9. Împotriva socialismului monetar

Traducerere de Octavian Vasilescu și Dan Cristian Comănescu *

Până în anii 1973 – 1974, keynesienii, care formaseră paradigma economică atotstăpânitoare o dată cu sfârșitul anilor ’30, dominau întreaga lume academică, falnici și fără teamă de rivali[1]. Aproape toată lumea acceptase opinia keynesiană, conform căreia există ceva în economia liberă de piață care o condamnă la oscilații de sub- și supraconsum (keynesienii s-au preocupat, în practică, aproape exclusiv de presupusul subconsum) și că este, astfel, rolul guvernului să compenseze acest defect al pieței. Guvernul era ținut să compenseze acest presupus dezechilibru, prin manipularea cheltuielilor și a deficitelor sale (în practică, prin sporirea lor). Ghidarea acestei funcții „macroeconomice” vitale a guvernului trebuia încredințată, bineînțeles, unui consiliu de economiști keynesieni („The Council of Economic Advisers”), ținuți a fi capabili să garanteze „reglajul fin” al economiei, astfel încât să prevină atât inflația, cât și recesiunile și să reglementeze volumul adecvat al cheltuielilor totale, astfel încât să asigure, neîntrerupt, angajarea deplină a forței de muncă, fără inflație.

Dar în 1973 – 1974, iată că până și keynesienii au realizat, în sfârșit, că ceva era foarte, foarte greșit în acest scenariu măreț, că era timpul să se întoarcă, dezorientați, la masa de lucru. Într-adevăr, nu numai că patruzeci și mai bine de ani de „reglaj fin” keynesian nu eliminaseră inflația cronică instalată din vremea celui de al doilea război mondial, dar aceștia au fost anii în care inflația a urcat temporar până la cote procentuale exprimate cu două cifre (cca. 13% pe an). Și, după toate acestea, în anii 1973 – 1974, iată că Statele Unite s-au afundat în cea mai adâncă și lungă recesiune din 1930 încoace (ar fi putut fi numită o „depresiune”, dacă termenul nu ar fi fost abandonat de economiști cu mult timp înainte, ca nepotrivit). Acest fenomen curios, al unei inflații fulminante ce are loc în același timp cu o recesiune abruptă, era pur și simplu de neconceput în viziunea keynesiană a lumii.

Economiștii crezuseră că știu dintotdeauna că economia este fie într-o perioadă de „boom”, caz în care prețurile cresc, fie într-una de recesiune sau de depresiune, marcată de șomaj masiv, caz în care prețurile scad. În perioada de boom, guvernul keynesian era ținut „să absoarbă puterea excesivă de cumpărare” prin sporirea impozitelor, conform prescripțiilor keynesiene în vigoare – adică să reducă din cheltuielile efectuate în economie; pe de altă parte, în timpul recesiunii, guvernul era ținut să-și sporească cheltuielile și deficitele, astfel încât să pompeze cheltuieli în economie. Dar ce mai trebuia oare să facă guvernul dacă economia suferea, în același timp, de inflație și de recesiune cu șomaj masiv? Cum ar putea el apăsa, în același timp, pe acceleratorul economic și pe frână?

Încă din vremea recesiunii din 1958 începuseră să se petreacă lucruri ciudate; pentru prima oară în mijlocul unei recesiuni, prețurile bunurilor de consum au crescut, chiar dacă numai cu puțin. Era un norișor, cât pumnul, care părea să le dea keynesienilor prea puține motive de îngrijorare.

Prețurile bunurilor de consum au crescut din nou în timpul recesiunii din 1966, dar era vorba de o recesiune așa de blândă, încât nimeni nu și-a făcut griji nici de această dată. Este adevărat, inflația severă survenită în timpul recesiunii din 1969 – 1971 a produs un șoc considerabil. Dar a fost nevoie de întreaga recesiune abruptă care s-a declanșat în mijlocul inflației cu două cifre din 1973 – 1974 pentru a precipita întreg establishmentul economic keynesian într-o confuzie permanentă. Aceasta i-a făcut pe keynesieni să realizeze nu numai că reglajul fin eșuase, că ciclul economic, presupus mort și îngropat, era încă printre noi, dar și că acum economia suferea de o inflație cronică pe cale de înrăutățire – fiind, de asemenea, supusă acceselor continue ale recesiunii: ale unei recesiuni inflaționiste, numite „stagflație”. Era nu numai un fenomen nou, ci și unul care nu putea fi explicat, care nici măcar nu putea exista conform teoriilor economice dominante.

Și inflația dădea semne de înrăutățire: aproximativ 1 – 2% anual în vremea lui Eisenhower, până la 3 – 4% în timpul erei Kennedy, 5 – 6% în timpul administrației Johnson, urcând, în continuare, până la 13% în 1973 – 1974, și scăzând „înapoi” la aproape 6%, dar numai sub loviturile de ciocan ale unei depresiuni adânci și prelungite (aproximativ 1973 – 1976).

Există, așadar, câteva lucruri care necesită aproape cu disperare o explicație: 1) De ce apare această inflație cronică și accelerată? 2) De ce există o inflație chiar în timpul unei depresiuni adânci? Și, pentru a epuiza problema, ar fi important dacă am putea să explicăm 3) De ce există, în cele din urmă, ciclul de afaceri? De unde recurența, aparent nesfârșită, a ciclurilor „boom-bust”?

Din fericire, răspunsurile la aceste întrebări se află la îndemână, deși au fost în mod tragic neglijate, fiind oferite de „Școala Austriacă” de economie, în cadrul teoriei banilor și a ciclului de afaceri, dezvoltate în Austria de Ludwig von Mises și de discipolul său Friedrich A. Hayek, care a și prezentat-o, la începutul anilor ’30, la London School of Economics. De fapt, teoria austriacă a ciclului de afaceri a lui Hayek cucerise (inițial) aprobarea tuturor tinerilor economiști din Marea Britanie, tocmai pentru că doar ea oferea o explicație satisfăcătoare a Marii Depresiuni din anii ‘30. John R. Hicks, Abba P. Lerner, Lionel Robbins și Nicholas Kaldor, în Anglia, precum și Alvin Hansen, în Statele Unite, sunt câțiva dintre viitorii lideri keynesieni, care, cu numai câțiva ani înainte, erau hayekieni. Apoi, după 1936, Teoria generală a lui Keyns i-a sedus pe toți printr-o veritabilă „Revoluție keynesiană”, care proclama arogant că nimeni înaintea ei nu s-a încumetat să ofere o explicație a ciclului de afaceri sau a Marii Depresiuni. Ar trebui subliniat faptul că teoria keynesiană nu s-a impus printr-o dezbatere atentă, soldată cu respingerea argumentată a poziției austriece; dimpotrivă, așa după cum se întâmplă adesea în istoria științelor sociale, keynesismul a devenit pur și simplu noua modă a zilei, iar teoria austriacă nu a fost respinsă, ci doar ignorată și uitată.

Vreme de patruzeci de ani, teoria austriacă a supraviețuit neregretată, neonorată și nesocotită de cea mai mare parte a lumii economice: doar Mises (la New York University) și Hayek (la Chicago), secondați de câțiva discipoli, mai aderau încă la ea. Nu este, cu siguranță, un accident că actuala renaștere a teoriei economice austriece a coincis cu fenomenul stagflației și, ca urmare, cu zdruncinarea paradigmei keynesiene în văzul tuturor.

În 1974, după multe zeci de ani, la Royalton College, în Vermont, s-a desfășurat prima conferință a reprezentanților Școlii Austriece. Mai târziu, în cursul aceluiași an, lumea economică a fost uimită de acordarea premiului Nobel lui F. A. Hayek. De atunci, o remarcabilă serie de conferințe „austriece” s-a desfășurat la University of Hartford, la Windsor Castle, în Anglia, și la New York University, chiar Hicks și Lerner dând semne, cel puțin parțiale, de revenire la poziția lor de odinioară, îndelung neglijată. Conferințe regionale s-au desfășurat pe Coasta de Est, pe cea de Vest, în Vestul Mijlociu și sud-vestul SUA. Acum, economiștii austrieci publică din nou cărți. Poate și mai important, au apărut studenți și tineri profesori extrem de capabili, devotați Școlii Austriece, care, fără îndoială, vor contribui din plin la dezvoltarea ei în viitor.

Banii și inflația

Ce are, așadar, de spus această teorie austriacă renăscută despre problema noastră[2]? Primul lucru care trebuie evidențiat este că inflația nu este o prezență ineluctabilă în economie, nici condiția necesară a dezvoltării unei lumi înfloritoare. În cea mai mare parte a secolului al XIX-lea (în afara anilor războiului din 1812 și ai Războiului Civil), în SUA prețurile erau în scădere, deși economia americană era în plină creștere și industrializare. Prețurile în scădere nu atenuau cu nimic prosperitatea afacerilor și a economiei.

