Epilog: Haosul planificat

Traducere de Sergiu Marcus, revizuită și adăugită de Ionela Mânzu și Tudor Smirna *

Observații introductive

Nota caracteristică a acestei epoci a dictatorilor, războaielor și revoluțiilor este tendința ei anticapitalistă. Majoritatea guvernelor și partidelor politice manifestă o dorință intensă de a restrânge sfera inițiativei private și a întreprinderii libere. Este o dogmă aproape necontestată potrivit căreia capitalismul este terminat și o înregimentare generală a activităților economice este atât inevitabilă, cât și de dorit.

Cu toate acestea, capitalismul este încă foarte viguros în emisfera occidentală. Producția capitalistă a făcut progrese foarte remarcabile chiar și în ultimii ani. Metodele de producție au fost mult îmbunătățite. Consumatorii au fost aprovizionați cu produse mai ieftine și mai bune și cu multe articole noi de care nu se mai auzise cu puțin timp înainte. Multe țări au extins dimensiunea și au ameliorat calitatea produselor fabricate. În ciuda politicilor anticapitaliste ale tuturor guvernelor și aproape ale tuturor partidelor politice, modul capitalist de producție îndeplinește încă în multe țări funcția sa socială de a aproviziona pe consumatori cu mărfuri mai multe, mai bune și mai ieftine.

Cu siguranță că nu este meritul guvernelor, al politicienilor sau al șefilor de sindicat că nivelul de trai se îmbunătățește în țările care aderă la principiul proprietății private asupra mijloacelor de producție. Faptul că majoritatea familiilor din Statele Unite posedă un automobil și un aparat de radio nu este meritul birourilor și al birocraților, ci al marilor afaceri. Creșterea consumului pe cap de locuitor în America, în comparație cu condițiile de acum un sfert de secol, nu este o realizare a legilor sau a ordonanțelor administrative. Este o realizare a oamenilor de afaceri care au mărit dimensiunea fabricilor lor sau au clădit altele noi.

Acest lucru trebuie subliniat, pentru că înclinația contemporanilor noștri este de a-l ignora. Prinși în mrejele etatismului și ale atotputerniciei guvernului, ei sunt preocupați exclusiv de măsurile guvernamentale. Ei așteaptă totul de la acțiunea autoritară și foarte puțin de la inițiativa cetățenilor întreprinzători. Totuși, singurul mijloc de a mări bunăstarea este de a mări cantitatea de produse. Acesta este scopul urmărit de afaceri. Este grotesc faptul că se vorbește mult mai mult despre realizările Autorității din Valea Tennessee decât despre realizările fără precedent și fără egal ale industriilor prelucrătoare americane aflate în administrație privată. Însă, tocmai acestea din urmă au fost cele care au dat posibilitatea Națiunilor Unite să câștige războiul și permit Statelor Unite să vină în ajutorul statelor asistate în cadrul Planului Marshall.

Dogma potrivit căreia Statul și Guvernul sunt întruchiparea a tot ceea ce este bun și binefăcător, iar indivizii sunt niște supuși nenorociți, animați exclusiv de intenția de a-și face rău unii altora și care au mare nevoie de un tutore, este aproape necontestată. Este tabu să o pui la îndoială în cea mai mică măsură. Cel care proclamă divinitatea statului și infailibilitatea slujitorilor săi, birocrații, este considerat un cercetător nepărtinitor al științelor sociale. Toți cei care aduc obiecții sunt înfierați ca fiind mărginiți și animați de prejudecăți. Susținătorii religiei celei noi a statolatriei nu sunt cu nimic mai puțin fanatici și intoleranți decât au fost cuceritorii mahomedani ai Africii și ai Spaniei.

Istoria va denumi epoca noastră, epoca dictatorilor și a tiranilor. În ultimii ani, am fost martori la căderea a doi dintre acești supraoameni infatuați. Dar spiritul care a permis acestor ticăloși să-și însușească puteri autocratice a supraviețuit. Sălășluiește în manuale și reviste, se exprimă prin gura profesorilor și a politicienilor, se manifestă în programele unor partide, în piese și romane. Câtă vreme acest spirit va predomina, nu poate să existe nici o speranță că vom avea o pace durabilă, democrație, păstrarea libertății sau o ameliorare constantă a bunăstării economice a națiunii.

1

Eșecul intervenționismului

Nimic nu este mai nepopular astăzi decât economia de piață liberă, cu alte cuvinte capitalismul. Tot ceea ce se consideră nesatisfăcător în condițiile din ziua de azi se atribuie capitalismului. Ateii fac capitalismul răspunzător de supraviețuirea creștinismului. Dar enciclicele papale dau vina pe capitalism pentru răspândirea necredinței și pentru păcatele contemporanilor noștri, iar bisericile și sectele protestante nu sunt cu nimic mai puțin viguroase în condamnarea cupidității capitaliste. Amicii păcii consideră că războaiele noastre sunt un produs al imperialismului capitalist. Dar ațâțătorii neînduplecați la război din Germania și Italia au condamnat capitalismul pentru pacifismul său “burghez”, contrar naturii umane și legilor ineluctabile ale istoriei. Predicatorii acuză capitalismul că subminează familia și favorizează imoralitatea. “Progresiștii” însă blamează capitalismul pentru păstrarea unor așa-zise legi depășite de restricție sexuală. Aproape toată lumea este de acord că sărăcia este un rezultat al capitalismului. Pe de altă parte, mulți deplâng faptul că, satisfăcând cu generozitate dorințele oamenilor ahtiați după mai multe satisfacții și un trai mai bun, capitalismul promovează un materialism cras. Aceste acuzații contradictorii aduse capitalismului se anulează reciproc. Dar rămâne faptul că au mai rămas puțini oameni care să nu condamne capitalismul în ansamblu.

Deși capitalismul este sistemul economic al civilizației occidentale moderne, politicile tuturor națiunilor apusene se ghidează după idei total anticapitaliste. Scopul acestor politici intervenționiste nu este de a păstra capitalismul ca atare, ci de a-i substitui o economie mixtă. Se consideră că această economie mixtă nu este nici capitalism nici socialism. Este descrisă ca un al treilea sistem, tot atât de diferit de capitalism, cât este de socialism. Se pretinde că este situat la jumătate de drum între socialism și capitalism, evitând dezavantajele inerente în fiecare.

Cu peste o jumătate de secol în urmă, personalitatea proeminentă a mișcării socialiste britanice, Sydney Webb, declara că filosofia socialistă este „doar afirmarea conștientă și explicită a principiilor organizării sociale care au fost deja adoptate în cea mai mare parte inconștient.” Și mai adăuga că istoria economică a secolului al nouăsprezecelea a fost „un palmares aproape continuu al înaintării socialismului.” [1] Câțiva ani mai târziu, un eminent om de stat britanic, Sir William Harcourt, a afirmat: „Acum suntem cu toții socialiști.” [2] Când, în 1913, americanul Elmer Roberts a publicat o carte asupra politicilor guvernului imperial al Germaniei practicate de la sfârșitul anilor 1870, le-a numit „socialism monarhic.” [3]

Cu toate acestea, nu era corect să se identifice pur și simplu intervenționismul cu socialismul. Există mulți susținători ai intervenționismului care îl consideră metoda cea mai potrivită de realizare pas cu pas a socialismului deplin. Dar mai există și mulți intervenționiști care nu sunt socialiști în toată puterea cuvântului, care urmăresc stabilirea unei economii mixte ca sistem permanent de administrare economică. Ei se străduiesc să reglementeze și să perfecționeze capitalismul prin amestecul guvernului în afaceri și prin sindicalism.

Pentru a înțelege mecanismul intervenționismului și al economiei mixte este necesar să se clarifice două aspecte.

Primul: Dacă într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție unele dintre aceste mijloace aparțin și sunt administrate de guvern sau de municipalități, aceasta nu ar duce încă la un sistem mixt care ar combina socialismul cu proprietatea privată. Atâta vreme cât doar anumite întreprinderi individuale se află sub control public, caracteristicile economiei de piață care determină activitatea economică rămân, în esență, nealterate. De asemenea, și întreprinderile aflate în proprietate publică, în calitate de cumpărători de materii prime, produse semifinite și muncă, și de vânzători de bunuri și servicii, trebuie să se încadreze în mecanismele economiei de piață. Vor fi supuse legilor pieței, vor fi obligate să se străduiască să realizeze profit sau, cel puțin, să evite pierderile. Când se încearcă să se micșoreze sau să se elimine această dependență prin acoperirea pierderilor unor astfel de întreprinderi cu subvenții din fondurile publice, singurul rezultat este o deplasare a acestei dependențe în altă parte. Aceasta pentru că mijloacele pentru subvenții trebuie sa fie strânse de undeva. Ele pot fi strânse prin încasare de impozite. Dar povara unor astfel de impozite are efectele sale asupra publicului, nu asupra guvernului care încasează impozitele. Piața, și nu ministerul finanțelor, este aceea care decide asupra cui cade sarcina impozitului și cum va afecta producția și consumul. Piața și legile ei implacabile sunt suverane.

Al doilea: Există două modele diferite pentru realizarea socialismului. Unul dintre modele – putem să-l numim modelul marxist sau rusesc – este pur birocratic. Toate întreprinderile economice sunt departamente ale guvernului, la fel ca și administrația armatei și a flotei sau sistemul poștal. Fiecare uzină, atelier sau fermă în parte se află în aceeași relație cu organizația centrală superioară ca și poșta cu ministrul poștei și telecomunicațiilor. Întreaga națiune formează o singură armată a muncii cu serviciu obligatoriu; comandantul acestei armate este șeful statului.

Celălalt model – pe care putem să-l numim sistemul german sau Zwangswirtschaft [4] – diferă de primul prin aceea că, în aparență sau nominal, menține proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, sistemul antreprenorial și schimbul de piață. Așa-numiții antreprenori fac oficiul de cumpărare și vânzare, plătesc muncitorii, contractează datorii și plătesc dobânzi și amortizare. Dar ei încetează de a mai fi antreprenori. În Germania nazistă li se spunea administratori de atelier sau conducători de întreprindere. Guvernul spune acestor așa-ziși antreprenori ce și cum să producă, la ce prețuri și de la cine să cumpere, la ce prețuri și cui să vândă. Guvernul decretează la ce salarii să muncească muncitorii și în ce condiții să-și încredințeze capitaliștii fondurile. Schimbul de piață este doar un simulacru. Toate prețurile, salariile și dobânzile sunt fixate de autorități; sunt prețuri, salarii și dobânzi numai în aparență; în realitate sunt doar termeni cantitativi în ordonanțele autoritare ce determină venitul, consumul și nivelul de trai al fiecărui cetățean. Autoritățile, nu consumatorii, dirijează producția. Comitetul central al conducerii producției este autoritatea supremă; toți cetățenii nu sunt nimic altceva decât niște funcționari publici. Acesta este socialismul cu aparență exterioară de capitalism. Unele etichete ale economiei capitaliste de piață sunt reținute, dar aici ele înseamnă ceva cu totul diferit de înțelesul pe care îl au în economia de piață.

Este necesar să se atragă atenția asupra acestui fapt pentru a preveni confuzia dintre socialism și intervenționism. Sistemul economiei de piață obstrucționate sau intervenționismul se deosebește de socialism prin însuși faptul că este încă o economie de piață. Autoritățile caută să influențeze piața prin intervenția forțelor lor coercitive, dar nu doresc să elimine piața în întregime. Ele vor ca producția și consumul să se dezvolte pe linii diferite de cele prescrise de piața neobstrucționată și doresc să-și atingă țelul prin injectare în mecanismul pieței a unor ordine, comenzi și interdicții, pentru a căror intrare în vigoare forța polițienească și aparatul ei de constrângere și aducere obligatorie la îndeplinire stau gata să-și facă datoria. Dar acestea sunt intervenții izolate; autorii lor afirmă că nu au de gând să combine aceste măsuri într-un sistem complet integrat care să reglementeze toate prețurile, salariile și dobânzile și care, în felul acesta, să pună controlul deplin al producției și consumului în mâinile autorităților.

Toate metodele intervenționismului sunt însă condamnate la eșec. Aceasta înseamnă că măsurile intervenționiste trebuie să ducă în mod necesar la condiții care, din punctul de vedere al propriilor lor susținători , sunt mai nesatisfăcătoare decât starea de lucruri anterioară pe care erau concepute să o modifice. Aceste politici sunt de aceea contrare scopului urmărit.

Ratele salariale minimale, fie că sunt impuse prin decret guvernamental sau prin presiune și constrângere sindicală, sunt inutile dacă fixează ratele salariale la nivelul pieței. Dar dacă încearcă să ridice ratele salariale peste nivelul pe care l-ar fi determinat piața nestingherită a muncii, ar avea ca rezultat intrarea în șomaj permanent a unei mari părți a forței de muncă potențiale.

Cheltuielile guvernamentale nu pot crea locuri de muncă în plus. Dacă guvernul asigură fondurile necesare prin impozitarea cetățenilor sau prin împrumuturi de la public, va desființa pe de o parte tot atâtea locuri de muncă câte creează pe de alta. Dacă cheltuielile guvernamentale sunt finanțate prin împrumutare de la băncile comerciale, aceasta înseamnă expansiune a creditului și inflație. Dacă în cursul unei astfel de inflații creșterea prețurilor la mărfuri depășește creșterea ratelor salariale nominale, șomajul va scădea. Dar ceea ce face ca șomajul să scadă este tocmai faptul că ratele salariale reale sunt în scădere.

Tendința inerentă a evoluției capitaliste este să ridice constant ratele salariale reale. Acesta este efectul acumulării progresive a capitalului prin intermediul căruia metodele tehnologice de producție sunt îmbunătățite. Nu există nici un alt mijloc pentru ca nivelul salariilor să poată fi ridicat pentru toți cei doritori să câștige salarii decât prin creșterea cotei de capital investit per capita. Ori de câte ori acumularea de capital suplimentar se oprește, tendința creșterii în continuare a ratelor salariale reale va înceta. Dacă acumulării de capital i se substituie consumul de capital, ratele salariale reale trebuie să scadă temporar până când piedicile pentru o creștere în continuare a capitalului sunt îndepărtate. Măsurile guvernamentale care întârzie acumularea de capital sau duc la consumul de capital – precum fiscalitatea spoliatoare – sunt, prin urmare, dăunătoare intereselor vitale ale muncitorilor.

Expansiunea creditului poate să provoace o perioadă de prosperitate temporară. Dar o astfel de prosperitate fictivă trebuie să se termine printr-o depresiune generală a comerțului, o criză.

Cu greu se poate susține că istoria economică a ultimelor decenii a fost în dezacord cu prezicerile pesimiste ale economiștilor. Epoca noastră trebuie să facă față unor tulburări economice foarte mari. Dar aceasta nu este o criză a capitalismului. Este criza intervenționismului, a politicilor concepute să amelioreze capitalismul și să-l înlocuiască cu un sistem mai bun.

Nici un economist nu a îndrăznit să afirme vreodată că intervenționismul ar putea rezulta în orice altceva în afară de dezastru și haos. Susținătorii intervenționismului – în fruntea cărora stă școala istorică prusacă și instituționaliștii americani – n-au fost economiști. Dimpotrivă. Pentru a-și promova planurile, au negat categoric că ar exista așa ceva ca legile economice. După părerea lor, guvernele sunt libere să înfăptuiască tot ce urmăresc, fără să fie limitate de regularitatea inexorabilă a succesiunii fenomenelor economice. Asemenea socialistului german Ferdinand Lassalle, ei susțin că statul este Dumnezeu.

Intervenționiștii nu abordează studiul chestiunilor economice cu dezinteres științific. Cei mai mulți dintre ei sunt mânați de un resentiment invidios față de cei ale căror venituri sunt mai mari decât ale lor. Această prejudecată îi împiedică să vadă lucrurile așa cum sunt în realitate. Pentru ei, lucrul principal nu este să îmbunătățească condițiile maselor, ci să facă rău antreprenorilor și capitaliștilor, chiar dacă această politică este în detrimentul imensei majorități a poporului.

În ochii intervenționiștilor, simpla existență a profiturilor este condamnabilă. Vorbesc despre profit fără să se preocupe de corolarul lui, pierderea. Ei nu înțeleg că profitul și pierderea sunt instrumentele cu ajutorul cărora consumatorii țin în frâu toate activitățile antreprenoriale. Profitul și pierderea sunt cele care fac din consumatori factorul hotărâtor în orientarea afacerilor. Este o absurditate să pui în contrast producția pentru profit cu producția pentru utilizare. Pe o piață neobstrucționată, un om poate să realizeze profituri numai furnizând consumatorilor bunurile pe care aceștia vor să le utilizeze, la cea mai bună calitate și la prețul cel mai mic. Profitul și pierderea iau factorii materiali ai producției din mâinile producătorilor ineficienți și le pun în mâinile celor mai eficienți. Funcția lor socială constă în a face un om cu atât mai influent în conducerea afacerilor cu cât reușește mai bine să producă mărfurile pentru care oamenii se bat. Consumatorii suferă atunci când legile țării împiedică pe antreprenorii cei mai eficienți să lărgească sfera lor de activitate. Ceea ce a făcut unele întreprinderi să se dezvolte și să devină „afaceri mari” a fost tocmai succesul lor în a satisface cererea maselor.

Politicile anticapitaliste sabotează funcționarea sistemului capitalist în economia de piață. Eșecul intervenționismului nu demonstrează necesitatea adoptării socialismului. Dă în vileag doar zădărnicia intervenționismului. Toate acele rele pe care auto-intitulații “progresiști” le interpretează ca dovezi ale eșecului capitalismului sunt rezultatul interferenței lor presupus binefăcătoare cu piața. Doar cei necunoscători, care în mod greșit identifică intervenționismul cu capitalismul, cred că remediul pentru aceste rele este socialismul.

2

Caracterul dictatorial, antidemocratic și socialist al intervenționismului

Mulți susținători ai intervenționismului sunt șocați când li se spune că, recomandând intervenționismul, ei înșiși favorizează tendințe dictatoriale și antidemocratice, precum și înscăunarea socialismului totalitar. Protestează că sunt sincer convinși de ceea ce propovăduiesc și se opun tiraniei și socialismului. Ceea ce urmăresc este numai îmbunătățirea situației celor săraci. Spun că sunt conduși de considerente de dreptate socială și sunt în favoarea unei distribuții mai echitabile a venitului tocmai pentru că, de fapt, doresc păstrarea capitalismului și a corolarului său politic sau a suprastructurii sale, respectiv a sistemului de guvernământ democratic.

Ceea ce acești oameni nu reușesc să înțeleagă este că diferitele măsuri pe care le sugerează nu sunt în stare să realizeze rezultatele binefăcătoare pe care le urmăresc. Dimpotrivă, produc o stare de lucruri care, din punctul de vedere al susținătorilor lor, este mai rea decât starea anterioară pe care au fost concepute să o modifice. Dacă guvernul, confruntat cu acest eșec al primei sale intervenții, nu este gata să revină asupra amestecului său în mecanismul pieței și să se întoarcă la o economie liberă, trebuie să adauge la primele sale măsuri noi și noi reglementări și restricții. Înaintând pas cu pas pe această cale ajunge în cele din urmă la un punct în care toată libertatea economică a indivizilor a dispărut. Se instalează atunci socialismul de tip german, Zwangswirtschaft-ul naziștilor.

Am menționat mai înainte cazul ratelor salariale minimale. Să ilustrăm problema mai departe prin analiza unui caz tipic de control al prețurilor.

Dacă guvernul dorește să creeze părinților săraci posibilitatea de a da mai mult lapte copiilor lor, trebuie să cumpere lapte la prețul pieței și să-l vândă acelor oameni săraci la o rată mai mică, în pierdere; pierderea trebuie să fie acoperită din fonduri colectate prin taxare. Însă, dacă guvernul fixează pur și simplu prețul laptelui la o rată mai scăzută decât cea a pieței, rezultatul obținut va fi contrar scopului urmărit de guvern. Pentru a evita pierderile, producătorii marginali vor renunța la afacerea producerii și vânzării de lapte. Cantitatea de lapte disponibilă pentru consumatori va fi mai mică, nu mai mare. Acest rezultat este contrar intențiilor guvernului. Acesta a intervenit pentru că a considerat că laptele este o necesitate vitală. Nu a dorit să restrângă oferta.

Acum guvernul este confruntat cu alternativa fie de a se abține de la orice strădanii de a controla prețurile, fie să adauge la prima măsură o a doua, adică să fixeze prețurile factorilor de producție de care este nevoie pentru producerea laptelui. Apoi, aceeași poveste se repetă pe un plan mai îndepărtat: guvernul trebuie să fixeze din nou prețurile factorilor de producție necesari pentru producerea acelor factori de producție de care este nevoie pentru producerea laptelui. În felul acesta, guvernul trebuie să meargă mai departe și mai departe, fixând prețurile tuturor factorilor de producție – atât umani (munca) cât și materiali – și forțând fiecare antreprenor și fiecare muncitor să continue munca la aceste prețuri și salarii. Nici o ramură de producție nu poate fi omisă de la această fixare generală a prețurilor și salariilor și de la acest ordin general de continuare a producției. Dacă anumite ramuri de producție ar fi lăsate libere, rezultatul ar fi o deplasare a capitalului și a muncii spre ele și o scădere corespunzătoare a ofertei acelor bunuri ale căror prețuri au fost fixate de guvern. Or, tocmai aceste bunuri sunt cele pe care guvernul le consideră deosebit de importante pentru satisfacerea nevoilor maselor de consumatori.

Dar când această stare de control generalizat al afacerilor este realizată, economia de piață a fost înlocuită cu un sistem de economie planificată, cu socialismul. Desigur că acesta nu este socialismul conducerii nemijlocite de către stat prin guvern a fiecărei uzine, ca în Rusia, ci socialismul de tip german sau nazist.

