În Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel se găseau deja cel puțin rudimentele unei alte realizări deosebite a lui Ludwig von Mises: explicația îndelung căutată a misteriosului și tulburătorului fenomen care este ciclul economic. Încă de la începuturile dezvoltării industriei și a economiei de piață avansate, către sfârșitul secolului al XVIII-lea, s-a observat că economia de piață este supusă unei serii, aparent interminabile, de perioade de avânt economic, urmate de crize alternative, expansiuni care uneori degenerează în inflație necontrolată sau panică acută, însoțită de depresiuni. Economiștii încercaseră deja să ofere unele explicații, dar chiar și cele mai reușite dintre acestea erau marcate de un păcat fundamental: nici una nu încerca să integreze explicația ciclului economic și analiza generală a sistemului economic cu „micro” teoria prețurilor și a producției. De fapt lucrul nu era ușor de făcut, deoarece analiza economică generală imaginează o economie de piață care tinde către „echilibru”, fără șomaj, cu erori minime de previziune etc. De unde atunci seria necurmată de expansiuni și contracții economice?
Ludwig von Mises este cel care a înțeles că, o dată ce economia de piață ca atare nu poate să conducă singură la un ciclu de expansiuni și contracții, explicația trebuie căutată în afara pieței, într-o intervenție venită din exterior. El și-a construit solida teorie a ciclului economic pe trei elemente, nepuse în legătură până atunci:
(1): Demonstrația ricardiană a felului în care guvernul și sistemul bancar practică în mod obișnuit expansiunea banilor și a creditelor, propulsând prețurile în sus (expansiune economică) și cauzând o scurgere de aur și, în consecință, o contracție a banilor și a prețurilor (contracție economică). Mises a realizat că acesta este un model preliminar excelent, cu toate că el nu explica de ce în aceste condiții expansiunea afectează profund sistemul economic sau de ce este depresiunea inevitabilă.
(2): Un alt element a fost analiza capitalului și a structurii producției datorată lui Böhm-Bawerk.
(3): Al treilea element a fost demonstrația faptului că o incongruență între rata „naturală a dobânzii” (adică rata dobânzii în absența imixtiunii creditului bancar în expansiune) și rata efectiv practicată la împrumuturile bancare afectează semnificativ sistemul productiv și prețurile, după cum a arătat „austriacul” suedez Knut Wicksell.
Pornind de la aceste teorii importante, dar până la acea dată separate, Mises a construit marea sa teorie a ciclului economic. În cadrul economiei de piață armonioase și care funcționează în regim uniform apare o expansiune a creditelor bancare și a banilor, încurajată și promovată de guvern și de banca sa centrală. Pe măsură ce băncile își sporesc oferta de bani (numerar sau depozite) acordând împrumuturi firmelor, ele împing rata dobânzilor sub rata „naturală” a preferinței de timp, i.e. sub rata pieței libere ce reflectă proporțiile liber consimțite de public dintre consum și investiții. Pe măsură ce rata dobânzii este redusă artificial, firmele intră în posesia banilor noi și extind structura de producție, sporind capitalul investit, mai cu seamă în procesele de producție „extinse”: proiecte de durată sporită, echipament, material industrial brut ș.a.m.d. Banii cei noi sunt utilizați pentru a licita salarii mai mari, precum și alte costuri sporite, și a transfera astfel resursele în aceste investiții de „ordin superior”. În aceste condiții în care muncitorii și alți producători primesc banii cei noi, preferințele lor de timp rămânând neschimbate, ei vor continua să cheltuiască conform vechilor proporții. Dar aceasta înseamnă că publicul nu va economisi destul pentru a achiziționa noile investiții de ordin superior, făcând inevitabil colapsul acestor afaceri și investiții. Recesiunea sau depresiunea apare atunci ca o ajustare inevitabilă a sistemului de producție, prin intermediul căreia piața lichidează „suprainvestițiile” nesănătoase, corespunzătoare expansiunii inflaționiste, și revine la raportul consum/investiție preferat de consumatori.
Mises a integrat astfel, pentru prima oară, explicația ciclului economic și analiza „microeconomică” generală. Expansiunea inflaționistă a banilor efectuată de sistemul bancar dirijat de guvern generează suprainvestiție în industriile producătoare de capital și subinvestiție în industria de consum, iar „recesiunea” sau „depresiunea” este procesul necesar prin care piața lichidează distorsiunile expansiunii, revenind la sistemul liber de producție, orientat spre servirea consumatorilor. Ciclul se încheie când acest proces de ajustare este perfectat.
Concluziile privitoare la politica efectivă ce rezultă din teoria lui Mises sunt diametral opuse practicilor curente, fie acestea „keynesiene” sau „postkeynesiene”. Dacă guvernul și sistemul bancar practică creditul inflaționist, recomandările ce decurg din această perspectivă sunt (a) de a stopa avântul inflaționist și (b) de a nu interveni în recesiunea de ajustare, de a nu propulsa creșterea ratelor salariilor, prețurilor, consumului și investițiilor nesănătoase, îngăduind astfel procesului de ajustare să-și desăvârșească lucrarea atât de repede și de lin pe cât este posibil. Exact aceeași recomandare este aplicabilă unei economii care se află deja în recesiune.