Așadar, prețurile în scădere indică, de bună seamă, funcționarea normală a unei economii de piață aflate în creștere. Cum se face, atunci, că tocmai ideea de prețuri aflate în perpetuă scădere contravine în așa măsură experienței noastre, încât pare să deschidă o lume ireală, de vis? De ce, de la cel de al doilea război mondial încoace, prețurile au crescut încontinuu, ba chiar rapid, atât în Statele Unite, cât și în întreaga lume? Mai înainte, prețurile crescuseră brusc în timpul primului și celui de al doilea război mondial; între cele două războaie mondiale, prețurile au înregistrat o scădere ușoară, în ciuda marelui boom din anii ’20, iar în timpul Marii Crize din anii ’30 au căzut abrupt. Pe scurt, cu excepția unor experiențe rău prevestitoare de război, ideea inflației ca normalitate, în timp de pace, nu a apărut decât după cel de al doilea război mondial.

Explicația cea mai răspândită a inflației este că afaceriștii cei lacomi sporesc fără scrupule prețurile, cu scopul de a-și mări profiturile. Dar, în mod sigur, coeficientul de „lăcomie” afaceristă nu a făcut un mare salt înainte după al doilea război mondial. Nu erau oare afaceriștii la fel de „lacomi” din secolul al XIX-lea și până în 1941? Așadar, de ce nu exista și atunci o tendință inflaționistă? Iar dacă oamenii de afaceri sunt atât de avari, încât să salte prețurile cu 10% pe an, oare de ce se opresc aici? De ce mai așteaptă? De ce nu sporesc de pe acum prețurile cu 50%, de ce nu le dublează sau triplează imediat? Ce-i oprește?

Un defect similar dovedește netemeinicia unei alte explicații larg răspândite a inflației: anume că sindicatele impun creșteri ale salariilor, și astfel îi silesc pe oamenii de afaceri să ridice prețurile. Făcând abstracție de faptul că inflația apăruse deja în Roma Antică, mult înaine ca sindicatele să-și facă intrarea în scenă, și de lipsa probelor care să confirme că salariile sindicaliștilor ar crește mai repede decât cele ale nesindicaliștilor, sau că prețurile produselor fabricate de sindicaliști ar crește mai repede decât cele ale produselor fabricate de nesindicaliști, apare o întrebare similară: de ce firmele nu-și sporesc prețurile oricum? Cum se face că ele își permit să ridice prețurile cu o anumită sumă, dar nu cu mai mult? Dacă sindicatele sunt atât de puternice, și oamenii de afaceri atât de grăbiți să le satisfacă revendicările, de ce nu cresc salariile și prețurile cu 50% sau cu 100% pe an? Ce-i oprește?

Acum câțiva ani o campanie publicitară TV de inspirație guvernamentală s-a apropiat ceva mai mult de realitate: vinovați de inflație erau consumatorii, care, îmboldiți de năravuri „porcești”, mănâncă și cheltuiesc prea mult. Avem, aici, cel puțin începutul unei explicații a fenomenului care oprește firmele și sindicatele să ceară prețuri încă și mai mari: consumatorii nu le-ar plăti. Prețul cafelei a crescut vertiginos acum câțiva ani; ca urmare a rezistenței consumatorilor — într-o anumită măsură din cauza unui „boicot” fulgerător – dar, mai important, din cauza unei modificări a obiceiurilor de consum, care se îndreptau acum spre substitute mai ieftine. Prin urmare, o stavilă în calea inflației este cererea limitată de consum.

Dar aceasta împinge problema cu un pas înapoi. Într-adevăr, dacă cererea, după cum pare logic, este limitată la orice moment dat, cum se face că ea continuă totuși să crescă de la un an la altul, validând și permițând creșteri de prețuri și de salarii? Și dacă poate crește cu 10%, ce o reține să crească cu 50%? Pe scurt, ce permite cererii de consum să crească încontinuu, an de an, oprind-o, totuși, de a crește mai mult decât o face?

Pentru a putea continua această anchetă trebuie să analizăm sensul termenului „preț”. Ce anume este un preț? Prețul oricărei cantități date dintr-un produs este suma de bani pe care cumpărătorul trebuie să o cheltuiască pentru a și-o achiziționa. Pe scurt, dacă cineva trebuie să cheltuiască 7$ pe zece pâini, atunci „prețul” acestor zece pâini este de 7$ sau, din moment ce în mod uzual exprimăm prețul unitar pe produs, prețul pâinii este de 70 de cenți bucata. Deci există două părți angajate în acest schimb: cumpărătorul cu banii și vânzătorul cu pâinea. Este esențial faptul că prețul curent, de pe piață, este generat de interacțiunea dintre ambele părți. Cu alte cuvinte, dacă pe piață apare mai multă pâine, prețul pâinii va scădea (oferta mărită micșorează prețul); în timp ce, pe de altă parte, dacă cumpărătorii de pâine au mai mulți bani în portofelele lor, prețul pâinii se va ridica (creșterea cererii mărește prețul).

Am găsit acum elementul crucial care limitează și ține în frâu volumul cererii de consum și implicit prețurile: suma de bani aflată în posesia consumatorilor. Dacă suma de bani din buzunarele acestora crește cu 20%, atunci marja care limitează cererea lor crește cu 20% și, celelalte lucruri rămânând neschimbate, prețurile vor tinde, de asemenea, să crească cu 20%. Am identificat, astfel, factorul cheie care limitează inflația: cantitatea sau oferta de bani.

Dacă analizăm ansamblul prețurilor din întreaga economie, atunci factorul crucial este cantitatea sau oferta totală de bani din întreaga economie. De fapt, importanța ofertei de bani pentru analizarea inflației ține de faptul că permite extinderea modului nostru de abordare a piețelor de pâine și de cafea la întreaga economie. Într-adevăr, variația tuturor prețurilor specifice este determinată în sens opus de variația ofertei și în același sens de variația cererii pentru bunul respectiv. Dar, în economia noastră, aflată încă în creștere, ofertele de bunuri, în general, sporesc an de an. De aceea, cât privește latura ofertei din ecuația cererii și a ofertei, majoritatea prețurilor ar trebui să scadă, iar noi ar trebui să constatăm, în acest moment, o scădere continuă a prețurilor, în stilul secolului al XIX-lea (o „deflație”). Dacă inflația cronică s-ar datora ofertei, atunci oferta totală de bunuri ar fi, în mod necesar, în scădere, determinând astfel creșterea prețurilor. Dar din moment ce oferta de bunuri este, evident, în creștere, sursa inflației trebuie să se afle de partea cererii – iar factorul dominant care afectează latura cererii este, după cum am văzut, oferta totală de bani.

Într-adevăr, dacă cercetăm trecutul și prezentul lumii, observăm că oferta de bani s-a mărit necontenit, într-un ritm rapid. Ea a crescut și în secolul al XIX-lea, dar într-un ritm mai lent, mult mai lent decât creșterea ofertei de bunuri și servicii; dar, de la al doilea război mondial încoace, creșterea ofertei de bani – în SUA și în alte țări ale lumi – a fost mult mai rapidă decât cea a ofertei de bunuri. De aici, inflația.

Problema crucială devine atunci: cine sau ce controlează oferta de bani, sporindu-i necontenit volumul, mai ales în ultimele zeci de ani? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să vedem mai întâi cum apar banii în economia de piață. Inițial, banii apar pe piață pe măsură ce indivizii încep să aleagă una sau mai multe mărfuri folositoare pentru a le întrebuința ca bani: cei mai buni bani-marfă sunt aceia care au o cerere mare; care au o valoare mare pe unitatea de greutate; care sunt durabili, astfel încât să poată fi păstrați mult timp în depozite; mobili, astfel încât să poată fi transportați cu ușurință dintr-un loc într-altul; ușor de recunoscut; și care sunt ușor de divizat în părți mai mici, fără să-și piardă din valoare. De-a lungul secolelor, diferite societăți și piețe au ales un mare număr de mărfuri drept bani: de la sare, zahăr, scoici de kauri, vite și tutun, până la țigări în lagărele de prizonieri din cel de al doilea război mondial. Dar, de-a lungul tuturor acestor secole, două mărfuri au câștigat întotdeauna, atunci când au fost disponibile, în competiția pentru funcția monetară: aurul și argintul.

