1. Economie și praxeologie
Economia este cea mai tânără dintre toate științele. În ultimii două sute de ani, este adevărat, din disciplinele cunoscute vechilor greci s-au născut numeroase științe noi. Dar în cazul acestora tot ceea ce s-a întâmplat a fost că anumite părți ale cunoașterii, care-și găsiseră deja locul în complexul vechiului sistem de învățare, au devenit autonome. Domeniul tradițional de studiu a fost mai atent subdivizat și a fost abordat cu ajutorul unor metode noi; în cadrul său au fost descoperite subdomenii de studiu care trecuseră înainte neobservate, iar oamenii au început să privească lucrurile din perspective diferite de cele ale precursorilor lor. Domeniul propriu-zis de studiu nu s-a extins. Dar teoria economică a deschis științele umane spre un domeniu până atunci inaccesibil și nebănuit. Descoperirea unei regularități în secvența și interdependența fenomenelor de piață trecea dincolo de limita sistemului tradițional de învățare. Ea furniza cunoștințe care nu puteau fi încadrate nici în sfera logicii, nici în cea a matematicii, nici în cea a psihologiei, nici în cea a fizicii, nici în cea a biologiei.
Filozofii râvniseră de mult să afle țelurile pe care Dumnezeu sau Natura încearcă să le realizeze pe parcursul istoriei umane. Ei căutaseră legea destinului sau a evoluției omenirii. Dar chiar și acei gânditori a căror cercetare era liberă de orice tendință teologizantă eșuaseră lamentabil în aceste tentative, deoarece erau prizonierii unei metode defectuoase. Ei analizau omenirea ca pe un întreg, sau operau cu alte concepte holiste, cum ar fi națiunea, rasa, sau biserica. Ei stabileau întru totul arbitrar țelurile către care comportamentul unor asemenea întreguri ar urma să conducă inevitabil. Dar nu puteau să răspundă în mod satisfăcător la întrebarea privitoare la factorii care i-ar sili pe diverșii indivizi care acționează să se comporte astfel încât țelul urmărit de evoluția inexorabilă a întregului să fie atins. Filozofii au recurs la artificii disperate: interferența miraculoasă a Divinității, fie prin revelație, sau prin delegare de profeți și lideri consacrați trimiși de Dumnezeu, prin armonie prestabilită sau prin predestinare, fie prin lucrarea unui mistic și fabulos “suflet al lumii”, sau “suflet național”. Alții vorbeau despre o “viclenie a naturii”, care sădește în om impulsurile necesare pentru a-l călăuzi pe neștiute, exact pe cărarea care i-a fost hărăzită de natură. [p.2]
Alți filozofi erau mai realiști. Ei nu încercau să ghicească planurile Naturii sau ale lui Dumnezeu. Ei priveau chestiunile omenești din punctul de vedere al guvernării politice. Ei aveau intenția să stabilească regulile acțiunii politice: cum s-ar spune, o tehnică a guvernării și a administrației de stat. Minți îndrăznețe croiau planuri ambițioase de reformă și de reconstrucție din temelii a societății. Cei mai modești se mulțumeau să colecteze și să sistematizeze datele provenite din experiența istorică. Însă cu toții erau pe deplin convinși că nu există în cursul evenimentelor sociale nici un fel de regularitate și invarianță a fenomenelor, de felul celor care fuseseră deja identificate în funcționarea rațiunii umane și în șirul fenomenelor naturale. Ei nu căutau legile cooperării sociale, deoarece credeau că omul poate organiza societatea după plac. Atunci când condițiile sociale nu îndeplineau dorințele reformatorilor, atunci când utopiile lor se dovedeau irealizabile, cauza era atribuită precarității morale a omului. Problemele sociale erau considerate probleme etice. Pentru a construi societatea ideală, gândeau ei, erau necesari prinți buni și cetățeni virtuoși. Cu oameni drepți s-ar putea realiza orice utopie.