Multă lume a fost fascinată de pretinsul succes al sistemului german de control al prețurilor. Iată ce spuneau: Trebuie doar să fii la fel de brutal și crud ca naziștii și vei reuși să controlezi prețurile. Ceea ce nu au văzut acești oameni în lupta lor înverșunată împotriva nazismului, prin adoptarea metodelor acestuia, este că naziștii nu au impus controlul prețurilor într-o societate organizată pe principiul economiei de piață; ei au construit un sistem socialist în toată puterea cuvântului, o comunitate de teritorii (Landuri) totalitare.

Controlul prețurilor este contrar scopului dacă este limitat doar la unele mărfuri. Nu poate funcționa satisfăcător în cadrul unei economii de piață. Dacă, din acest eșec, guvernul nu trage concluzia că trebuie să renunțe la orice încercare de a controla prețurile, va trebui să meargă mai departe și mai departe, până când va înlocui economia de piață cu planificarea generalizată socialistă.

Producția poate fi dirijată prin prețurile fixate pe piață fie prin cumpărare sau abținere de la cumpărare de către public, fie printr-un comitet central guvernamental de administrare a producției. Nu există o a treia soluție posibilă. Nu există un al treilea sistem social realizabil care să nu fie nici economie de piață, nici socialism. Controlul guvernamental numai asupra unei părți a prețurilor trebuie să conducă în mod necesar la o stare de lucruri pe care toată lumea, fără excepție, o consideră absurdă și contrară scopului. Rezultatul său inevitabil este haosul și tulburările sociale.

Aceasta este ceea ce au în gând economiștii când se referă la legile economice și când afirmă că intervenționismul este contrar legilor economice.

În economia de piață consumatorii au rolul suprem. Cumpărăturile lor și reținerea lor de la cumpărături determină în ultimă instanță ceea ce antreprenorii produc și în ce cantitate și calitate. Acest fapt determină în mod direct prețurile bunurilor de consum și indirect prețurile tuturor bunurilor de producție, adică al muncii și factorilor materiali de producție; determină apariția profitului și a pierderii și formarea ratei dobânzii; determină venitul fiecărui individ. Punctul focal al economiei de piață este piața, adică procesul de formare a prețurilor mărfurilor, a ratelor salariale și a ratei dobânzii și a derivatelor acestora, profiturile și pierderile. Piața îi formează pe toți oamenii în calitatea lor de producători responsabili față de consumatori. Această dependență este directă pentru antreprenori, capitaliști, fermieri și meseriași, și indirectă pentru cei care lucrează pentru lefuri și salarii. Piața armonizează eforturile tuturor celor care sunt angajați în satisfacerea nevoilor cu dorințele celor pentru care ei produc, consumatorii. Subordonează oferta producătorilor cererii consumatorilor.

Piața este o democrație în care fiecare ban dă un drept la vot. Este adevărat că diverșii indivizi nu au aceeași putere de vot. Omul bogat are dreptul la mai multe voturi decât cel sărac. Dar a fi bogat și a avea un venit mai mare este, în economia de piață, deja rezultatul unor alegeri anterioare. Singurul mijloc de a dobândi bogăție și de a o păstra, în economia de piață nepervertită de privilegii și restricții acordate sau impuse de guvern, este de a servi consumatorii în modul cel mai bun și cel mai ieftin. Capitaliștii și proprietarii pământului care eșuează din acest punct de vedere suferă pierderi. Dacă nu-și schimbă procedurile, modul lor de lucru, își pierd bogăția și devin săraci. Consumatorii sunt aceia care fac din oameni săraci oameni bogați și viceversa. Consumatorii sunt aceia care fixează salariul unei stele de cinema și al unei cântărețe de operă la un nivel mai ridicat decât acelea ale unui sudor sau contabil.

Fiecare individ este liber să nu fie de acord cu rezultatul unei campanii de alegeri sau al procesului de piață. Dar într-o democrație nu are nici un alt mijloc să modifice lucrurile decât persuasiunea. Dacă un om ar spune: „Nu-mi place primarul ales cu majoritate de voturi; de aceea am să cer guvernului sa-l înlocuiască cu omul pe care îl prefer”, nu s-ar putea spune cu nici un chip că un astfel de om este democrat. Dar dacă aceleași pretenții s-ar ridica cu privire la piață, majoritatea oamenilor sunt prea puțin ageri pentru a descoperi aspirațiile dictatoriale implicate.

Consumatorii au făcut alegerile lor și au determinat venitul fabricantului de încălțăminte, ale starului de film și ale sudorului. Cine este profesorul X să-și aroge privilegiul de a răsturna hotărârea lor? Dacă n-ar fi un dictator potențial, n-ar cere guvernului să se amestece. Ar încerca să-și convingă concetățenii să-și mărească cererea pentru produsele sudorului și să-și micșoreze cererea pentru încălțăminte și filme.

Consumatorii nu sunt pregătiți să plătească pentru bumbac prețuri care i-ar face pe cultivatorii marginali, adică pe cei care produc în cele mai puțin favorabile condiții, să devină rentabili. Aceasta este într-adevăr o situație foarte nefericită pentru cultivatorii respectivi, care trebuie să renunțe la cultura bumbacului și să încerce să se integreze în alt mod în ansamblul procesului de producție.

Dar ce să credem despre omul de stat care se amestecă prin constrângeri pentru a ridica prețul bumbacului peste nivelul pe care l-ar fi atins pe piața liberă? Ceea ce urmărește intervenționistul este substituirea presiunii polițienești alegerii consumatorilor. Toată această pălăvrăgeală, cum că statul ar trebui să facă una sau alta, în ultimă instanță înseamnă că poliția trebuie să forțeze pe consumatori să se comporte altfel decât s-ar comporta spontan. În asemenea propuneri ca: să ridicăm prețurile în agricultură, să ridicăm nivelul salariilor, să micșorăm profiturile, să reducem salariile administratorilor, acest „să” se referă în ultimă instanță la poliție. Cu toate acestea, autorii acestor planuri protestează pretinzând că le fac pentru libertate și democrație industrială.

În majoritatea țărilor nesocialiste, sindicatelor li se acordă drepturi speciale. Li se dă voie să împiedice persoanele care nu sunt membre de sindicat să lucreze. Li se permite să declare o grevă și, când sunt în grevă, sunt în mod virtual libere să facă uz de violență împotriva tuturor acelora care sunt pregătiți să continue lucrul, adică împotriva spărgătorilor de grevă. Acest sistem atribuie un privilegiu nelimitat celor angajați în ramuri vitale ale industriei. Acei muncitori a căror grevă suprimă furnizarea de apă, lumină, hrană și alte necesități sunt în situația de a obține tot ce doresc pe socoteala restului populației. Este adevărat că în Statele Unite, până în prezent, sindicatele lor au profitat ceva mai moderat de această oportunitate. Alte sindicate americane și multe sindicate europene au fost mai puțin prudente. Se luptă să impună creșteri salariale fără să le pese de dezastrul care ar rezulta în mod inevitabil.

Intervenționiștii nu sunt destul de ageri pentru ca să-și dea seama că presiunea și constrângerea sindicală sunt absolut incompatibile cu orice sistem de organizare socială. Problema sindicală nu are absolut nici un fel de legătură cu dreptul cetățenilor de a se asocia unii cu alții în adunări și asociații; nici o țară democratică nu neagă cetățenilor acest drept. De asemenea, nimeni nu contestă dreptul unui om de a înceta lucrul și de a face grevă. Singura problemă este dacă să se acorde sau să nu se acorde sindicatelor privilegiul de a recurge cu impunitate la violență. Acest privilegiu nu este mai puțin incompatibil cu socialismul decât cu capitalismul. Nici un fel de cooperare socială, în cadrul diviziunii muncii, nu este posibilă atunci când unor oameni sau sindicate li se acordă dreptul de a împiedica prin violență și amenințare cu violența alți oameni să lucreze. Atunci când este impusă prin violență, o grevă în ramurile vitale de producție sau o grevă generală sunt echivalente cu o distrugere revoluționară a societății.

Un guvern abdică dacă tolerează utilizarea violenței de către orice agenție neguvernamentală. Dacă guvernul abandonează monopolul său de constrângere și silire, vor rezulta condiții anarhice. Dacă ar fi adevărat că un sistem democratic de guvernământ nu este capabil să protejeze necondiționat dreptul fiecărui individ de a munci, în pofida ordinelor unui sindicat, democrația ar fi condamnată. Atunci dictatura ar fi singurul mijloc de a păstra diviziunea muncii și de a evita anarhia. Ceea ce a generat dictatura în Rusia și în Germania a fost tocmai faptul că mentalitatea acestor națiuni a făcut suprimarea violenței sindicale nerealizabilă în condiții democratice. Dictatorii au abolit grevele și în felul acesta au frânt spinarea sindicalismului. Nu este vorba de nici un fel de greve în imperiul sovietic.

Este iluzorie credința că prin arbitrajul litigiilor de muncă sindicatele ar putea fi încadrate în economia de piață și ar face funcționarea lor compatibilă cu păstrarea păcii interne. Soluționarea pe cale judecătorească a controverselor este realizabilă dacă există disponibil un pachet de reguli potrivit cărora să se poată supune judecății cazurile individuale. Dar dacă un asemenea cod este valabil și prevederile sale sunt aplicate pentru a determina nivelul ratelor salariale, atunci acestea nu mai sunt fixate de piață, ci de cod și de cei care legiferează cu privire la acesta. Atunci guvernul este suveran și nicidecum consumatorii care cumpără și producătorii care vând pe piață. Dacă un astfel de cod nu există, lipsește un standard potrivit căruia să poată fi rezolvată o controversă între patroni și salariați. Este zadarnic să se vorbească despre salarii „echitabile” în absența unui astfel de cod. Noțiunea de echitabilitate este lipsită de sens dacă nu este raportată la un standard stabilit. În practică, dacă patronii nu cedează în fața amenințărilor sindicale, arbitrajul este echivalent cu determinarea ratelor salariale de către arbitrii numiți de guvern. Hotărârea autoritară peremptorie se substituie prețului pieței. Chestiunea controversată este întotdeauna aceeași: guvernul sau piața. Nu există o a treia soluție.

Metaforele sunt adesea foarte utile pentru elucidarea problemelor complicate, făcându-le inteligibile pentru mințile mai puțin inteligente. Dar ele ajung să inducă în eroare și să ducă la absurdități dacă lumea uită că orice comparație este departe de a fi perfectă. Este o prostie să luăm expresii metaforice ad literam și să deducem din interpretarea lor trăsături caracteristice ale obiectului pe care am dorit să-l facem mai ușor inteligibil prin utilizarea lor. Nu este nici un rău în faptul că economiștii au numit funcționarea pieței automată și în obiceiul lor de a vorbi despre forțele anonime care acționează pe piață. Ei nu puteau să anticipeze că cineva ar putea să fie atât de prost încât să interpreteze asemenea metafore literal.

Nici un fel de forțe „automate” sau „anonime” nu acționează „mecanismul” pieței. Singurii factori care dirijează piața și determină prețurile sunt acțiunile cu finalitate ale oamenilor. Nu există nici un fel de automatism; există doar oameni care urmăresc conștient scopuri alese și care recurg în mod deliberat la anumite mijloace pentru atingerea acestor scopuri. Nu există nici un fel de forțe mecanice misterioase; există numai voința fiecărui individ de a-și satisface cererea pentru diferite bunuri. Nu există nici un fel de anonimat; există numai tu și eu, Ionescu și Popescu și toți ceilalți. Iar fiecare dintre noi este angajat atât în producție, cât și în consum. Fiecare contribuie cu partea sa la determinarea prețurilor.

Dilema nu este între forțe automate și acțiune planificată. Este între procesul democratic al pieței, în care fiecare individ are partea sa, și conducerea exclusivă de către un corp dictatorial. Orice ar face oamenii în economia de piață nu este decât executarea propriilor lor planuri. În acest sens, fiecare acțiune umană înseamnă planificare. Ceea ce pretinde cel care se numește pe sine planificator nu este substituirea acțiunii planificate unei stări în care lucrurile să meargă de la sine. Este înlocuirea planurilor semenilor săi cu propriul plan. Planificatorul este un dictator potențial care vrea sa lipsească pe toți ceilalți oameni de puterea de a planifica și acționa în conformitate cu propriul lor plan. Urmărește un singur lucru: predominarea superiorității absolute și exclusive a propriului său plan.

Nu este mai puțin eronat să se declare că un guvern care nu este socialist nu are un plan. Orice face un guvern este execuția unui plan, adică a unui proiect. Putem să nu fim de acord cu un asemenea plan. Dar nu trebuie să spunem că nu este nici un fel de plan. Profesorul Wesley C. Mitchell a susținut că guvernul liberal britanic „a planificat să nu aibă nici un plan”. [5] Cu toate acestea guvernul britanic din epoca liberală avea un plan bine conturat. Planul său era proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, inițiativa liberă și economia de piață. Marea Britanie a fost într-adevăr foarte prosperă în cadrul acestui plan care, potrivit profesorului Mitchell, „nu era plan”.

Planificatorii pretind că planurile lor sunt științifice și că nu poate exista dezacord în privința lor printre oamenii bine intenționați și cumsecade. Însă nu există așa ceva precum un ar trebui științific. Știința este competentă să stabilească numai ceea ce este. Nu poate niciodată să dicteze ceea ce ar trebui să fie și ce scopuri trebuie să urmărească oamenii. Este adevărat că oamenii nu sunt de acord în judecățile lor de valoare. Este o insolență din partea cuiva să-și aroge dreptul de a respinge planurile altor oameni și de a-i forța să se supună planului planificatorului. Al cui plan ar trebui executat? Planurile Congresului organizațiilor industriale sau cele ale oricărui alt grup? Planul lui Troțki sau cel al lui Stalin? Planul lui Hitler sau cel al lui Strasser?

Când oamenii erau moralmente dedicați ideii că în domeniul religiei trebuie adoptat un singur plan, au rezultat războaie sângeroase. Odată cu recunoașterea principiului libertății religioase, aceste războaie au încetat. Economia de piață asigură o cooperare pașnică pentru că nu face uz de forță împotriva planurilor economice ale cetățenilor. Dacă un singur plan magistral se va substitui planurilor fiecărui cetățean, trebuie să apară nesfârșite lupte. Cei care nu sunt de acord cu planul dictatorului nu au alte mijloace de a continua decât să învingă despotul prin forța armelor.

Credința că un sistem de socialism planificat ar putea funcționa în conformitate cu metodele democratice de guvernământ este o iluzie. Democrația este legată în mod inextricabil cu capitalismul. Nu poate exista acolo unde se practică planificarea. Să ne referim la cuvintele celui mai eminent dintre susținătorii contemporani ai socialismului. Profesorul Harold Laski a declarat că ajungerea la putere a Partidului Laburist Britanic pe calea parlamentară normală trebuie să rezulte într-o transformare radicală a sistemului de guvernământ parlamentar. O administrație socialistă are nevoie de „garanții” că opera de transformare n-ar fi „distrusă” prin abrogare în eventualitatea înfrângerii la urne. De aceea suspendarea constituției este „inevitabilă”. [6] Cât de încântați ar fi fost regele Charles I și regele George III dacă ar fi avut cunoștință de cărțile profesorului Laski!

Sidney și Beatrice Webb (lordul și lady Passfield) ne spun că „în orice acțiune colectivă, o unitate loială de gândire este atât de importantă încât, dacă ceva trebuie să fie realizat, discutarea publică trebuie să fie suspendată între promulgarea deciziei și aducerea la îndeplinire a sarcinii”. În timp ce „opera este în curs”, orice exprimare de îndoială sau chiar de teamă că planul nu va reuși este „un act de lipsă de loialitate sau chiar de trădare.” [7] Întrucât însă procesul de producție nu încetează niciodată și un anumit lucru este totdeauna în curs și există întotdeauna ceva de realizat, rezultă că un guvern socialist nu trebuie niciodată să conceadă nici o libertate de vorbire sau de exprimare în presă. „O unitate loială de gândire”, ce perifrază sonoră pentru urechile regelui Filip II și ale inchiziției! În această privință, un alt eminent admirator al sovietelor, d-l T. G. Crowther, vorbește fără nici un fel de rezerve. Declară pe șleau că inchiziția este „salutară pentru știință atunci când protejează o clasă în curs de ridicare”, [8] adică atunci când prietenii d-lui Crowther recurg la ea. S-ar putea cita sute de asemenea puncte de vedere.

În epoca victoriană, când John Stuart Mill a scris eseul său Despre libertate, asemenea vederi ca cele exprimate de profesorul Laski, d-l și d-na Webb și d-l Crowther erau denumite reacționare. Astăzi ele sunt denumite „progresiste” și „liberale”. Pe de altă parte, oamenii care se opun suspendării guvernării parlamentare și libertății cuvântului și de exprimare prin presă și întronării inchiziției sunt batjocoriți ca „reacționari”, ca „regaliști economici” și ca „fasciști”.

Acei intervenționiști care consideră intervenționismul ca o metodă de înfăptuire a socialismului deplin pas cu pas sunt cel puțin consecvenți. Dacă măsurile adoptate nu reușesc să realizeze rezultatele binefăcătoare așteptate și se termină în dezastru, cer mai multă și mai multă intervenție guvernamentală până când guvernul va fi preluat conducerea activităților economice. Dar acei intervenționiști care privesc intervenționismul ca un mijloc de a îmbunătăți capitalismul, și prin aceasta de a-l păstra, sunt totalmente dezorientați.

În ochii acestor oameni, toate efectele nedorite și indezirabile ale amestecului guvernamental în afaceri sunt cauzate de capitalism. Însuși faptul că o măsură guvernamentală va fi înfăptuit o stare de lucruri care nu le place este pentru ei o justificare pentru luarea de noi măsuri. Nu reușesc, de pildă, să înțeleagă că rolul pe care planurile monopoliste îl joacă în vremea noastră este efectul amestecului guvernamental sub forma, de exemplu, a tarifelor și patentelor. Pledează pentru acțiune guvernamentală în vederea preîntâmpinării monopolului. Greu de imaginat o idee mai puțin realistă. Pentru că guvernele de la care pretind să lupte împotriva monopolului sunt aceleași guverne care sunt devotate principiului monopolului. Astfel, guvernul american „New Deal” (n.tr.: al noii orientări politice economice și sociale) s-a lansat într-o organizare monopolistă totală a fiecărei ramuri economice americane, de către National Recovery Administration (n.tr.: administrația pentru restabilire națională) și urmărea organizarea agriculturii americane ca pe un vast plan monopolist, restrângând producția agricolă pentru a substitui prețuri de monopol prețurilor mai scăzute ale pieței. A participat la diferite acorduri internaționale de control al bunurilor, al căror scop nedeghizat a fost să stabilească monopoluri internaționale pentru diferite mărfuri. Același lucru este adevărat despre toate celelalte guverne. Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice a fost de asemenea parte la aceste convenții monopoliste interguvernamentale. [9] Aversiunea sa pentru colaborarea cu țările capitaliste nu a fost atât de mare încât să o facă să piardă orice ocazie favorabilă pentru a promova creșterea monopolului.

Programul acestui intervenționism autocontradictoriu este dictatura, presupusă a elibera poporul. Dar libertatea pentru care pledează susținătorii ei este libertatea de a face lucrurile care “trebuie”, adică lucrurile pe care ei înșiși le doresc să fie făcute. Nu au habar de problema economică implicată, dar nu numai atât. Le lipsește facultatea de a gândi logic.

Cea mai absurdă justificare a intervenționismului este oferită de către aceia care privesc conflictul dintre capitalism și socialism ca și cum ar fi o luptă pentru distribuirea venitului. De ce nu sunt clasele avute, cu proprietăți, mai maleabile? De ce să nu acorde muncitorilor săraci o parte din veniturile lor ample? De ce să se opună intenției guvernamentale de a mări partea celor defavorizați, decretând rate salariale minimale și prețuri maximale și tăind ratele profitului și dobânzii la un nivel mai coborât și mai „echitabil”? Intervenționiștii pretind că maleabilitatea în asemenea materii ar dejuca planurile revoluționarilor radicali, păstrând capitalismul. Dușmanii cei mai răi ai capitalismului, spun ei, sunt acei doctrinari intransigenți a căror pledoarie excesivă în favoarea libertății economice, a politicii de laissez-faire și a manchesterismului zădărnicește toate încercările de a ajunge la un compromis cu pretențiile muncitorilor. Acești reacționari adamantini sunt singurii responsabili pentru crâncenele lupte partinice și pentru ura pe care o generează. Ceea ce este necesar este substituirea unui program constructiv în locul atitudinii pur negative a regaliștilor economici. Și, desigur, „constructiv” în ochii acestor oameni este numai intervenționismul.

Acest mod de a raționa este însă în întregime greșit. Ia drept bun că diferitele măsuri guvernamentale de interferență în afaceri vor da acele rezultatele binefăcătoare pe care susținătorii lor le așteaptă de la ele. Desconsideră cu nepăsare tot ceea ce științele economice spun despre inutilitatea lor în atingerea scopurilor urmărite și a consecințelor inevitabile și indezirabile pe care le au. Problema nu este dacă ratele salariale minime sunt rezonabile sau nerezonabile, ci dacă generează sau nu șomaj la o parte din cei care doresc neapărat să muncească. Calificând aceste măsuri ca drepte, intervenționiștii nu resping criticile economiștilor la adresa utilității lor. Arată doar necunoașterea problemei în discuție.