Metalele au circulat dintotdeauna în anumite unități de greutate – o tonă de fier, o livră de cupru, etc. – iar prețurile lor au fost calculate în termenii acestor unități de măsură. Aurul și argintul nu fac excepție. Oricare dintre unitățile monetare moderne a apărut ca unitate de greutate a aurului sau a argintului. Astfel, moneda britanică, „lira sterlină” (pound sterling), se cheamă astfel pentru că inițial însemna pur și simplu o livră de argint (one pound of silver). (Pentru a vedea cum a pierdut lira din valoare în secolele ce au urmat, să notăm că lira sterlină valorează astăzi, pe piață, două cincimi dintr-o uncie de argint[3]. Acesta este efectul inflației britanice – al devalorizării lirei sterline.) „Dolarul” a fost la origine o monedă din Boemia, constând dintr-o uncie de argint. Mai târziu, dolarul a ajuns să fie definit ca a douăzecea parte dintr-o uncie de aur.

Când o societate sau o țară ajunge să adopte o anumită marfă drept bani, și unitatea de măsură a greutății acesteia devine astfel unitatea monetară – unitatea de efectuare a calculelor economice în viața de zi cu zi – atunci se spune că acea țară folosește marfa respectivă drept „etalon” monetar. Cum piețele au selectat în mod universal aurul și argintul ca fiind cele mai bune etaloane monetare, ori de câte ori sunt disponibile, tendința naturală a acestor economii este de a se alinia la etalonul aur sau argint. În acest caz, oferta de aur este determinată de forțele pieței, de condițiile tehnologice ale ofertei, de prețurile altor bunuri, etc.

Încă de la începutul adoptării de către piață a aurului și argintului ca bani, statul a încercat să preia controlul mecanismului ofertei de bani în societate.Ar trebui să fie evident de ce dorește statul să facă aceasta: deoarece ar însemna preluarea de la piață a controlului asupra ofertei de bani și încredințarea acestuia grupului de oameni însărcinați cu conducerea aparatului de stat. De ce vor aceștia din urmă să procedeze astfel este clar: avem aici o alternativă de impozitare la metoda prelevărilor nemijlocite, pe care victimele acestei metode o consideră întotdeauna oneroasă.

Dar iată că acum stăpânii statului pot ușor să-și creeze și să cheltuiască propria lor monedă, sau să o împrumute aliaților lor preferați. Nimic din toate acestea nu era ușor de realizat până la descoperirea artei tipăritului; mai apoi, statul a pus la cale schimbarea definiției „dolarului”, „lirei”, „mărcii”, etc., din unități de greutate ale aurului sau argintului în simple nume ale unor bucăți de hârtie tipărite de către guvernul central. Guvernul respectiv putea, de acum, să le tipărească pe acestea fără nici un cost, practic ad libitum, și să le cheltuiască sau să le dea cu împrumut după cum îi poftea inima. A fost nevoie de secole pentru ca această complexă mutație să se înfăptuiască, dar astăzi stocul monetar și emiterea banilor, în fiecare țară, se află în întregime la discreția fiecărui guvern central în parte. Consecințele sunt din ce în ce mai vizibile, peste tot în jurul nostru.

Gândiți-vă la ce s-ar întâmpla dacă guvernul s-ar adresa unui grup de oameni – să zicem familia Jones – spunându-le: „Iată, vă dăm puterea absolută și nelimitată de a tipări dolar și de a hotărî numărul dolarilor aflați în circulație. Și veți avea o putere de monopol absolut: oricine altcineva îndrăznește să folosească această putere va fi întemnițat pentru lung, lung timp ca un falsificator diabolic și subversiv. Sperăm că veți folosi în mod înțelept această putere”. Putem prezice relativ ușor ce va face familia Jones cu această nou căpătată putere. La început își va folosi puterea încetișor și cu atenție pentru a-și plăti datoriile, poate și pentru a-și cumpăra câteva lucruri deosebit de râvnite; dar apoi, obișnuindu-se cu amețitorul vin al puterii de a tipări propria lor monedă, vor începe s-o folosească din plin, cumpărându-și articole de lux, gratulându-și prietenii, etc. Rezultatul va fi o creștere continuă, și chiar accelerată, a ofertei de bani și, de aici, o inflație continuă și accelerată.

Dar aceasta este exact ceea ce au făcut și guvernele – toate guvernele. Doar că, în loc să acorde monopolul puterii de a falsifica familiei Jones, sau altei familii, guvernul și l-a „acordat” lui însuși. Exact așa cum statul își acordă pentru sine monopolul puterii asupra răpirii legalizate și îl numește recrutare, cum el a obținut monopolul asupra jafului legalizat numindu-l impozitare, tot astfel el a obținut monopolul puterii de a falsifica banii, numindu-l creștere a ofertei de dolari (sau de franci, de mărci, etc). În locul unui etalon aur, în locul unei monede care apare pe piața liberă și a cărei ofertă este determinată de aceasta, trăim acum supuși unui regim de etalon-hârtie discreționar. Adică dolarul, francul, etc., nu sunt decât simple bucăți de hârtie cu numele respective tipărite pe ele, emise după voie de guvernul central – de aparatul de stat.

Mai mult, întrucât interesul falsificatorilor este să tipărească cât mai mulți bani cu putință fără să fie pedepsiți, tot asfel statul va tipări atâția bani, cât să nu-și pericliteze poziția, așa cum își utilizează și puterea de a impozita: pentru a extrage cât mai mulți bani cu putință, fără a da naștere prea multor strigăte de protest.

Controlul guvernamental asupra ofertei de bani este, așadar, inerent inflaționist, din aceleași motive pentru care orice sistem în care un grup de oameni obține controlul asupra tipăririi de bani este negreșit inflaționist.

Sistemul Rezervelor Federale și sistemul bancar cu rezerve fracționare

Dar inflaționarea prin simplă tipărire de bani este, astăzi, o metodă depășită. În primul rând este prea transparentă; cu o mulțime de bancnote de valoare nominală ridicată fluctuând în jur, publicului i-ar putea veni ideea supărătoare că motivul inflației este tipărirea tuturor banilor de către guvern – și guvernul ar putea fi lipsit de această putere. De aceea, guvernele au ticluit un mijloc mult mai complex și mai sofisticat și mult mai puțin vizibil, pentru a face același lucru: a orchestra creșteri ale ofertei monetare, spre a-și atribui mai mulți bani pentru cheltuială și pentru subvenționarea grupurilor politice favorite. Ideea este următoarea: în loc de a forța tipărirea de bani, se rețin dolarii, mărcile sau francii de hârtie ca bază monetară („legal tender”), apoi se construiește deasupra acestora o piramidă inversată, alcătuită din misterioasa și invizibila, dar nu mai puțin potenta „monedă scripturală” („checkbook money”), adică din depozite bancare rambursabile la cerere. Rezultatul este un motor inflaționist controlat de guvern, pe care nimeni în afară de bancheri, economiști și gestionarii băncilor centrale nu-l înțelege – ceea ce se urmărește, de fapt, în mod deliberat.

Pentru început, trebuie subliniat că întregul sistem comercial-bancar, din Statele Unite sau de aiurea, se află sub controlul total al guvernului central – un control pe care băncile îl consideră binevenit, deoarece le permite să creeze bani. Băncile se află sub controlul complet al băncii centrale – o instituție guvernamentală – un control care se întemeiază, în mare parte, pe monopolul coercitiv al băncii centrale asupra tipăririi de bani. În Statele Unite, Sistemul Rezervelor Federale (The Federal Reserve System) îndeplinește această funcție de bancă centrală. În Statele Unite, Sistemul Rezervelor Federale[4] (The Federal Reserve System) îndeplinește această funcție de bancă centrală. Sistemul Rezervelor Federale (Fed) permite deci băncilor comerciale să construiască o piramidă inversată de depozite bancare la cerere (bani scripturali) pe baza propriilor lor „rezerve” (depozite la Fed), multiplicându-le într-un raport aproximativ de 6:1 (în 1978). Cu alte cuvinte, dacă rezervele bancare la Fed cresc cu un miliard de dolari, atunci băncile au posibilitatea de a-și expanda piramidal depozitele — și chiar o fac — până la 6 miliarde de dolari, adică băncile creează bani noi în valoare de 6 miliarde de dolari.

De ce constituie depozitele bancare la cerere cea mai mare parte a ofertei monetare? Oficial, ele nu sunt bani sau mijloace legale de efectuare a plăților, de felul bancnotelor Fed. Dar ele constituie o promisiune a băncii respective de a-și rambursa depozitele la cerere în bani gheață (bilete Fed), oricând va dori deținătorul depozitului (proprietarul „contului curent”). Problema, bineînțeles, este că băncile nu au acești bani; și nici nu îi pot avea, de vreme ce datoriile lor sunt de 6 ori mai mari decât rezervele de care dispun, în conturile lor curente de la Fed. Publicul, pe de altă parte, este ademenit să se încreadă în bănci de penumbra de soliditate și de sanctitate aruncată asupra lor de Sistemul Rezervelor Federale. Într-adevăr, Fed poate acoperi deficitele băncilor aflate în dificultate – și chiar o face. Dacă publicul ar înțelege procesul și s-ar abate ca o furtună asupra băncilor, cerându-și banii, Fed ar putea, cât ai clipi, dacă ar vrea, să tipărească întotdeauna suficienți bani pentru a scoate băncile din impas.