Descoperirea interdependenței ineluctabile a fenomenelor de piață a demonstrat falsitatea acestei opinii. Consternați, oamenii au trebuit să se confrunte cu o nouă viziune asupra societății. Ei au aflat cu stupefacție că există și o altă perspectivă din care poate fi privită acțiunea umană decât cea a binelui și răului, a dreptății și a nedreptății, a ceea ce este just și ceea ce este injust. În cursul evenimentelor sociale se manifestă o regularitate a fenomenelor, la care omul trebuie să-și adapteze acțiunile dacă dorește ca ele să fie încununate de succes. Este zadarnic să abordăm faptele sociale cu atitudinea cenzorului care aprobă sau dezaprobă din punctul de vedere al unor criterii și judecăți subiective de valoare întru totul arbitrare. Trebuie să analizăm legile acțiunii umane și ale cooperării sociale tot astfel precum fizicianul analizează legile naturii. Acțiunea umană și cooperarea socială, înțelese ca obiect al unei științe a relațiilor de fapt, și nu ca în trecut, ca o disciplină normativă a lucrurilor care ar trebui să se petreacă – aceasta a însemnat o revoluție cu enorme implicații, atât în domeniile cunoașterii și al filosofiei, cât și pentru acțiunea socială.
Vreme de peste o sută de ani, însă, efectele acestei modificări radicale a metodelor de gândire au fost în mare parte împiedicate, deoarece oamenii credeau că ele sunt aplicabile numai unui segment îngust din întregul câmp al acțiunii umane, anume fenomenelor de piață. Economiștii clasici au întâlnit în desfășurarea investigațiilor lor un obstacol pe care n-au reușit să-l îndepărteze: aparenta antinomie a valorii. Teoria valorii pe care o profesau ei era defectuoasă, silindu-i să restrângă domeniul [p.3] științei economice. Până către finele secolului al XIX-lea, economia politică a rămas o știință a aspectelor “economice” ale acțiunii umane, o teorie a avuției și a egoismului. Ea analiza acțiunea umană numai în măsura în care aceasta se întemeia pe ceea ce – în mod foarte nesatisfăcător – se numea motivația profitului, și afirma că mai există în plus alte tipuri de acțiune umană, a căror analiză cade în sarcina altor discipline. Transformarea gândirii pe care o inițiaseră economiștii clasici nu s-a consumat pe deplin decât prin apariția economiei subiectiviste moderne, care a convertit teoria prețurilor de piață într-o teorie generală a opțiunii umane.
Multă vreme oamenii n-au înțeles faptul că trecerea de la teoria clasică a valorii la teoria subiectivă a valorii însemna mult mai mult decât înlocuirea unei teorii mai puțin satisfăcătoare a schimbului de piață cu una mai satisfăcătoare. Teoria generală a opțiunilor și a preferințelor depășește cu mult orizontul domeniului problemelor economice, așa cum a fost el circumscris de economiști, de la Cantillon, Hume și Adam Smith, până la John Stuart Mill. Ea este cu mult mai mult decât doar o teorie a “laturii economice” a preocupărilor umane și a strădaniilor omului pentru obținerea de bunuri și ameliorarea bunăstării sale materiale. Ea este știința tuturor tipurilor de acțiune umană. Opțiunea determină toate deciziile umane. Atunci când optează, omul nu alege doar între diferite obiecte și servicii materiale. Toate valorile umane se oferă spre a fi alese. Toate țelurile și toate mijloacele, atât chestiunile materiale cât și cele ideale, ceea ce este sublim și ceea ce este josnic, nobilul și ignobilul, sunt ordonate într-o singură ierarhie și sunt supuse unei decizii care se soldează prin reținerea unui lucru și lăsarea de o parte a altuia. Nimic din ceea ce doresc oamenii să realizeze sau să evite nu rămâne în afara acestui aranjament alcătuit dintr-o unică scală de ierarhii și preferințe. Teoria modernă a valorii lărgește orizontul științific și extinde domeniul studiilor economice. Din economia politică a școlii clasice ia naștere teoria generală a acțiunii umane, praxeologia. [1] Problemele economice sau catalactice [2] sunt cuprinse într-o știință mai generală de care nu mai pot fi separate. Nici o abordare a problemelor economice propriu-zise nu poate să nu pornească de la acte de alegere; economia devine o parte – e drept până în prezent cea mai bine elaborată parte – a unei științe mai universale, praxeologia. [p.4]
2. Problema epistemologică a unei teorii generale a acțiunii umane
În cadrul noii științe totul părea să fie problematic. Ea reprezenta un element străin în sistemul tradițional al cunoașterii; oamenii erau perplecși și nu știau cum să o clasifice și să-i atribuie locul potrivit. Dar, pe de altă parte, ei erau convinși că includerea teoriei economice în catalogul cunoașterii nu necesita rearanjarea sau extinderea schemei de ansamblu. Ei considerau că sistemul lor de catalogare este complet. Dacă teoria economică nu încăpea în acesta, motivul nu putea fi decât abordarea nesatisfăcătoare de către economiști a problemelor care-i preocupau.
