Un dicton celebru, foarte frecvent citat, sună astfel: "Guvernul este cu atât mai bun cu cât guvernează mai puțin." Nu cred că aceasta este descrierea corectă a funcțiilor bunei guvernări. Puterea politică trebuie să facă toate lucrurile pentru care a fost menită și pentru care este necesară. Puterea politică trebuie să protejeze indivizii din țară împotriva atacurilor violente și frauduloase ale răufăcătorilor și trebuie să apere țara de inamici străini. Acestea sunt funcțiile care-i revin într-un sistem liber, în sistemul economiei de piață.
Desigur, în regim socialist, guvernul este totalitar și nimic nu rămâne în afara sferei sale de jurisdicție. Într-o economie de piață însă, sarcina principală a puterii politice este de a proteja funcționarea neobstrucționată a economiei de piață împotriva fraudei sau violenței ivite din interiorul sau din exteriorul țării.
Cei ce resping această definiție a funcțiilor puterii politice vor spune, poate: "Iată un om care urăște guvernul." Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Dacă aș spune că benzina este un lichid extrem de util, întrebuințat în foarte multe scopuri, dar cu toate acestea aș refuza să beau benzină, sub cuvânt că nu este destinată acestei întrebuințări, nu aș fi dușmanul benzinei și nu s-ar putea spune că urăsc benzina. Aș spune doar că benzina este foarte utilă pentru anumite scopuri, dar inadecvată penrtu altele. Dacă afirm că datoria guvernului este de a aresta pe criminali și pe alți răufăcători, dar că nu este datoria sa să patroneze căile ferate sau să cheltuiască bani pentru lucruri inutile, nu înseamnă că urăsc guvernul; spun doar că este adecvat în anumite privințe și inadecvat în altele.
S-a putut afirma că în condițiile din prezent nu mai avem o economie de piață liberă. Astăzi avem ceva numit "economie mixtă." Și, drept dovadă a economiei noastre "mixte," ni se arată numeroasele întreprinderi deținute și operate de stat. Economia este mixtă, ni se spune, penrtu că, iată, în atâtea țări, anumite instituții – telefonul, telegraful, căile ferate, bunăoară – sunt deținute și operate de stat.
Că unele dintre aceste instituții și întreprinderi sunt operate de stat, este cu siguranță adevărat. Dar faptul acesta singur nu schimbă caracterul sistemului nostru economic. Nici măcar nu înseamnă că avem de a face cu "un pic de socialism" într-o economie altminteri de piață, non-socialistă. Într-adevăr, guvernul, operând aceste întreprinderi, este supus supremației pieței, așadar supus supremației consumatorilor. Guvernul – presupunând că operează de exemplu poșta și căile ferate – trebuie să angajeze oameni care trebuie să lucreze în aceste întreprinderi. Trebuie să cumpere și materii prime și alte lucruri necesare pentru mersul acestor întreprinderi. Și, pe de altă parte, statul "vinde" aceste bunuri și servicii către populație. Însă, cu toate că operează aceste instituții întrebuințând metodele economiei libere de piață, rezultatul este, de obicei, un deficit. Desigur, guvernul este în măsură să finanțeze asemenea deficite – cel puțin așa își imaginează membrii guvernului și ai partidului aflat la putere.
Cu totul altfel stau lucrurile pentru o persoană privată. Posibilitatea individului de a opera în deficit ceva este foarte limitată. Dacă deficitul nu este eliminat în cel mai scurt timp și întreprinderea nu devine profitabilă (sau nu-și demonstrează, cel puțin, capacitatea de a elimina pierderile, evitând agravarea în continuare a deficitului), individul dă faliment și trebuie să pună capăt întreprinderii sale.
Dar situația guvernului este diferită. Guvernul poate opera în deficit, deoarece are puterea de a preleva taxe de la populație. Și atâta vreme cât contribuabilii sunt dispuși să plătească taxe sporite pentu a permite guvernului să-și opereze în pierdere întreprinderea – cu alte cuvinte, într-un mod mai puțin eficient decât o instituție privată – și dacă publicul va accepta aceste pierderi, atunci, desigur, întreprinderea va continua să funcționeze.