Conflictul dintre capitalism și socialism nu este o competiție cu privire la dimensiunile porțiunilor repartizate între două grupe de pretendenți, dintr-o anumită cantitate de bunuri. Este o dispută cu privire la care sistem de organizare socială servește cel mai bine bunăstarea oamenilor. Cei care combat socialismul nu resping socialismul pentru că invidiază beneficiile pe care muncitorii se presupune că le-ar putea trage de pe urma modului socialist de producție. Combat socialismul tocmai pentru că sunt convinși că va dăuna maselor prin reducerea lor la statutul de șerbi săraci, aflați în întregime la cheremul dictatorilor iresponsabili.

În acest conflict de păreri, toată lumea trebuie să se hotărască și să ia poziție precisă. Toată lumea trebuie să se declare fie de partea susținătorilor libertății economice, fie de partea socialismului totalitar. Nu se poate evada din aceasta dilemă prin adoptarea unei presupuse poziții a căii de mijloc, și anume a intervenționismului. Pentru că intervenționismul nu este nici cale de mijloc, nici compromis între capitalism și socialism. Este un al treilea sistem. Este un sistem asupra absurdității și inutilității căruia sunt de acord nu numai toți economiștii, ci chiar și marxiștii.

Nu există așa ceva precum o pledoarie „excesivă” în favoarea libertății economice. Producția, pe de o parte, poate să fie dirijată prin eforturile fiecărui individ de a-și regla conduita pentru a satisface nevoile cele mai urgente ale consumatorilor, în modul cel mai adecvat. Aceasta este economia de piață. Pe de altă parte, producția poate fi dirijată prin decrete autoritare. Dacă aceste decrete privesc numai unele porțiuni izolate din structura economică, nu reușesc să atingă scopurile urmărite, iar proprii lor susținători nu agreează rezultatul lor. Dacă duc la înregimentare generală, înseamnă socialism totalitar.

Oamenii trebuie să aleagă între economia de piață și socialism. Statul poate să păstreze economia de piață protejând viața, sănătatea și proprietatea privată împotriva agresiunilor frauduloase sau violente, sau poate el însuși să conducă derularea activităților de producție. O agenție anume trebuie să determine ce să se producă. Dacă aceasta n-o fac consumatorii prin intermediul cererii și a ofertei pe piață, trebuie s-o facă guvernul prin constrângere.

3

Socialism și comunism

În terminologia lui Marx și Engels, cuvintele comunism și socialism sunt sinonime. Sunt aplicate alternativ fără nici o deosebire între ele. Același lucru era adevărat pentru practica tuturor grupurilor marxiste și sectelor marxiste până în 1917. Partidele politice marxiste care au considerat Manifestul Comunist ca evanghelie nemodificabilă a doctrinei lor își ziceau partide socialiste. Cel mai influent și mai numeros dintre aceste partide, partidul german, a adoptat numele de Partidul Social Democratic. In Italia, în Franța și în toate celelalte țări în care partidele marxiste jucau deja un rol în viața politică dinainte de 1917, termenul socialist a luat de asemenea locul termenului comunist. Nici un marxist nu s-a încumetat, înainte de 1917, să facă o deosebire între comunism și socialism.

În 1875, în a sa „Critică a programului Gotha a Partidului Social Democrat German”, Marx face o deosebire între o fază inferioară (mai veche) și alta superioară (mai recentă) a viitoarei societăți comuniste. Dar nu a rezervat denumirea de comunism pentru faza superioară și nici nu a denumit faza inferioară socialism, diferențiind-o de comunism.

Una dintre dogmele fundamentale ale lui Marx este aceea că socialismul trebuie în mod necesar să vină „cu inexorabilitatea unei legi a naturii”. Producția capitalistă zămislește propria sa negație și întronează sistemul socialist al proprietății publice asupra mijloacelor de producție. Acest proces „se execută pe sine însuși prin acțiunea legilor inerente ale producției capitaliste.” [10] Este independent de voința lumii. [11] Este imposibil pentru oameni să-l accelereze, să-l întârzie sau să-l împiedice. Pentru că „nici un sistem social nu dispare vreodată înainte ca toate forțele productive să fi fost dezvoltate până la deplina capacitate a acestuia, iar forțe noi și mai înalte de producție nu apar niciodată înainte să fi fost create în sânul societății precedente condițiile materiale ale existenței lor.” [12]

Această doctrină desigur este ireconciliabilă cu propriile activități politice ale lui Marx și cu învățăturile pe care le-a propovăduit pentru justificarea acestor activități. Marx a încercat să organizeze un partid politic care, prin intermediul revoluției și a războiului civil, să înfăptuiască tranziția de la capitalism la socialism. Trăsătura caracteristică a partidelor de acest tip constă, în ochii lui Marx și ai marxiștilor,  în aceea că erau partide revoluționare, invariabil branșate pe ideea acțiunii violente. Țelul lor era să provoace o răscoală, să instaureze dictatura proletariatului și să extermine fără milă toată burghezia. Faptele comunarzilor parizieni de la 1871 erau considerate modelul perfect al unui astfel de război civil. Răscoala de la Paris a fost, desigur, un fiasco lamentabil. Se aștepta însă ca alte răscoale, de mai târziu, să reușească. [13]

Oricum, tacticile aplicate de partidele marxiste în diferite țări europene se opuneau în mod ireconciliabil fiecăreia dintre aceste două varietăți contradictorii ale învățăturilor lui Karl Marx. Nu au avut încredere în inevitabilitatea venirii socialismului. Nu au avut încredere nici în succesul unei mișcări revoluționare. Au adoptat metodele acțiunii parlamentare. Au solicitat voturi în campanii electorale și și-au trimis delegați în parlamente. Au “degenerat” în partide democratice. În parlamente s-au comportat la fel ca alte partide din opoziție. În unele țări au făcut alianțe temporare cu alte partide și ocazional membri socialiști au făcut parte din cabinete ministeriale. Mai târziu, după sfârșitul primului război mondial, partidele socialiste au devenit supreme în multe parlamente. În unele țări au guvernat singure, în altele în strânsă colaborare cu partidele “burgheze”.

Este adevărat că acești socialiști domesticiți nu au renunțat niciodată, înainte de 1917, să profeseze principiile rigide ale marxismului ortodox. Repetau fără încetare că venirea socialismului este inevitabilă. Scoteau în relief caracterul inerent revoluționar  al partidelor lor. Nimic nu putea să le stârnească  mai mult mânia decât îndrăzneala cuiva de a contesta spiritul lor revoluționar neînduplecat. Oricum, în fapt, erau partide parlamentare, la fel ca celelalte partide.

Dintr-un punct de vedere marxist corect, așa cum a fost exprimat în scrierile mai târzii ale lui Marx și Engels (dar nu, încă, și în Manifestul Comunist), toate măsurile concepute să restrângă, să reglementeze și să perfecționeze capitalismul erau simple prostii „mici-burgheze” derivate din ignorarea legilor imanente ale evoluției capitaliste. Adevărații socialiști nu trebuie să pună nici un fel de obstacole în calea evoluției capitaliste. Pentru că numai deplina maturitate a capitalismului putea să ducă la înfăptuirea socialismului. Nu este numai zadarnic, dar și dăunător intereselor proletariatului să se recurgă la asemenea măsuri. Nici chiar sindicalismul nu este un mijloc adecvat pentru îmbunătățirea condițiilor muncitorilor. [14] Marx nu credea că intervenționismul ar fi în folosul maselor. Respingea energic ideea că astfel de măsuri precum rate salariale minimale, prețuri plafonate, restricții asupra ratei dobânzilor, asigurări sociale și așa mai departe ar fi pași preliminari în înfăptuirea socialismului. Urmărea abolirea radicală a sistemului salarial care poate fi realizată numai de comunism în faza sa superioară. Ar fi ridiculizat sarcastic ideea abolirii “caracterului de marfă” a muncii în cadrul unei societăți capitaliste prin adoptarea unei legi.

Dar partidele socialiste așa cum funcționau în țările europene nu erau, de fapt, mai puțin angajate în intervenționism decât politica socială (Sozialpolitik) a Germaniei pe vremea Kaiserului și a Americii de pe vremea New Deal-ului (n.tr.: noua orientare în politica economică și socială a președintelui Roosevelt). Tocmai împotriva acestei politici și-au orientat atacurile George Sorel și sindicalismul. Sorel, un intelectual timid de origine burgheză, a criticat aspru „degenerarea” partidelor socialiste pe care le învinuia pentru pătrunderea intelectualilor burghezi în sânul lor. Vroia să vadă reînviat și eliberat de sub tutela unor lași intelectuali spiritul agresivității neîndurătoare, inerent în mase. Pentru Sorel, nimic nu conta, în afară de incitarea maselor la revoltă. Pleda pentru acțiune directă (action directe), adică sabotaj și grevă generală, ca pași inițiali spre marea revoluție finală. Sorel avea succes mai ales în rândurile intelectualilor snobi și fără ocupație și nu mai puțin în rândurile  moștenitorilor snobi și fără ocupație ai unor  antreprenori bogați. N-a avut nici un efect perceptibil asupra mișcării maselor. Pentru partidele marxiste din Europa apuseană și centrală nu era cu nimic mai mult decât o pacoste. Importanța sa istorică se rezumă, în principal, la rolul pe care ideile sale l-au jucat în evoluția bolșevismului rusesc și a fascismului italian.

Pentru a înțelege mentalitatea bolșevicilor trebuie să ne referim din nou la dogmele lui Karl Marx. În ceea ce privește capitalismul, Karl Marx era pe deplin convins că acesta reprezintă doar o fază în istoria economică ce nu era limitată doar la câteva țări avansate. Capitalismul are tendința să transforme toate părțile lumii în țări capitaliste. Burghezia forțează toate națiunile să devină capitaliste. Când va suna ceasul din urmă al capitalismului, lumea întreagă va fi în faza matură a capitalismului, coaptă pentru tranziția spre socialism. Socialismul va apărea în același timp în toate părțile lumii.

Marx a greșit în această privință nu mai puțin decât în toate celelalte afirmații ale sale. Astăzi nici chiar marxiștii nu pot să nege și nu neagă existența predominantă a unor deosebiri enorme sub raportul dezvoltării capitalismului în diferite țări. Își dau seama că există multe țări care, din punctul de vedere al interpretării marxiste a istoriei, trebuie să fie descrise ca precapitaliste. În aceste țări, burghezia încă nu a ajuns într-o poziție de conducere și încă nu a aranjat scena istorică a capitalismului, care este condiția preliminară necesară a apariției socialismului. Aceste țări, prin urmare, trebuie mai întâi să-și desăvârșească revoluția lor burgheză și să treacă prin toate fazele capitalismului mai înainte ca să fie vorba de transformarea lor în țări socialiste. Singura politică pe care marxiștii pot să o adopte în aceste țări ar fi să susțină burghezia fără condiții, mai întâi în strădaniile lor de a lua puterea, și apoi în speculațiile lor capitaliste. Un partid marxist ar putea vreme îndelungată să nu aibă nici o altă sarcină decât să fie subordonat liberalismului burghez. Aceasta este singura misiune pe care materialismul istoric, aplicat consecvent, ar fi putut s-o încredințeze materialiștilor ruși. Ar fi fost obligați să aștepte liniștiți până când capitalismul ar fi făcut ca națiunea lor să fie coaptă pentru socialism.

Dar marxiștii ruși nu au vrut să aștepte. Ei au recurs la o nouă modificare a marxismului, potrivit căreia o națiune avea posibilitatea să sară peste una din fazele evoluției istorice. Au închis ochii la faptul că această nouă doctrină nu era o modificare a marxismului ci mai degrabă o negare a ultimei rămășițe care a supraviețuit în ea. A fost o întoarcere fățișă la învățăturile socialiste premarxiste și antimarxiste potrivit cărora oamenii erau liberi să adopte socialismul în orice moment, dacă l-ar fi considerat un sistem mai avantajos pentru binele comun decât capitalismul. Această nouă doctrină spulbera totalmente misticismul legat de materialismul dialectic și de pretinsa descoperire marxistă a legilor inexorabile ale evoluției economice a omenirii.

Odată emancipați de determinismul marxist, marxiștii ruși s-au văzut liberi să discute tacticile cele mai potrivite pentru realizarea socialismului în țara lor. Nu mai erau îngrădiți de problemele economice. Nu mai trebuia să cerceteze dacă venise timpul sau nu. Aveau numai o singură treabă de împlinit, să pună mâna pe frâele puterii.

Un grup susținea că un succes durabil era de așteptat numai dacă s-ar fi putut câștiga sprijinul unui număr suficient de oameni, deși nu neapărat al majorității. Alt grup nu era în favoarea unei astfel de proceduri cronofage. Propuneau o lovitură de forță. Un mic grup de fanatici trebuia să fie organizat ca avangardă a revoluției. O disciplină strictă și ascultare necondiționată față de șef trebuia să facă din acești revoluționari profesioniști o forță aptă de atac subit. Vor înlocui guvernul țarist și vor guverna țara după metodele tradiționale ale poliției țarului.

Termenii folosiți pentru denumirea acestor două grupe – bolșevici (majoritatea) pentru primii și menșevici (minoritatea) pentru cei din urmă – se referă la un vot din 1903 la o adunare pentru discutarea acestor probleme tactice. Singura deosebire dintre aceste două grupuri era doar această chestiune de metode tactice. Ambele erau de acord cu scopul final: socialismul.

Ambele secte încercau să justifice punctele lor de vedere, citând pasaje din scrierile lui Marx și ale lui Engels. Acesta este, desigur, obiceiul marxist. Iar fiecare sectă era în situația de a descoperi în aceste cărți sfinte spuse care să confirme propria lor poziție.

Lenin, șeful bolșevicilor, își cunoștea compatrioții mult mai bine decât adversarii săi și conducătorul lor, Plehanov. Spre deosebire de Plehanov, nu a făcut greșeala de a aplica rușilor standardele națiunilor apusene. Și-a amintit cum niște femei străine au uzurpat pur și simplu puterea supremă de două ori și au domnit liniștite o viață întreagă. Era conștient de faptul că metodele teroriste ale poliției secrete a țarului erau reușite și era convins că putea să îmbunătățească considerabil aceste metode. Era un dictator fără scrupule și era conștient că rușii nu aveau curajul să reziste prigoanei. Asemenea predecesorilor săi, Cromwell, Robespierre și Napoleon, era un uzurpator ambițios și pe deplin convins de absența spiritului revoluționar în imensa majoritate a poporului. Autocrația Romanovilor era sortită pieirii pentru că nefericitul NicoIae II era o cârpă. Avocatul socialist Kerensky a eșuat pentru că era aliniat principiului guvernării parlamentare. Lenin a reușit pentru că nu a țintit la nimic altceva decât la dictatura sa personală. Iar rușii tânjeau după un dictator, un urmaș al lui Ivan-cel-Groaznic.

Domnia lui Nicolae II nu s-a sfârșit printr-o răsturnare revoluționară propriu-zisă. S-a prăbușit pe câmpurile de bătălie. A rezultat anarhia pe care Kerensky nu a reușit s-o stăpânească. O încăierare stradală în Sankt Petersburg l-a dat jos pe Kerensky. Puțin timp după aceea, Lenin a avut un optsprezece brumar al său (n. tr.: Brumar este a doua lună a calendarului republican francez, de la 22 octombrie la 20 noiembrie; 18 brumar este data la care Napoleon Bonaparte, întors din Egipt, a răsturnat Directoratul – 9 noiembrie 1799, anul III al Republicii Franceze). În ciuda terorii dezlănțuite de bolșevici, Adunarea Constituantă, aleasă prin vot universal de către bărbați și femei, nu avea decât douăzeci la sută membri bolșevici. Lenin a împrăștiat Adunarea Constituant prin forța armelor. “Interludiul” liberal de scurtă durată a fost lichidat. Rusia a trecut din mâinile inepte ale Romanovilor în cele ale unui autocrat adevărat.

Lenin nu s-a mulțumit numai cu cucerirea Rusiei. Era pe deplin convins că era predestinat să aducă fericirea socialismului tuturor națiunilor, nu numai Rusiei. Numele oficial pe care l-a ales pentru guvernământul său – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice – nu conține nici o referință la Rusia. A fost conceput ca un nucleu al unui guvernământ mondial. Era de la sine înțeles că toți tovarășii străini datorau de drept supunere acestui guvernământ și că toți burghezii străini care îndrăzneau să opună rezistență erau vinovați de înaltă trădare și meritau pedeapsa capitală. Lenin nu se îndoia câtuși de puțin că toate țările apusene erau în pragul marii revoluții finale. Se aștepta să izbucnească de la o zi la alta.

Exista, după părerea lui Lenin, un singur grup în Europa care ar fi putut – deși fără nici o șansă de succes – să încerce să împiedice răsturnarea revoluționară: membrii depravați ai intelectualității („intelighenția”) care au uzurpat conducerea partidelor socialiste. Lenin îi ura pe acești oameni pentru aderarea lor la procedura parlamentară și pentru refuzul lor de a susține aspirațiile sale dictatoriale. Vitupera împotriva lor pentru că îi considera răspunzători pentru faptul că partidele socialiste susținuseră efortul de război al țărilor respective. Încă din exilul său în Elveția, care s-a sfârșit în 1917, Lenin a început să scindeze partidele socialiste europene. Acum a înființat o nouă, o a Treia Internațională pe care a controlat-o în aceeași manieră dictatorială în care i-a dirijat pe bolșevicii ruși. Pentru acest nou partid, Lenin a ales denumirea de Partid Comunist. Comuniștii aveau să combată până la moarte diferitele partide socialiste europene, acești „trădători socialiști”, și aveau misiunea să aranjeze lichidarea imediată a burgheziei și preluarea puterii de către muncitorii înarmați. Lenin nu făcea nici o diferențiere între socialism și comunism ca sisteme sociale. Țelul pe care îl urmărea nu se numea comunism în opoziție cu socialismul. Numele oficial al statului sovietic era Uniunea Republicilor Socialiste (nu Comuniste) Sovietice. În această privință, nu dorea să modifice terminologia tradițională care considera acești termeni ca sinonimi. Doar că îi numea pe partizanii săi, singurii susținători sinceri și consecvenți ai principiilor revoluționare ale marxismului ortodox, comuniști, iar metodele lor, comunism pentru că dorea să-i deosebească de „trepădușii trădători ai exploatatorilor capitaliști”, conducători social-democrați nemernici asemenea lui Kautsky și Albert Thomas. Acești trădători, spunea apăsat, se străduiau să păstreze capitalismul. Nu erau socialiști adevărați. Singurii marxiști adevărați erau aceia care respingeau denumirea de socialiști, care și-a pierdut iremediabil bunul renume. Astfel a luat ființă deosebirea dintre comuniști și socialiști. Acei marxiști care nu s-au predat dictatorului de la Moscova își ziceau social-democrați sau, pe scurt, socialiști. Ceea ce îi caracteriza era credința că metoda cea mai potrivită pentru înfăptuirea planurilor lor de construire a socialismului, țelul final comun atât pentru ei, cât și pentru comuniști, era să câștige susținerea majorității concetățenilor lor. Au abandonat sloganurile revoluționare și au încercat să adopte metode democratice pentru preluarea puterii. Nu-și făceau probleme dacă un regim socialist era sau nu era compatibil cu democrația. Dar pentru înfăptuirea socialismului erau hotărâți să aplice procedee democratice.

Comuniștii, pe de altă parte, erau în primii ani ai celei de a Treia Internaționale ferm angajați față de principiul revoluției și al războiului civil. Erau loiali numai în raport cu șeful lor rus. Eliminau din rândurile lor pe oricare suspect de supunere față de legile țării sale. Complotau fără încetare și risipeau sânge în răzmerițe nereușite.

Lenin nu putea să înțeleagă de ce comuniștii aveau eșecuri peste tot în afara Rusiei. Nu se aștepta la mare lucru din partea muncitorilor americani. În Statele Unite, comuniștii erau de acord că muncitorii erau lipsiți de spirit revoluționar pentru că erau răsfățați de bunăstare și îmbibați de viciul adunării banilor. Dar Lenin nu avea nici o îndoială că masele europene aveau conștiință de clasă și de aceea erau pe deplin dedicați ideilor revoluționare. Singurul motiv pentru care revoluția nu fusese realizată era, după părerea sa, incompetența și lașitatea conducătorilor comuniști. Își concedia locțiitorii într-una. Dar n-a reușit mai bine.

În țările anglo-saxone și în țările latino-americane, alegătorii socialiști își pun încrederea în metodele democratice. În aceste țări, numărul oamenilor care năzuiesc serios la revoluția comunistă este foarte mic. Majoritatea celor care își proclamă în mod public credința față de principiile comunismului s-ar simți extrem de nefericiți dacă revoluția s-ar stârni și le-ar pune în primejdie viețile și proprietățile. Dacă armatele rusești ar pătrunde în țările lor sau dacă forțe comuniste interne ar lua puterea fără a-i coopta în luptă, probabil că ar exulta în speranța că vor fi răsplătiți pentru ortodoxismul lor marxist. Dar în sinea lor nu tânjesc după lauri revoluționari.

De fapt, în toți acești treizeci de ani de agitație pasionată prosovietică, nici o țară din afara Rusiei nu a trecut la comunism cu consimțământul propriu al cetățenilor săi. Europa răsăriteană s-a convertit la comunism numai atunci când aranjamentele diplomatice ale politicii internaționale de forță au transformat-o într-o sferă de influență și hegemonie rusească exclusivă. Este puțin probabil ca Germania apuseană, Franța, Italia și Spania să adopte comunismul dacă Statele Unite și Marea Britanie nu profesează o politică de dezinteres diplomatic absolut. Ceea ce dă putere în aceste țări și în alte câteva țări este credința că Rusia este mânată de un “dinamism” neabătut, în timp ce puterile anglo-saxone sunt indiferente și nu prea preocupate de soarta lor.