Descalificarea controverselor privitoare la esența, domeniul de aplicabilitate și caracterul logic al teoriei economice și calificarea lor drept ciorovăieli scolastice între profesori pedanți denotă o lipsă totală de înțelegere a semnificației lor. Există o percepție greșită, larg răspândită, conform căreia, în vreme ce amatorii de pedanterii iroseau inutil vorbărie despre cea mai adecvată metodă la nivel procedural, teoria economică însăși, indiferentă la asemenea dezbateri sterile, și-ar fi văzut liniștită de drumul său. Dar în cadrul așa numitei Methodenstreit, care i-a opus pe economiștii austrieci Școlii Istorice prusace, autointitulate “garda de corp intelectuală a Casei de Hohenzollern”, precum și în discuțiile dintre John Bates Clark și instituționaliștii americani, miza depășea cu mult întrebarea privitoare la ce fel de procedură este cea mai fructuoasă. Adevărata problemă ținea de fundamentele epistemologice ale științei acțiunii umane și de legitimitatea ei logică. Pornind de la un sistem epistemologic prin raportare la care gândirea praxeologică era o ciudățenie și de la o logică ce nu recunoștea drept științifice – cu excepția logicii și matematicii – decât științele naturale empirice și istoria, numeroși autori au încercat să nege valoarea și utilitatea teoriei economice. Istoricismul urmărea să-i substituie istoria economică; pozitivismul recomanda substituirea acestei științe sociale iluzorii printr-una care să adopte structura, logica și tipul de abordare ale mecanicii newtoniene. Aceste școli erau deopotrivă de acord asupra necesității unei respingeri radicale a rezultatelor gândirii economice. Confruntați cu toate aceste atacuri era imposibil ca economiștii să păstreze tăcerea.
Radicalismul acestei condamnări în bloc a teoriei economice a fost foarte curând depășit de un nihilism încă și mai cuprinzător. Din vremuri imemoriale, atunci când gândeau, vorbeau și acționau, oamenii luaseră uniformitatea și imutabilitatea structurii logice a minții umane drept un fapt incontestabil. Întreaga cercetare științifică se baza pe această presupoziție. Cu prilejul discuțiilor cu privire la caracterul epistemologic al teoriei economice, scriitorii au negat pentru prima oară în istoria omenirii [p.5] și această propoziție. Marxismul susține că gândirea omului este determinată de afilierea sa de clasă. Fiecare clasă socială ar fi înzestrată cu o logică a sa proprie. Produsele gândirii nu pot fi nimic altceva decât “o mască ideologică” a intereselor egoiste de clasă ale gânditorului. Demascarea filozofiilor și a teoriilor științifice și etalarea sterilității lor “ideologice” în văzul tuturor cad în sarcina “sociologiei cunoașterii”. Teoria economică n-ar fi decât un paleativ “burghez”, iar economiștii — “sicofanți” ai capitalului. Numai societatea fără clase din utopia socialistă va așeza adevărul în locul minciunilor “ideologice”.
Polilogismul acesta a fost predat ulterior și în diverse alte forme. Istoricismul afirmă că structura logică a gândirii și a acțiunii umane este supusă schimbării pe parcursul evoluției istorice. Polilogismul rasial atribuie fiecărei rase o logică a sa proprie. În fine, mai există și iraționalismul, care susține că rațiunea ca atare nu este adecvată pentru a elucida forțele iraționale ce determină comportamentul uman.
