1. Studiul științelor economice
Științele naturale se bazează în ultimă instanță pe fapte, așa cum sunt acestea stabilite prin experimente de laborator. Teoriile fizice și biologice sunt confruntate cu aceste fapte și, atunci când întră în conflict cu ele, sunt respinse. Atât perfecționarea acestor teorii, cât și ameliorarea procedurilor tehnologice și terapeutice necesită cercetări de laborator tot mai multe și mai avansate. Aceste demersuri experimentale absorb timp, eforturi semnificative din partea specialiștilor și cheltuieli de materiale costisitoare. Cercetările nu mai pot fi desfășurate de către specialiști izolați și săraci, indiferent cât de ingenioși ar fi aceștia. Astăzi, sediul experimentatorilor se află în marile laboratoare susținute financiar de guverne, universități, sponsori particulari și de marile firme de afaceri. În aceste instituții, munca a devenit o rutină profesională. Majoritatea celor angajați în ele sunt tehnicieni, care înregistrează acele fapte pe care pionierii, dintre care unii sunt ei înșiși experimentatori, le vor întrebuința, într-o zi, drept cărămizi pentru clădirea teoriilor lor. Cât privește progresul teoriilor științifice, contribuțiile cercetătorilor de rând nu prezintă decât o importanță secundară. Însă, foarte adesea, descoperirile lor au rezultate practice imediate în sfera ameliorării metodelor terapeutice și de afaceri.
Nesocotind deosebirea epistemologică radicală dintre științele naturale și acelea ale acțiunii umane, oamenii cred că ceea ce este necesar în vederea progresului cunoașterii economice este organizarea cercetării în acest domeniu, după metodele abundent verificate în institutele de cercetare medicală, fizică și chimică. S-au cheltuit sume considerabile pentru ceea ce s-a numit cercetare economică. În realitate, obiectul de studiu al tuturor acestor instituții a fost istoria economică recentă.
Încurajarea studiului istoriei economice este, bineînțeles, lăudabilă. Dar, indiferent cât de instructive ar putea fi rezultatele unor astfel de studii, ele nu trebuie confundate cu studiul teoriei economice. Ele nu ne furnizează fapte, în accepțiunea în care este întrebuințat acest termen cu privire la evenimentele testate în cadrul experimentelor de laborator. Ele nu ne furnizează cărămizi pentru construirea de ipoteze și de teoreme a posteriori. Dimpotrivă, ele sunt lipsite de semnificație, dacă nu sunt interpretate în [p.868] lumina unor teorii elaborate independent de ele. Este inutil să mai adăugăm ceva la ceea ce am spus, în această privință, în capitolele anterioare. Nici o controversă referitoare la cauzele unui eveniment istoric nu poate fi soluționată pe baza unei examinări a faptelor care nu este ghidată de anumite teorii praxeologice.[1]
Fondarea unor institute de cercetare în domeniul cancerului poate să contribuie, în principiu, la descoperirea unor metode de combatere și de prevenire a acestei boli nocive. Dar un institut de cercetare al ciclului economic nu este de nici un folos în vederea evitării recurenței depresiunilor. Chiar și cea mai exactă și mai incontestabilă colectare a tuturor datelor referitoare la depresiunile economice din trecut este de prea puțin folos, pentru cunoașterea noastră în acest domeniu. Savanții nu sunt în dezacord în privința acestor date; ei sunt în dezacord cu privire la teoremele la care trebuie să se recurgă, în vederea interpretării lor.
Încă și mai important este faptul că este imposibil să colectăm datele referitoare la un eveniment concret, fără a ne referi la teoriile profesate de istoric, încă de la începutul demerslui său. Istoricul nu ne relatează toate faptele, ci doar pe cele pe care le consideră relevante, pe baza teoriilor sale; el omite datele pe care le consideră irelevante pentru interpretarea evenimentelor. Dacă este indus în eroare de teorii eronate, referatul său devine greoi și poate fi aproape inutil.
