anarhie. Lorzii feudali, la origine fiind oficiali și supuși autorității guvernării centrale, au devenit teoretic prinți independenți, luptându-se unul cu celălalt aproape încontinuu și sfidându-l pe rege, curtea și legile. Din secolul al XV-lea, principala sarcină a regilor europeni a fost să țină în frâu aroganța vasalilor. Statul modern este construit pe ruinele feudalismului. El a înlocuit supremația mulțimii de prinți și conți mărunți cu managementul birocratic al afacerilor publice.

În fruntea acestei evoluții s-au aflat regii Franței. Alexis de Tocqueville a arătat cum regii Bourboni au dorit neîncetat să abolească autonomia vasalilor puternici și a grupurilor oligarhice ale aristocraților. În acest sens, Revoluția Franceză a desăvârșit ceea ce chiar regii începuseră. A eliminat bunul plac al regilor, a făcut ca legea să fie supremă în domeniul administrativ și a restricționat scopul afacerilor supuse judecății discreționare a oficialilor. Nu a îndepărtat managementul birocratic, ci numai l-a pus pe baze legale și constituționale. Sistemul administrativ din secolul al XIX-lea din Franța a fost o încercare de a îmblânzi prin lege, pe cât posibil, arbitraritatea birocraților. A servit drept model pentru alte națiuni liberale – din afara sistemului legislativ anglo-saxon – care doreau să realizeze legi, să legalizeze la cel mai înalt nivel conducerea administrației civile.

Nu este suficient cunoscut faptul că sistemul administrativ prusac, atât de admirat de susținătorii omnipotenței guvernului, la începuturile sale nu era nimic altceva decât o imitație a instituțiilor franceze. Frederick al II-lea, „Marele” rege, a importat din Franța nu numai metodele, ci și personalul necesar pentru executarea lor. El a înmânat administrarea impozitelor și vămilor unui personal importat, format din câteva sute de birocrați francezi. El a numit un francez în funcția de Director General al Poștei și un alt francez în funcția de Președinte al Academiei. Prusacii din secolul al XVIII-lea aveau mai multe motive să numească birocratismul ne-prusac decât au americanii din zilele noastre să-l numească ne-american.

Tehnica legală a activității administrative în țările din sistemul legislativ anglo-saxon era foarte diferită de cea folosită în țările Europei continentale. Atât britanicii, cât și americanii erau pe deplin convinși că sistemul lor le asigură cea mai eficientă protecție împotriva abuzurilor arbitrarității administrative. În orice caz, experiența ultimelor decenii a evidențiat clar că nici o precauție legală nu este destul de puternică pentru a rezista unei tendințe susținută de o ideologie puternică. Popularele idei despre intervenția statului în afaceri și despre socialism au subminat barajele construite de douăzeci de generații de anglo-saxoni împotriva invaziei regulii arbitrare. Mulți intelectuali și numeroși alegători organizați în grupuri de presiune ale fermierilor și ale forței de muncă au discreditat sistemul tradițional american de guvernare, numindu-l „plutocratic”, și tânjeau după adoptarea metodelor rusești, care nu ofereau individului nici un fel de protecție împotriva puterii discreționare a autorităților.

Totalitarismul este mult mai mult decât o simplă birocrație. Înseamnă subordonarea întregii vieți, a muncii și a timpului liber ale fiecărui individ ordinelor celor aflați la putere și în birouri. Înseamnă transformarea omului într-o rotiță din mașina atotputernică de constrângere și de agresiune. El obligă individul să renunțe la orice activitate cu care statul nu este de acord. Nu admite nici un fel de exprimare a dezacordului. Înseamnă transformarea societății într-o armată în care se muncește și care este strict disciplinată – așa cum spun susținătorii socialismului – sau într-un penitenciar – așa cum spun cei care sunt împotrivă. În orice caz, radicala rupere de vechiul mod de viață face ca națiunile să se agațe de trecut. Nu înseamnă numai întoarcerea omenirii la despotismul oriental, în care, așa cum a observat Hegel, numai un om este liber, ceilalți fiind sclavi, pentru că acei regi asiatici nu interveneau în rutina zilnică a supușilor lor. Pentru fermieri, crescătorii de vite și pentru artizani a fost lăsat un domeniu de activitate în care nu erau deranjați de regi și de cei din jurul lor. Ei se bucurau de o oarecare autonomie în gospodăriile și în familiile lor. Cu totul altfel stau lucrurile cu socialismul modern. Este totalitar în sensul strict al cuvântului. El ține individul în frâu de la naștere până în mormânt. În orice clipă a vieții, „tovarășul” trebuie să se supună în întregime ordinelor emise de autoritatea supremă. Statul este și gardianul, și șeful său. Statul îi stabilește munca, dieta și plăcerile. Statul îi spune ce să gândească și în ce să creadă.