Fed controlează, așadar, rata inflației monetare prin ajustarea multiplicatorului (6:1), care limitează crearea banilor de către bănci, sau, și mai important, prin determinarea volumului total al rezervelor bancare. Cu alte cuvinte, dacă Fed dorește să sporească oferta totală de bani cu 6 miliarde de dolari, în loc să tipărească efectiv cele 6 miliarde, este suficient să sporească rezervele bancare cu 1 miliard de dolari și să lase apoi pe seama băncilor crearea celor 6 miliarde de dolari noi, în bani scripturali. Publicul, între timp, este ținut în ignoranță cu privire la acest proces și la semnificația lui.

Cum creează băncile depozite noi? Pur și simplu oferindu-le cu împrumut în procesul de sporire a masei monetare. Să presupunem, de exemplu, că băncile primesc noi rezerve în valoare de 1 miliard de dolari; băncile vor da credite în valoare de 6 miliarde de dolari și vor crea noile depozite în procesul de acordare a acestor noi credite. Pe scurt, când băncile comerciale împrumută bani unui individ, unei firme sau guvernului, ele nu reîmprumută bani deja existenți, pe care publicul i-a economisit din greu și i-a depus în seifurile lor – așa cum crede, de obicei, publicul. Ele împrumută noile depozite la cerere care au fost create cu ocazia efectuării împrumutului – și acestea sunt limitate doar de „rezerva obligatorie”, de raportul maxim obligatoriu al depozitelor față de rezerve (de ex. 6:1). Așadar, în definitiv, ele nu tipăresc dolari de hârtie și nici nu sapă după aur; ele emit, pur și simplu, depozite sau creanțe „scripturale” asupra lor însele, rambursabile la cerere — creanțe pe care nici cu rugăciuni nu ar putea să le onoreze, dacă publicul s-ar ridica deodată, în întregime, și ar cere efectiv rambursarea tuturor conturilor sale în bani gheață.

Dar cum reușește Fed să determine (aproape întotdeauna, să sporească) rezervele totale ale băncilor comerciale? El le poate împrumuta rezerve băncilor – și chiar o face, la o rată artificial de mică a dobânzilor („rata de scont”). Totuși, băncilor nu le place să fie îndatorate din greu Fed-ului, și astfel creditele totale acordate de Fed băncilor nu sunt niciodată foarte mari. Metoda de departe cea mai importantă prin care Fed determină rezervele totale este metoda achizițiilor „open market”, puțin cunoscută sau înțeleasă de public. Așadar, o bancă din cadrul Fed cumpără pur și simplu un activ de pe piața deschisă. Practic nu contează ce fel de activ cumpără banca Fed. De exemplu, ar putea fi vorba de un minicalculator de 20 de dolari. Să presupunem că Fed cumpără un calculator de buzunar de la XYZ Electronics pentru 20 de dolari. Astfel, Fed achiziționează un calculator; dar ceea ce este important, din punctul nostru de vedere, este că XYZ Electronics obține un cec de 20 de dolari de la o bancă Fed. Dar Fed nu deschide conturi curente pentru persoane fizice private, ci doar pentru bănci și pentru guvernul federal însuși. XYZ Electronics, din această cauză, poate să facă doar un singur lucru cu cecul său de 20 de dolari: să-l depoziteze la banca ale cărei servicii le utilizează în mod curent, să zicem Acme Bank. În acest moment, o altă tranzacție se desfășoară: XYZ obține o creștere de 20 de dolari în contul său curent, în „depozitul său la cerere”. În schimb, Acme Bank obține un cec, emis asupra ei însăși de o bancă din cadrul Fed.

Așadar, primul lucru care s-a petrecut este că suma totală de bani în posesia lui XYZ a crescut cu 20 de dolari – recenta creștere din contul de la Acme Bank – și nici un alt stoc de bani în posesia altcuiva nu s-a modificat. Deci, la sfârșitul acestei faze inițiale – faza I – oferta de bani a crescut cu 20 de dolari, exact atât cât a plătit Fed pe activul cumpărat. Dacă întreabă cineva de unde a luat Fed cei 20 de dolari ca să cumpere calculatorul, iată răspunsul: a creat 20 de dolari din nimic, prin simpla scriere a unui cec asupra lui însuși. Nimeni, nici Fed, nici altcineva nu deținea cei 20 de dolari înainte ca ei să fie creați, în procesul cheltuirii lor de către Fed.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Într-adevăr, acum, Acme Bank, spre deliciul ei, se găsește în posesia unui cec emis de Fed. Ea dă fuga la Fed, depozitează cecul și obține o creștere cu 20 de dolari a rezervelor sale, adică a „depozitelor sale la cerere de la Fed”. Acum că sistemul bancar a realizat o creștere de 20 de dolari, el poate expanda creditul – și chiar o face, adică creează mai multe depozite la cerere sub forma împrumuturilor către firme (sau către consumatori ori guvern), până la o creștere totală în monedă scripturală de 120 de dolari. La sfârșitul fazei a II-a avem, așadar, o creștere cu 20 de dolari a rezervelor bancare, generate de cumpărarea de către Fed a unui calculator pentru aceeași sumă, o creștere de 120 de dolari în depozitele bancare la cerere și o creștere cu 100 de dolari în împrumuturile bancare către firmele de afaceri sau către alți actori economici. Oferta totală de bani a crescut cu 120 de dolari, dintre care 100 au fost creați de bănci în cursul creditării cu bani scripturali către firme și 20 au fost creați de Fed, prin cumpărarea calculatorului.

În practică, bineînțeles că Fed nu-și pierde timpul cumpărând active la întâmplare. Achizițiile sale de active, pentru a inflaționa economia, sunt atât de mari, încât el trebuie să decidă asupra unui activ precis, cu un grad de lichiditate mare. Concret, aceasta înseamnă cumpărarea de obligațiuni ale guvernului SUA și alte active financiare ale acestuia. Piața obligațiunilor guvernamentale SUA este imensă și extrem de lichidă, iar Fed nu mai este nevoit să intre în conflictele politice pe care le-ar implica alegerea spre cumpărare a unor acțiuni sau obligațiuni private. Acest proces are, în plus, pentru guvern, consecința fericită de a ajuta la susținerea titlurilor guvernamentale pe piață și la menținerea prețurilor obligațiunilor guvernamentale la un nivel ridicat.

Să presupunem totuși că vreo bancă, poate sub presiunea deponenților săi, va fi nevoită să-și transforme în bani gheață o parte din rezervele sale din conturile curente, pentru a obține monedă propriu-zisă. Ce se va întâmpla atunci cu Fed, din moment ce a creat, prin cecurile sale, noi depozite bancare din nimic? Nu va fi el nevoit să dea faliment sau ceva similar? Nu, pentru că Fed deține un monopol asupra tipăririi de bani gheață, deci ar putea restitui depozitele sale la cerere prin tipărirea oricâtor bancnote ale Rezervei Federale ar fi necesare – și, la nevoie, așa ar proceda. Pe scurt, dacă o bancă vine la Fed și cere 20 de dolari bani gheață în schimbul rezervelor sale – sau chiar dacă cere 20 de milioane de dolari – tot ce ar avea de făcut Fed ar fi să tipărească suma cu pricina și s-o plătească. După cum putem vedea, capacitatea de a-și tipări proprii bani plasează Fed într-o poziție unică, de invidiat.

Iată, așadar, în sfârșit, cheia misterului procesului inflaționist modern. Este un proces de continuă expandare a ofertei de bani, prin continua cumpărare de către Fed a titlurilor de valoare guvernamentale pe piața deschisă. Dacă Fed dorește să sporească oferta de bani cu 6 miliarde de dolari, el va cumpăra titluri de valoare guvernamentale pe piața deschisă până la un total de 1 miliard de dolari (dacă multiplicatorul banilor — depozite la cerere/rezerve – este de 6:1), iar scopul va fi atins în mod rapid. De fapt, săptămână de săptămână, chiar în vreme ce sunt citite aceste rânduri, Fed operează pe piața deschisă de la New York, cumpărând orișice volum de obligațiuni guvernamentale asupra căruia s-a decis, și astfel își aduce contribuția la determinarea volumului inflației monetare.