Marx și marxiștii au greșit lamentabil când au presupus că masele tânjesc după o răsturnare revoluționară a ordinii “burgheze” a societății. Comuniștii militanți sunt de găsit numai în rândurile celor care își câștigă existența din comunismul lor sau care așteaptă ca revoluția să promoveze ambițiile lor personale. Activitățile subversive ale acestor complotiști de profesie sunt periculoase tocmai din pricina naivității celor care doar cochetează cu ideea revoluționară. Acești simpatizanți zăpăciți și nechibzuiți care își spun “liberali” și pe care comuniștii îi numesc “inocenți utili”, tovarășii de drum și chiar majoritatea membrilor de partid înscriși oficial ar fi de-a dreptul teribil de speriați dacă ar descoperi într-o zi că șefii lor nu glumesc când predică răzvrătirea. Dar atunci ar fi prea târziu pentru a evita dezastrul.

Deocamdată, primejdia amenințătoare a partidelor comuniste din occident constă în poziția lor în probleme de politică externă. Semnul distinctiv al tuturor partidelor comuniste din ziua de azi este devotamentul lor față de politica externă agresivă a sovieticilor. Ori de câte ori au de ales între Rusia și propria lor țară, nu ezită să prefere Rusia. Principiul lor este: orice ar fi, Rusia are dreptate. Ascultă cu strictețe toate ordinele emise de la Moscova. Când Rusia a fost un aliat al lui Hitler, comuniștii francezi au sabotat efortul de război al propriei lor țări, iar comuniștii americani s-au opus cu pasiune planurilor președintelui Roosevelt de a ajuta Franța și Anglia în lupta lor împotriva naziștilor. Comuniștii din lumea întreagă i-au înfierat pe toți aceia care se apărau împotriva invadatorilor germani, ca “ațâțători imperialiști la război”. Dar, de îndată ce Hitler a atacat Rusia, războiul imperialist al capitaliștilor s-a schimbat peste noapte într-un război just de apărare. Ori de câte ori Stalin cucerește încă o țară, comuniștii justifică această agresiune ca un act de auto-apărare împotriva “fasciștilor”.

În adulația lor oarbă a tot ceea ce este rusesc, comuniștii din Europa occidentală și din Statele Unite depășesc cu mult cele mai rele excese comise vreodată de șoviniști. Erau entuziasmați de filmele rusești, de muzica rusească și de pretinsele descoperiri ale științei rusești. Vorbesc în termeni extatici despre realizările economice sovietice. Atribuie victoria Națiunilor Unite faptelor de arme ale forțelor armate rusești. Rusia, susțin aceștia, a salvat lumea de la amenințarea fascistă. Rusia este singura țară liberă, în timp ce toate celelalte națiuni sunt supuse dictaturii capitaliștilor. Numai rușii sunt fericiți și se bucură de posibilitatea de a trăi o viață plină și încântătoare; în țările capitaliste imensa majoritate a oamenilor suferă de frustrare și dorințe neîmplinite. Întocmai cum un musulman pios tânjește după un pelerinaj la mormântul profetului de la Mecca, tot astfel și un intelectual comunist consideră un pelerinaj la sfintele sanctuare de la Moscova drept evenimentul cel mai important al vieții sale.

Cu toate acestea, deosebirea în folosirea termenilor de comuniști și socialiști nu a afectat înțelesul termenilor de comunism și socialism așa cum este aplicat țelului politicilor pe care ambele îl au în comun. De abia în 1928 programul Internaționalei Comuniste adoptat de al șaselea congres de la Moscova [15] a început să facă deosebirea dintre comunism și socialism (și nu doar între comuniști și socialiști).

Potrivit acestei doctrine noi există, în evoluția economică omenirii, între etapa istorică a capitalismului și cea a comunismului, o a treia etapă, și anume aceea a socialismului. Socialismul este un sistem social bazat pe controlul public asupra mijloacelor de producție și pe conducerea tuturor proceselor de producție și distribuție de către o autoritate centrală de planificare. În această privință aidoma comunismului. Dar diferă de comunism în măsura în care nu există egalitate în privința porțiunii alocate fiecărui individ pentru consumul său propriu. Mai există încă salarii ce se plătesc tovarășilor, iar cuantumul acestor salarii este gradat în raport cu oportunitățile economice, în măsura în care autoritatea centrală socotește necesar pentru asigurarea unei producții maxime de bunuri. Ceea ce Stalin numește socialism corespunde în general conceptului de “fază timpurie” a comunismului definit de Marx. Stalin păstrează termenul comunism exclusiv pentru ceea ce Marx numește “faza superioară” a comunismului. Socialismul, în sensul în care Stalin a folosit termenul în ultima vreme, se deplasează spre comunism, dar nu este încă în sine comunism. Socialismul se va transforma în comunism de îndată ce creșterea de bogăție care este de așteptat de la aplicarea metodelor socialiste de producție va fi ridicat standardul scăzut de viață al maselor rusești la standardul mai ridicat de care se bucură, în Rusia zilelor noastre, distinșii deținători ai funcțiilor importante. [16]

Caracterul apologetic al acestei noi practici terminologice este evident. Stalin consideră necesar să explice vastei majorități a supușilor săi de ce standardul lor de viață este extrem de scăzut, mult mai scăzut decât acela al maselor din țările capitaliste și chiar mai scăzut decât acela al proletarilor din zilele domniei țariste. Vrea să justifice faptul că salariile și lefurile sunt inegale, că un mic grup de funcționari superiori sovietici se bucură de toate extravaganțele pe care tehnica modernă le poate oferi, că un al doilea grup, mai numeros decât primul, dar mai puțin numeros decât clasa de mijloc din Rusia imperială, trăiește în stil “burghez”, în timp ce masele, zdrențăroase și desculțe, trăiesc în mahalale supra-aglomerate și sunt prost hrănite. Pentru această stare de lucruri nu mai poate să dea vina pe capitalism. Astfel, a fost silit să recurgă la noi artificii ideologice.

Problema lui Stalin era cu atât mai arzătoare cu cât comuniștii ruși din primele zile ale domniei lor au proclamat cu înfocare egalitatea de venituri ca principiu de pus în practică din primele clipe ale preluării puterii de către proletari. Pe lângă acestea, trucul demagogic cel mai puternic, aplicat în țările capitaliste de către partidele comuniste sponsorizate de Rusia, era să stârnească invidia celor cu venituri mai mici împotriva celor cu venituri mai mari. Principalul argument avansat de comuniști pentru susținerea tezei lor că național-socialismul lui Hitler nu era socialism veritabil ci, dimpotrivă, cea mai rea varietate de capitalism, consta tocmai în faptul că în Germania nazistă exista inegalitate a nivelului de trai.

Noua deosebire pe care Stalin o face între socialism și comunism este în contradicție flagrantă cu politica lui Lenin și nu mai puțin cu dogmele propagandei partidelor comuniste din afara frontierelor Rusiei. Dar în țara sovietelor asemenea contradicții nu contează. Cuvântul dictatorului este hotărâtor în primă și ultimă instanță, și nimeni nu este atât de nesăbuit încât să îndrăznească să facă opoziție.

Este important să se înțeleagă bine că inovația semantică a lui Stalin afectează doar termenii comunism și socialism. Nu a modificat înțelesul termenilor socialist și comunist. Partidul bolșevic poartă aceeași denumire ca și mai înainte, de comunist. Partidele rusofile din afara frontierelor Uniunii Sovietice își zic partide comuniste și combat violent partidele socialiste care, în ochii lor, sunt pur și simplu niște trădători sociali. Dar denumirea oficială a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice rămâne neschimbată.

4

Agresivitatea Rusiei

Naționaliștii germani, italieni și japonezi justificau politicile lor agresive prin lipsa de prin lipsa de Lebensraum. Țările lor sunt relativ suprapopulate. Sunt sărac înzestrate de natură și depind de importul de alimente și materii prime din străinătate. Trebuie să exporte produse fabricate ca să plătească pentru aceste importuri de care au mare nevoie. Dar politicile protecționiste practicate de țările care produc un surplus de alimente și materii prime își închid frontierele pentru produse fabricate. Lumea tinde în mod evident spre o stare de autarhie economică deplină a fiecărei națiuni. Într-o astfel de lume se pune întrebarea: ce soartă este rezervată acelor națiuni care nu pot nici să-și hrănească și nici să-și îmbrace proprii cetățeni din resurse interne?

Doctrina spațiului vital (Lebensraum) al popoarelor auto-intitulate “ne-avute” scoate în evidență faptul că în America și în Australia există milioane de pogoane de pământ nefolosit, mult mai fertil decât solul sterp pe care îl ară țăranii națiunilor ne-avute. Condițiile naturale pentru minerit și producție industrială sunt de asemenea mult mai favorabile decât în țările celor ne-avuți. Dar țăranii și muncitorii germani, italieni și japonezi nu au acces la aceste zone favorizate de natură. Legile de imigrație ale țărilor relativ subpopulate împiedică migrația lor. Aceste legi ridică productivitatea marginală a muncii și prin aceasta ratele salariale din țările subpopulate și le scad în țările suprapopulate. Nivelul ridicat de trai din Statele Unite și dominioanele britanice este plătit prin coborârea nivelului de trai în țările aglomerate din Europa și Asia.

Adevărații agresori, spun acești naționaliști germani, italieni și japonezi, sunt acele națiuni care, cu ajutorul barierelor comerciale și migratorii, și-au arogat partea leului din bogățiile naturale ale pământului. Papa însuși (este vorba despre Pius XII, care a fost Papă între anii 1939 și 1958 – n. ed.) a declarat că la originea războaielor mondiale stă “acel egoism calculat și rece care tinde să stocheze materialele și resursele economice destinate pentru uzul tuturor într-o asemenea măsură încât națiunilor mai puțin favorizate de natură nu li se permite accesul la ele.” [17] Războiul pe care l-au aprins Hitler, Mussolini și Hirohito era din acest punct de vedere un război just, pentru că singurul său scop era să dea celor ne-avuți ceea ce, în virtutea unui drept natural și divin, le aparținea.

Rușii nu pot îndrăzni să justifice politica lor agresivă prin asemenea argumente. Rusia este o țară relativ subpopulată. Solul său este mult mai bine înzestrat de natură decât acela al oricărei alte națiuni. Oferă cele mai avantajoase condiții pentru cultivarea cerealelor, fructelor, semințelor și plantelor de toate felurile. Rusia posedă pășuni imense și păduri aproape inepuizabile. Are cele mai bogate resurse pentru producția de aur, argint, platină, fier, cupru, nichel, mangan și al tuturor celorlalte metale, precum și de petrol. Dacă n-ar fi fost despotismul țarilor și nereușita lamentabilă a sistemului comunist, populația sa s-ar fi bucurat încă demult de cel mai înalt nivel de trai. Cu siguranță că nu lipsa de resurse naturale este ceea ce împinge Rusia spre cuceriri.

Agresivitatea lui Lenin a fost o excrescență a convingerii sale că era conducătorul revoluției mondiale finale. Se considera succesorul legitim al Primei Internaționale, destinat să înfăptuiască sarcina pe care n-au reușit s-o îndeplinească Marx și Engels. Dangătul de înmormântare al capitalismului a sunat și nici un fel de uneltiri capitaliste nu mai puteau întârzia exproprierea expropriatorilor. Nevoie era doar de dictatorul noii ordini sociale. Lenin era gata să preia sarcina pe umerii săi.

De pe vremurile invaziilor mongole omenirea nu a mai avut de făcut față unor aspirații atât de neclintite și temeinice pentru supremația mondială nelimitată. În fiecare țară, emisarii ruși precum și a cincea coloană comunistă munceau fanatic pentru pentru Anschluss-ul cu Rusia. Dar lui Lenin îi lipseau primele patru coloane. Forțele militare rusești erau nesemnificative în acele vremuri. Când au trecut frontierele rusești au fost oprite de polonezi. N-au putut să mărșăluiască mai departe spre occident. Marea campanie pentru cucerirea lumii s-a sfârșit în coadă de pește.

Era doar vorbărie goală o discuție despre posibilitatea sau dezirabilitatea  introducerii comunismului doar într-o singură țară. Nereușita comuniștilor în afara frontierelor Rusiei a fost totală. Au fost obligați să stea acasă.

Stalin și-a închinat toată energia pentru organizarea unei armate permanente de o mărime cum lumea nu mai văzuse niciodată  înainte. Dar n-a avut mai mult succes decât avuseseră Lenin și Troțki. Naziștii au înfrânt ușor această armată și au ocupat cea mai importantă parte a teritoriului rusesc. Rusia a fost salvată de forțele britanice și mai ales de cele americane. Programul american de împrumut și închiriere a permis rușilor să-i urmărească pe germani îndeaproape atunci când, forțați de lipsuri de echipament și de amenințarea invaziei americane, aceștia s-au retras din Rusia. În anumite momente, puteau chiar să înfrângă ariergarda naziștilor în retragere. Au putut să cucerească Berlinul și Viena după ce avioanele americane au făcut praf apărarea germană. Iar după ce americanii au sfărâmat forțele japoneze, rușii au putut să le înfigă liniștit pumnalul pe la spate.

Firește, comuniștii dinăuntrul și din afara Rusiei și simpatizanții au susținut cu pasiune că Rusia a fost aceea care i-a învins pe naziști și a eliberat Europa. Trec în tăcere cu vederea faptul că singurul motiv pentru care naziștii nu au putut să cucerească Moscova, Leningradul și Stalingradul a fost lipsa lor de muniții, aeroplane și benzină. Blocada a fost aceea care a făcut imposibil pentru naziști să aprovizioneze armatele lor cu echipamentele de care aveau nevoie și să construiască pe teritoriul rusesc un sistem de transport care să poată duce aceste echipamente pe linia foarte îndepărtată a frontului. Bătălia hotărâtoare a războiului a fost bătălia Atlanticului. Marile evenimente strategice din războiul împotriva Germaniei au fost cucerirea Africii și a Siciliei și victoria din Normandia. Măsurat în raport cu nivelele gigantice ale acestui război, Stalingradul nu a fost cu nimic mai mult decât un succes tactic. În lupta împotriva italienilor și a japonezilor, contribuția Rusiei a fost nulă.

Dar prada războiului a fost însușită de Rusia singură. Pe când celelalte Națiuni Unite nu caută extinderi teritoriale, rușii sunt în plină expansiune. Au anexat cele trei republici baltice, Basarabia, provincia cehoslovacă a Carpato-Rusiei, [18] o parte din Finlanda, o mare parte din Polonia și imense teritorii în orientul îndepărtat. Pretind restul Poloniei, România, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Coreea și China ca sferă de influență exclusivă a lor. Sunt nerăbdători să stabilească în aceste țări guverne “prietene”, adică guverne marionetă. Dacă Statele Unite și Marea Britanie nu s-ar fi opus, ar fi domnit astăzi în toată Europa continentală, Asia continentală și Africa de Nord. Numai garnizoanele britanice și americane din Germania barează drumul rușilor spre coastele Atlanticului.

Astăzi, nu mai puțin decât după primul război mondial, adevărata amenințare pentru occident nu constă în puterea militară a Rusiei. Marea Britanie ar putea să respingă cu ușurință un atac rusesc și ar fi curată nebunie din partea rușilor să întreprindă un război împotriva Statelor Unite. Nu armatele rusești, ci ideologiile comuniste amenință occidentul. Rușii o știu prea bine și au încredere, nu în propria lor armată, ci în partizanii lor străini. Vor să răstoarne democrațiile dinăuntru, nu dinafară. Arma lor principală constă în uneltirile coloanei lor a cincea din diferitele țări occidentale. Acestea constituie diviziile de elită ale bolșevismului.

Scriitorii și politicienii comuniști din interiorul și din exteriorul Rusiei explică politicile agresive rusești ca simple acțiuni de auto-apărare. Spun că nu Rusia este cea care plănuiește agresiuni, ci, dimpotrivă, democrațiile capitaliste în descompunere. Rusia nu vrea decât să-și apere propria independență. Aceasta este o metodă veche și bine verificată de justificare a agresiunii. Ludovic XIV și Napoleon I, Wilhelm II și Hitler erau oamenii cei mai iubitori de pace dintre toți. Când invadau țări străine, o făceau doar în auto-apărare justificată. Rusia era tot atât de mult amenințată de Estonia sau Letonia cât Germania era de Luxemburg sau Danemarca.

O excrescență a acestei fabule a auto-apărării este legenda cordonului sanitar. Se susține că independența politică a micilor țări vecine cu Rusia este doar un expedient capitalist, intenționat să împiedice infectarea democrațiilor europene cu germenul comunismului. În consecință, se conchide că aceste mici națiuni și-au pierdut dreptul la independență. Pentru că Rusia are dreptul inalienabil să pretindă ca vecinii ei – și de asemenea vecinii vecinilor ei – să fie cârmuiți de guverne “prietene”, altfel spus, strict comuniste. Ce s-ar întâmpla cu lumea dacă toate marile puteri ar avea aceleași pretenții?

Adevărul este că nu guvernele națiunilor democratice sunt cele care urmăresc răsturnarea actualului sistem rusesc. Nu încurajează vreo coloană a cincea în Rusia și nu ațâță masele rusești împotriva conducătorilor lor. Dar rușii sunt preocupați zi și noapte să instige tulburări în toate țările.

Intervenția foarte timidă și ezitantă a Națiunilor Unite în războiul civil rusesc nu a fost o aventură anticomunistă și pro capitalistă. Pentru Națiunile Unite, angrenate într-o luptă pe viață și pe moarte cu germanii, Lenin nu era pe vremea aceea decât o unealtă a dușmanilor lor de moarte. Ludendorff l-a expediat pe Lenin în Rusia pentru ca să răstoarne regimul lui Kerensky și să provoace apostazia Rusiei. Bolșevicii s-au luptat cu forța armelor împotriva tuturor acelor ruși care voiau să continue alianța cu Franța, Marea Britanie și Statele Unite. Din punct de vedere militar, era cu neputință pentru națiunile occidentale să rămână neutre în timp ce aliații lor ruși se apărau cu disperare împotriva bolșevicilor. Pentru Națiunile Unite era în joc frontul de răsărit. Cauza generalilor albi era propria lor cauză.

Odată cu terminarea războiului împotriva Germaniei în 1918, aliații și-au pierdut interesul în ceea ce privește problemele rusești. Nu mai era nevoie de un front de răsărit. Nu le păsa nici cât negru sub unghie de problemele interne ale Rusiei. Își doreau pacea și erau nerăbdători să termine cu bătăliile. Erau, desigur, într-o situație stânjenitoare, pentru că nu știau cum să iasă din aventura lor cu fața curată. Generalii lor se simțeau jenați să abandoneze tovarăși de arme care luptaseră cât au putut de bine pentru o cauză comună. După părerea lor, a-i părăsi pe acești oameni la nevoie nu era nimic altceva decât lașitate și dezertare. Asemenea considerente de onoare militară au întârziat pentru câtva timp retragerea detașamentelor neînsemnate și încetarea livrărilor către albi. După ce în cele din urmă s-a făcut și aceasta, oamenii de stat aliați s-au simțit ușurați. De atunci și pe mai departe au adoptat o politică de strictă neutralitate cu privire la afacerile rusești.

A fost într-adevăr foarte regretabil că Națiunile aliate au fost vrând-nevrând prinse în mrejele războiului civil rusesc. Ar fi fost mai bine dacă situația militară din 1917 și 1918 nu le-ar fi constrâns să se amestece. Dar nu trebuie să fie trecut cu vederea faptul că abandonarea intervenției în Rusia era echivalentă cu eșecul final al politicii președintelui Wilson. Statele Unite intraseră în război pentru a face ca ”lumea să fie pregătită pentru democrație”. Victoria l-a strivit pe Kaiser și a substituit în Germania un guvern republican în locul autocrației imperiale limitate și comparativ moderate. Pe de altă parte, a avut ca rezultat în Rusia stabilirea unei dictaturi în comparație cu care despotismul țarilor ar putea fi denumit liberal. Dar aliații nu erau dornici să pregătească Rusia pentru democrație așa cum încercaseră să facă cu Germania. În definitiv, Germania Kaiserului avea parlamente, miniștri responsabili față de parlamente, procese cu jurați, libertate de gândire, de religie și de presă cu nimic mai limitate decât în occident, și multe alte instituții democratice. În schimb, Rusia sovietică era un despotism nelimitat.

Americanii, francezii și britanicii nu reușeau să vadă lucrurile sub acest aspect. Dar forțele antidemocratice din Germania, Italia, Polonia, Ungaria și din Balcani gândeau altfel. În interpretarea naționaliștilor din aceste țări, neutralitatea puterilor aliate cu privire la Rusia era dovada că preocuparea lor pentru democrație era un simplu pretext. Aceștia argumentau că aliații au luptat împotriva Germaniei din invidie pentru prosperitatea ei economică și au menajat noua autocrație rusească pentru că nu le era teamă de puterea economică rusească. Democrația, conchideau acești naționaliști, nu era nimic altceva decât un cuvânt de propagandă pentru inducerea în eroare a oamenilor naivi. Le era și teamă ca apelul afectiv al acestui slogan să nu fie folosit într-o bună zi ca paravan pentru atacuri perfide împotriva propriei lor independențe.