În ultimii ani, cele mai multe state au sporit numărul instituțiilor și întreprinderilor naționalizate în așa măsură că deficitele au întrecut cu mult taxele ce pot fi colectete de la cetățeni. Ce urmează în cazul acesta, depășește cadrul expunerii de astăzi. Urmează inflația, subiect de care ne vom ocupa mâine. Am atins problema numai pentru că economia mixtă nu trebuie confundată cu problema intervenționismului, despre care vom discuta astă seară.
Ce este intervenționismul? Intervenționismul apare când guvernul nu-și limitează activitatea la prezervarea ordinei, sau – cum se mai spunea cu vreo sută de ani în urmă – la "producerea securității." Intervenționismul înseamnă că guvernul dorește să facă mai mult, că dorește să intervină în mersul pieței.
Dacă cineva obiectează spunând că nu se cade ca guvernul să se amestece în afaceri, i se va răspunde frecvent: "Dar guvernul se amestecă întotdeauna obligatoriu. Se amestecă dacă există polițiști pe stradă, se amestecă când un tâlhar sparge un magazin, sau când un altul este împiedecat să fure o mașină." Însă, vorbind despre intervenționism, îl definim ca fiind amestecul guvernului în treburile pieței. (Faptul că guvernul și poliția sunt ținute să-i protejeze pe cetățeni, inclusiv pe oamenii de afaceri și, desigur, pe angajații lor, împotriva răufăcătorilor locali sau străini, este, de bună seamă, o îndatorire necesară, normală, pe care așteptăm să o îndeplinească orice guvern. Asemenea protecție nu înseamnă intervenție, deoarece singura funcție legitimă a guvernului este chiar producerea securității publice.)
Ceeace ne preocupă când analizăm intervenționismul este dorința guvernului de a face mai mult decât presupune combaterea tâlhăriei și a fraudei. Intervenționismul înseamnă nu numai că guvernul abdică de la rolul său de protector al mersului neobstrucționat al pieței, ci și că se amestecă în desfășurarea diferitelor fenomene economice. Se amestecă în formarea prețurilor, a salariilor, a dobânzilor și a profiturilor.
Guvernul ține să intervină pentru a-i forța pe oamenii de afaceri să-și desfășoare afacerile într-o manieră diferită de cea pe care ar fi ales-o dacă ar fi trebuit să asculte numai de consumatori. Guvernul ține să-și aroge puterea sau, cel puțin, parte din puterea care într-o economie liberă de piață aparține consumatorilor.
Să considerăm un exemplu de intervenționism, unul foarte popular în multe țări, la care multe guverne recurg iar și iar, mai ales în vremuri de inflație. Mă refer la controlul prețurilor.
De obicei guvernele recurg la controlul prețurilor după ce au inflaționat oferta de bani și populația a început să se plângă de prețurile în creștere, rezultate. Dispunem de numeroase exemple istorice faimoase, care ilustrează eșecul politicilor de control al prețurilor, dar mă voi opri numai la două, remarcabile pentru că, în ambele cazuri, guvernele respective s-au dovedit într-adevăr energice în supravegherea, sau în încercarea de a supraveghea prețurile pe care doreau să le controleze.
Primul caz celebru este cel al împăratului roman Dioclețian, bine cunoscut, mai ales, ca ultimul împărat roman persecutor al creștinilor. Împăratul roman din a doua jumătate a veacului al treilea nu dispunea decât de o singură metodă financiară și anume, devalorizarea monedei (currency debasement). În vremurile acelea primitive, înainte de inventarea tiparniței de bani, chiar și inflația era, dacă se poate spune, primitivă. Ea implica baterea frauduloasă de monedă alterată, mai ales din argint. Guvernul amesteca tot mai mult cupru în aliajul de argint, sfârșind prin a modifica culoarea monedei și a-i reduce considerabil greutatea. Rezultatul acestui proces fraudulos de batere a monedei și creșterea corespunzătoare a cantității de bani era o creștere a prețurilor, urmată de un edict de control al prețurilor. Și împărații romani nu prea știau de glumă când era vorba de supravegherea respectării legii; în ochii lor moartea nu era o pedeapsă prea aspră pentru omul care ar fi îndrăznit să ceară un preț mai ridicat. Ei au supravegheat controlul prețurilor, dar n-au reușit să mențină societatea. Rezultatul a fost dezintegrarea imperiului roman și al sistemului de diviziune a muncii.