Asemenea doctrine trec mult dincolo de domeniul teoriei economice. Ele nu pun la îndoială doar economia și praxeologia, ci și toate celelalte cunoștințe umane și gândirea umană în genere. Ele privesc matematica și fizica în aceeași măsură ca și teoria economică. Se pare, de aceea, că sarcina respingerii lor nu-i revine unei singure ramuri a cunoașterii, ci epistemologiei și filozofiei. Această împrejurare justifică aparent atitudinea acelor economiști care își continuă liniștiți studiile, fără să se preocupe de probleme epistemologice și de obiecțiile avansate de polilogism și de iraționalism. Pe fizician nu-l deranjează dacă cineva îi stigmatizează teoriile numindu-le burgheze, occidentale sau evreiești; tot astfel, economistul ar trebui să ignore detractările și calomniile. El ar trebui să lase câinii să latre și să nu acorde nici o atenție schelălăielilor lor. S-ar părea că lui îi este dat să-și amintească dictonul lui Spinoza: Sane sicut lux se ipsam et tenebras manifestat, sic veritas norma sui et falsi est. [*]
Totuși, situația nu este, în ce privește teoria economică, întru totul aceeași ca și în ceea ce privește matematica sau științele naturale. Polilogismul și iraționalismul atacă praxeologia și teoria economică. Deși își formulează afirmațiile într-un mod suficient de general pentru a fi aplicabile la toate ramurile cunoașterii, ceea ce vizează ele în realitate sunt științele acțiunii umane. Ele afirmă că este o iluzie să se creadă că cercetarea științifică ar putea furniza rezultate valide pentru toate popoarele, aparținând tuturor epocilor, raselor și claselor sociale, și se delectează cu discreditarea anumitor teorii fizice și biologice, desemnându-le drept burgheze sau occidentale. Însă dacă soluția unor probleme practice necesită aplicarea acestor doctrine stigmatizate, ei dau uitării propriile lor critici. Tehnologia Rusiei sovietice întrebuințează fără scrupule toate rezultatele fizicii burgheze, ale chimiei [p.6] și ale biologiei, exact ca și cum ele ar fi valide pentru toate clasele. Inginerii naziști și fizicienii nu se dădeau în lături de la a utiliza teoriile, descoperirile și invențiile popoarelor aparținând unor rase și națiuni “inferioare”. Comportamentul popoarelor aparținând tuturor raselor, națiunilor, religiilor, grupurilor lingvistice și claselor sociale demonstrează limpede că, în ce privește logica, matematica, și științele naturale, ele nu susțin doctrinele polilogismului și iraționalismului.
Dar lucrurile stau cu totul altfel în ce privește praxeologia și economia. Principala motivație pentru dezvoltarea doctrinelor polilogismului, istoricismului și iraționalismului a fost de a furniza o justificare pentru nesocotirea învățăturilor teoriei economice cu prilejul stabilirii politicilor economice. Socialiștii, rasiștii, naționaliștii și etatiștii au eșuat în tentativele lor de a respinge teoriile economiștilor și de a demonstra corectitudinea doctrinelor lor mistificatoare. Tocmai această frustrare este cea care i-a stimulat să nege principiile logice și epistemologice pe care se bizuie întreaga gândire umană, atât în activitățile mundane cât și în cercetarea științifică.
Nu este permis să respingem aceste obiecții numai pe baza motivațiilor politice care le-au inspirat. Nici un om de știință nu are dreptul să postuleze dintru început că dezaprobarea teoriilor sale trebuie să fie nefondată deoarece criticii săi sunt animați de pasiuni și prejudecăți partizane. El are datoria să răspundă fiecărei obiecții, neacordând nici un fel de importanță motivațiilor subiacente ale acesteia, sau fundalului pe care a fost ea formulată. Nu este mai puțin de nepermis să păstrăm tăcerea vis-à-vis de opinia frecvent avansată după care teoremele științei economice ar fi valide numai în anumite condiții ipotetice, care nu se realizează niciodată în viața de zi cu zi și, de aceea, ele ar fi nefolositoare pentru deslușirea mentală a realității. Este ciudat că anumite școli par să accepte această opinie și, cu toate acestea, continuă liniștite să-și deseneze curbele și să-și formuleze ecuațiile. Ele nu se preocupă de semnificația raționamentelor pe care le efectuează sau de aplicabilitatea lor la lumea vieții și a acțiunii reale.