Chiar și cel mai atent studiu al unui capitol de istorie economică, chiar dacă se referă la istoria celei mai recente perioade din trecut, nu poate înlocui raționamentul economic. Teoria economică, la fel ca și logica și matematica, este o manifestare a raționamentului abstract. Ea nu poate fi nicicând experimentală și empirică. Economistul nu are nevoie de un echipament costisitor, în vederea desfășurării studiilor sale. Lucrul de care are el nevoie este capacitatea de a gândi limpede și de a discerne, din jungla evenimentelor, ceea ce este esențial de ceea ce este doar accidental.
Între istoria economică și teoria economică nu există nici un conflict. Fiecare ramură a cunoașterii are propriile ei merite și propriile ei drepturi. Economiștii n-au încercat nicicând să diminueze sau să nege semnificația istoriei economice. Tot astfel, nici istoricii autentici nu se împotrivesc studiului teoriei economice. Acest antagonism a fost deliberat confecționat de către socialiști și intervenționiști, care nu puteau să respingă obiecțiile formulate împotriva lor de către economiști. Școala istorică și instituționaliștii au încercat să disloce teoria economică și să o înlocuiască prin studii “empirice”, tocmai pentru că urmăreau reducerea economiștilor la tăcere. Istoria economică, așa cum au planificat-o ei, a fost un mijloc [p.869] de distrugere a prestigiului teoriei economice și de a face propagandă pentru intervenționism.
2. Profesia de economist
Primii economiști s-au dedicat studiului problemelor teoriei economice. Ca vorbitori și scriitori, ei urmăreau să le comunice concetățenilor lor rezultatele gândirii lor. Ei încercau să influențeze opinia publică, pentru a face să predomine politicile sănătoase, în gestionarea problemelor civice. Ei n-au gândit niciodată teoria economică drept o profesie.
Dezvoltarea profesiei de economist este un produs al intervenționismului. Economistul profesionist este specialistul solicitat în vederea proiectării diverselor măsuri de amestec guvernamental în afaceri. El este expert în domeniul legislației economice, care astăzi urmărește, invariabil, obstrucționarea funcționării economiei de piață.
Există mii și mii de asemenea experți profesioniști, care își fac de lucru în birourile guvernamentale și în cele ale diverselor partide politice și grupuri de presiune și în birourile editoriale ale ziarelor de partid și ale periodicelor grupurilor de presiune. Alții sunt angajați în calitate de consilieri de firme de afaceri, sau conduc agenții [de consiliere] independente. Unii dintre aceștia se bucură de o reputație națională, sau chiar internațională; mulți dintre ei se numără printre cei mai influenți oameni din țările lor. Se întâmplă frecvent ca asemenea experți să fie chemați să conducă afacerile unor mari bănci și corporații, să fie aleși în legislativ, sau să fie numiți în poziții de miniștri de cabinet. Ei sunt rivalii juriștilor, în ceea ce privește conducerea supremă a chestiunilor politice. Rolul eminet pe care îl joacă acești oameni este una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale epocii noastre intervenționiste.
Nu poate exista nici un fel de dubiu cu privire la faptul că o clasă atât de influentă de oameni conține indivizi extrem de talentați, sau chiar pe cei mai eminenți contemporani ai noștri. Numai că filosofia care le orientează activitatea le îngustează orizontul. Datorită legăturilor lor cu anumite partide și grupuri de presiune, interesate să dobândească privilegii speciale, acești oameni devin părtinitori. Ei își închid ochii la consecințele pe termen mai lung ale politicilor pe care le susțin. În ochii lor nu mai contează nimic altceva decât interesele pe termen scurt ale grupurilor pe care le slujesc. Obiectivul ultim al eforturilor lor este de a-și face clienții să prospere, pe seama altor oameni. Ei urmăresc să se auto-convingă că soarta omenirii coincide cu interesele pe termen scurt ale grupului lor – și încearcă să-i vândă această idee și publicului. Atunci când luptă pentru un preț mai ridicat la argint, la grâne, sau la zahăr, pentru salarii mai mari acordate membrilor sindicatului lor, [p.870] sau pentru un tarif vamal la bunurile de import mai ieftine, ei pretind că luptă pentru binele suprem, pentru libertate și dreptate, pentru înflorirea țării lor și pentru civilizație.