Cu 1500 de ani mai târziu, aceeași devalorizare a monedei s-a produs în vremea revoluției franceze. De data aceasta însă metoda utilizată a fost alta. Tehnologia pentru producerea banilor era de acum considerabil îmbunătățită. Pentru francezi nu mai era necesar să recurgă la baterea frauduloasă de monedă alterată: ei aveau la dispoziție tiparnița. Și aceasta s-a dovedit extrem de eficientă. Din nou rezultatul a fost o creștere fără precedent a prețurilor. Nici supravegherea prețurilor maximale din vremea Revoluției franceze nu s-a realizat utilizând pedeapsa capitală, după metoda împăratului Dioclețian. Tehnica de asasinare a cetățenilor cunoscuse și ea progrese. Vi-l amintiți cu toții pe ilustrul doctor J. I. Guillotin (1738 – 1814), adeptul utilizării ghilotinei. În ciuda ghilotinei, și francezii au cunoscut eșecul politicii prețurilor maximale. În timp ce Robespierre însuși era condus spre ghilotină, poulația striga: "Foutu, le maximum!" ("S-a isprăvit cu Maximul").
Am ținut să amintesc toate acestea fiindcă nu odată s-a spus: "Controlul prețurilor va deveni efectiv și eficient îndată ce va fi însoțit de mai multă brutalitate și de mai multă energie." Este sigur însă, că Dioclețian a fost foarte brutal și nici Revoluția franceză n-a fost mai prejos. Cu toate acestea, măsurile de control al prețurilor s-au soldat, de fiecare dată, cu un eșec răsunător.
Haideți acum, să vedem care sunt motivele eșecului acesta. Guvernul aude că oamenii se plâng de creșterea prețului laptelui. Și laptele este cu siguranță foarte important, mai ales pentru generația în creștere, pentru copii. Așa că guvernul decretează un preț maximal pentru lapte, un preț inferior prețului potențial care s-ar stabili pe piață. După care guvernul exclamă: "Sigur că am făcut tot ce era necesar pentru a asigura părinților săraci posibilitatea de a cumpăra tot laptele de care au nevoie ca să-și hrănească copiii."
Dar ce se întâmplă? Pe de o parte, prețul scăzut al laptelui sporește cererea de lapte; persoanele care nu-și permiteau să cumpere lapte la un preț mai mare, sunt acum în măsură să-l cumpere la prețul decretat de guvern. Pe de altă parte, unii dintre producători și anume aceia care produc laptele la costul cel mai ridicat – deci așa numiții producători marginali – suferă acum pierderi, deoarece prețul decretat de guvern nu le acoperă costurile. Este aici o trăsătură importantă a economiei de piață. Antreprenorul privat, producătorul privat, nu poate suporta pierderi pe termen lung. Și cum nu poate suporta pierderi producând lapte, el își restrânge producția destinată pieței. Poate să-și vândă câteva vite la abator sau, în loc de lapte, poate să vândă produse derivate, bunăoară smântână, unt sau brânză. Așa că intervenția guvernului asupra prețului laptelui are drept consecință mai puțin lapte ca înainte și creșterea cererii de lapte, simultan. Unii oameni dintre cei dispuși să plătească prețul decretat de guvern, n-au de unde să cumpere. Altă consecință este că persoanele cele mai preocupate se vor grăbi să fie primele la magazine. Vor avea de așteptat afară. Cozile lungi de oameni așteptând în fața magazinelor apar întotdeauna ca un fenomen obișnuit în orașele unde s-au decretat prețuri maximale pentru bunurile considerate de guvern importante. Așa s-a întâmplat pretutindeni unde prețul laptelui a fost controlat. Așa au pronosticat întotdeauna și economiștii. Evident, numai economiștii autentici, și numărul lor nu este prea mare.