Aceasta este, desigur, o atitudine inacceptabilă. Cea dintâi sarcină a oricărei cercetări științifice este descrierea exhaustivă și definirea tuturor condițiilor și presupozițiilor care alcătuiesc cadrul în care diversele sale rezultate se recomandă drept valide. Luarea fizicii drept model și exemplu de urmat pentru cercetarea economică este o eroare. Dar cei ce comit această eroare ar trebui să fi învățat măcar un lucru: că nici un fizician n-a crezut vreodată că lămurirea unora dintre presupozițiile și condițiile de aplicabilitate ale teoremelor din fizică se află în afara domeniului de cercetare al fizicii. Întrebarea de căpătâi la care teoria economică este ținută să răspundă este: care este relația dintre afirmațiile sale și realitatea acțiunii umane, a cărei deslușire constituie obiectivul studiilor economice. [p.7]
Iată de ce cade în sarcina teoriei economice să analizeze îndeaproape afirmația că validitatea învățămintelor sale ar fi circumscrisă doar la sistemul capitalist al perioadei liberale relativ scurte și deja apuse a civilizației occidentale. Sarcina de a examina toate obiecțiile avansate din diverse perspective împotriva utilității afirmațiilor teoriei economice pentru elucidarea problemelor acțiunii umane nu-i revine nici unei ramuri a științei, alta decât teoria economică. Sistemul gândirii economice trebuie astfel clădit încât să reziste tuturor criticilor venite din partea iraționalismului, istoricismului, panfizicalismului, behaviorismului și tuturor varietăților de polilogism. Este intolerabil că în vreme ce zi de zi apar noi argumente menite să demonstreze absurditatea și zădărnicia raționamentelor economice, economiștii pretind că ignoră toate lucrurile acestea.
Azi nu mai este suficient să abordăm problemele economice în cadrul lor tradițional. Este necesar să clădim o teorie a catalacticii întemeiată pe fundamentul solid al unei teorii generale a acțiunii umane, al praxeologiei. Această procedură nu numai că o va feri de numeroase critici eronate, dar va clarifica și numeroase probleme care până aici nici măcar nu erau sesizate cum se cuvine, cu atât mai puțin soluționate în mod satisfăcător. Am în vedere, îndeosebi, problema fundamentală a calculului economic.
3. Teoria economică și practica acțiunii umane.
Mulți oameni obișnuiesc să reproșeze teoriei economice faptul că ar fi înapoiată. Este desigur întru totul evident că teoria noastră economică nu este perfectă. Nimic nu este perfect în domeniul cunoașterii umane, după cum, de altfel, nimic nu este perfect nici în orice alt domeniu al realizărilor umane. Omnisciența îi este refuzată omului. Cele mai elaborate teorii, care par să satisfacă întru totul setea noastră de cunoaștere, pot, într-o bună zi, să fie amendate sau înlocuite de noi teorii. Știința nu ne furnizează certitudini ultime și absolute. Ea nu ne oferă garanții decât în limitele capacităților noastre mentale și ale situației curente a gândirii științifice. Un sistem științific nu este decât o stație pe calea fără de sfârșit a căutării de cunoaștere. El este în mod necesar afectat de insuficiența inerentă oricărui efort uman. Dar a recunoaște lucrurile acestea nu înseamnă a spune că teoriile economice contemporane sunt înapoiate. Înseamnă doar că teoria economică este vie – iar a trăi implică atât imperfecțiune cât și schimbare.
Acuzația de pretinsă înapoiere este îndreptată împotriva teoriei economice din două puncte de vedere diferite.
Există, pe de o parte, anumiți naturaliști și fizicieni care reproșează teoriei economice faptul de a nu fi o știință naturală, care să aplice [p.8] metodele și procedurile de laborator. Una din sarcinile acestui tratat este de a risipi eroarea implicată în aceste idei. Cu prilejul acestor observații introductive, va fi suficient să spun câteva cuvinte despre fundalul lor psihologic. Se întâmplă adesea ca persoanele limitate să analizeze fiecare aspect prin care alte persoane diferă de ele. Cămila din fabulă se arată ofensată față de toate celelalte animale datorită faptului că acestea sunt lipsite de cocoașă, iar ruritanul îl critică pe laputan pentru faptul de a nu fi ruritan. Cercetătorul de laborator consideră că singurul cămin demn al cercetării este laboratorul și că ecuațiile diferențiale sunt singura metodă corectă de exprimare a rezultatelor gândirii științifice. El este pur și simplu incapabil de a vedea problemele epistemologice ale acțiunii u mane. Pentru el, teoria economică nu poate fi nimic altceva decât un fel de mecanică.