Populația privește cu suspiciune la organizatorii de lobby-uri și îi învinuiește pentru trăsăturile neplăcute ale legislației intervenționiste. Însă rădăcina răului este mult mai adâncă. Filosofia diverselor grupuri de presiune a pătruns în corpurile legislative. Astăzi, există reprezentanți parlamentari ai cultivatorilor de grâu, ai crescătorilor de animale, ai cooperativelor agricole, ai producătorilor de argint și ai diverselor sindicate, ai industriilor care nu pot rezista în fața rivalității externe neprotejate de tarife și ai multor altor grupuri de presiune. Puțini sunt cei pentru care țara contează mai mult decât grupul lor de presiune. Același lucru se poate spune și despre departamentele administrației. Ministrul agriculturii se consideră susținătorul intereselor fermierilor; principalul său obiectiv este să determine creșterea prețurilor la alimente. Ministrul muncii se consideră susținătorul sindicatelor; obiectivul său principal este să facă sindicatele cât mai redutabile cu putință. Fiecare departament își urmează propriul său curs și lucrează împotriva eforturilor celorlalte departamente.
Multă lume se plânge astăzi de lipsa oamenilor de stat creatori. Dar, în condițiile predominării ideilor intervenționiste, o carieră politică nu este accesibilă decât oamenilor dispuși să se identifice cu interesele unui grup de presiune. Mentalitatea sindicalistului, sau a secretarului asociațiilor de fermieri, nu satisfac cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un om politic înzestrat cu viziune pe termen lung. Slujirea intereselor pe termen scurt ale unui grup de presiune nu contribuie la dezvoltarea acelor calități care îl caracterizează pe un mare om de stat. A fi om de stat înseamnă, învariabil, a adopta politici care vizează termenul lung; însă grupurilor de presiune nu le pasă de termenul lung. Lamentabilul eșec al sistemului german de la Weimar și al celei de a Treia Republici în Franța s-a datorat mai ales faptului că politicienii erau în primul rând experți în domeniul intereselor grupurilor de presiune.
3. Prognozarea ca profesie
Atunci când oamenii de afaceri au aflat, în cele din urmă, că boomul creat de expansiunea creditului nu poate să dureze și că el trebuie să ducă, inevitabil, la o sincopă, ei au înțeles că ar fi important pentru ei să cunoască data crahului. În acest scop, le-au cerut sfatul economiștilor.
Economistul știe că un asemenea boom trebuie să se finalizeze cu o depresiune. Dar el nu știe – și nu poate ști – când anume se va instala criza. Lucrul acesta depinde de condițiile sociale corespunzătoare fiecărui caz în parte. Multe evenimente politice pot influența rezultatul. Nu există nici un fel de reguli cu ajutorul cărora [p.871] să se poată calcula durata boomului, sau a depresiunii care trebuie să-i urmeze acestuia. Și chiar dacă ar exista asemenea reguli, ele nu le-ar fi de nici un folos oamenilor de afaceri. Lucrul de care are nevoie omul de afaceri individual, în vederea evitării pierderilor, este cunoașterea datei la care se situează punctul de întoarcere, încă din vremea când ceilați oameni de afaceri continuă să creadă că până la crah mai există un interval mai lung decât există în realitate. În acest caz, cunoștințele lui superioare îi vor permite să-și aranjeze operațiunile proprii în așa fel, încât să iasă la liman fără pierderi. Însă, dacă finalul boomului ar putea fi calculat după o formulă, toți oamenii de afaceri ar afla data respectivă simultan. Demersurile lor, în vederea ajustării mersului afacerilor lor la această informație, ar determina apariția imediată a tuturor fenomenelor depresiunii. Ar fi prea târziu, pentru fiecare dintre ei, să evite să se numere printre victime.