După abandonarea intervenției, Rusia cu siguranță nu mai avea nici un motiv să se teamă de marile puteri occidentale. Iar sovieticii nu se temeau nici de o agresiune nazistă. Afirmațiile contrarii, foarte populare în Europa apuseană și în America, erau rezultatul unei totale necunoașteri a chestiunilor germane. Rușii, în schimb, îi cunoșteau bine pe nemți și pe naziști. Citiseră Mein Kampf. Au aflat din această carte nu numai că Hitler râvnea la Ukraina, dar și că ideea strategică de bază a lui Hitler era să se lanseze în cucerirea Rusiei numai după ce va fi anihilat o dată și pentru totdeauna Franța. Rușii erau pe deplin convinși că așteptările lui Hitler, așa cum erau exprimate în Mein Kampf, că Marea Britanie și Statele Unite nu se vor angaja în acest război și vor lăsa în mod tacit ca Franța să fie distrusă, erau vane. Erau siguri că un astfel de nou război mondial în care și ei, la rândul lor, își făceau planul să rămână neutri, se va termina cu o nouă înfrângere a germanilor. Iar înfrângerea, așa argumentau, ar deschide în Germania – dacă nu chiar în întreaga Europă – calea bolșevismului. Stalin, încă de pe vremea republicii din Weimar, a ajutat la reînarmarea în secret a Germaniei. Comuniștii germani i-au ajutat pe naziști atât de mult cât au putut în strădaniile lor de a submina regimul de la Weimar. În cele din urmă, Stalin a încheiat în August 1939 o alianță deschisă cu Hitler, pentru a-i da mână liberă împotriva occidentului.

Ceea ce Stalin – la fel ca toată lumea – nu anticipase era succesul copleșitor al armatelor germane în 1940. Hitler a atacat Rusia în 1941 pentru că era pe deplin convins că nu numai Franța, dar și Marea Britanie erau terminate și că Statele Unite, amenințate pe la spate de Japonia, nu vor fi suficient de puternice să intervină cu succes în problemele europene.

Dezintegrarea imperiului hapsburgic în 1918 și înfrângerea naziștilor în 1945 au deschis porțile Europei pentru Rusia, care este astăzi unica putere militară pe continentul european. Dar pentru ce să fie rușii așa de ahtiați după cuceriri și anexări? Nu au, cu siguranță, nevoie de resursele acestor țări. Nici Stalin nu este mânat de ideea că astfel de cuceriri ar putea să-i mărească popularitatea în rândurile maselor rusești. Supușii săi manifestă indiferență față de gloria militară.

Nu masele sunt acelea pe care Stalin vrea să le împace prin politica sa agresivă, ci intelectualii. Pentru că în joc este ortodoxismul marxist, baza propriu-zisă a puterii sovietice.

Intelectualii ruși erau destul de mărginiți pentru a absorbi modificările crezului marxist, care erau, de fapt, o abandonare a învățăturilor esențiale ale materialismului dialectic, cu condiția ca aceste modificări să flateze șovinismul lor rusesc. Au înghițit doctrina potrivit căreia sfânta Rusie ar putea sări peste una din fazele fără ieșire ale revoluției economice așa cum a fost descrisă de Marx. Erau mândri să fie avangarda proletariatului și a revoluției mondiale care, prin înfăptuirea socialismului mai întâi într-o singură țară, a dat un exemplu glorios pentru toate celelalte națiuni. Dar era imposibil să li se explice motivul pentru care celelalte națiuni nu ajungeau din urmă Rusia. În scrierile lui Marx și Engels, pe care nu le scapă din mâini, descoperă că părinții marxismului considerau Marea Britanie și Franța, chiar și Germania, a fi țările cele mai avansate în civilizație și în evoluția capitalismului. Acești studenți ai universităților marxiste ar putea fi prea obtuzi pentru a înțelege doctrinele economice și filosofice ale evangheliei marxiste. Dar nu sunt atât de obtuzi încât să nu vadă că Marx considera țările occidentale mult mai avansate decât Rusia.

Apoi, unii dintre acești studenți la statistică și economie politică ar putea începe să suspecteze că nivelul de viață al maselor este mult mai ridicat în țările capitaliste decât în propria lor țară. Cum este posibil acest lucru? De ce sunt condițiile mult mai favorabile în Statele Unite care – deși cele mai avansate în producția capitalistă – sunt cele mai înapoiate în trezirea conștiinței de clasă a proletarilor?

Deducția din aceste fapte pare de neocolit. Dacă cele mai avansate țări nu adoptă comunismul și o duc relativ bine sub capitalism, iar comunismul este limitat la o țară pe care Marx o considera înapoiată și nu înfăptuiește bogăție pentru toți, nu este poate corectă interpretarea potrivit căreia comunismul este o trăsătură caracteristică a țărilor înapoiate și rezultă în sărăcie generală? Oare n-ar trebui ca unui patriot rus să-i fie rușine de faptul că țara sa este dedicată acestui sistem?

Asemenea gânduri sunt foarte periculoase într-o țară despotică. Oricine ar îndrăzni să le exprime ar fi lichidat fără cruțare de N.K.V.D. Dar, chiar și neexprimate, se găsesc pe vârful limbii oricărui om inteligent. Tulbură somnul demnitarilor supremi și poate chiar pe cel al marelui dictator. Are, cu siguranță, puterea să strivească pe oricine i s-ar împotrivi. Dar considerente de oportunitate fac să nu fie recomandabilă eradicarea tuturor oamenilor cu judecată și conducerea țării numai cu netoți și capete seci.

Aceasta este adevărata criză a marxismului rusesc. Fiecare zi ce trece fără a aduce revoluția mondială o agravează. Sovieticii trebuie să cucerească lumea, altfel sunt amenințați în propria lor țară de a pierde loialitatea oamenilor inteligenți. Grija față de starea ideologică a celor mai pătrunzătoare minți ale Rusiei a împins Rusia lui Stalin către agresiune fățișă.

5

Erezia lui Troțki

Doctrina dictatorială, așa cum este propovăduită de bolșevicii ruși, de fasciștii italieni și de naziștii germani, implică tacit că nu poate fi nici un fel de discuție în contradictoriu cu privire la cine trebuie să fie dictatorul. Forțele mistice care dirijează cursul evenimentelor istorice desemnează conducătorul providențial. Toți oamenii de bună credință trebuie să se supună decretelor de nepătruns ale istoriei și să se plece în fața tronului pe care stă omul hărăzit de soartă. Cei care refuză să o facă sunt eretici, ticăloși abjecți care trebuie să fie “lichidați”.

În realitate, puterea dictatorială este înșfăcată de acel candidat care reușește să extermine la timp pe toți rivalii și pe ajutoarele lor. Dictatorul își croiește calea către puterea supremă măcelărindu-și concurenții. Își păstrează poziția masacrând pe toți cei care ar putea eventual să-l concureze. Istoria tuturor despotismelor orientale stă mărturie la aceasta și se coroborează cu experiența dictaturilor contemporane.

Când Lenin a murit în 1924, Stalin l-a înlocuit pe cel mai periculos rival al său, pe Troțki. Acesta a scăpat fugind în străinătate, unde a petrecut ani de zile peregrinând prin diferite țări din Europa, Asia și America, fiind în cele din urmă asasinat în capitala Mexicului. Stalin a rămas conducătorul absolut al Rusiei.

Troțki era un intelectual de tip marxist ortodox. Ca atare, a încercat să reprezinte cearta sa cu Stalin ca pe un conflict de principii. A încercat să construiască o doctrină Troțki deosebită de doctrina Stalin. A înfierat politicile lui Stalin ca pe niște apostazii de la sfânta moștenire a lui Marx și Lenin. La fel a replicat și Stalin. De fapt însă conflictul era o rivalitate între doi oameni și nu unul de idei și principii potrivnice. Existau și niște dezacorduri minore cu privire la metodele tactice. Dar în toate problemele esențiale Stalin și Troțki erau de acord.

Troțki trăise mulți ani, înainte de 1917, în țări străine și era într-o oarecare măsură familiar cu principalele limbi vorbite de popoarele occidentale. Poza ca expert în afaceri internaționale. De fapt nu știa nimic despre civilizația, ideile politice și condițiile economice occidentale. Ca exilat rătăcitor, s-a mișcat aproape exclusiv în cercurile tovarășilor săi de exil. Singurii străini pe care îi întâlnise ocazional în cafenele și cluburi din Europa Centrală și Occidentală erau doctrinari radicali excluși de la realitate prin prejudecățile lor marxiste. Lecturile sale principale erau cărți și reviste marxiste. Disprețuia orice alt fel de scrieri ca literatură “burgheză”. Era în mod absolut incapabil să vadă evenimentele din orice alt unghi decât cel al marxismului. Asemenea lui Marx, era gata să interpreteze orice grevă mare și orice mică răzmeriță ca semn al declanșării marii revoluții finale.

Stalin era un georgian nu prea cult. Nu avea nici cea mai vagă idee despre vreo limbă apuseană. Nu cunoștea nici Europa, nici America. Chiar și realizările sale ca autor marxist sunt discutabile. Dar tocmai faptul că, deși era un susținător ferm al comunismului, nu era îndoctrinat cu dogme marxiste, îl făcea superior lui Troțki. Stalin nu era amăgit de tezele false ale marxismului dialectic. Confruntat cu o problemă, nu căuta o interpretare în scrierile lui Marx și Engels. Avea încredere în bunul lui simț. Era suficient de rațional ca să-și dea seama de faptul că politica revoluției mondiale inaugurată de Lenin și Troțki în 1917 eșuase complet în afara granițelor Rusiei.

În Germania, comuniștii conduși de Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg au fost reprimați de către detașamente din armata regulată și de către voluntarii naționaliști, într-o bătălie sângeroasă desfășurată în ianuarie 1919 pe străzile din Berlin. Preluarea puterii la Munchen în primăvara anului 1919 și răzmerița Hölz (n.ed.:Revolta Hölz a fost o răzmeriță comunistă în Germania, Martie 1921 în Mansfeldischen, condusă de un veteran din primul război mondial, numit Max Hölz (1889-1933). Hölz a fost condamnat la închisoare pe viață în urma revoltei, a fost amnistiat în 1928, după care a părăsit Germania cu destinația Uniunea Sovietică.) din martie 1921 s-au sfârșit de asemenea dezastruos. În Ungaria, în 1919, comuniștii au fost înfrânți de Horty și Gömbös și de armata română. În Austria, diferite comploturi comuniste au eșuat în 1915 și 1919; iar o răscoală violentă a fost ușor reprimată în iulie 1927 de către poliția din Viena. În Italia, în 1920, ocuparea fabricilor a fost un eșec total. În Franța și în Elveția propaganda comunistă părea să fie foarte puternică în primii ani după armistițiul din 1918; dar s-a evaporat foarte curând. În Marea Britanie, în 1926, greva generală declanșată de sindicatele laburiste s-a încheiat într-un eșec lamentabil.

Troțki era orbit într-atâta de ortodoxismul său încât refuza să admită că metodele bolșevice dăduseră greș. Stalin, în schimb, și-a dat seama prea bine. N-a abandonat ideea instigării la revoluție în țări străine și a cuceririi întregii lumi pentru soviete. Dar își dădea foarte bine seama de faptul că era necesar să amâne agresiunea pentru câțiva ani și să recurgă la metode noi pentru punerea ei în execuție. Troțki nu avea dreptate acuzându-l pe Stalin că sugrumă mișcarea comunistă din afara Rusiei. Ceea ce Stalin făcea, în realitate, era să aplice alte metode pentru atingerea unor țeluri pe care le urmărea în comun cu toți ceilalți marxiști.

Ca exeget al dogmelor marxiste, Stalin era cu siguranță mai slab decât Troțki. Dar își întrecea cu mult rivalul ca politician. Bolșevismul datorează succesele sale în politicile mondiale lui Stalin, nicidecum lui Troțki.

În domeniul politicilor interne, Troțki a recurs la trucurile tradiționale bine verificate pe care marxiștii le-au aplicat întotdeauna, criticând măsurile socialiste adoptate de alte partide. Orice făcea Stalin nu era socialism și comunism veritabil, ci, dimpotrivă, exact contrariul, o pervertire monstruoasă a principiilor mărețe ale lui Marx și Lenin. Toate trăsăturile caracteristice dezastruoase ale controlului public al producției și distribuției, așa cum au apărut în Rusia, potrivit interpretării lui Troțki, erau rezultatul politicilor lui Stalin. Nu erau consecințe inevitabile ale metodelor comuniste. Erau fenomene însoțitoare ale stalinismului, nicidecum ale comunismului. Era exclusiv vina lui Stalin faptul că o birocrație iresponsabilă absolutistă era suverană, că o clasă de oligarhi privilegiați se bucurau de belșug în timp ce masele erau aproape muritoare de foame, că un regim terorist a executat vechea gardă a revoluționarilor și a condamnat milioane de oameni la muncă de sclavi în lagăre de concentrare, că poliția secretă era omnipotentă, că sindicatele erau neputincioase, că masele erau lipsite de toate drepturile și libertățile. Stalin nu era un campion al societății egalitare fără clase. Era un pionier al întoarcerii la metodele cele mai rele ale conducerii și dominării de clasă. O nouă clasă conducătoare formată din aproximativ zece la sută din populație oprima și exploata fără cruțare imensa majoritate a proletarilor care munceau din răsputeri.

Troțki nu știa să explice cum au putut să fie înfăptuite toate acestea de un singur om și de câțiva lingușitori ai acestuia. Unde erau acele “forțe productive materiale”, mult discutate în materialismul istoric marxist, care – independent de voința indivizilor – determină cursul evenimentelor omenești “cu inexorabilitatea unei legi a naturii”? Cum a fost posibil ca un singur om să fie în situația de a putea modifica “superstructura politică și juridică” ce este fixată în mod unic și inalterabil de structura economică a societății? Chiar și Troțki a fost de acord că în Rusia nu mai exista proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. În imperiul lui Stalin, producția și distribuția sunt în întregime controlate de “societate”. Este o dogmă fundamentală a marxismului faptul că suprastructura unui astfel de sistem trebuie în mod necesar să fie fericirea paradisului terestru. În doctrinele marxiste nu este loc pentru o interpretare care ar plasa asupra indivizilor răspunderea unui proces degenerativ care ar putea să transforme binecuvântarea controlului public asupra afacerilor într-o nefericire. Un marxist consecvent – în cazul când consecvența ar putea fi compatibilă cu marxismul – va trebui să admită că sistemul politic al lui Stalin era suprastructura necesară a comunismului.

Toate punctele esențiale din programul lui Troțki erau în perfectă concordanță cu politicile lui Stalin. Troțki pleda pentru industrializarea Rusiei. Către aceasta tindeau planurile cincinale ale lui Stalin. Troțki pleda pentru colectivizarea agriculturii. Stalin a înființat colhozurile și i-a lichidat pe chiaburi. Troțki a fost în favoarea organizării unei armate mari. Stalin a organizat o astfel de armată. Iar pe vremea când era încă la putere, Troțki nu a fost un prieten al democrației. Era, dimpotrivă, un susținător fanatic al oprimării tuturor “sabotorilor”. Este adevărat însă că n-a anticipat faptul că dictatorul ar putea să-l considere pe el, Troțki, autorul manifestelor marxiste și veteran al glorioasei exterminări a Romanovilor, cel mai ticălos dintre sabotori. La fel ca toți ceilalți susținători ai dictaturii, presupunea că el însuși sau unul dintre prietenii săi intimi va fi dictatorul.

Troțki era un critic al birocratismului. Dar n-a sugerat nici o altă metodă pentru conducerea afacerilor într-un sistem socialist. Nu există nici o altă alternativă pentru afacerile private în căutare de beneficii decât conducerea birocratică. [19]

Adevărul este că Troțki îi găsea un singur cusur lui Stalin: și anume că el, Stalin, era dictatorul și nu el însuși, Troțki. În vrajba dintre ei amândoi aveau dreptate. Stalin avea dreptate susținând că regimul său era întruchiparea principiilor socialiste. Troțki avea dreptate afirmând că regimul lui Stalin făcuse din Rusia un iad.

Troțkismul nu a dispărut în întregime odată cu moartea lui Troțki. Boulangerismul în Franța, de asemenea, a supraviețuit pentru câtăva vreme după sfârșitul generalului Boulanger. Au mai rămas încă, în Spania, carliști, deși descendența lui Don Carlos se stinsese. Astfel de sisteme postume sunt bineînțeles condamnate la pieire.

Dar în toate țările există oameni care, deși ei înșiși sunt fanatici devotați ideii de planificare generală, adică ideii de proprietate publică asupra mijloacelor de producție, se sperie atunci când sunt confruntați cu adevărata față a comunismului. Acești oameni sunt dezamăgiți. Visează la o grădină a paradisului. Pentru ei, comunismul sau socialismul înseamnă o viață ușoară în bogăție și deplina satisfacere a tuturor libertăților și plăcerilor. Nu reușesc să-și dea seama de contradicțiile inerente în imaginea pe care și-o fac despre societatea comunistă. Au înghițit pe nemestecate toate fanteziile demente ale lui Fourier și toate absurditățile lui Veblen. Cred cu convingere în afirmațiile lui Engels, potrivit cărora socialismul va fi o țară a libertăților nelimitate. Condamnă capitalismul pentru tot ceea ce nu le place, și sunt pe deplin convinși că socialismul îi va scăpa de toate relele. Atribuie propriile lor eșecuri și frustrări lipsei de echitate a acestui sistem competitiv "dement" și se așteaptă ca socialismul să le atribuie acea poziție superioară, remunerată cu venituri mari, ce li se cuvine de drept. Sunt niște cenușărese tânjind după prințul salvator care le va recunoaște meritele și calitățile. Pentru aceștia, ura împotriva capitalismului și adorarea comunismului sunt o consolare. Îi ajută să-și ascundă față de ei înșiși propria lor inferioritate și să dea vina pe "sistem" pentru propriile lor defecte.

Pledând în favoarea dictaturii, oamenii de felul acesta pledează pentru dictatura propriei lor clici. Cerând planificare, au totdeauna în minte propriul lor plan, nu pe cel al altora. Nu vor admite niciodată că un regim socialist sau comunist este socialism sau comunism adevărat și veritabil, dacă nu le atribuie pozițiile cele mai înalte și salariile cele mai mari. Pentru ei, trăsătura esențială a comunismului adevărat și veritabil este aceea că toate treburile sunt conduse după propria lor voință și că toți cei care nu sunt de acord vor fi constrânși cu mână forte să se supună.

De fapt, majoritatea contemporanilor noștri sunt plini de idei socialiste și comuniste. Aceasta însă nu înseamnă că sunt unanimi în propunerile lor pentru socializarea mijloacelor de producție și pentru controlul public al producției și al distribuției. Dimpotrivă. Fiecare gașcă socialistă se opune cu fanatism planurilor tuturor celorlalte grupuri socialiste. Diferitele secte socialiste se luptă crâncen unele cu altele.

Dacă soarta lui Troțki și problema similară a lui Gregor Strasser din Germania nazistă ar fi cazuri izolate, n-ar fi nevoie să ne ocupăm de ele. Dar nu sunt incidente întâmplătoare. Sunt cazuri tipice. Studiul lor scoate la lumină cauzele psihologice atât ale popularității socialismului, cât și ale imposibilității de a-l realiza.

6

Punerea în libertate a demonilor

Istoria omenirii este istoria ideilor. Pentru că acțiunile oamenilor sunt îndrumate de idei, teorii și doctrine, care determină țelurile finale către care tind oamenii precum și de alegerea mijloacelor folosite pentru atingerea acestor țeluri. Evenimentele senzaționale care trezesc simțămintele și captează interesul observatorilor superficiali sunt simple traduceri în fapt ale schimbărilor ideologice. Nu există astfel de lucruri precum transformări covârșitoare, abrupte, în chestiunile omenești. Ceea ce se numește, în termeni mai degrabă eronați, un “punct de cotitură în istorie” este ieșirea în scenă a unor forțe care operau deja de multă vreme în spatele scenei. Noi ideologii, care încă de multă vreme le înlocuiseră pe cele vechi, se scutură de ultimul văl și chiar oamenii cei mai limitați își dau seama de schimbările pe care nu le observaseră mai înainte.

În acest sens, luarea puterii de către Lenin în octombrie 1917 a fost în mod cert un punct de cotitură. Dar sensul acestuia a fost diferit de cel pe care comuniștii i-l atribuiau.

Victoria sovietelor a jucat doar un rol minor în evoluția către socialism. Politicile pro-socialiste ale țărilor industrializate din centrul și apusul Europei au avut o însemnătate mult mai mare din acest punct de vedere. Schema asigurărilor sociale a lui Bismark a fost un pas mult mai semnificativ de pionierat pe calea către socialism decât a fost exproprierea industriilor înapoiate rusești. Căile ferate naționale prusace constituie sigurul exemplu de întreprindere condusă de stat care cel puțin pentru câtva vreme a evitat eșecul financiar. Britanicii adoptaseră încă dinainte de 1914 părți din sistemul german de securitate socială. În toate țările industrializate, guvernele erau angajate în politici intervenționiste care, prin forța lucrurilor, trebuiau să rezulte în ultimă instanță în socialism. În timpul războiului, cele mai multe dintre aceste state s-au apucat de ceea ce a fost denumit socialism de război. Programul german Hindenburg care, desigur, nu a putut să fie executat în întregime din cauza înfrângerii Germaniei nu a fost cu nimic mai puțin radical, dar a fost cu mult mai bine conceput decât mult comentatele planuri cincinale rusești.

Pentru socialiștii din țările predominant industriale din occident, metodele rusești nu puteau fi de nici un folos. Pentru aceste țări, producția de fabricate pentru export era indispensabilă. Nu puteau adopta sistemul rusesc de autarhie economică. Rusia nu a exportat niciodată fabricate în cantități demne de menționat. Sub regimul sovietic, s-a retras aproape în întregime de pe piața mondială a cerealelor și materiilor prime. Nici măcar socialiștii fanatici n-aveau încotro și trebuiau să admită că occidentul nu avea nimic de învățat de la ruși. Este evident că realizările tehnologice cu care se împăunau bolșevicii erau doar imitații stângace ale unor lucruri realizate în occident. Lenin a definit comunismul ca “puterea sovietică plus electrificare”. Acum, fie zis că electrificarea în mod cert nu era de origine rusească, iar națiunile occidentale întrec Rusia în domeniul electrificării nu mai puțin decât în oricare alt domeniu industrial.