Istoria monetară a acestui secol a fost una de repetate relaxări ale constrângerilor impuse asupra propensiunii statului de a inflaționa, de îndepărtare una după alta a tuturor frânelor, astfel încât, astăzi, guvernul este în măsură să inflaționeze oferta de bani și, în consecință, prețurile, după plac. În 1913, Sistemul Rezervelor Federale a fost creat pentru a permite acestui sofisticat proces de expansiune piramidală să se desfășoare. Noul aranjament făcea cu putință o mare creștere a ofertei monetare și sporul de inflație necesar pentru a acoperi cheltuielile militare din primul război mondial. În 1933, un alt pas fatal a fost făcut: guvernul Statelor Unite a pus capăt utilizării, în această țară, a etalonului-aur; cu alte cuvinte, dolarii, deși încă definiți legal în termenii unei greutăți în aur, nu mai erau convertibili în aur. Pe scurt, înainte de 1933, exista o importantă restricție în calea capacității Fed de a inflaționa și de a expanda oferta de bani: bancnotele Sistemului Rezervelor Federale erau ele însele plătibile în cantitatea echivalentă de aur.

Există, bineînțeles, o diferență crucială între aur și bancnotele Sistemului Federal de Rezerve. Guvernul nu poate crea aur nou după plac. Aurul trebuie să fie extras, printr-un proces costisitor, din pământ. Dar bancnotele Sistemului Rezervelor Federale pot fi emise după voie, practic fără nici un cost în resurse. În 1933, guvernul Statelor Unite a îndepărtat bariera aurului din calea potențialului său inflaționist, prin trecerea la bani discreționari: însuși dolarul de hârtie devenea etalon monetar, iar guvernul, furnizorul monopolist al dolarilor. În America, abandonarea etalonului-aur a fost măsura care a pavat drumul către puternica inflație a banilor și a prețurilor, survenită în timpul și după cel de al doilea război mondial.

Dar mai exista încă o muscă în frișca inflaționistă, o constrângere rămasă în calea propensiunii guvernului SUA către inflație. Deși Statele Unite renunțaseră la aur în interior, ele erau încă angajate să convertească în aur toți dolarii de hârtie (și, în ultimă instanță, dolarii scripturali ai băncilor) deținuți de guvernele străine, dacă acestea ar fi dorit-o. Pe scurt, ne aflam încă sub incidența unei forme ciuntite și adulterate a etalonului-aur, pe plan internațional. Astfel, pe măsură ce Statele Unite măreau oferta de bani și prețurile, în anii ’50 și ’60, dolarii și creanțele asupra lor (hârtie și monedă scripturală) se acumulau în mâinile guvernelor europene. După o mulțime de matrapazlâcuri economice și de șantaje politice pentru a convinge guvernele străine să nu-și exercite dreptul de a converti dolarii în aur, în august 1971, Statele Unite au declarat faliment național prin repudierea obligațiilor contractuale solemn acceptate în prealabil, „închizând fereastra aurului”. Nu este o coincidență că azvârlirea, în acest mod, a ultimului vestigiu al restricțiilor impuse de aur asupra guvernelor lumii a fost urmată de inflația cu două cifre din 1973-1974 din SUA și de o inflație similară în restul lumii.

Am explicat, până aici, inflația cronică și pe cale de agravare de care suferă lumea contemporană și Statele Unite: ea este produsul nefericit al procesului, consumat în acest secol, de transformare treptată a banilor standard din aur în hârtie guvernamentală și al dezvoltării sistemelor bancare centralizate, ca mecanisme de expandare piramidală a banilor scripturali, pe baza monedei de hârtie inflaționiste. Aceste două evoluții interdependente converg și se reduc la însușirea de către guvern a controlului asupra ofertei monetare.

Deși am explicat problema inflației, nu am examinat încă problema ciclului de afaceri, a recesiunilor și a recesiunilor inflaționiste (sau a stagflației). Cum se explică ciclul de afaceri și noul fenomen misterios al stagflației?

Creditul bancar și ciclul de afaceri

Ciclul de afaceri a apărut în lumea occidentală în ultima parte a secolului al XVIII-lea. Era un fenomen ciudat, deoarece părea să nu aibă nici un motiv. Într-adevăr, el nu existase înainte. Ciclul de afaceri consta dintr-o serie de „explozii” (booms) și prăbușiri (busts) economice, care apăreau regulat (chiar dacă nu strict periodic) din perioade de inflație, marcate prin creșterea activității economice, un spor de ocupare al forței de muncă și creșteri ale prețurilor, urmate de recesiuni sau depresiuni abrupte, marcate prin declinul activității economice, creșterea șomajului și scăderi ale prețurilor; și apoi, după o astfel de perioadă de recesiune, se producea o revenire economică și începea din nou o fază de boom.

A priori, nu există nici un motiv să ne așteptăm ca activitatea economică să urmeze acest model ciclic. Bineînțeles, vor exista valuri ciclice în anumite tipuri specifice de activitate; astfel, lăcusta de 7 ani va cauza un ciclu de 7 ani în activitățile de combatere a lăcustelor, în producția de echipamente și de sprayuri antilăcustă, etc. Dar nu există nici un motiv să ne așteptăm la cicluri de tip boom-bust la scara întregii economii. În fapt, avem motive să ne așteptăm la un scenariu diametral opus; într-adevăr, de obicei, piața liberă funcționează lin și eficient și, mai ales, fără concentrări masive de erori, ca acelea care devin evidente când boom-ul se transformă brusc în recesiune, determinând pierderi severe. Și, într-adevăr, înainte de sfârșitul secolului al XVIII-lea, nu existau astfel de cicluri globale. În general, afacerile se desfășurau lin și uniform, până când intervenea o tulburare bruscă: o lipsă acută a grâului putea determina un colaps economic într-o țară agricolă; confiscarea de către rege a celei mai mari părți a banilor din mâinile finanțiștilor era urmată de o depresiune bruscă; un război distrugea rețelele comerciale. În toate aceste cazuri exista o lovitură specifică dată comerțului de către o cauză singulară, ușor de identificat, fără a mai fi nevoie de a căuta explicații suplimentare.

Care este cauza, așadar, a noului fenomen al ciclului de afaceri? S-a observat că ciclul apărea în zonele cele mai avansate economic din fiecare țară: în orașele port, în zonele ce făceau comerț cu centrele de producție cele mai avansate din lume. În Europa de Vest au început să se manifeste, în această perioadă, la o scară semnificativă, două fenomene diferite și extrem de importante, exact în cele mai avansate centre de producție și de comerț: industrializarea și activitatea băncilor comerciale. Activitatea băncilor comerciale era genul de activitate bancară cu „rezerve fracționare” analizată anterior, prima bancă centrală din lume fiind Banca Angliei, care a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, la Londra. Pînă în secolul al XIX-lea, în noua disciplină a economiei și printre scriitorii și comentatorii financiari, au început să se contureze două tipuri de teorii în încercarea de a explica noul și nedoritul fenomen al ciclului: cele care aruncau vina pe existența industriei și cele concentrate asupra sistemului bancar. Prima, în esență, socotea că responsabilitatea pentru ciclul de afaceri este înstructurată adânc în însuși principiul de funcționare al economiei libere de piață – și era ușor pentru astfel de economiști să ceară fie abolirea pieței (e.g., Karl Marx), fie controlul și reglementarea sa drastică de către guvern cu scopul de a netezi ciclul (e.g., Lordul Keynes). Pe de altă parte, acei economiști care vedeau defectul ca fiind al sistemului bancar cu rezerve fracționare, învinuiau o zonă aflată în afara economiei de piață – banii și activitățile bancare – pe care nici măcar liberalismul clasic englez nu aspirase vreodată să le scoată de sub controlul strâns al guvernului. Chiar și în secolul al XIX-lea, așadar, învinuirea băncilor însemna, în esență, învinuirea guvernului pentru ciclul de tip boom-bust.

Nu putem intra aici în detalii asupra numeroaselor greșeli ale școlilor de gândire ce învinuiau economia de piață pentru cicluri; este suficient să spunem că aceste teorii nu pot explica creșterea prețurilor în perioada de boom și nici scăderea acestora în perioada de recesiune, sau concentrările masive de erori, ce apar brusc sub forma unor pierderi severe, atunci când boom-ul se transformă în recesiune.