Dacă configurația viitoare a pieței ar fi calculabilă, atunci viitorul nu ar fi incert. Nu ar mai exista nici pierderi, nici profituri antreprenoriale. Ceea ce așteaptă lumea de la economiști depășește puterile oricărui muritor.
Însăși ideea că viitorul este previzibil, că anumite formule ar putea să înlocuiască înțelegerea specifică, ce reprezintă esența activității antreprenoriale – și că familiaritatea cu aceste formule ar putea face cu putință pentru cineva să preia controlul afacerilor, este, bineînțeles, o excrescență a întregului complex de erori și concepții greșite care se află la temelia popiticilor anticapitaliste contemporane. În întregul complex al așa-numitei filosofii marxiste, nu există nici cea mai mică trimitere la faptul că principala sarcină a acțiunii este de a se îngriji de evenimentele dintr-un viitor incert. Faptul că termenul de speculator este întrebuințat astăzi numai cu o conotație dezaprobatoare arată limpede, despre contemporanii noștri, că nici nu bănuiesc în ce constă problema fundamentală a acțiunii.
Judecata antreprenorială nu poate fi achiziționată pe piață. Ideea antreprenorială care se impune și care aduce profit este tocmai acea idee care nu a avut-o majoritatea. Ceea ce aduce profit nu este anticiparea corectă ca atare, ci anticiparea mai corectă decât a celorlalți. Premiul îl câștigă doar disidenții, cei care nu se lasă înșelați de erorile acceptate de către cei mulți. Ceea ce determină apariția profiturilor este preocuparea pentru nevoi viitoare de care ceilalți au omis să se preocupe în mod corespunzător.
Antreprenorii și capitaliștii își expun propria lor bunăstare, dacă sunt pe deplin convinși de viabilitatea planurilor lor. Ei nu s-ar încumeta nicicând să-și pună în joc viața economică pentru că îi sfătuește un expert economic să facă aceasta. Ignoranții care [p.872] operează pe piața bursieră și de mărfuri după indicații sunt condamnați să-și piardă banii, indiferent de sursa lor de inspirație și de informație “din interior”.
De fapt, oamenii de afaceri rezonabili sunt pe deplin conștienți de incertitudinea viitorului. Ei înțeleg faptul că economiștii nu dispun de nici un fel de informații rezonabile despre evenimentele din viitor și că singurul lucru pe care îl furnizează ei este interpretarea datelor statistice referitoare la trecut. În ochii capitaliștilor și ai antreprenorilor, opiniile economiștilor referitoare la viitor nu reprezintă decât niște conjecturi disputabile. Ei se arată sceptici și sunt greu de păcălit. Dar, deoarece consideră, pe bună dreptate, că este util să cunoască toate datele care ar putea avea, eventual, vreo relevanță pentru afacerile lor, ei se abonează la ziarele și periodicele care publică prognoze. Preocupate de a nu lăsa deoparte nici o sursă disponibilă de informație, marile firme de afaceri întrebuințează echipe de economiști și de statisticieni.
Prognozarea afacerilor dă greș în încercările iluzorii de a face să dispară incertitudinea viitorului și de a lipsi activitatea antreprenorială de caracterul ei inerent speculativ. Dar ea furnizează anumite servicii, prin colectarea și interpretarea datelor referitoare la tendințele și evoluțiile economice din trecutul recent.