Adevărata semnificație a revoluției leniniste constă în faptul că era aplicarea generalizată a principiului violenței fără limite și a oprimării totale. Era negarea tuturor idealurilor politice care au îndrumat evoluția civilizației occidentale timp de trei mii de ani.

Statul și guvernul sunt mecanismul social al constrângerii și reprimării sociale violente. Un astfel de mecanism, care este puterea poliției, este indispensabil pentru menținerea ordinii publice și împiedicarea indivizilor și bandelor antisociale de a distruge cooperarea socială. Prevenirea și reprimarea violentă a activităților antisociale sunt în beneficiul societății în ansamblul ei și al fiecăruia dintre membrii săi. Dar violența și oprimarea sunt totuși rele care corup pe cei însărcinați cu aplicarea lor. Este necesar să fie restrânsă puterea celor care guvernează ca să nu devină despoți absoluți. Societatea nu poate exista fără un aparat de constrângere prin forță. Dar nici nu poate să existe dacă deținătorii puterii sunt tirani iresponsabili, liberi să provoace vătămarea celor care nu sunt pe placul lor.

Funcția socială a legilor este să curme bunul plac al poliției. Supremația dreptului restrânge pe cât posibil bunul plac al polițiștilor. Limitează strict puterile lor discreționare și, în felul acesta, atribuie cetățenilor o sferă în interiorul căreia sunt liberi să acționeze fără să fie frustrați de amestecul din partea autorităților.

Libertatea întotdeauna înseamnă neamestec din partea poliției. În natură nu există așa ceva precum libertatea. Există numai rigiditatea de granit a legilor naturii cărora omul trebuie să li se supună fără condiții dacă vrea să-și atingă scopurile. Libertate n-a existat nici în condițiile paradiziace imaginare care, potrivit trăncănelilor lipsite de orice bază ale multor scriitori, a precedat stabilirea legăturilor sociale. Acolo unde nu există nici o cârmuire, fiecare este la cheremul vecinului său mai puternic. Libertatea poate fi realizată numai în sânul unui stat constituit, capabil să împiedice un tâlhar să fure și să ucidă semenii mai slabi. Căci numai domnia legii este singura care poate să împiedice pe cârmuitori să se transforme în cei mai răi tâlhari.

Legile stabilesc norme acțiunii legitime. Fixează procedurile necesare pentru abrogarea sau modificarea unor legi existente și pentru legiferarea unor legi noi. De asemenea, stabilesc procedurile necesare pentru aplicarea legilor în anumite cazuri, interpretarea legilor. Stabilesc instanțe și tribunale. În felul acesta au grijă să evite situații în care indivizii sunt la cheremul cârmuitorilor.

Oamenii muritori sunt predispuși la eroare, iar legiuitorii și judecătorii sunt oameni muritori. Se poate întâmpla în repetate rânduri ca legi în vigoare sau interpretarea lor de către instanțe să împiedice organele executive de a recurge la anumite măsuri care ar putea fi binefăcătoare. Nu va fi însă nici o pagubă. Dacă legiuitorii își dau seama de deficiența unei legi în vigoare, o pot modifica. Desigur, nu este bine ca uneori un criminal să scape de pedeapsă pentru că a rămas o fisură în lege sau pentru că procurorul a neglijat unele formalități. Dar este un rău minor în comparație cu consecințele puterii discreționare nelimitate din partea unui despot “binevoitor”.

Tocmai acesta este argumentul pe care indivizii antisociali nu-l recunosc. Acești oameni condamnă formalismul procesului de aplicare a legii. De ce, adică, legile să împiedice guvernul de a recurge la măsuri binefăcătoare? Supremația legii în locul operativității nu înseamnă oare fetișism curat? Ei reclamă substituirea statului providență (Wohlfahrsstaat) în locul statului de drept (Rechtsstaat). În acest stat providență, un guvern patern ar trebui să înfăptuiască acele lucruri pe care le consideră binefăcătoare pentru binele obștesc. Nici un fel de “scripte” nu trebuie să stingherească un conducător luminat în strădaniile sale de a promova binele obștesc. Toți opozanții trebuie să fie zdrobiți fără milă ca să nu zădărnicească acțiunea binefăcătoare a guvernului. Nici un fel de formalități fără conținut nu trebuie să-i mai protejeze față de binemeritata lor pedeapsă.

Se obișnuiește ca punctul de vedere al susținătorilor statului providență să fie numit “social”, spre deosebire de cel “individualist” și “egoist” al campionilor supremației dreptului. De fapt însă susținătorii statului providență sunt niște fanatici total intoleranți și antisociali. Pentru că ideologia lor implică tacit că guvernul va executa exact ceea ce ei înșiși socotesc că se cuvine și este binefăcător. Ei desconsideră în întregime posibilitatea că s-ar putea naște dezacorduri cu privire la ceea ce este bine și avantajos sau nu. Cer un despotism luminat, convinși fiind că luminatul despot se va conforma în cele mai mici detalii părerilor pe care le au cu privire la măsurile ce trebuie să fie adoptate. Sunt pentru planificare, dar în minte nutresc exclusiv planul lor propriu, nu cel al altor oameni. Vor să extermine toți opozanții, adică pe toți cei care nu sunt de acord cu ei. Sunt totalmente intoleranți și nu sunt pregătiți să admită nici o discuție. Orice susținător al statului providență și al planificării este un dictator potențial. Ceea ce plănuiește acesta este să lipsească pe toți ceilalți oameni de toate drepturile lor și să stabilească atotputernicia sa proprie și a prietenilor săi, fără limite. Refuză să-și convingă concetățenii. Preferă să-i “lichideze”. Disprețuiește societatea “burgheză” care venerează legea și procedura legală. El însuși venerează violența și vărsarea de sânge.

Conflictul ireconciliabil între aceste două doctrine, domnia legii contra statului providență, a fost în dezbaterea tuturor luptelor în care oamenii s-au bătut pentru libertate. A fost o evoluție dură și lungă. În repetate rânduri campionii absolutismului au triumfat. Dar, în cele din urmă, domnia legii a predominat în sfera civilizației occidentale. Domnia legii sau guvernarea limitată, garantată prin constituții și declarații ale drepturilor omului, este semnul caracteristic al acestei civilizații. Domnia legii a fost aceea care a realizat minunatele înfăptuiri ale capitalismului modern și a “suprastructurii” sale, democrația – așa cum ar zice marxiștii consecvenți. A asigurat o bunăstare fără precedent pentru o populație în creștere continuă. Masele din țările capitaliste se bucură astăzi de un nivel de trai cu mult peste cel al oamenilor cu bunăstare din timpurile trecute.

Toate aceste împliniri nu au împiedicat pe susținătorii despotismului și ai planificării să pledeze cauza lor. Ar fi fost însă prea de tot din partea campionilor totalitarismului să dea în vileag consecințele dictatoriale inextricabile ale strădaniilor lor. În secolul al nouăsprezecelea, ideile de libertate și de domnia legii au câștigat un asemenea prestigiu încât părea curată nebunie să fie atacate pe față. Opinia publică era ferm convinsă că despotismul era definitiv compromis și n-ar putea să fie reintrodus vreodată. Nu a fost chiar și țarul barbarei Rusii forțat să desființeze șerbia, să stabilească procesul cu jurați, să acorde libertate limitată presei și să respecte legile?

Astfel, socialiștii au recurs la un șiretlic. Au continuat să discute venirea dictaturii proletariatului, adică dictatura ideilor proprii fiecărui autor socialist în cercurile lor ezoterice. Dar în fața marelui public vorbeau altfel. Afirmau sus și tare că socialismul va aduce libertatea și democrația adevărată și deplină. Că va înlătura orice constrângeri. Statul se va “ofili”. În statul socialist al viitorului nu vor exista nici judecători, nici polițiști, nici închisori și nici spânzurători.

Dar bolșevicii și-au dat jos masca. Erau pe deplin convinși că ziua victoriei lor finale și de nezdruncinat mijise. O disimulare în continuare nu mai era nici posibilă, nici necesară. Evanghelia vărsării de sânge putea fi propovăduită pe față. Aceasta a găsit un ecou entuziast printre intelectualii de salon și literații degenerați care de ani de zile delirau pe marginea scrierilor lui Sorel și ale lui Nietzsche. Fructele “trădării intelectualilor” [20] se copseseră. Tineretul care fusese hrănit cu ideile lui Carlyle și ale lui Ruskin era gata să preia hățurile.

Lenin nu a fost primul uzurpator. Mulți tirani l-au precedat. Dar predecesorii săi erau în conflict cu ideile profesate de către cei mai eminenți dintre contemporanii lor. Li se opunea opinia publică, pentru că principiile lor de guvernământ erau în contradicție cu principiile acceptate de drept și legalitate. Erau disprețuiți și detestați ca uzurpatori. Dar uzurparea lui Lenin era văzută într-o lumină diferită. Era supraomul brutal pentru a cărui venire tânjiseră pseudofilosofii. Era falsul salvator pe care istoria îl alesese să aducă mântuirea prin vărsare de sânge. Nu era cel mai ortodox expert în socialism “științific” marxist? Nu era el omul destinat să înfăptuiască planurile socialiste pentru a căror executare oameni de stat ai democrațiilor decadente erau prea timizi? Toți oamenii bine intenționați cereau socialism; știința, prin gurile infailibililor profesori, îl recomandau; bisericile propovăduiau socialismul creștin; muncitorii râvneau după abolirea sistemului salarial. Iată omul care să împlinească toate aceste dorințe. Era suficient de inteligent ca să-și dea seama că nu poți să faci omletă fără să spargi ouă.

Acum un secol, toată lumea civilizată l-a dezaprobat pe Bismark când a declarat că marile probleme ale istoriei trebuie să fie rezolvate prin foc și pară. Acum, majoritatea oamenilor cvasi-civilizați se închinau în fața dictatorului care era gata să verse mult mai mult sânge decât a făcut-o vreodată Bismarck.

Acesta a fost adevăratul înțeles al revoluției lui Lenin. Toate ideile tradiționale de drept și legalitate au fost răsturnate. Domnia violenței și uzurpării neîngrădite a înlocuit domnia legii. “Orizontul îngust al legalității burgheze”, cum îi spunea Marx, a fost abandonat. De acum încolo nici o lege nu mai putea să limiteze puterea aleșilor. Erau liberi să ucidă ad libitum. Impulsurile înnăscute ale omului către exterminarea violentă a tuturor celor pe care nu-i poate suferi, reprimate printr-o îndelungată și frământată evoluție, au răzbit la suprafață. Demonii au fost scăpați din lanțuri. O nouă epocă, epoca uzurpatorilor, a mijit. Gangsterii au fost chemați în acțiune și au dat ascultare Vocii.

Desigur, nu așa a gândit Lenin. Nu vroia să conceadă altora prerogativele pe care le pretindea pentru sine. Nu vroia să atribuie altora privilegiul de a-și lichida adversarii. Numai pe el singur l-a ales istoria, încredințându-i puteri dictatoriale. Era singurul dictator “legitim”, pentru că o voce lăuntrică îi șoptise așa. Lenin nu era suficient de sclipitor ca să anticipeze că alți oameni, pătrunși de alte credințe, ar putea avea îndrăzneala să pretindă că și ei fuseseră chemați de o voce lăuntrică. Totuși, în interval de câțiva ani, doi bărbați de felul acesta, Mussolini și Hitler, s-au făcut remarcați.

Este important să ne dăm seama că fascismul și nazismul erau dictaturi socialiste. Comuniștii, atât membrii înscriși ai partidelor comuniste, cât și simpatizanții, stigmatizează fascismul și nazismul ca pe treapta cea mai înaltă și ultimă și cea mai depravată a capitalismului. Aceasta este în perfectă concordanță cu obiceiul lor de a numi trepăduși ai capitalismului orice partid care nu se supune fără condiții dictatelor Moscovei – chiar și Partidul Social Democrat German, partidul clasic al marxismului.

Comuniștii au reușit să schimbe conotația semantică a termenului fascism, ceea ce este un fapt de mult mai mare importanță. Fascismul, după cum se va arăta mai târziu, este o varietate a socialismului italian. Era ajustat la condițiile particulare ale maselor din Italia suprapopulată. Nu a fost un produs al minții lui Mussolini și va supraviețui căderii lui Mussolini. Politicile externe ale fascismului și nazismului au fost opuse una alteia din capul locului. Faptul că naziștii și fasciștii au colaborat strâns după războiul etiopian și au fost aliați în cel de-al doilea război mondial nu a eradicat diferențele dintre aceste două doctrine, cum nici alianța dintre Statele Unite și Rusia nu a eradicat diferențele dintre sovietism și sistemul economic american. Fascismul și nazismul erau în egală măsură angajate în aplicarea principiului sovietic al dictaturii și oprimării violente a disidenților. În intenția de a clasifica fascismul și nazismul în aceeași categorie de sisteme politice, trebuie să denumim această categorie regim dictatorial, fără a uita să includem aici și sovietele.

În ultimii ani, inovațiile semantice comuniste au mers chiar mai departe. Aplică eticheta de fascist tuturor celor pe care nu-i agreează, oricărui susținător al sistemului întreprinderii libere. Bolșevismul este singurul sistem democratic în concepția lor. Toate țările și partidele necomuniste sunt fasciste și nedemocratice.

Este adevărat că uneori și nesocialiștii – ultimele vestigii ale vechii aristocrații – s-au jucat cu ideea unei revoluții aristocratice modelate după tiparul dictaturii sovietice. Lenin le-a deschis ochii. Ce proști am fost, se tânguiau! Ne-am lăsat înșelați de lozincile amăgitoare ale burgheziei liberale. Am crezut că nu e permis să te abați de la domnia legii în loc să fi strivit fără milă de toți cei care ne contestă drepturile. Ce naivi au fost Romanovii acordând dușmanilor lor de moarte beneficiul unui proces legal echitabil! Soarta cuiva care trezește suspiciunea lui Lenin este pecetluită. Lenin nu ezită să extermine, fără proces, nu numai pe orice suspect, dar și neamurile și prietenii săi. Dar țarii aveau o teamă superstițioasă de a călca regulile stabilite de acele petece de hârtie numite legi. Când Alexandr Ulianov a conspirat împotriva vieții țarului, el singur a fost executat; fratele său Vladimir a fost cruțat. Astfel, Alexandr III însuși i-a cruțat viața lui Ulianov-Lenin, omul care l-a exterminat fără milă pe fiul său, nora sa și copiii lor și odată cu ei pe toți ceilalți membri ai familiei pe care i-a putut prinde. Oare n-a fost aceasta cea mai stupidă și sinucigașă politică?

Cu toate acestea, visările cu ochii deschiși ale acestor conservatori bătrâni nu puteau să rezulte în nici o acțiune. Erau doar un mic grup de nemulțumiți neputincioși, bombănitori și cârcotași. Nu erau susținuți de nici un fel de adepți.

Ideea unei astfel de revoluții aristocratice a motivat Stahlhelm-ul german, Căștile de fier și Cagoulards-ii francezi. (Stahlhelmul era un fel de asociație a veteranilor germani din primul război mondial, înființată în 1918. Cagoulards-ii erau membri ai unei organizații teroriste secrete franceze de extremă dreaptă, Cagoula, numită astfel după gluga cu găuri pentru ochi pe care o purtau în acțiunile lor. A fost răspunzătoare pentru câteva asasinate de socialiști și antifasciști italieni și a colaborat cu naziștii și guvernul francez de la Vichy în timpul celui de al doilea război mondial. n.ed.) Stahlhelmul a fost pur și simplu împrăștiat din ordinul lui Hitler. Guvernul francez a avut posibilitatea să aresteze cagoularzii înainte de a putea face mult rău.

Cel mai aproape de o dictatură aristocratică a fost regimul lui Franco. Dar Franco nu era decât o marionetă a lui Mussolini și Hitler, care voiau să-și asigure ajutorul spaniol pentru războiul iminent împotriva Franței, sau cel puțin neutralitatea “prietenească” spaniolă. Odată cu ieșirea din scenă a protectorilor săi, era obligat fie să adopte metode occidentale de guvernare, fie să accepte îndepărtarea sa de la putere.

Dictatura și oprimarea violentă a disidenței sunt astăzi instituții exclusiv socialiste. Aceasta devine cu atât mai clar cu cât examinăm mai îndeaproape fascismul și nazismul.

7

Fascismul

La izbucnirea războiului în 1914, partidul socialist italian era divizat sub raportul politicii de adoptat.

Unul din grupuri a rămas credincios principiilor rigide ale marxismului. Acest război, susțineau, este un război al capitaliștilor. Nu se cuvine ca proletarii să se alăture vreuneia dintre părțile beligerante. Proletarii trebuie să aștepte marea revoluție, războiul civil al socialiștilor uniți împotriva exploatatorilor uniți. Trebuie să susțină neutralitatea italiană.

Al doilea grup era profund influențat de ura tradițională împotriva Austriei. După părerea lor, prima datorie a italienilor era să-i elibereze pe frații lor de sub stăpânirea austriacă. Numai atunci avea să vină ziua revoluției socialiste.

În acest conflict, Benito Mussolini, omul proeminent al socialismului italian, a ales mai întâi poziția ortodoxă marxistă. Nimeni nu putea să-l întreacă pe Mussolini în zel marxist. Era campionul intransigent al crezului pur, apărătorul implacabil al drepturilor proletarilor exploatați, profetul elocvent al fericirii socialiste în perspectivă. Era un adversar ferm al patriotismului, naționalismului, imperialismului, monarhismului și al tuturor credințelor religioase. Când Italia, în 1911, a inițiat marea serie de războaie printr-un atac perfid asupra Turciei, Mussolini a organizat demonstrații violente împotriva deplasării trupelor în Libia. Apoi, în 1914, a înfierat războiul împotriva Germaniei și Austriei ca pe un război imperialist. Atunci mai era încă sub influența dominatoare a Angelicăi Balabanoff, fiica unui bogat moșier rus. Domnișoara Balabanoff l-a inițiat în subtilitățile marxismului. În ochii ei, înfrângerea Romanovilor conta mai mult decât înfrângerea Habsburgilor. Pentru idealurile mișcării Risorgimiento nu avea nici un fel de simpatie.

Dar intelectualii italieni erau în primul rând naționaliști. La fel ca și în toate celelalte țări europene, majoritatea marxiștilor râvneau la război și cuceriri. Mussolini nu era pregătit să-și piardă popularitatea. Pentru el, cel mai nesuferit lucru era să nu fie de partea facțiunii victorioase. Și-a schimbat părerea și a devenit susținătorul cel mai fanatic al atacului Italiei împotriva Austriei. Cu ajutor financiar francez, a înființat o gazetă în slujba cauzei războiului.

Antifasciștii îl învinuiesc pe Mussolini pentru încălcarea învățăturilor marxismului rigid. Spuneau că ar fi fost mituit de francezi. Acum, chiar și oamenii aceștia trebuiau să știe că publicarea unui ziar necesită fonduri. Nici ei nu vorbesc de corupție dacă vreun american bogat sponsorizează pe cineva cu banii necesari pentru publicarea ziarului unui simpatizant al partidului, sau dacă fonduri încep a curge în mod misterios în casele editurilor comuniste. Este un fapt cert că Mussolini a intrat pe scena politicii mondiale ca aliat al democrațiilor, în timp ce Lenin a intrat pe aceeași scenă ca aliat efectiv al Germaniei imperiale.

Mai mult decât oricare altul, Mussolini a jucat un rol important care a determinat intrarea Italiei în primul război mondial. Propaganda sa gazetărească a creat posibilitatea pentru ca guvernul să declare război Austriei. Numai acei oameni au dreptul să-l învinuiască pentru atitudinea sa din anii 1914-1918, care își dau seama că dezintegrarea imperiului austro-ungar a pecetluit soarta Europei. Numai acei italieni au dreptul să-l blameze pe Mussolini, care încep să își dea seama că singurul mijloc de a proteja minoritățile italofone din districtele maritime ale Austriei împotriva amenințării de a fi anihilate de majoritățile slave era conservarea integrității statului Austriac, a cărui constituție garanta egalitatea în drepturi a tuturor grupelor lingvistice. Mussolini a fost una dintre cele mai abjecte figuri ale istoriei. Dar rămâne în picioare faptul că prima sa mare acțiune politică întrunește încă aprobarea tuturor compatrioților săi și a unei imense majorități a detractorilor săi străini.

La sfârșitul războiului, popularitatea lui Mussolini s-a estompat. Comuniștii, deveniți populari datorită evenimentelor din Rusia, își continuau activitatea. Dar marea acțiune comunistă, ocuparea fabricilor din anul 1920, s-a sfârșit într-un fiasco general, iar masele dezamăgite și-au adus aminte de fostul conducător al partidului socialist. Au aderat în masă la noul partid al lui Mussolini, fasciștii. Tineretul a salutat cu entuziasm zgomotos pe auto-intitulatul succesor al cezarilor. În anii de mai târziu, Mussolini se lăuda că a salvat Italia de comunism. Dușmanii săi însă contestă cu vehemență aceste pretenții. Comunismul, zic ei, nu mai era un factor real în Italia când Mussolini a luat puterea. Adevărul este că eșecul comunismului a umflat rândurile fasciștilor, dându-le posibilitatea să distrugă toate celelalte partide. Victoria covârșitoare a fasciștilor nu a fost cauza, ci consecința înfrângerii comuniștilor.