Există, pe de altă parte, persoane care afirmă că trebuie să fie ceva în neregulă cu științele sociale, din moment ce condițiile sociale sunt nesatisfăcătoare. Științele naturale au atins rezultate uimitoare în ultimele două sau trei sute de ani, iar utilizarea practică a acestor rezultate a reușit să ridice nivelul general de trai într-o măsură fără precedent. Dar, spun acești critici, științele sociale au eșuat lamentabil în sarcina asigurării unor condiții sociale mai satisfăcătoare. Ele n-au eliminat mizeria și inaniția, crizele economice și șomajul, războiul și tirania. Ele sunt sterile și n-au contribuit cu nimic la promovarea fericirii și bunăstării umane.
Acești nemulțumiți nu realizează faptul că extraordinarele progrese înregistrate de metodele tehnologice de producție și creșterea corespunzătoare ale avuției și bunăstării au fost posibile numai datorită adoptării acelor politici liberale care sunt aplicațiile practice ale învățăturilor teoriei economice. Ideile economiștilor clasici sunt cele care au îndepărtat barierele impuse de legi, cutume și prejudecăți străvechi în calea avansurilor tehnologice, și care au eliberat geniul reformatorilor și al inovatorilor din cămășile de forță ale ghildelor, tutelei guvernamentale și a presiunilor sociale de diverse feluri. Ele sunt cele care au redus prestigiul cuceritorilor și al expropriatorilor, demonstrând beneficiile sociale rezultate din activitățile de întreprindere. Nici una din marile invenții moderne nu ar fi fost întrebuințată dacă mentalitatea epocii precapitaliste n-ar fi fost judicios demolată de către economiști. Ceea ce se numește îndeobște “revoluția industrială” a fost produsul revoluției ideologice provocate de doctrinele economiștilor. Economiștii au risipit vechile prejudecăți: că este nedrept și injust să-ți depășești rivalul producând mărfuri mai bune și mai ieftine; [p.9] că este o ticăloșie să te îndepărtezi de la metodele tradiționale de producție; că uneltele sunt un rău deoarece produc șomaj; că una din sarcinile unui guvern este să-i împiedice pe întreprinzătorii eficienți de a se îmbogăți și să-i păzească pe cei mai puțin eficienți împotriva competiției celor mai eficienți; că a limita libertatea antreprenorilor prin obligativitate guvernamentală sau prin coerciție din partea altor forțe sociale este un mijloc adecvat de promovare a bunăstării unei țări. Economia politică britanică și fiziocrația franceză au fost aducătoarele de pace ale capitalismului modern. Ele sunt cele care au făcut cu putință progresul științelor naturale aplicate, care a revărsat beneficii asupra maselor.
Problema epocii în care trăim este tocmai ignoranța larg răspândită cu privire la rolul pe care aceste politici de liberalizare economică l-au jucat în evoluția tehnologică survenită în ultimii două sute de ani. Oamenii au căzut pradă erorii după care îmbunătățirea metodelor de producție ar fi fost numai accidental contemporană cu politicile de laissez-faire. Induși în eroare de miturile marxiste, ei consideră că industrialismul modern este un rezultat al dezvoltării unor misterioase “forțe de producție” care nu depind în nici un fel de factorii ideologici. Economia clasică, cred ei, n-a fost un factor determinant în afirmarea capitalismului, ci, mai curând, produsul său, “suprastructura sa ideologică”, i.e. o doctrină menită să ia apărarea pretențiilor nedrepte ale exploatatorilor capitaliști. Astfel, abolirea capitalismului și substituirea economiei de piață și a liberei inițiative cu totalitarismul socialist, n-ar dăuna progresului ulterior al tehnologiei. Ba dimpotrivă, ar stimula avansul tehnologic prin îndepărtarea obstacolelor ridicate în calea sa de interesele egoiste ale capitaliștilor.