4. Teoria economică și universitățile
Universitățile finanțate din impozite sunt aservite partidului aflat la putere. Autoritățile caută să numească doar profesori dispuși să susțină ideile pe care le agreează ele. Cum toate guvernele non-socialiste sunt ferm dedicate intervenționismului, ele numesc exclusiv intervenționiști. În opinia lor, prima datorie a universităților este de a vinde tinerei generații filosofia socială oficială.[2] Ele n-au nevoie de economiști.
Cu toate acestea, intervenționismul predomină și în multe dintre universitățile independente.
Conform unei străvechi tradiții, obiectivul universităților nu este doar predarea unor cunoștințe, ci și promovarea cunoașterii și a științei. Datoria profesorului universitar nu este doar de a le transmite studeților un complex de cunoștințe stabilite de către alți oameni. El este ținut să contribuie la augmentarea acestei cunoașteri, prin propria sa operă. Se consideră că el este un membru cu drepturi depline al republicii mondiale a savanților, un inovator și un pionier, pe drumul către o cunoaștere mai deplină și mai bună. Nici o universitate n-ar [p.873] admite că membrii corpului său profesoral sunt inferiori cuiva, în domeniile lor de specializare. Fiecare profesor universitar se consideră pe sine egalul tuturor celorlați maeștrii ai științei sale. Asemenea celor mai eminenți dintre aceștia, își aduce și el contribuția la avansul cunoașterii.
Ideea egalității tuturor profesorilor este, bineînțeles, fictivă. Există o diferență enormă între munca creatoare a geniului și monografia specialistului. Cu toate aceste, în domeniul cercetării empirice, este posibil să se păstreze această ficțiune. Marele inovator și rutinistul recurg, pentru investigațiile lor, la aceleași metode tehnice de cercetare. Ei organizează experimente de laborator, sau colectează documente istorice. Privită din exterior, munca lor pare aceeași. Publicațiile lor se referă la aceleași subiecte și la aceleași probleme. Ele sunt comensurabile.
Cu totul altfel stau lucrurile în sfera științelor teoretice, ca filosofia sau teoria economică. În aceste domenii, rutinistul nu poate realiza nimic prin conformare la un model mai mult sau mai puțin stereotip. Nu există nici un fel de sarcini care să necesite eforturile perseverente și trudnice ale autorului conștiincios de monografii. Nu există nici un fel de cercetare empirică; totul trebuie realizat prin puterea reflecției, a meditației și a raționamentului. Nu există nici un fel de specializare, deoarece toate problemele sunt interconectate. Referindu-se la oricare dintre părțile corpusului de cunoștințe, cercetătorul se referă de fapt la tot ansamblul lor. Un eminent istoric a descris cândva semnificația psihologică și educațională a unei teze de doctorat, spunând că ea îi asigură autorului mândra încredințare că există un colțișor, fie acela oricât de mic, în sfera învățământului și a științei, în care nimeni nu-l întrece. Este evident că acest efect nu poate fi obținut printr-o teză de doctorat consacrată unei teme de analiză economică. În ansamblul gândirii economice nu există asemenea colțișoare izolate.