Primii economiști ce au dezvoltat o teorie a ciclului centrată asupra banilor și a sistemului bancar au fost David Ricardo, economistul clasic englez de la începutul secolului al XIX-lea, și discipolii săi, care au dezvoltat „teoria monetară” a ciclului de afaceri[5]. Teoria ricardiană suna cam așa: băncile cu rezerve fracționare, dirijate și controlate de guvern și de banca centrală a acestuia, expandează creditele. Pe măsură ce creditul se expandează piramidal pe baza banilor de hârtie și a aurului, oferta de bani (sub forma depozitelor bancare sau, în acea perioadă istorică, a bancnotelor) se mărea. Expansiunea ofertei de bani sporește prețurile și pune în mișcare boom-ul inflaționist. Pe măsură ce boom-ul continuă, alimentat de piramida de bancnote și depozite sprijinită pe aur, prețurile interne cresc și ele. Dar aceasta înseamnă că prețurile interne vor fi din ce în ce mai mari față de prețurile bunurilor importate, astfel încât importurile vor crește, iar exporturile către țările străine vor scădea. Va apărea și se va amplifica un deficit în balanța de plăți, care va trebui plătit cu aur, ce se va scurge din țara inflaționistă către țările cu monedă forte. Pe măsură ce aurul se scurge în afara țării, piramida bancară și monetară, aflată în plină expansiune, va deveni din ce în ce mai greu de susținut, iar băncile se vor găsi ele însele într-un pericol mereu crescând de a da faliment. În cele din urmă, guvernul și băncile vor trebui să-și oprească expansiunile și, pentru a se salva, băncile vor fi nevoite să-și restrângă împrumuturile bancare și moneda scripturală.

Trecerea bruscă de la expansiunea creditului bancar la contracția acestuia inversează imaginea economică, iar boom-ul este urmat rapid de recesiune. Băncile trebuie să-și retragă coarnele, iar activitatea economică și comercială suferă, pe măsură ce presiunea pentru plata și reducerea datoriilor crește. Scăderea ofertei de bani, la rândul ei, duce la o scădere generală a prețurilor („deflație”). Faza recesiunii sau depresiunea a sosit. Dar, pe măsură ce oferta de bani și prețurile scad, bunurile autohtone devin din nou competitive în fața bunurilor străine și balanța de plăți se inversează, surplusul înlocuind deficitul. Aurul se întoarce în țară și, cum depozitele și notele bancare se contractă pe o bază de aur în expansiune, situația băncilor devine mult mai bună, și restabilirea economică începe.

Teoria ricardiană avea câteva caracteristici notabile: ea explica comportamentul prețurilor concentrându-se asupra schimbărilor în oferta de bani a băncilor (care, într-adevăr, crescuse de fiecare dată în perioadele de boom și scăzuse în perioadele de recesiune). De asemenea, ea oferea o explicație a comportamentului balanței de plăți. Mai mult, ea lega boom-ul de recesiune, astfel încât recesiunea era văzută ca o consecință a boom-ului precedent. Și nu numai o consecință, ci și mijlocul salutar de ajustare a economiei în fața intervenției nechibzuite ce declanșase boom-ul inflaționar.

Pe scurt, pentru prima dată, recesiunea nu era văzută nici ca o pedeapsă ivită din iad, nici ca o catastrofă endogenă, generată de modul de funcționare internă a unei economii de piață industrializate. Ricardienii realizau că răul cel mare era boom-ul inflaționist inițial, cauzat de intervenția guvernului în sistemul bancar și monetar și că recesiunea, oricât de neplăcute ar fi simptomele ei, este, în realitate, procesul necesar de ajustare, prin care efectele nocive ale boom-ului intervenționist se elimină și dispar din sistemul economic. Depresiunea este procesul prin care economia de piață se adaptează, aruncă de-o parte excesele și distorsiunile boom-ului inflaționist și restabilește o situație economică sănătoasă. Depresiunea este reacția neplăcută, dar necesară, la distorsiunile și excesele boom-ului anterior.

Atunci de ce reapare întotdeauna ciclul economic? De ce începe următorul ciclu boom-bust? Pentru a răspunde la aceasta, trebuie să înțelegem motivațiile băncilor și ale guvernului. Băncile comerciale trăiesc și obțin profit din expandarea creditelor și din crearea unei noi oferte de bani; prin urmare, ele sunt înclinate prin natura lor să procedeze astfel, „să monetizeze creditele” ori de câte ori au posibilitatea. Guvernul dorește de asemenea să inflaționeze, atât pentru a-și mări propriul venit (prin tipărire de bani ori prin reglementarea sistemului bancar, astfel încât acesta să poată finanța deficitele guvernamentale), cât și pentru a subvenționa grupurile economice și politice favorite printr-un boom economic și prin credite ieftine. Știm astfel de ce începe boom-ul inițial. Dar guvernul și băncile trebuie să dea înapoi sub amenințarea unui dezastru, atunci când momentul crizei sosește. Dar, pe măsură ce aurul intră din nou în țară, situația băncilor se îmbunătățește, iar când băncile și-au revenit suficient, atunci se află în poziția încrezătoare de a-și relua tendința lor naturală de a inflaționa oferta de bani și de credite. Și astfel, următorul boom își începe drumul, sădind semințele pentru următoarea recesiune inevitabilă.

Astfel, teoria ricardiană explica și recurența continuă a ciclului de afaceri. Dar nu explica două lucruri. Primul – și cel mai important – nu explica erorile masive și concentrate pe care oamenii de afaceri văd deodată că le-au făcut, când criza îi lovește și recesiunea urmează boom-ului. Într-adevăr, oamenii de afaceri obișnuiesc să anticipeze cu succes și nu li se întâmplă să facă brusc o mulțime de erori grave, care îi forțează să suporte pierderi masive și severe. În al doilea rând, o altă caracteristică importantă a ciclului de afaceri a fost că atât boom-ul, cât și recesiunea au fost mult mai severe în industria „bunurilor de capital” (industriile producând mașini, echipamente, aparatură sau materii prime industriale) decât în industriile bunurilor de consum. Și teoria ricardiană nu explică în nici un fel această caracteristică a ciclului.

Teoria austriacă, sau misesiană, a ciclului de afaceri a pornit de la analiza ricardiană și a dezvoltat propria teorie a „suprainvestițiilor monetare”, sau, mai exact, a „malinvestițiilor monetare”, pentru a da seama de ciclul de afaceri. Teoria austriacă a reușit să explice nu numai fenomenele explicate de ricardieni, dar și concentrarea de erori și intensitatea mai mare a ciclurilor în sectorul bunurilor de capital. Și, după cum vom vedea, este singura care poate cuprinde și fenomenul modern al stagflației.

Mises începe la fel ca ricardienii: guvernul și banca sa centrală stimulează expansiunea creditului bancar prin cumpărarea de active și astfel cresc rezervele bancare. Băncile încep să mărească creditul și implicit oferta națională de bani sub forma depozitelor curente (bancnotele private practic dispărând). Ca și ricardienii, Mises observă că această expansiune a banilor bancari ridică prețurile și cauzează inflația.

Dar, așa cum evidențiază Mises, ricardienii au subestimat nefericitele consecințe ale inflației creditului bancar. Pentru că ceva și mai sinistru se petrece. Expansiunea creditului bancar nu crește numai prețurile, ci scade artificial și rata dobânzii — și astfel trimite semnale ce induc în eroare oamenii de afaceri, determinându-i să facă investiții nesănătoase și neeconomice.

Pe piața liberă și neîngrădită, rata dobânzii la împrumuturi este determinată doar de „preferințele de timp” ale tuturor indivizilor ce compun economia de piață. Într-adevăr, esența oricărui împrumut este că un „bun prezent” (bani care pot fi folosiți în prezent) este schimbat contra unui „bun viitor” (un IOU[6] care poate fi folosit la un moment dat în viitor). Deoarece oamenii preferă întotdeauna banii „în mână” perspectivei de a obține aceeași sumă la un moment dat în viitor, bunurile prezente sunt cotate întotdeauna, pe piață, cu un surplus față de bunurile viitoare. Acest câștig sau „agio” este rata dobânzii, iar mărimea ei se va modifica potrivit gradului în care oamenii preferă prezentul viitorului, adică potrivit gradului preferințelor de timp.

Preferințele de timp ale oamenilor determină, de asemenea, măsura în care ei vor economisi și investi pentru uzul ulterior, în comparație cu cât de mult vor consuma ei astăzi. Dacă preferințele de timp ale oamenilor ar scădea, adică dacă gradul în care preferă prezentul asupra viitorului se micșorează, atunci oamenii vor avea tendința să consume mai puțin astăzi și să economisească și să investească mai mult; în același timp, și din același motiv, rata dobânzii, adică rata scontării pentru timp, va scădea de asemenea. Creșterea economică apare, în mare măsură, ca rezultat al unor rate ale preferinței de timp în scădere, care duc la o creștere a raportului dintre economii și investiții față de consum, precum și la o scădere a ratei dobânzii.

Dar ce se întâmplă când rata dobânzii scade nu din cauza reducerii voluntare a preferinței de timp și a economisirii mai mari survenite din partea publicului, ci datorită intervenției guvernului, care promovează expansiunea creditului bancar și a banilor creați de bănci? Într-adevăr, banii scripturali nou creați în procesul acordării de împrumuturi bancare către firme vor apărea pe piață ca ofertă suplimentară de împrumuturi și vor determina, cel puțin inițial, scăderea ratei dobânzii. Ce se întâmplă, cu alte cuvinte, când rata dobânzii scade artificial, datorită intervenției guvernului, mai degrabă decât natural, prin schimbări ale ierarhiilor valorice și ale preferințelor publicului consumator?