Dar ce rezultă din controlul guvernamental al prețului? Guvernul este dezamăgit. El dorea un spor de satisfacție pentru băutorii de lapte. Rezultatul este că i-a nemulțumit. Înainte să se amestece guvernul, laptele era scump, dar oamenii aveau de unde să-l cumpere. Acum a rămas numai o cantitate insuficientă de lapte disponibil. De aceea, consumul total de lapte scade. Copiii se vor mulțumi cu lapte mai puțin, nu mai mult. Următoarea măsură la care va recurge acum guvernul, este raționalizarea. Însă raționalizarea nu înseamnă decât că unii privilegiați capătă lapte, pe când alții nu capătă deloc. Cine capătă și cine nu capătă lapte se stabilește, desigur, întotdeauna, într-un mod foarte arbitrar. Se poate ordona, de exemplu, să primească lapte copiii în vârstă de până în patru ani, iar copiii de peste patru ani, sau de peste patru și sub șase ani, să primească numai jumătate din rația copiilor de până în patru ani.
Orice ar face guvernul, faptul că există numai o cantitate mai mică de lapte rămâne. Așa că oamenii sunt și mai nemulțumiți ca înainte. Deci guvernul îI întreabă pe producătorii de lapte (căci nu are destulă imaginație ca să-și răspundă singur): "De ce nu mai produceți aceeași cantitate de lapte pe care o produceați și mai înainte?" Și capătă răspunsul: "Nu putem, deoarece costurile de producție sunt superioare prețului maximal stabilit de guvern." Acum guvernul studiază costurile diverșilor factori de producție și descoperă că unul dintre acești factori este furajul.
"Bine," zice guvernul, "același control pe care l-am aplicat laptelui îl vom extinde acum la furaje. Vom stabili un preț maximal pentru fân și atunci veți fi în măsură să vă hrăniți vacile la un preț mai scăzut, cu mai puțină cheltuială. Totul va fi în regulă; veți reuși să produceți și să vindeți mai mult lapte."
Dar acum ce se întâmplă? Se repetă aceeași poveste cu furajul și după cum bănuiți, pentru aceleași motive. Producția de furaj scade și guvernul este din nou confruntat cu o dilemă. Așa că guvernul recurge la noi anchete, pentru a afla ce se petrece cu producția de furaje. Și primește de la producătorii de furaje o explicație aidoma celei prezentate de producătorii de lapte, mai înainte. Așa că guvernul trebuie să mai facă un pas, pentru că ține să nu abandoneze principiul controlului prețurilor. Stabilește prețuri maximale pentru factorii de producție implicați în producția de furaje, și povestea se repetă.
Simultan, guvernul începe să controleze nu numai prețul laptelui, ci și pe cel al ouălor, al cărnii și al altor necesități. Și de fiecare dată guvernul obține același rezultat, de fiecare dată consecințele sunt aceleași. Odată ce a fixat prețuri maximale pentru bunurile de consum, trebuie să le extindă mai departe la factorii de producție și să limiteze prețurile factorilor necesari pentru bunurile de consum afectate de controlul prețurilor. Și astfel, începând cu numai câteva prețuri controlate, guvernul trebuie să se retragă tot mai adânc înapoi pe trptele superioare ale procesului de producție, fixând prețuri maximale pentru tot felul de factori, inclusiv prețul muncii salariate, deoarece, desigur, fără controlul salariilor, politica de "control al costurilor" n-ar avea sens.
Mai mult, guvernul nu-și poate limita amestecul în treburile pieții numai la acele lucruri pe care le socotește necesități vitale, de pildă lapte unt ouă și carne. În mod necesar, amestecul trebuie să se extindă pentru a include bunurile de lux, fiindcă altminteri, dacă prețurile acestora n-ar fi limitate, capitalul și munca salariată ar abandona producția de necesități vitale, reorientându-se către producția acelor bunuri pe care guvernul le consideră inutile, de lux. În felul acesta, intervenția izolată, afectând numai unul, sau câteva prețuri ale bunurilor de consum, aduce după sine consecințe – și este important să înțeleagem acest fapt – chiar mai puțin satisfăcătoare decât circumstanțele care au determinat-o.