Trăsătura distinctivă a acestor epoci de războaie distrugătoare și de dezintegrare socială este revolta împotriva teoriei economice. Thomas Carlyle a desemnat teoria economică drept o “știință deprimantă” (a “dismal science”), iar Karl Marx i-a stigmatizat pe economiști numindu-i “sicofanți ai burgheziei”. Șarlatanii – care-și laudă leacurile și scurtăturile brevetate către un paradis terestru – se delectează zeflemisind teoria economică, pe care o etichetează drept “ortodoxă” și “reacționară”. Demagogii se mândresc pentru ceea ce numesc ei victoriile pe care le-ar fi repurtat împotriva teoriei economice. Omul “practic” se fălește cu disprețul său față de teoria economică și cu ignoranța sa în ce privește învățăturile economiștilor “rupți de realitate” (“armchair” economists). Politicile economice din ultimele zeci de ani au fost rezultatul mentalităților care iau în derâdere orice mentalitate economică sănătoasă și glorifică doctrinele mistificatoare ale detractorilor săi. Așa numita teorie economică “ortodoxă” este, în cele mai multe țări, îndepărtată din universități și practic necunoscută celor mai influenți oameni de stat, politicieni și scriitori. Vina pentru situația nesatisfăcătoare a chestiunilor economice nu poate fi în nici un caz dată pe o știință pe care atât cârmuitorii cât și masele o disprețuiesc și o ignoră. [p.10]
Trebuie subliniat faptul că destinul civilizației moderne, așa cum a fost el croit în ultimele două sute de ani de către popoarele rasei albe, este inseparabil legat de soarta științei economice. Această civilizație a fost capabilă să se afirme deoarece popoarele erau dominate de idei care erau aplicații ale învățăturilor teoriei economice la politicile economice. Ea va pieri și trebuie să piară dacă națiunile continuă să urmeze calea pe care au apucat-o sub hipnoza doctrinelor care resping gândirea economică.
Este adevărat că economia este o știință teoretică și se abține, ca atare, de la orice judecăți de valoare. Nu este sarcina ei să le comunice popoarelor ce obiective ar trebui să-și propună. Ea este o știință a mijloacelor care trebuie aplicate pentru atingerea scopurilor alese și, desigur, nu o știință a alegerii scopurilor. Deciziile ultime, evaluările și alegerea scopurilor, depășesc domeniul oricărei științe. Știința nu-i comunică niciodată omului cum trebuie să acționeze; ea nu face decât să-i arate cum să acționeze dacă dorește să atingă anumite scopuri.
Multora li se pare că acest lucru înseamnă într-adevăr foarte puțin și că o știință restrânsă la investigarea a ceea ce este și incapabilă să exprime o judecată de valoare cu privire la țelurile ultime și cele mai înalte este lipsită de importanță din perspectiva vieții și a acțiunii. Și aceasta este o greșeală. Însă demontarea acestei greșeli nu cade în sarcina acestor observații introductive, ci este unul din țelurile acestui tratat, ca atare.
A fost necesar să facem aceste observații preliminare pe ntru a explica de ce acest tratat situează chestiunile economice în cadrul larg al unei teorii generale a acțiunii umane. În stadiul actual, atât al gândirii economice cât și al discuțiilor politice privind chestiunile fundamentale ale organizării sociale, nu mai este posibil să izolăm analiza problemelor catalactice propriu-zise. Aceste probleme nu sunt decât un segment al științei generale a acțiunii umane și trebuie tratate ca atare. [p.11]
Note
1. Termenul de praxeologie a fost întrebuințat pentru prima oară în 1890, de către Espinas. A se vedea articolul său “Les Origines de la technologie”, Revue Philosophique, anul XV, XXX, 114-115, și cartea sa publicată la Paris în 1897, sub același titlu.
2. Termenul de Catallactics or the Science of Exchanges a fost întrebuințat pentru prima oară de către Whately. A se vedea cartea sa Introductory Lectures on Political Economy, Londra, 1831, p. 6.
*. După cum lumina se definește pe sine definind și întunericul, tot astfel adevărul este norma sa și a falsității. – n.t.