Se întâmplă lucruri neplăcute. Într-adevăr, oamenii de afaceri, văzând rata dobânzii scăzută, vor reacționa așa cum trebuie să o facă întotdeauna în fața unor astfel de schimbări ale semnalelor pieței: ei vor investi mai mult în bunuri de capital. Investițiile, mai ales în proiecte foarte întinse și mari consumatoare de timp, care anterior păreau neprofitabile, apar acum ca profitabile, din cauza scăderii costului dobânzii. Pe scurt, oamenii de afaceri acționează la fel cum ar fi făcut-o dacă economiile ar fi crescut cu adevărat: ei se pun în mișcare și investesc aceste presupuse economii. Ei își măresc investițiile în echipamente durabile, bunuri de capital, materii prime industriale și în construcții, relativ la producția directă de bunuri de consum.

Astfel, firmele împrumută fericite de la bănci banii nou creați, care le parvin la rate ieftine; ei folosesc banii pentru a investi în bunuri de capital și, în cele din urmă, acești bani ajung să fie plătiți ca salarii mai mari, către muncitori, în industriile bunurilor de capital. Cererea mărită a firmelor ridică costul forței de muncă, dar firmele cred că vor fi capabile să plătească aceste costuri mari, deoarece au fost păcălite de intervenția guvernului și a băncii pe piața de împrumuturi și de extrem de importanta falsificare de către aceasta a semnalului ratei dobânzii de pe piață – semnalul ce determină cât de multe resurse vor fi alocate producerii de bunuri de capital și cât de multe bunurilor de consum.

Problemele apar la suprafață atunci când muncitorii încep să cheltuiască noii bani emiși de către bănci, pe care i-au primit sub forma unor salarii mărite. Pentru că, în realitate, preferința de timp a publicului nu a scăzut; publicul nu dorește să economisească mai mult decât a făcut-o. Astfel, muncitorii se pornesc să consume cea mai mare parte a noului lor venit, pe scurt, să restabilească vechile raporturi consum/economii. Aceasta înseamnă că ei reorientează acum cheltuielile din economie înapoi către industriile bunurilor de consum, că ei nu economisesc și nu investesc suficient pentru a justifica achiziționarea mașinilor, a echipamentelor de producție, a materiilor prime industriale etc. nou produse. Această insuficiență de economii-și-investiții, necesare pentru cumpărarea tuturor bunurilor noi de capital la prețurile anticipate și existente, se dezvăluie ca o depresiune bruscă și tăioasă în industriile bunurilor de capital. O dată ce consumatorii restabilesc raportul consum/investiții pe care îl doresc, se descoperă că firmele au investit prea mult în bunuri de capital (de unde denumirea de „teorie a suprainvestițiilor monetare”) și, de asemenea, au investit prea puțin în bunuri de consum. Firmele au fost seduse de manipulările guvernamentale, de scăderea artificială și falsă a ratei dobânzii și au acționat ca și cum ar fi fost disponibile pentru investiții mai multe economii decât erau în realitate. De îndată ce noii bani creați de bănci s-au filtrat în sistem și consumatorii au restabilit vechile lor raporturi ale preferinței de timp, a devenit clar că nu existau suficiente economii pentru a cumpăra bunurile destinate producției și că firmele au investit greșit cantitatea limitată de economii disponibilă („teoria malinvestițiilor monetare”). Firmele au suprainvestit în bunuri de capital și subinvestit în bunuri de consum.

Boom-ul inflaționist duce, astfel, la distorsionări ale sistemului de prețuri și de producție. Prețurile forței de muncă, ale materiilor prime și ale utilajelor din industriile producătoare de bunuri de capital sunt mult prea supralicitate în perioada de boom pentru a mai putea fi profitabile în momentul în care consumatorii vor fi capabili să-și reafirme vechile preferințe consum/investiții. „Depresiunea” este astfel văzută – chiar mai mult decât în teoria ricardiană – ca o perioadă de însănătoșire necesară, în care economia de piață lichidează și nimicește investițiile nesănătoase, neeconomice din perioada de boom și restabilește acele raporturi dintre consum și investiții care sunt cu adevărat dorite de consumatori. Depresiunea este procesul dureros, dar necesar, prin care piața liberă se debarasează de excesele și erorile boom-ului și restabilește funcțiile economiei de piață, care asigură servirea eficientă a masei consumatorilor. Cum prețurile factorilor de producție (pământ, muncă, utilaje, materii prime) au fost supralicitate în industriile bunurilor de capital în timpul perioadei de boom, înseamnă că aceste prețuri trebuie lăsate să scadă în timpul recesiunii, până când sunt reinstaurate adevăratele raporturi de piață pentru prețuri și producție.

Altfel spus, boom-ul inflaționist nu va mări doar prețurile în general, ci va distorsiona de asemenea prețurile relative, adică relațiile unui anumit tip de preț cu un altul. Rezumând, expansiunea inflaționistă a prețurilor va crește toate prețurile; dar prețurile și salariile din industriile bunurilor de capital vor crește mai rapid decât prețurile din industriile bunurilor de consum. Pe scurt, boom-ul va fi mai intens în industriile bunurilor de capital decât în cele ale bunurilor de consum. Pe de altă parte, rolul esențial perioadei de ajustare prin depresiune va fi să scadă prețurile și salariile în industriile bunurilor de capital relativ la cele de consum, pentru a induce reîntoarcerea resurselor de la supradimensionatele industrii ale bunurilor de capital către cele văduvite ale bunurilor de consum. Toate prețurile vor scădea din cauza contracției creditului bancar, dar prețurile și salariile în industriile bunurilor de capital vor scădea mult mai rapid decât în cele ale bunurilor de consum. Concluzionând, atât boom-ul, cât și recesiunea vor fi mai intense în industriile bunurilor de capital decât în cele de consum. Astfel, am explicat intensitatea superioară a ciclurilor de afaceri în cel dintâi tip de industrie.

Totuși, pare să existe un punct slab în această teorie; într-adevăr, din moment ce salariații încasează sporul monetar sub forma unor salarii ridicate destul de repede și imediat încep să-și reafirme raporturile dorite consum/investiții, cum se face că boom-urile continuă ani de zile fără să fie lichidate: fără ca investițiile lor nesănătoase să fie dezvăluite sau ca erorile lor cauzate de falsificarea bancară semnalelor pieței să devină evidente? Pe scurt, de ce îi trebuie atât de mult timp procesului de ajustare prin depresiune, înainte să-și înceapă lucrul? Răspunsul este că boom-urile ar avea într-adevăr viața scurtă (să zicem de câteva luni) dacă expansiunea creditelor bancare și subsecventa împingere a ratelor dobânzii sub nivelul pieței libere ar fi doar o afacere singulară. Dar problema crucială este că expansiunea creditelor nu este singulară. Ea continuă neabătut, nelăsând consumatorului nici o șansă de a restabili raporturile preferate între consum și economisire, nepermițând niciodată creșterii costului în industriile bunurilor de capital să ajungă din urmă creșterea inflaționară a tuturor prețurilor. Ca în doparea repetată a unui cal, boom-ul este stimulat și îndepărtat cât mai mult timp cu putință de inevitabilă sancțiune, prin doze repetate și accelerate de credit bancar stimulator. Doar atunci când expansiunea creditului bancar trebuie, în sfârșit, să se oprească sau să încetinească vertiginos, fie pentru că băncile devin instabile, fie pentru că publicul este neliniștit de inflația continuă, pedeapsa binemeritată ajunge din urmă boom-ul. Imediat ce expansiunea creditului încetează, lăutarii trebuie plătiți, iar inevitabila reajustare trebuie să lichideze suprainvestițiile nesănătoase din vremea boom-ului și să reorienteze economia în mai mare măsură către producția de bunuri de consum. Și bineînțeles, cu cât este alimentat boom-ul mai mult, cu atât malinvestițiile ce trebuie lichidate sunt mai mari și cu atât reajustarea ce trebuie făcută este mai chinuitoare.