Înainte de amestecul guvernului, laptele și ouăle erau scumpe; după interferența guvernamentală, ele au început să dispară de pe piață cu totul. Guvernul socotea aceste bunuri atât de importante încât să justifice intervenția; țelul său era o cantitate sporită și o ofertă superioară. Rezultatul a fost opus. Interferența cea izolată a adus după sine o situație care – din punctul de vedere al guvernului – este încă mai neplăcută decât situația dinainte, pe care guvernul urmărea să o îmbunătățească. Și, pe măsură ce guvernul avansează mai mult, tot mai mult, va fi atins în cele din urmă punctul în care toate prețurile, toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ce ține de sistemul economic, va fi determinat de guvern. Am ajuns, desigur, în socialism.
Ce v-am spus până aici, explicația aceasta schematică și teoretică, acoperă cu precizie evenimentele care s-au petrecut în acele țări unde s-a încercat supravegherea respectării prețurilor maximale, unde guvernele s-au dovedit suficient de încăpățânate pentru a parcurge drumul, pas cu pas, până la sfârșit. Așa s-a întâmplat în primul război mondial, în Germania și în Anglia.
Haideți să vedem ce s-a întâmplat în fiecare din aceste țări. Ambele au cunoscut inflația. Prețurile au crescut și cele două guverne au impus controlul prețurilor. Începând de la câteva prețuri, începând numai de la lapte și ouă, ele s-au văzut nevoite să avanseze mai mult, tot mai mult. Și cu cât avansau mai mult, cu atât mai mare era inflația generată. Și după trei ani de război, germanii – în mod sistematic, ca întotdeauna – au elaborat un mare plan. L-au numit Planul Hindenburg: erau vremuri când, în Germania, tot ce considera guvernul bun purta numele lui Hindenburg.
Planul Hindenburg însemna că întreg sistemul economic german urma să fie controlat de către guvern: prețuri, salarii, profituri, … totul. Și birocrația s-a grăbit să pună totul în practică. Dar înainte să reușească, s-a produs dezastrul: prăbușirea imperiului german, dispariția întregului aparat birocratic, rezultatele sângeroase ale revoluției – și proiectul a fost abandonat.
În Anglia începutul a fost similar, însă după o vreme, în primăvara lui 1917, Statele Unite au intrat în război și au furnizat Marii Britanii îndestulător toate cele de trebuință. Așa că drumul către socialism, drumul către servitute, a fost întrerupt.
Înainte de venirea lui Hitler la putere, cancelarul Bruning introdusese din nou controlul prețurilor în Germania, pentru motivele obișnuite. Hitler a supravegheat executarea acestei politici, chiar înainte de începutul războiului. Într-adevăr, în Germania lui Hitler nu exista inițiativă sau întreprindere privată. În Germania lui Hitler se practica un sistem socialist, diferit de cel rusesc numai în măsura în care păstra terminologia și etichetele sistemului liberei inițiative. Existau încă așa numitele "întreprinderi private." Însă proprietarul nu mai era antreprenor, proprietarul era un "responsabil de întreprindere" (Betriebsführer).
Germania întreagă era organizată într-o ierarhie de führeri; era desigur, Marele Führer, Hitler și, după el, tot führeri până la numeroasele ierarhii de führeri mai micuți. Și responsabilul de întreprindere era Betriebsführer. Iar muncitorii întreprinderii erau numiți Gefolgschaft, cu un cuvânt care desemna cândva suita unui senior medieval. Și tot poporul acesta avea de dat ascultare ordinelor emanate de o instituție cu un nume înspăimântător de lung: Reichsführerwirtschaftsministerium, la conducerea căreia se găsea un bine-cunoscut grăsan, pe nume Goering, acoperit de bijuterii și medalii.
Și din corpul acesta ministerial cu nume lung, soseau toate ordinele, pentru toate întreprinderile: ce să producă, în ce cantitate, de unde să ia materiile prime și cu cât să le plătească, cui să vândă produsele și la ce preț. Muncitorii lucrau la ordin, într-o anumită fabrică, și căpătau salariile decretate de guvern. Întregul sistem economic era, așadar, reglementat în detaliu de guvern.