Niciodată nu au trăit simultan mai mult decât o mână de oameni a căror operă să fi contribuit cu ceva esențial la teoria economică. În acest domeniu, ca și în toate celelalte sfere ale cunoașterii, numărul creatorilor este mic. În plus, mulți dintre economiștii creatori nu aparțin profesiunii profesorale. Există însă o cerere de mii de profesori care să predea economia, în universități și colegii. Tradiția scolastică cere ca fiecare dintre ei să-și demonstreze valoarea prin publicarea de contribuții originale, nu doar prin compilarea de compendii și manuale. Reputația și salariul unui profesor academic depind mai mult de opera sa literară decât de capacitățile sale didactice. Un profesor este silit să publice cărți. Dacă nu se simte chemat să scrie despre teoria economică, se orientează spre istoria economică, sau spre economia descriptivă. Dar apoi, pentru a nu-și vedea prestigiul știrbit, el trebuie să afirme insistent că problemele de care se ocupă sunt chiar teorie – și nu istorie economică. [p.874] El trebuie efectiv să pretindă că scrierile sale acoperă singurul domeniu legitim al studiilor economice, că numai ele sunt empirice, inductive și științifice, în vreme ce producțiile exclusiv deductive ale teoreticienilor “abstracți” (“armchair” theorists) nu sunt decât speculații inutile. Dacă nu s-ar achita de această sarcină, el ar fi silit să admită că profesorii de economie se împart în două clase – cei care au contribuit ei înșiși la avansul gândirii economice și cei care nu au făcut lucrul acesta, chiar dacă poate că au avut realizări remarcabile în alte domenii, cum ar fi istoria economică recentă. Astfel, atmosfera academică devine nefavorabilă pentru predarea teoriei economice. Mulți profesori (din fericire nu toți) urmăresc să discrediteze complet “simpla teorie”. Ei încearcă să înlocuiască analiza economică printr-o colecție nesistematic asamblată de informații statistice și istorice. Ei pulverizează știința economică într-un număr de ramuri de sine stătătoare. Ei se specializează în agricultură, în probleme sindicale, în situația latino-americană și în multe alte subdiviziuni similare.
Desigur că una dintre sarcinile formării universitare este de a-i familiariza pe studenți cu istoria economică în general și – nu mai puțin – cu evoluțiile economice recente. Dar toate aceste strădanii sunt sortite eșecului, dacă nu sunt ferm întemeiate pe o cunoaștere solidă a teoriei economice. Teoria economică nu permite nici un fel de fragmentare în ramuri speciale. Ea privește, invariabil, interconexiunea tuturor fenomenelor acțiunii. Problemele catalactice nu pot deveni vizibile pentru cineva care se ocupă de fiecare ramură productivă separat. Munca și salariile sunt imposibil de studiat, fără a studia implicit prețurile mărfurilor, ratele dobânzii, profiturile și pierderile, banii și creditul și toate celelalte probleme majore. Adevăratele probleme ale determinării ratelor salariale nici măcar nu pot fi atinse în cadrul unui curs consacrat forței de muncă. Nu există nimic de felul unei teorii “economice a muncii”, sau al unei teorii “economice agrare”. Nu există decât un unic întreg coerent al teoriei economice.
Ceea ce tratează acești specialiști, în lecțiile și publicațiile lor, nu este teoria economică, ci doctrinele diverselor grupuri de presiune. Fiind neștiutori în domeniul teoriei economice, ei nu se pot feri să cadă pradă ideologiilor acelora care urmăresc privilegii speciale pentru grupurile din care fac parte. Chiar și specialiștii care nu pactizează explicit cu vreunul dintre grupurile de presiune și care pretind că se mențin pe palierul unei neutralități superioare, își însușesc inconștient tezele esențiale ale doctrinei intervenționiste. Ocupându-se exclusiv de nenumăratele tipuri de amestec guvernamental în sfera afacerilor, ei doresc să evite cramponarea de ceea ce, în ochii lor, este doar negativism. Dacă critică măsurile adoptate, ei o fac numai în vederea recomandării propriului lor model de intervenționism, ca înlocuitor al intervenționismului altora. Ei se raliază fără ezitare la teza comună fundamentală a intervenționismului și a socialismului, conform căreia [p.875] economia de piață neobstrucționată dăunenază, în mod inechitabil, intereselor vitale ale imensei majorități a populației, în beneficiul exclusiv al exploatatorilor lipsiți de scrupule. În ochii lor, economistul care demonsetrază sterilitatea intervenționismului este un partizan mituit al pretențiilor veroase ale marilor afaceriști. Este imperativ ca accesul unor astfel de ticăloși în universități să fie blocat, ca și tipărirea articolelor lor, în periodicele asociațiilor de profesori universitari.