Astfel, teoria austriacă explică concentrarea masivă de erori (suprainvestiții în industria bunurilor de capital ce se dezvăluie brusc, o dată cu oprirea stimulării artificiale a expansiunii creditului) și intensitatea superioară a boom-ului și a recesiunii în industriile de bunuri de capital, față de cele de bunuri de consum. Explicația sa pentru fenomenul recurenței, pentru inaugurarea următorului boom, este similară cu cea ricardiană; o dată lichidările și falimentele terminate, iar ajustările prețurilor și ale producției completate, economia și băncile încep să-și revină, astfel încât băncile se pot întoarece la doritul și naturalul obicei al expansiunii creditelor. Care este explicația austriacă – singura explicație propusă – a fenomenului stagflației? Cum se face că, în recesiunile recente, prețurile continuă să crească? Trebuie, mai întâi, să atragem atenția că în special prețurile bunurilor de consum continuă să crească în timpul recesiunilor, îngrozind publicul și oferindu-i simultan tot ceea ce este mai rău din cele două lumi: șomaj masiv și creștere a costului vieții. Astfel, în timpul depresiunii din 1974-1976, prețurile bunurilor de consum au crescut rapid, dar prețurile en gros au rămas neschimbate, în timp ce prețurile materiilor prime industriale au scăzut rapid și substanțial. Cum se face deci că, în actualele recesiuni, costul vieții continuă să crească?

Să ne întoarcem și să examinăm ce s-a întâmplat cu prețurile în clasicul ciclu boom-bust de stil vechi (model antebelic). În timpul boom-urilor, oferta de bani creștea și, implicit, prețurile în general creșteau, dar prețurile bunurilor de capital creșteau mai mult decât cele ale bunurilor de consum, atrăgând resursele din sectorul bunurilor de consum către cel al bunurilor de capital. Pe scurt, făcând abstracție de creșterea generală a prețurilor, în perioada de boom prețurile bunurilor de capital creșteau și cele ale bunurilor de consum scădeau, unele relativ la celelalte. Ce se întâmpla în perioadele de recesiune? Situația se inversa: oferta de bani scădea, și, implicit, prețurile în general scădeau, dar prețurile bunurilor de capital scădeau mai mult decât cele ale bunurilor de consum, atrăgând resurse dinspre industriile producătoare de bunuri de capital către cele producătoare de bunuri de consum. Pe scurt, făcând abstracție de declinul general al prețurilor, în timpul recesiunii, prețurile bunurilor de capital scădeau și cele ale bunurilor de consum creșteau, unele relativ la celelalte.

Punctul de vedere austriac este că acest scenariu al prețurilor relative în perioadele de boom și recesiune se desfășoară încă, neschimbat. În timpul boom-urilor, prețurile bunurilor de capital continuă să crească și cele ale bunurilor de cosum continuă să scadă, unele relativ la celelalte — și viceversa în timpul recesiunii. Diferența este că a apărut o nouă lume monetară, după cum am arătat anterior în acest capitol. Astăzi, pentru că etalonul-aur a fost eliminat, Fed-ul poate mări și chiar mărește oferta de bani tot timpul, indiferent dacă este boom sau recesiune. Nu a mai existat o contracție a ofertei de bani de la începutul anilor 1930 — și nici nu este probabil că va mai fi vreuna în viitorul previzibil. Așa că astăzi, întrucât oferta de bani crește întotdeauna, prețurile în general sunt întotdeauna în creștere, uneori mai încet, alteori mai repede.

Pe scurt, în recesiunea clasică, prețurile bunurilor de consum erau întotdeauna în creștere relativ la cele ale bunurilor de capital. Astfel, dacă prețurile bunurilor de consum scădeau cu 10% într-o recesiune anume, iar prețurile bunurilor de capital scădeau cu 30%, prețurile bunurilor de consum creșteau substanțial în termeni relativi. Dar, din punctul de vedere al consumatorului, scăderea costului vieții era foarte binevenită și era, într-adevăr, o binecuvântată îndulcire cu zahăr a pilulei amare a recesiunii sau depresiunii. Chiar și în timpul Marii Depresiuni din anii 1930, cu rate foarte mari ale șomajului, cele 75-80 de procente din forța de muncă care erau încă angajate se bucurau de prețuri de chilipir pentru bunurile de consum cumpărate.

Dar astăzi, cu reglajul fin de sorginte keynesiană în funcțiune, zahărul a fost extras din pilulă. Acum, că ofertei de bani – și implicit nivelului general al prețurilor – nu li se mai permite niciodată să scadă, creșterea prețurilor relative ale bunurilor de consum în timpul unei recesiuni îl va lovi pe consumator și ca o creștere vizibilă a prețurilor nominale. Costul vieții crește astăzi într-o recesiune, și astfel consumatorul culege tot ce este mai rău din cele două lumi posibile; în vremea ciclului clasic de afaceri, înainte de stăpânirea lui Keynes și a Consiliului Consultanților Economici, cel puțin el suferea de câte o singură calamitate deodată.

Care sunt, așadar, concluziile de politică economică ce rezultă rapid și ușor din analiza austriacă a ciclului de afaceri? Ele sunt diametral opuse celor keynesiene. Într-adevăr, dacă virusul distorsionării prețurilor și a producției se naște din expansiunea inflaționistă a creditului bancar, recomandarea austriacă pentru ciclul de afaceri va fi: în primul rând, dacă suntem într-o perioadă de boom, guvernul și băncile trebuie să înceteze imediat inflaționarea. Este adevărat că această încetare a stimulării artificiale va pune inevitabil capăt boom-ului inflaționist și va inaugura inevitabila recesiune sau depresiune. Dar, cu cât guvernul amână mai mult acest proces, cu atât vor fi mai nemiloase reajustările necesare. Cu cât este făcută mai devreme reajustarea prin depresiune, cu atât mai bine. Aceasta înseamnă, de asemenea, că guvernul nu trebuie niciodată să încerce întârzierea procesului depresiunii; acesteia trebuie să i se permită să se consume cât mai repede posibil, astfel încât adevărata însănătoșire să poată începe. Aceasta înseamnă, așadar, că guvernul trebuie să evite mai ales intervențiile atât de dragi inimilor keynesiene. Nu trebuie niciodată să încerce sprijinirea situațiilor de afaceri nesănătoase; nu trebuie niciodată să acopere deficitele sau să împrumute bani unor firme aflate la ananghie. Pentru că aceasta nu face decât să prelungească agonia și să transforme o depresiune rapidă și tăioasă într-o boală cronică și prelungită. Guvernul nu trebuie niciodată să încerce să susțină salariile sau prețurile, mai ales în industriile bunurilor de capital; aceasta ar prelungi și ar amâna pe termen nelimitat încheierea procesului de ajustare prin depresiune. De asemenea, acest tip de politici va cauza o depresiune pe termen lung și nelimitat, precum și șomaj masiv în industriile vitale de bunuri de capital. Guvernul nu trebuie să încerce să inflaționeze din nou cu scopul de a ieși din depresiune. Chiar dacă această reinflaționare are succes (ceea ce nu este câtuși de puțin sigur), ea nu va aduce decât probleme mai mari și o depresiune reînnoită și prelungită mai târziu. Guvernul nu trebuie să facă nimic care ar încuraja consumul și nu trebuie să-și sporească propriile cheltuieli, deoarece acest fapt, la rândul lui, va spori rata socială consum/investiții – atunci când singurul lucru care ar grăbi procesul de ajustare ar fi scăderea ratei consum/economii, astfel încât tot mai multe din actualele investiții nesănătoase să poată deveni valide și economic viabile. Singurul mod în care guvernul poate fi de ajutor în acest proces este reducerea propriului său buget, ceea ce va ridica rata investițiilor față de consum în economie (deoarece cheltuielile guvernamentale pot fi privite ca niște cheltuieli de consum ale birocraților și ale politicienilor).

Prin urmare, rolul guvernului, potrivit analizei austriece a depresiunii și a ciclului de afaceri, ar fi să nu facă absolut nimic. Sarcina sa ar fi să pună capăt propriilor sale politici inflaționiste și să mențină o politică economică de tip „hands-off” sau „laissez-faire”. În rest, orice ar face va amâna și va obstrucționa procesul de ajustare al pieței; cu cât va face mai puține lucruri, cu atât procesul de ajustare al pieței își va isprăvi treaba mai repede, deschizând calea unui reviriment economic sănătos.

Rețeta austriacă pentru a combate o depresiune este, așadar, diametral opusă celei keynesiene: guvernul trebuie să-și țină, fără excepție, mâinile jos de pe economie și să se mărginească la oprirea propriei sale inflații și la reducerea propriului său buget.

Este, desigur, limpede că analiza austriacă a ciclului de afaceri se încadrează armonios în perspectiva libertariană asupra guvernului și asupra unei economii libere. Cum statul va dori întotdeauna să inflaționeze și să intervină în economie, o strategie de reconstrucție libertariană ar accentua importanța separării absolute a banilor și sistemului bancar de stat. Aceasta ar implica cel puțin abolirea Sistemului Federal de Rezerve și întoarcerea la o monedă-marfă (aur sau argint), astfel încât unitatea monetară să fie din nou o unitate de măsură a greutății unei mărfi produse de piață, în loc să fie numele unei bucăți de hârtie tipărite de aparatul de falsificare al statului.