Betriebsfürherul nu avea dreptul să păstreze profitul pentru sine; lui îi revenea echivalentul unui salariu și dacă ținea să capete mai mult, putea, de exemplu, să se plângă: "Sunt grav bolnav, trebuie să mă operez imediat, și operația costă 500 de mărci" și apoi trebuia să-l întrebe pe führerul de district (Gauführer sau Gauleiter) dacă e sau nu cu putință să păstreze pentru sine mai mult decât salariul fixat. Prețurile nu mai erau prețuri, salariile nu mai erau salarii, erau numai termeni cantitativi într-un sistem socialist.
Acum îngăduiți-mi să vă spun cum s-a prăbușit acest sistem. Într-o bună zi, după ani de lupte, armatele străine au pătruns în Germania. S-au străduit să păstreze sistemul acesta economic dirijat de guvern, însă brutalitatea lui Hitler era indispensabilă pentru acest scop și, în absența ei, obiectivul a trebuit abandonat.
Și în vreme ce Germania trecea prin toate acestea, în timpul celui de al doilea război mondial, Marea Britanie se comporta aidoma Germaniei. Pornind de la controlul prețurilor aplicat numai câtorva bunuri, guvernul britanic a inițiat pas cu pas (aidoma lui Hitler pe timp de pace, înaine de război) controlul unei părți tot mai mari din economie, atingând, cam la finele războiului, ceva de felul unui socialism aproape pur.
Marea Britanie nu a fost adusă la socialism de guvernul laburist instalat în 1945. Marea Britanie devenise socialistă în timpul războiului condus de Sir Winston Churchill, în calitate de prim ministru. Guvernul laburist s-a mulțumit să rețină sistemul socialist, deja implementat de guvernul lui Sir Winston Churchill. Și aceasta, în ciuda unei opoziții populare considerabile.
Naționalizările din Marea Britanie n-au însemnat prea mult; naționalizarea Băncii Angliei a fost doar nominală, deoarece Banca Angliei era deja, în totalitate, controlată de guvern. Și la fel stăteau lucrurile cu industria oțelului și căile ferate, când au fost și acestea naționalizate. "Socialismul se război," cum i s-a spus – pentru a distinge strategia intervenționismului pas cu pas – naționalizase practic sistemul dinainte.
Diferența între sistemul german și cel britanic era neglijabilă, întrucât persoanele care operau aceste sisteme erau, în ambele cazuri, numite de guvern și erau ținute să respecte în totul ordinele guvernului. După cum am afirmat mai devreme, sistemul Germaniei naziste păstra etichetele și termenii economiei de piață libere, capitaliste. Dar, înțelesul lor era foarte diferit: erau, de acum, simple decrete guvernamentale.
Așa stăteau lucrurile și cu sistemul britanic. Când Partidul Conservator a revenit la putere o parte din controale au fost îndepărtate. Asistăm în prezent (1958) în Marea Britanie la confruntarea celor două tabere: una favorabilă menținerii controalelor, cealaltă favorabilă abolirii lor. (Dar situația din Anglia, nu trebuie să uităm, este foarte diferită de aceea din Rusia.) O situație similară întâlnim în țările dependente de importul de hrană și materii prime care trebuie să exporte, deci, produse manufacturate. Într-adevăr, în țările puternic dependente de export, un sistem de control guvernamental, pur și simplu, nu funcționează.
Așadar, în măsura în care mai există un rest de libertate economică (și mai există libertate substanțială în țări ca Norvegia, Anglia și Suedia, de pildă) aceasta se întâmplă datorită necesității de a exporta. Mai devreme am ales exemplul laptelui, nu pentru că aș avea o preferință substanțială pentru lapte, ci pentru că, practic toate guvernele – majoritatea lor – au reglementat în ultimii ani prețurile laptelui, ouălor sau untului.