Birocrația este instrumentul pentru executarea acestor planuri. Dar oamenii sunt nedrepți când învinuiesc birocratul pentru viciile sistemului. Vina nu este a bărbaților și femeilor care sunt în oficii și birouri. Și ei sunt victimele noului mod de viață ca și ceilalți. Sistemul este rău, și nu oamenii din subordinea lui. Un stat nu poate exista fără birouri și metode birocratice. Și cum cooperarea socială nu poate funcționa fără guvern civil, o parte a birocrației este indispensabilă. Ceea ce detestă oamenii nu este birocratismul ca atare, ci intruziunea birocrației în toate sferele vieții și activității umane. Lupta împotriva abuzurilor birocrației este în fond o revoltă împotriva dictaturii totalitare. Este greșit să etichetăm lupta pentru libertate și democrație drept o luptă împotriva birocrației.

Fără îndoială că există substanță în plângerea generală împotriva procedeelor și metodelor birocratice. Pentru că erorile lor sunt semnul defectelor esențiale ale oricărui sistem socialist sau totalitar. În investigarea problemei birocrației, trebuie, în final, să descoperim de ce utopia socialistă este cu totul impracticabilă și de ce trebuie, atunci când este pusă în practică, să aibă ca rezultat nu numai sărăcirea tuturor, ci și dezintegrarea cooperării sociale – deci, haosul. De aceea studiul birocrației este un bun început pentru studierea ambelor sisteme de organizare socială, capitalismul și socialismul.

5. Alegerea: managementul profitului sau managementul birocratic

Dacă vrem să aflăm ce înseamnă cu adevărat birocrația, trebuie să începem cu o analiză a motivului-profit din cadrul societății capitaliste. Caracteristicile esențiale ale capitalismului sunt la fel de necunoscute ca și cele ale birocrației. Legende false, popularizate prin propagandă demagogică, au reprezentat în mod greșit sistemul capitalist. Capitalismul a reușit să îmbunătățească bunăstarea materială a maselor într-un mod fără precedent. În țările capitaliste, numărul populației este de câteva ori mai mare decât era la începutul „revoluției industriale”, și fiecare cetățean din aceste națiuni se bucură de un standard de viață mult mai înalt decât cel al bogaților din trecut. Oricum, o mare parte a opiniei publice discreditează libera întreprindere și proprietatea privată a mijloacelor de producție ca fiind instituții sinistre care sunt în detrimentul marii majorități a populației și care promovează numai interesele egoiste de clasă ale unui grup mic de exploatatori. Politicienii, a căror principală realizare constă în restrângerea producției agricole și în încercarea de a pune piedici în calea îmbunătățirii tehnice a metodelor de producție, discreditează capitalismul, considerându-l o „economie a sărăciei”, și vorbesc despre abundența pe care o va aduce socialismul. Șefii sindicatelor, ai căror membri conduc propriile lor automobile, sunt entuziaști când slăvesc condițiile proletarilor ruși zdrențăroși și desculți și când laudă libertatea de care se bucură muncitorii în Rusia, unde sindicatele au fost suprimate, iar grevele sunt considerate un delict penal.

Nu este cazul să facem o cercetare detaliată a acestor fabule. Nu este intenția noastră nici să lăudăm, nici să condamnăm. Vrem să știm ce sunt cele două sisteme aduse în discuție, cum funcționează și cum servesc nevoile populației.

Cu toată neclaritatea modului în care se folosește termenul de birocrație, se pare că există o părere unanimă cu privire la distincția dintre cele două metode contrare de a face lucrurile: modul individual al cetățenilor și modul în care birourile guvernamentale și municipale sunt conduse. Nimeni nu neagă faptul că principiile aplicate conducerii unui departament de poliție diferă foarte mult de principiile aplicate în conducerea întreprinderilor care doresc obținerea de profit. De aceea, ar fi indicat să începem cu o cercetare a metodelor folosite în aceste două clase de instituții și să le comparăm între ele.

Birocrația, cu meritele și tarele sale, cu funcționarea și operarea sa, poate fi înțeleasă numai prin compararea ei cu operarea motivului-profit așa cum funcționează în societatea de piață capitalistă.