Programul fasciștilor, așa cum era proiectat în 1919, era vehement anticapitalist. [21] Cei mai radicali adepți ai New Deal-ului și chiar comuniștii ar fi căzut de acord asupra lui. Când fasciștii au venit la putere, ei au uitat acele puncte ale programului lor care se refereau la libertatea de gândire și a presei și la dreptul la asociere. În această privință ei erau discipoli conștiincioși ai lui Buharin și Lenin. Totodată ei nu au suprimat, așa cum au promis, corporațiile financiare și industriale. Italia avea mare nevoie de credite străine pentru dezvoltarea industriei. Problema principală a fascismului, în primii ani de guvernare, era să câștige încrederea bancherilor străini. Ar fi fost un act sinucigaș să distrugă corporațiile italiene.

Politicile economice fasciste nu difereau în mod esențial – la început – de cele ale tuturor celorlalte popoare vestice. Erau politicile intervenționismului. Pe măsură ce anii treceau, acestea se apropiau tot mai mult de modelul nazist al socialismului. Când Italia a intrat în al doilea război mondial, după înfrângerea Franței, economia sa era, în mare parte, deja formată după modelul nazist. Diferența principală era că fasciștii erau mai puțin eficienți și chiar mai corupți decât naziștii.

Dar Mussolini nu putea rămâne mult fără o filosofie economică de fabricație proprie. Fascismul poza drept o filosofie nouă, nemaiauzită și necunoscută tuturor celorlalte popoare. Se pretindea a fi adevărul neîntinat pe care spiritul renăscut al Romei antice l-a readus în conștiința lumii democratice în declin, ai cărei strămoși barbari au distrus cândva Imperiul Roman. Era în fiecare privință atât împlinirea idealului renascentist cât și a mișcării Risorgimento, eliberarea finală a geniului latin de sub jugul ideologiilor străine. Liderul său strălucitor, inegalabilul Duce, era chemat să găsească soluția finală pentru problemele arzătoare ale organizării economice a societății și ale justiției sociale.

Din grămada utopiilor socialiste aruncate la coș, erudiții fasciști au salvat de la pierire modelul socialismului ghildelor. Socialismul ghildelor era foarte apreciat de către socialiștii britanici în ultimii ani ai primului război mondial și în primii ani care au urmat armistițiului. Era în așa măsură impracticabil încât a dispărut foarte repede din literatura socialistă. Nici un om de stat serios nu a dat vreodată atenție planurilor contradictorii și confuze ale socialismului ghildelor. Era aproape uitat când fasciștii i-au lipit o nouă etichetă și în mod extravagant au proclamat corporatismul drept un nou panaceu social. Publicul dinăuntrul și din afara Italiei era fascinat. Cărți nenumărate, pamflete și articole au fost scrise în cinstea statului corporatist (stato corporativo). Guvernele Austriei și Portugaliei au declarat foarte curând că ele sunt angajate față de principiile nobile ale corporatismului. Enciclica papală Quadragesimo Anno (1931) conținea câteva paragrafe care ar putea fi interpretate – dar nu este nevoie – ca o aprobare a corporatismului. În Franța, ideile sale au găsit mulți suporteri elocvenți.

Nu era decât vorbărie goală. Fasciștii nu au făcut niciodată nici o încercare să realizeze programul corporatist, auto-guvernarea industrială. Au schimbat numele camerelor de comerț în consilii corporatiste. Au numit corporatione organizațiile coercitive ale diferitelor ramuri ale industriei, care erau unități administrative pentru realizarea modelului german de socialism pe care l-au adoptat. Nu era nici vorbă de autoguvernare a corporațiilor. Cabinetul fascist nu tolera interferența nimănui în ceea ce privește controlul său absolut asupra producției. Toate planurile pentru stabilirea sistemului corporatist au rămas literă moartă.

Principala problemă a Italiei era relativa sa suprapopulare. În această epocă a barierelor impuse comerțului și migrării, italienii erau condamnați să subziste permanent la un standard de viață mai scăzut decât cel al locuitorilor țărilor mai favorizate de natură. Fasciștii au văzut numai un singur mijloc de a remedia această situație nefericită: cucerirea. Erau prea mărginiți să înțeleagă că redresarea pe care o recomandau era aparentă și mai rea decât răul pe care doreau să-l îndrepte. Erau, totodată, în așa măsură orbiți de trufie și glorie deșartă, încât nu și-au putut da seama că discursurile lor provocatoare erau pur și simplu ridicole. Străinii pe care îi provocau în mod insolent știau foarte bine cât de neglijabile erau forțele militare ale Italiei.

Fascismul nu era, așa cum spuneau cu îngâmfare susținătorii săi, un produs original al minții italiene. Acesta a început cu o sciziune în rândul socialismului marxist, care, în mod cert, era o doctrină importată. Programul său economic era împrumutat de la socialismul german non-marxist, iar agresivitatea era, de asemenea, copiată de la germani, de la predecesorii pan-germani ai naziștilor. Conducerea treburilor guvernului era o replică a dictaturii lui Lenin. Corporatismul și mult trâmbițata sa atracție ideologică erau de origine britanică. Singurul ingredient original al fascismului era stilul teatral al procesiunilor sale, al spectacolelor și festivalurilor.

Scurtul episod fascist s-a sfârșit în sânge, mizerie și rușine. Dar forțele care au generat fascismul nu au murit. Naționalismul fanatic este o trăsătură comună a tuturor italienilor din ziua de azi. În mod cert, comuniștii nu sunt pregătiți să renunțe la principiul lor, cel al opresiunii dictatoriale împotriva tuturor dizidenților. Nici partidele politice nu susțin libertatea de gândire, libertatea presei și a religiei. În Italia există într-adevăr foarte puțini oameni care înțeleg că libertatea economică este condiția esențială a democrației și drepturilor omului.

Se poate întâmpla ca fascismul să fie readus la viață sub un nou nume și cu noi sloganuri și simboluri. Dar dacă acest lucru se întâmplă, consecințele vor fi negative. Pentru că fascismul nu este, așa cum trâmbițau fasciștii, „o nouă cale spre viață”, [22] ci este mai degrabă vechea cale către distrugere și moarte.

8

Nazismul

Filosofia nazismului, a Partidului Muncitoresc Socialist Național German, este cea mai pură și mai consecventă manifestare a spiritului socialist al epocii noastre. Ideile sale esențiale nu sunt germane sau „ariene” la origine, nici nu sunt specifice germanilor din ziua de azi. În arborele genealogic al doctrinei naziste, latini precum Sismondi și Georges Sorel și anglo-saxoni precum Carlyle, Ruskin și Houston Stewart Chamberlain erau mai proeminenți decât orice german. Chiar și binecunoscuta haină ideologică a nazismului, legenda rasei stăpânitoare ariene, nu era de proveniență germană; autorul ei era un francez, Gobineau. Germanii din descendenți evrei, precum Lassale, Lasson, Stahl și Walter Rathenau, au contribuit mai mult la principiile esențiale ale nazismului decât oameni precum Sombart, Spann și Ferdinand Fried. Sloganul în care naziștii au condensat filosofia lor economică, Gemeinnutz geht vor Eigennutz (binele comun stă deasupra profitului privat) este de asemenea ideea care stă la baza New Deal-ului American și a conducerii sovietice a chestiunilor economice. Acesta implică faptul că afacerile orientate spre profit dăunează intereselor vitale ale imensei majorități și că este datoria sacră a guvernului popular să prevină apariția profiturilor prin controlul public al producției și distribuției.

Singurul ingredient specific german al nazismului a fost lupta pentru cucerirea spațiului vital (Lebensraum). Și aceasta a fost, de asemenea, rezultatul acordului lor cu ideile care ghidează politicile celor mai influente partide politice ale tuturor celorlalte țări. Aceste partide proclamă egalitatea venitului ca lucru esențial. Naziștii fac același lucru. Ceea ce îi caracterizează pe naziști este faptul că nu sunt pregătiți să se complacă într-o stare de lucruri în care germanii sunt condamnați pentru totdeauna să fie „întemnițați”, așa cum spun ei, într-un teritoriu comparativ mic și suprapopulat, în care productivitatea muncii trebuie să fie mai mică decât în țările comparativ subpopulate care sunt mai bine dotate cu resurse naturale și bunuri de capital. Ei țintesc către o distribuție mai echitabilă a resurselor naturale ale pământului. Ca o națiune „ne-avută” ei privesc către avuția națiunilor mai bogate cu aceleași sentimente cu care privesc mulți oameni din țările vestice către veniturile mai mari ale conaționalilor lor. „Progresiștii” din țările anglo-saxone afirmă că „libertatea nu este un lucru de preț” pentru acei care sunt nedreptățiți prin venitul lor comparativ redus. Naziștii spun același lucru cu privire la relațiile internaționale. În opinia lor, singura libertate care contează este Nahrungsfreiheit (libertatea de a nu importa hrană). Ei țintesc către achiziția unor teritorii atât de întinse și bogate în resurse naturale încât să poată trăi în auto-suficiență economică la un standard nu mai mic decât orice altă națiune. Se consideră pe ei înșiși revoluționari luptând pentru drepturile lor naturale inalienabile împotriva intereselor stabilite ale tagmei națiunilor reacționare.

Este simplu pentru economiști să spulbere erorile implicate în doctrinele naziste. Dar cei care discreditează economia considerând-o „ortodoxă și reacționară” și care susțin fanatic crezurile socialismului și naționalismului economic în zadar încearcă să le respingă. Pentru că nazismul nu a fost nimic altceva decât aplicarea propriilor lor principii la condițiile private ale Germaniei suprapopulate comparativ.

De mai bine de șaptezeci de ani, profesorii germani de științe politice, istorie, drept, geografie și filosofie și-au îmbibat discipolii cu o ură isterică împotriva vestului capitalist și au propovăduit războiul de „eliberare” împotriva capitalismului vestic. „Socialiștii academici” (Kathedersozialisten) germani, mult admirați în toate țările străine, au fost cei care au menținut ritmul celor două războaie mondiale. La începutul secolului imensa majoritate a germanilor erau deja suporteri radicali ai socialismului și naționalismului agresiv. Ei erau atunci deja ferm angajați față de principiile nazismului. Ceea ce lipsea și a fost adăugat mai târziu era doar un termen nou pentru a-și numi doctrina.

Atunci când politicile sovietice ale exterminării în masă a tuturor dizidenților și ale violenței neîndurătoare au eliminat inhibițiile împotriva crimei pe scară largă, care puneau încă în încurcătură pe unii germani, nimic nu ar mai fi putut să oprească înaintarea nazismului. Naziștii erau nerăbdători să adopte metodele sovietice. Ei au importat din Rusia: sistemul partidului unic și preeminența acestui partid în viața politică; poziția supremă atribuită poliției secrete; lagărele de concentrare; execuția administrativă sau întemnițarea tuturor oponenților; exterminarea familiilor suspecților și exilaților; metodele de propagandă; organizarea de partide afiliate în străinătate și angajarea lor în lupta pentru propriile guverne și pentru spionaj și sabotaj; utilizarea serviciilor consulare și diplomatice pentru a stârni revoluții; și multe alte lucruri pe lângă acestea. Nu erau nicăieri discipoli mai docili lui Lenin, Troțki și Stalin decât naziștii.

Hitler nu a fost fondatorul nazismului; a fost produsul său. El a fost, asemenea multora dintre colaboratorii săi, un gangster sadic. Era lipsit de educație și ignorant; picase chiar și în clasele mai mici în liceu. Nu a avut niciodată o slujbă onestă. Se spunea că a fost dintotdeauna un fasificator. Cariera sa militară, în primul război mondial, a fost mai degrabă mediocră. Ordinul Întâi al Crucii de Fier i-a fost dat după sfârșitul războiului ca răsplată pentru activitățile sale ca agent politic. Era un maniac obsedat de megalomanie. Dar profesori învățați i-au hrănit trufia. Werner Sombart, care odată se lăuda că și-a dedicat viața scopului de a lupta pentru ideile lui Marx, Sombart, pe care Asociația Economică Americană l-a ales membru de onoare și pe care multe universități non-germane l-au ales în ranguri onorifice, a declarat candid că Führethum înseamnă revelație permanentă și că Führer primește ordine direct de la Dumnezeu, supremul Führer al universului.

Planul nazist era mai cuprinzător și prin urmare mai periculos decât cel al marxiștilor. Țintea spre abolirea laissez-faire-ului nu doar în ceea ce privește producția bunurilor materiale, ci nu mai puțin în ceea ce privește producția oamenilor. Führer-ul nu era doar director general al tuturor industriilor; era totodată director general al unei ferme destinată creșterii și înmulțirii oamenilor superiori și eliminării stocului existent de oameni inferiori. Un plan grandios al eugeniei urma să fie pus în mișcare după principii „științifice”.

E în zadar pentru susținătorii eugeniei să protesteze că ei nu au intenționat ceea ce naziștii au executat. Susținătorii eugeniei țintesc să plaseze anumiți oameni, sprijiniți de puterea polițienească, în poziția de a controla reproducerea umană. Ei sugerează ca metodele aplicate animalelor domestice să fie aplicate și oamenilor. Este tocmai ceea ce au încercat naziștii să facă. Singura obiecție pe care un susținător consistent al eugeniei o poate ridica este că propriul său plan diferă de acela al învățaților naziști și că el dorește să crească alt tip de oameni decât naziștii. După cum orice suporter al economiei planificate țintește numai către execuția propriului său plan, tot astfel orice susținător al planificării în sensul eugeniei țintește către execuția propriului său plan și se vrea a fi un fermier al speței umane.

Eugeniștii pretind că ei doresc să elimine delicvenții. Dar calificarea unui om drept delicvent depinde de legile țării și variază în funcție de schimbările în ideologia socială și politică. John Huss, Giordano Bruno și Galileo Galilei erau delicvenți din punctul de vedere al legilor pe care judecătorii lor le-au aplicat. Când Stalin a jefuit Banca Rusească de Stat de câteva milioane de ruble, el a comis un delict. În Germania nazistă legăturile sexuale între „arieni” și membrii raselor „inferioare” era un delict. Pe cine doresc susținătorii eugeniei să elimine, pe Brutus sau pe Cezar? Ambii au violat legile țării lor. Dacă eugeniștii secolului al optsprezecelea i-ar fi împiedicat pe dependenții de alcool să aibă copii, planul lor l-ar fi eliminat pe Beethoven.

Trebuie din nou subliniat: nu există așa ceva precum un trebuie științific. Numai prin judecăți personale de valoare care nu pot fi supuse verificării sau falsificării se poate decide care oameni sunt superiori și care inferiori. Eugeniștii se înșală pe ei înșiși presupunând că ei ar fi chemați să decidă cu privire la calitățile care să fie conservate în speța umană. Ei sunt prea înceți la minte pentru a lua în considerare că alți oameni pot face alegeri în acord cu propriile lor judecăți de valoare [25]. În ochii naziștilor, criminalii brutali, „bestiile cu părul blond”, sunt specimenele perfecte ale omenirii.

Masacrele în masă săvârșite în groaznicele lagăre naziste sunt prea oribile pentru a putea fi descrise în mod adecvat în cuvinte. Dar acestea erau aplicarea logică și consistentă a doctrinelor și politicilor care defilau sub numele de știință aplicată și care erau testate de câțiva oameni care au manifestat istețime și abilități tehnice în cercetările de laborator.

9

Învățăturile experienței sovietice

Mulți oameni din toată lumea afirmă că „experimentul” sovietic a reprezentat o dovadă convingătoare în favoarea socialismului și a infirmat toate sau, în cel mai rău caz, cele mai multe dintre obiecțiile ridicate împotriva lui. Faptele, spun ei, vorbesc de la sine. Nu se mai poate permite să fie luate în seamă falsele raționamente aprioriste ale economiștilor "rupți de realitate" care critică planurile socialiste. Un experiment crucial a spulberat erorile lor.

În primul rând, este necesar să se înțeleagă că, în câmpul acțiunii umane orientate către scopuri și al relațiilor sociale, nu pot fi făcute experimente și niciodată nu au fost făcute experimente. Metodele experimentale cărora științele naturale le datorează toate reușitele lor sunt inaplicabile în științele sociale. Științele naturale sunt în poziția de a observa, în experimentele de laborator, consecințele schimbării izolate numai ale unui element, în timp ce alte elemente rămân neschimbate. Observațiile experimentale se referă în ultimă instanță la anumite elemente posibil de izolat în experimente senzoriale. Ceea ce științele naturale numesc fapte sunt relațiile cauzale care apar în asemenea experimente. Teoriile și ipotezele lor trebuie să fie în acord cu aceste fapte.

Dar experiența cu care științele acțiunii umane trebuie să se confrunte este în mod esențial diferită. Este experiență istorică. Este o experiență a fenomenelor complexe, a efectelor asociate, la împlinirea cărora au cooperat o multitudine de elemente. Științele sociale nu sunt niciodată în poziția de a controla condițiile schimbării și de a le izola unele de altele în modul în care procedează un experimentator care își pregătește experimentele. Acestea nu se bucură niciodată de avantajul de a observa consecințele schimbării numai ale unui element, celelalte condiții rămânând egale. Ele nu sunt niciodată confruntate cu faptele în sensul în care științele naturale utilizează acest termen. Fiecare fapt și fiecare experiență cu care științele sociale lucrează sunt deschise unor interpretări variate. Faptele istorice și experiența istorică nu pot niciodată să dovedească sau să infirme o teză în felul în care un experiment o dovedește sau o infirmă.

Experiența istorică nu se comentează niciodată pe sine însăși. Este nevoie să fie interpretată din punctul de vedere al teoriilor construite fără ajutorul observațiilor experimentale. Nu este nevoie a intra în analiza epistemologică a problemelor logice și filosofice implicate. Este suficient a face referire la faptul că nimeni – fie om de știință sau de rând – nimeni nu procedează altfel atunci când are de-a face cu experiența istorică. Fiecare discuție în ceea ce privește relevanța și sensul faptelor istorice ajunge foarte repede înapoi la o discuție a principiilor abstracte generale, antecedente logic faptelor care trebuie să fie elucidate și interpretate. Referința la experiența istorică nu poate niciodată să rezolve vreo problemă sau să sau să răspundă la vreo întrebare. Aceleași evenimente istorice și aceleași statistici sunt chemate să confirme teorii contradictorii.

Dacă istoria poate să ne dovedească și să ne învețe ceva, aceasta ar fi că proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este o condiție necesară a civilizației și a prosperității. Toate civilizațiile s-au bazat până acum pe proprietatea privată. Numai națiunile angajate față de principiul proprietății private s-au ridicat deasupra penuriei și au dat naștere științei, artei și literaturii. Nu există nici o experiență care să arate că vreun alt sistem social ar putea oferi omenirii vreuna din realizările civilizației. Cu toate acestea, numai câțiva oameni consideră aceasta ca fiind o infirmare suficientă și incontestabilă a programului socialist.

Dimpotrivă, există chiar oameni care argumentează în sensul opus. Se afirmă în mod frecvent că sistemul proprietății private este depășit tocmai pentru că oamenii l-au aplicat în trecut. Oricât de benefic ar fi fost un sistem social în trecut, spun ei, nu poate fi la fel și în viitor; o nouă epocă cere un nou mod de organizare socială. Omenirea a ajuns la maturitate; ar fi periculos pentru ea să se agațe de principii la care a recurs în stadiile timpurii ale evoluției. Aceasta este, în mod cert, cea mai radicală abandonare a experimentalismului. Metoda experimentală poate afirma: pentru că a a produs în trecut rezultatul b, îl va produce de asemenea și în viitor. Nu trebuie să afirme niciodată: pentru că a a produs în trecut rezultatul b, este dovedit că nu îl mai poate produce.

În ciuda faptului că omenirea nu a avut nici un experiment al modului socialist de producție, scriitorii socialiști au construit scheme variate ale sistemelor socialiste bazate pe raționamente aprioriste. Dar imediat ce îndrăznește cineva să analizeze aceste proiecte și să le cerceteze din punctul de vedere al fezabilității lor și al abilității de a promova bunăstarea oamenilor, socialiștii obiectează vehement. Aceste analize, spun ei, sunt numai speculații aprioriste inutile. Ele nu pot respinge corectitudinea declarațiilor noastre și oportunitatea planurilor noastre. Ele nu sunt experimentale. Cineva trebuie să încerce socialismul și apoi rezultatele vor vorbi de la sine.

Ceea ce cer acești socialiști este absurd. Dusă până la ultimele sale consecințe logice, ideea lor implică faptul că oamenii nu sunt liberi să respingă prin raționament nici o schemă, oricât de lipsită de sens, auto-contradictorie și impracticabilă, pe care vreun reformist poftește să o propună. Conform viziunii lor, singura metodă care este permisă pentru respingerea unui asemenea – în mod necesar abstract și apriorist – plan este de a-l testa reorganizând întreaga societate conform proiectelor sale. Imediat ce un om schițează un plan pentru o ordine socială mai bună, toate națiunile sunt obligate să-l încerce și să vadă ce se întâmplă.

Chiar și cei mai încăpățânați socialiști nu pot să nu admită că există planuri variate, incompatibile unele cu altele, pentru construcția utopiei viitoare. Există modelul sovietic al socializării complete a tuturor întreprinderilor și conducerea lor birocratică directă; există modelul german al economiei planificate (Zwangswirtschaft), pe care țările anglo-saxone tind să-l adopte complet; există socialismul ghildelor, sub numele de corporatism, încă foarte popular în unele țări catolice. Există multe alte variante. Suporterii celor mai multor dintre aceste planuri aflate în competiție afirmă că rezultatele așteptate de la propriile lor planuri vor apărea numai după ce toate națiunile le vor fi adoptat; ei neagă că socialismul adoptat numai într-o țară poate să aducă deja binecuvântarea pe care ei o atribuie socialismului. Marxiștii declară că binecuvântarea socialismului va ieși la iveală numai în faza sa superioară care, așa cum ei fac aluzie, va apărea numai după ce clasa muncitoare va fi trecut „prin zbateri îndelungate, printr-o întreagă serie de procese istorice, transformând cu totul circumstanțele și oamenii.” [26] Ce rezultă din toate acestea este că cineva trebuie să realizeze socialismul și să aștepte liniștit o foarte lungă perioadă de timp până când vor veni beneficiile promise. Nici una din experiențele neplăcute din perioada tranziției, indiferent cât de lungă ar fi această perioadă, nu poate să respingă afirmația că socialismul este cel mai bun dintre toate modurile imaginabile de organizare a societății. Cel care crede va fi salvat.