Aș vrea să mă refer în câteva cuvinte, la încă un exemplu, controlul chiriilor. Dacă guvernul controlează chiriile, unul dintre efecte este că cei care altminteri s-ar fi mutat din apartamente mari în altele mai mici, odată cu modificarea condițiilor familiale, nu o vor mai face. Gândiți-vă, de exemplu, la părinții ai căror copii părăsesc casa la vârsta căsătoriei, sau când acceptă o slujbă în alt oraș. Asemenea părinți obișnuiau să-și schimbe apartamentul, mutându-se într-unul mai mic și mai ieftin. Necesitatea aceasta a dispărut când guvernul a impus controlul chiriilor.
La Viena, în Austria, pe la începutul anilor douăzeci, cu un control al chiriilor bine împământenit, venitul proprietarilor unui apartament mediu nu depășea, datorită reglementărilor, prețul a două călătorii cu mijloacele de transport în comun, aflate în proprietate publică. După cum vă puteți imagina, lipsea orice incitativ care să-i detemine pe oameni să-și schimbe apartamentele. Și pe de altă parte, nici nu se construiau case noi. Am întâlnit condiții similare în Statele Unite, după al doilea război mondial și în multe orașe nici astăzi lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Unul din motivele principale ale marilor dificultăți financiare prin care trec numeroase orașe americane este controlul chiriilor și deficitul de spațiu locativ rezultat de aici. Așa că guvernul a cheltuit milioane de dolari pentru construirea de case noi. Dar ce a determinat deficitul de spațiu locativ? Deficitul a fost generat de aceleași motive care au determinat deficitul de lapte, când prețul laptelui a fost controlat. Ceeace înseamnă: dacă guvernul se amestecă în treburile pieței, el va fi tot mai atras spre socialism.
Acesta este și răspunsul cu care-i întâmpinăm pe cei care spun: "Noi nu suntem socialiști, noi nu dorim ca guvernul să controleze totul. Înțelegem că așa ceva e rău. Dar de ce nu s-ar amesteca guvernul câtuși de puțin în treburile pieței? De ce nu ne-ar ocroti guvernul de o seamă de lucruri care ne displac?"
Oamenii aceștia vorbesc despre politica "jumătăților-de-măsură"("middle-of-the-road-policy"). Ceeace le scapă lor este că intervenția izolată, adică intervenția limitată numai la o mică parte a sistemului economic, aduce după sine o situație pe care chiar guvernul – și persoanele care au cerut intervenția guvernului – o vor socoti mai rea decât neplăcerile pe care au dorit să le înlăture: populația care a cerut controlul chiriilor este teribil de nemulțumită să constate existența unui deficit de apartamente și de spațiu locativ.
Însă deficitul acesta este tocmai rezultatul intervenției guvernamentale, care a menținut chiriile sub nivelul celor stabilite pe piața liberă.
Ideea că ar exista un al treilea sistem – între socialism și capitalism, după cum afirmă suporterii săi – un sistem îndepărtat, deopotrivă, de socialism și de capitalism, dar care reține avantjele și evită dezavantajele fiecăruia, este curată prostie. Persoanele care cred într-un asemenea mit știu să devină într-adevăr lirice când prea-măresc minunile intervenționismului. Putem afirma fără dificultate că se înșală. Intervențiile guvernului, în fața cărora se închină, aduc după ele efecte pe care nici chiar ei nu le agreează.
Unul dintre subiectele la care mă voi referi este protecționismul. Guvernul încearcă să izoleze piața autohtonă de piața mondială. El introduce tarife, menite să ridice prețul autohton al unui bun deasupra prețului existent pe piața mondială, ceeace permite producătorilor autohtoni să formeze carteluri. Apoi, cartelurile sunt atacate de guvern, care afirmă: "În asemenea condiții este necesară legislația anticartel." Exact în această situație se află cele mai multe guverne europene. În Statele Unite sunt și alte motive pentru legislația anti-trust și pentru campania guvernului împotriva spectrului monopolist.
Este absurd să vedem guvernul – care face posibilă apariția cartelurilor autohtone prin propriile sale intervenții – arătând cu degetul către piață și zicând: "Iată că sunt carteluri; de aceea intervenția guvernului în treburile pieței este necesară." Ar fi cu mult mai simplu să se evite cartelurile, punând capăt amestecului guvernului în treburile pieței – amestecului care face cu putință aceste carteluri.