Dar dintre multele planuri socialiste, aflate în contradicție unele cu altele, care să fie adoptat? Fiecare sectă socialistă proclamă cu pasiune că propria sa variantă reprezintă singură socialismul autentic și că toate celelalte secte susțin măsuri false și cu totul periculoase. Luptând una cu cealaltă, diversele facțiuni socialiste recurg la aceleași metode ale raționamentului abstract, metode pe care le stigmatizează ca apriorism inutil ori de câte ori aceste metode sunt aplicate împotriva corectitudinii propriilor lor declarații și împotriva oportunității și fezabilității propriilor lor planuri. Nu există, bineînțeles, alte metode disponibile. Erorile implicate într-un sistem al raționamentului abstract – așa cum este socialismul – nu pot fi sfărâmate altfel decât prin raționament abstract.

Obiecția fundamentală avansată împotriva fezabilității socialismului se referă la imposibilitatea calculului economic. S-a demonstrat într-un mod ce nu poate fi respins că o comunitate socialistă nu ar putea fi în poziția de a aplica calculul economic. Acolo unde nu există prețuri de piață pentru factorii de producție, pentru că aceștia nu sunt nici vânduți, nici cumpărați, este imposibil să se recurgă la calculul economic în planificarea acțiunii viitoare și în determinarea rezultatelor acțiunii trecute. O conducere socialistă a producției pur și simplu nu ar putea ști dacă ceea ce planifică și execută este mijlocul cel mai potrivit de a atinge scopurile căutate. Va conduce în întuneric, cum s-ar spune. Va risipi factorii rari de producție atât materiali, cât și umani (munca). Inevitabil, va rezulta haos și sărăcie pentru toată lumea.

Primii socialiști au fost cu toții prea mărginiți să vadă acest punct esențial. Nici primii economiști nu și-au imaginat pe deplin importanța sa. Când scriitorul de față a arătat în 1920 imposibilitatea calculului economic sub socialism, apologeții socialismului s-au apucat să caute o metodă de a calcula, aplicabilă sistemului socialist. Au eșuat complet în aceste încercări. Zădărnicia schemelor pe care le-au produs ar putea fi ușor arătată. Acei comuniști care nu erau cu totul intimidați de frica călăilor sovietici, Troțki de exemplu, au admis de bună voie că, fără relații de piață, calculul economic este de neconceput [27]. Falimentul intelectual al doctrinei socialiste nu mai poate fi mascat. În ciuda popularității sale fără precedent, socialismul este mort. Nici un economist nu mai poate pune la îndoială faptul că socialismul nu poate fi pus în practică. Admiterea ideilor socialiste este astăzi dovada unei ignoranțe complete a problemelor fundamentale ale economiei. Pretențiile socialiștilor sunt la fel de zadarnice precum cele ale astrologilor și magicienilor.

În ceea ce privește problema esențială a socialismului, adică problema calculului economic, „experimentul” rusesc nu este de nici un folos. Sovieticii operează într-o lume care, în mare parte, se agață încă de economia de piață. Calculele pe baza cărora iau decizii se sprijină pe prețurile stabilite peste hotare. Fără ajutorul acestor prețuri acțiunile lor ar fi fără țintă și în afara oricărui plan. Numai atâta timp cât ei se referă la acest sistem de prețuri străin sunt capabili să calculeze, să țină registre și să-și pregătească planurile. În această privință, cineva poate fi de acord cu declarația diferiților autori socialiști și comuniști că socialismul doar într-una sau în câteva țări nu este încă socialism veritabil. Bineînțeles, acești autori atribuie un înțeles diferit afirmației lor. Ei doresc să spună că binecuvântarea deplină a socialismului poate fi obținută numai după ce întreaga lume a îmbrățișat socialismul. Dimpotrivă, cei ce sunt familiarizați cu învățăturile economiei trebuie să admită că socialismul va sfârși în haos total tocmai în cazul în care este aplicat în cea mai mare parte a lumii.

A doua obiecție centrală ridicată împotriva socialismului este că socialismul este o modalitate mai puțin eficientă de producție decât capitalismul și că va reduce productivitatea muncii. În consecință, într-o societate socialistă standardul de viață al maselor va fi mai scăzut comparativ cu acele condiții predominante în capitalism. Nu este nici o îndoială că această obiecție nu a fost infirmată de experiența sovietică. Singurul fapt cert despre problemele Rusiei sub regim sovietic în privința căruia toți oamenii vor cădea de acord este că standardul de viață al maselor din Rusia este mult mai scăzut decât cel al maselor din țara care este în mod universal recunoscută ca model al capitalismului, Statele Unite ale Americii. Dacă ar fi să privim regimul sovietic ca pe un experiment ar trebui să spunem că experimentul a demonstrat clar superioritatea capitalismului și inferioritatea socialismului.

Este adevărat că susținătorii socialismului tind să interpreteze nivelul scăzut de trai al maselor din Rusia în mod diferit. Așa cum văd ei lucrurile, nivelul redus de trai nu a fost cauzat de socialism, ci a fost produs – în ciuda socialismului – de alte forțe. Ei se referă la diverși factori, precum sărăcia Rusiei sub țari, efectele dezastruoase ale războiului, pretinsa ostilitate a națiunilor capitaliste democrate, pretinsul sabotaj din partea supraviețuitorilor aristocrației ruse și ai burgheziei, precum și a chiaburilor. Nu este nevoie să avansăm în examinarea acestor chestiuni. Pentru că noi nu susținem că orice experiență istorică ar putea dovedi sau infirma teoretic o teză în felul în care un experiment crucial poate verifica sau infirma o teză cu privire la fenomenele naturale. Nu criticii socialismului ci susținătorii săi fanatici sunt cei care susțin că „experimentul” sovietic dovedește ceva cu privire la efectele socialismului. Totuși, ceea ce fac ei cu adevărat, confruntându-se cu faptele evidente și de nedisputat ale experienței rusești, este să le dea la o parte prin trucuri de nepermis și silogisme false. Ei resping faptele evidente, comentându-le în așa fel încât să nege legătura lor și semnificația lor referitor la chestiunea pentru care se caută răspuns.

Să presupunem, de dragul argumentului, că interpretarea lor este corectă. Dar ar fi în continuare absurd să se afirme că experimentul sovietic a evidențiat superioritatea socialismului. Tot ce ar putea fi spus este: faptul că standardul de viață al maselor este scăzut în Rusia nu oferă o dovadă concludentă că socialismul este inferior capitalismului.

O comparație cu experimentarea din domeniul științelor naturale poate clarifica problema. Un biolog vrea să testeze un nou aliment. Hrănește cu el un număr de cobai. Toți pierd în greutate și în final mor. Experimentatorul crede că declinul și moartea cobailor nu a fost cauzată de noul aliment, ci pur și simplu de o problemă accidentală precum pneumonia. Ar fi totuși absurd să spună că experimentul său a evidențiat valoarea nutritivă a compusului pentru că rezultatul nefavorabil va fi atribuit unor evenimente neașteptate, nelegate cauzal cu aranjamentul experimental. Tot ceea ce ar putea să susțină, cel mult, este că rezultatul experimentului nu a fost conclusiv, că nu dovedește nimic împotriva valorii nutritive a alimentului testat. Ar putea să susțină că lucrurile sunt ca și când nici un experiment nu a fost încercat de loc.

Chiar dacă standardul de viață al maselor din Rusia ar fi mult mai ridicat decât cel din țările capitaliste, aceasta nu ar fi totuși o dovadă concludentă a superiorității socialismului. Se poate admite că faptul de nedisputat că standardul de viață în Rusia este mai scăzut decât cel din vestul capitalist nu dovedește în mod concludent inferioritatea socialismului. Dar nu este nimic altceva decât stupiditate să se anunțe că experiența Rusiei a demonstrat superioritatea controlului public asupra producției.

Nici faptul că armatele rusești, după ce au suferit multe înfrângeri, i-au ajutat, în final, pe americani – cu armament fabricat de către mari firme americane și donate acestora de către contribuabilii americani – în cucerirea Germaniei nu dovedește preeminența comunismului. Când forțele britanice au susținut o retragere temporară în Africa de Nord, profesorul Harold Laski, cel mai radical susținător al socialismului, s-a grăbit să anunțe eșecul final al capitalismului. Nu a fost suficient de consecvent să interpreteze cucerirea Ucrainei de către Germania ca eșecul final al comunismului rusesc. Nici nu și-a retras condamnarea sa la adresa sistemului britanic atunci când țara sa a ieșit victorioasă din război. Dacă evenimentele militare trebuie să fie considerate ca dovadă a excelenței vreunui sistem social, acestea stau mărturie mai curând pentru sistemul american decât cel rusesc.

Nimic din ceea ce s-a întâmplat în Rusia din 1917 nu contrazice nici una din criticile care au fost aduse socialismului și comunismului. Chiar dacă cineva își bazează judecata exclusiv pe scrierile comuniștilor și susținătorilor lor, nu poate descoperi nici un aspect în situația Rusiei care să vorbească în favoarea sistemului social și politic sovietic. Toate îmbunătățirile tehnologice ale ultimelor decade și-au avut originea în țările capitaliste. Este adevărat că Rusia a încercat să copieze câteva dintre aceste inovații. Dar tot așa au făcut toate popoarele orientale înapoiate.

Unii comuniști sunt foarte doritori să ne facă să credem că asuprirea neîndurătoare a dizidenților și abolirea radicală a libertății de gândire și vorbire și a libertății presei nu sunt trăsături inerente controlului public al afacerilor. Acestea sunt, argumentează ei, numai fenomene accidentale ale comunismului, caracteristica sa într-o țară care – așa cum este cazul Rusiei – niciodată nu s-a bucurat de libertatea de gândire și conștiință. Totuși, acești apologeți ai despotismului totalitar se află în încurcătură când trebuie să explice în ce fel drepturile omului ar putea fi apărate sub omnipotența guvernului.

Libertatea de gândire și conștiință sunt un simulacru într-o țară în care autoritățile sunt libere să exileze pe oricine nu poate suferi în Arctica sau în deșert și să-i dea muncă silnică pe viață. Autocratul poate întotdeauna să justifice asemenea acte arbitrare pretinzând că acestea sunt motivate exclusiv pe considerente de bunăstare publică și avantaj economic. El singur este supremul arbitru care să decidă în toate chestiunile referitoare la execuția planului. Libertatea presei este iluzorie atunci când guvernul deține toate fabricile de hârtie, toate tipografiile și editurile și decide în ultimă instanță ce să fie tipărit și ce nu. Dreptul la asociere este inutil dacă guvernul deține toate sălile de adunare și hotărăște pentru ce scopuri să fie utilizate. Și tot așa este și cu toate celelalte libertăți. Într-un din perioadele sale lucide Troțki – bineînțeles Troțki – exilatul hăituit, nu comandatul neîndurător al Armatei Roșii – a văzut lucrurile în mod realist și a declarat: „Într-o țară în care singurul patron este Statul, opoziția înseamnă moarte prin înfometare lentă. Vechiul principiu: cine nu muncește nu mănâncă, a fost înlocuit cu unul nou: cine nu se supune nu mănâncă”. [28] Această mărturisire clarifică problema.

Ceea ce dezvăluie experiența rusească este un nivel foarte scăzut al standardului de viață al maselor. Apologeții comunismului intenționează să explice aceste fapte ca fiind numai accidentale; ele nu sunt, spun ei, fructul comunismului, ci au apărut în ciuda comunismului. Dar chiar dacă cineva ar accepta, de dragul argumentului, aceste justificări, ar fi un nonsens să se susțină că „experimentul” sovietic a demonstrat ceva în favoarea comunismului și socialismului.

10

Pretinsa inevitabilitate a socialismului

Mulți oameni consideră că apropierea totalitarismului este inevitabilă. „Valul viitorului”, spun ei, duce omenirea în mod inexorabil către un sistem în care toate problemele oamenilor sunt rezolvate de către dictatori omnipotenți. Este inutilă lupta împotriva legilor de nepătruns ale istoriei.”

Adevărul este că celor mai multor oameni le lipsește abilitatea intelectuală și curajul de a rezista unei mișcări populare, oricât de periculoasă și nechibzuită ar fi. Bismarck a deplâns odată lipsa de ceea ce el numea curaj civic, adică a curajului în confruntarea cu treburile civice, din partea conaționalilor săi. Dar nici cetățenii altor națiuni nu au manifestat mai mult curaj și înțelepciune atunci când s-au confruntat cu amenințarea dictaturii comuniste. Fie au cedat în tăcere, fie au ridicat timid câteva obiecții neînsemnate.

Nu se luptă împotriva socialismului criticând doar câteva trăsături accidentale ale planului său. Atacând poziția socialiștilor cu privire la divorț, controlul nașterilor și ideile lor despre artă și literatură, nu se dovedește că socialismul este greșit. Nu este suficient a dezaproba aserțiunile marxiste că teoria relativității sau că filosofia lui Bergson sau psihanaliza sunt aiureli „burgheze”. Cei care critică bolșevismul și nazismul numai pentru înclinațiile lor anticreștine sprijină implicit tot ce rămâne din planurile acestea sângeroase.

Pe de altă parte, este pură stupiditate a prețui regimurile totalitare pentru pretinsele realizări care nu au nici un fel de legătură cu principiile lor politice și economice. Este îndoielnic dacă observațiile că în Italia fascistă trenurile mergeau conform programului și că numărul ploșnițelor din hotelurile de mâna a doua era în descreștere sunt corecte sau nu; dar aceasta nu are nici o importanță pentru problema fascismului. Simpatizanții sunt încântați de filmele rusești, de muzica rusească și de caviarul rusesc. Dar au trăit muzicieni mai mari în alte țări și sub alte sisteme sociale; de asemenea picturi bune au fost produse și în alte țări; și cu siguranță nu este meritul lui Generalissimo Stalin că gustul caviarului este delicios. Nici drăgălășenia dansatorilor din baletul rusesc nici construcția unei mari centrale electrice la Dnieper nu compensează masacrul chiaburilor.

Cititorii revistelor ilustrate și amatorii de filme tânjesc după pitoresc. Spectacolele de operă ale fasciștilor și naziștilor și paradele batalioanelor de fete ale Armatei Roșii le merg acestora la inimă. Este mult mai distractiv să asculți la radio discursurile unui dictator decât să studiezi tratate de economie. Antreprenorii și tehnicienii care pregătesc calea pentru îmbunătățire economică lucrează în izolare; nu e de dorit ca munca lor să fie văzută pe ecran. Dar dictatorii, care intenționează să împrăștie moarte și distrugere, sunt impunători în ochii publicului. Îmbrăcați în haine militare, în ochii amatorilor de filme ei eclipsează burghezia lipsită de culoare, în haine simple.

Problemele organizării economice a societății nu sunt potrivite pentru discuțiile ușoare la cocteil, la dineurile elegante. Nici nu pot fi purtate în mod adecvat de demagogii care predică adunărilor maselor. Acestea sunt lucruri serioase. Acestea cer studiu atent. Nu trebuie luate cu ușurință.

Propaganda socialistă nu a întâlnit niciodată o opoziție decisivă. Critica devastatoare prin care economiștii au spulberat zădărnicia și impracticabilitatea planurilor și doctrinelor socialiste nu a ajuns la formatorii de opinie publică. Universitățile au fost în mare parte dominate de socialiști sau intervenționiști pedanți, nu numai în Europa continentală unde acestea erau deținute și administrate de guverne, dar chiar și în țările anglo-saxone. Politicienii și oamenii de stat, de frică să nu-și piardă popularitatea, arătau puțin entuziasm în apărarea libertății. Politica concilierii, atât de mult criticată când a fost aplicată în cazul nazismului și fascismului, a fost universal practicată pentru multe decenii în raport cu toate tipurile de socialism. Tocmai această atitudine defensivă a făcut noile generațiile care s-au ridicat să creadă că victoria socialismului este inevitabilă.

Nu este adevărat că masele cer în mod vehement socialismul și că nu există nici un mijloc de a le rezista. Masele favorizează socialismul pentru că ele au încredere în propaganda socialistă a intelectualilor. Intelectualii, nu masele, sunt formatorii opiniei publice. Este o scuză nesatisfăcătoare a intelectualilor, aceea că ei trebuie să cedeze în fața maselor. Ei înșiși au generat ideile socialiste și au îndoctrinat masele cu ele. Nici un proletar sau fiu de proletar nu a contribuit la elaborarea programelor intervenționiste și socialiste. Autorii lor erau toți cu pregătire burgheză. Scrierile ezoterice ale materialismului dialectic, ale lui Hegel, părintele marxismului și al naționalismului agresiv german, cărțile lui Georges Sorel, ale lui Gentile și Spengler nu erau citite de omul de rând; ei nu au mișcat direct masele. Intelectualii au fost cei care le-au popularizat.

Liderii intelectuali ai popoarelor au produs și propagat erorile care sunt pe punctul de a distruge libertatea și civilizația occidentală. Numai intelectualii sunt responsabili de masacrele în masă care sunt nota caracteristică a secolului nostru. Ei singuri pot inversa tendința și pot pregăti premisele pentru reînvierea libertății.

Nu „forțele productive materiale” mitice, ci rațiunea și ideile determină cursul treburilor omenești. Ceea ce este necesar pentru a opri tendința către socialism și despotism este bunul simț și curajul moral.

Note:

1. Sidney Webb, în Fabian Essays în Socialism, pubilcată prima dată în 1889 (ediție americană, New York, 1891, p.4).

2. Cf. G. M. Trevelyan, A Shortened History of England (London), p.510.

3. Elmer Roberts, Monarchical Socialism în Germany (New York, 1913).

4. Zwang înseamnă constrângere, Wirtschaft înseamnă economie.

5. Wesley C. Mitchell, „The Social Sciences and National Planning”, în Planned Society, ed. Findlay Mackenzie (New York, 1937), p. 112.

6. Laski, Democracy in Crisis (Chapel Hill, 1933), pp. 87-8.

7. Sidney și Beatrice Webb, Soviet Communism: A New Civilization? (New York, 1936), Vol. II, pp. 1038-39.

8. T.G. Crowther, Social Relations of Science (Londonn, 1941), p. 333

9. Colecția acestor convenții, publicată de Oficiul Internațional al Muncii (The International Labor Office) cu titlul Intergovernmental Commodity Control Agreements (Montreal, 1943).

10. Marx, Das Kapital, ediția a șaptea (Hamburg, 1914), Vol.I, p. 728.

11. Marx, Zur Kritik der politischen Ökonomie, ed. Kautsky (Stuttgart, 1897), p. xi.

12. Ibid., p. xii.

13. Marx, Der Bürgerkrieg in Frankreich, ed. Pfemfert (Berlin, 1919), passim.

14. Marx, Value, Price and Profit, ed. Eleanor Marx Aveling (New York, 1901), pp. 72-74.

15. Blueprint for World Conquest as Outlined by the Communist International, Human Events (Washington and Chicago, 1946), pp.181-82

16. David N. Dallin, The Real Soviet Russia (Yale University Press, 1944), pp. 88-95.

17. Emisiune radiofoncă din ajunul Crăciunului, New York Times, 25 decembrie, 1941

18. Anexarea Carpato-Rusiei demolează fățiș ipocrita lor indignare privind înțelegerile de la München din 1938

19. Mises, Bureaucacy (Yale University Press, 1944)

20. Benda, La trahison des clercs (Paris, 1927). Nota editorului: În engleză, The Treason of the Intellectuals (New York: William Morrow, 1928) și The Betrayal of the Intellectuals (Boston: Beacon Press, 1955)

21. Acest program este republicat în engleză în cartea contelui Carlo Sforza, Contemporary Italy, tradusă de către Drake și Denise de Kay (New York, 1944), pp. 195-6.

22. De exemplu Mario Palmieri, The Philosophy of Fascism, (Chicago 1936), p. 248.

23. Sombart, Das Lebenswerk yon Karl Marx (Jena, 1909), p. 3.

24. Sombart, A New Social Philosophy, trad. și ed. K. F. Geiser (Princeton University Press, 1937), p. 194.

25. Critica devastatoare a eugeniei de către H. S. Jennings, The Biological Basis of Human Nature (New York, 1930), pp. 223-52.

26. Marx, Der Bürgerkrieg in Frankreich, ed. Pfemfert (Berlin, 1919), p. 54.

27. Hayek, Individualism and the Economic Order (Chicago University Press, 1948), pp. 89-91.

28. Citat de Hayek, The Road to Serfdom (1944), Chapter IX, p. 119.

* Publicat inițial cu titlul: Planned Chaos, The Foundation for Economic Education, Irvington-on-Hudson, 1947.

Publicat ulterior ca epilog la Socialism. An Economic and Sociological Analysis, LibertyClassics, Indianapolis, 1981.

Versiunea în limba română este parte din efortul admirabil al regretatului Sergiu Marcus, început încă din primii ani ai regimului comunist, de a traduce întreg tratatul despre Socialism al lui Ludwig von Mises. Traducerea a fost revizuită și adăugită de către Ionela Mânzu și Tudor Smirna.

© Translated and published on-line with the permission of Mrs. Bettina Bien Greaves on behalf of the Estate of Mrs. Ludwig (Margit) von Mises.

© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română. Mulțumim doamnei Steriana Marcus pentru bunăvoința cu care a facut posibilă această versiune on-line.