Ideea că amestecul guvernului este o "soluție" la probleme economice conduce, pretutindeni, la situații cel puțin foarte neplăcute și adesea chiar haotice. Dacă guvernul nu se oprește la timp, el aduce după sine socialismul.
Cu toate acestea, amestecul guvernului în treburile oamenilor de afaceri rămâne foarte popular. Îndată ce cuiva nu-i place ce se întâmplă în lume, el zice: "Guvernul ar trebui să facă ceva. La ce e bun guvernul? Guvernul trebuie să se implice." Și aceasta este o reminiscență caracteristică a modului de gândire din vremuri trecute, din vremuri dinaintea libertății moderne, dinaintea guvernului constituțional modern, dinaintea guvernului reprezentativ, sau a republicanismului modern.
Vreme de secole, a proliferat doctrina – de toată lumea menținută și acceptată – că un rege, un rege uns, ar fi mesagerul lui Dumnezeu; că ar fi înzestrat cu mai multă înțelepciune decât supușii săi și cu puteri supranaturale. Până recent, la începutul secolului XIX încă, oamenii suferind de anumite boli, așteptau vindecarea de pe urma atingerii degetului regal. De obicei doctorii se descurcau mai bine; ceea ce nu-i împiedeca să-și îndrume pacienții spre încercarea tratamentul regal.
Doctrina aceasta a superiorității guvernului paternalist, a puterilor supranaturale și supraumane a regilor ereditari, a dispărut treptat – sau cel puțin așa s-a putut crede. Apoi a revenit din nou. A fost un profesor german, pe nume Werner Sombart (pe care care l-am cunoscut foarte bine), a cărui reputație se întindea în toată lumea, căruia numeroase universități îI oferiseră titlul de doctor honoris causa și care era membru de onoare al Asociației economiștilor americani. Profesorul acesta a scris o carte, apărută și în limba engleză, la editura Princetown University Press. E disponibilă și într-o versiune franceză și probabil și într-una spaniolă – cel puțin așa sper, ca să puteți verifica cele ce vă spun. În cartea aceasta, publicată în secolul nostru, nu în întunecatul Ev mediu, Werner Sombart, profesor de economie, spune simplu: "Führerul, Führerul nostru" – se referă desigur, la Hitler – "primește ordine direct de la Dumnezeu, Führerul universului."
M-am referit mai devreme la ierarhia fuhrerilor și, în această ierarhie, l-am menționat pe Hitler ca "Führer Suprem." După Werner Sombart însă, mai există un Fuhrer, încă și mai sus, Fuhrerul universului. Și Dumnezeu, spunea el, îi ordonă nemijlocit lui Hitler. Desigur, profesorul Sombart adăuga, foarte modest: "Nu știm cum comunică Dumnezeu cu Führerul. Dar, faptul în sine e de netăgăduit."
Acum, ținând seama că o asemenea carte poate fi publicată în limba germană, limba unei națiuni cândva elogiată ca "națiunea filozofilor și a poeților," și că ea este tradusă în engleză și în franceză, nu vom mai fi surprinși dacă și un mic birocrat se consideră pe sine mai înțelept și mai bun decât concetățenii săi și dorește să se amestece în toate cele, chiar dacă el este doar un mic birocrat și nu ilustrul profesor Werner Sombart, membru onorific peste tot.
Există remedii pentru așa ceva? Aș zice că da, există un remediu. Și remediul acesta e puterea cetățenilor; ei trebuie să împiedice instalarea unor asemenea regimuri autocratice, care se pretind mai înțelepte decât cetățeanul obișnuit. Aici este diferența fundamentală între libertate și servitute.
Țările socialiste și-au revendicat termenul de democrație. Rușii numesc sistemul lor o democrație populară; vor să spună, probabil, că poporul este reprezentat în persoana dictatorului. Eu cred că unui dictator, lui Huan Peron, aici în Argentina, i s-a dat răspunsul corect în1955, când a fost alungat în exil. Să sperăm că tuturor dictatorilor, de pretutindeni, li se va da o replică similară.