Elevii sunt dezorientați. La cursurile economiștilor matematicieni li se administrează formule care descriu stări ipotetice de echilibru, din cadrul cărora a dispărut orice acțiune. Ei ajung cu ușurință la concluzia că aceste ecuații sunt complet inutile pentru înțelegerea actvităților economice. În lecțiile specialiștilor ei aud despre o puzderie de detalii referitoare la măsurile intervenționiste. Concluzia pe care trebuie să o tragă este că situația este cu adevărat paradoxală, deoarece echilibrul nu se realizează niciodată, iar ratele salariale și prețurile produselor agricole nu sunt atât de ridicate pe cât ar dori sindicatele sau fermierii să fie. Este evident, deduc ei de aici, că o reformă radicală este indispensabilă. Dar ce fel de reformă?
Majoritatea studenților îmbrățișează fără nici un fel de inhibiție panaceele intervenționiste recomandate de profesorii lor. Condițiile sociale vor deveni complet satisfăcătoare îndată ce statul va impune rate salariale minimale și le va furniza tuturor hrană și locuințe adecvate, sau îndată ce se vor interzice vânzarea margarinei și importul de zahăr. Ei nu sesizează contradicțiile din declarațiile profesorilor lor, care astăzi deplâng nebunia competiției și mâine deplâng relele creșterii costului vieții. Ei își iau diplomele și încearcă să obțină, cât mai rapid cu putință, o slujbă guvernamentală sau pe lângă un grup puternic de presiune.
Există, însă, numeroși tineri suficient de ageri pentru a identifica erorile intervenționismului. Ei acceptă respingerea, de către profesorii lor, a economiei de piață neobstrucționate. Însă ei nu cred că măsuri intervenționiste izolate ar putea duce la atingerea obiectivelor urmărite. Ei împing, în mod consecvent, preceptele dascălilor lor până la consecințele lor logice ultime. Ei se orientează spre socialism. Ei elogiază sistemul sovietic, ca pe zorii unei civilizații noi și superioare.
Acestea find spuse, ceea ce a transformat multe dintre universitățile contemporane în pepiniere socialiste, nu sunt în primul rând condițiile predominante în departamentele de economie, ci doctrinele predate în celelalte departamente. În departamentele de economie încă se mai pot întâlni și economiști și chiar și ceilalți profesori pot fi la curent cu unele dintre obiecțiile formulate împotriva practicabilității [p.876] socialismului. Nu la fel stau lucrurile cu mulți dintre profesorii de filosofie, istorie, literatură, sociologie și științe politice. Ei interpretează istoria pe temeiul unei vulgarizări bălmăjite a materialismului dialectic. Chiar și mulți dintre cei care atacă furibund marxismul, datorită materialismului și a ateismului acestuia, se află sub influența ideilor dezvoltate în Manifestul Comunist și în cadrul programului Internaționalei Comuniste. Ei explică depresiunile, șomajul în masă, inflația, războiul și sărăcia, ca pe niște rele inerente capitalismului și lasă să se înțeleagă că aceste fenomene nu pot dispărea decât odată cu dispariția acestuia.
5. Educația generală și teoria ecnomică
În țările care nu sunt frământate de lupte între diverse grupuri lingvistice, educația publică poate să funcționeze, dacă este limitată la citit, scris și aritmetică. Pentru copiii înzestrați este chiar cu putință să se adauge noțiuni elementare de geometrie, științele naturale și legile în vigoare ale țării. Dar, îndată ce se încearcă să se meargă mai departe, apar dificultăți serioase. Predarea la nivelul elementar se transformă, inevitabil, în îndoctrinare. Este imposibil să li se prezinte adolescenților toate aspectele unei probleme, pentru ca apoi să fie lăsați să aleagă între concepțiile rivale. Nu este mai puțin imposibil să se găsească profesori care ar putea să predea opinii cu care ei înșiși nu sunt de acord, în așa fel încât să îi satisfacă pe cei care împărtășesc acele opinii. Partidul care gestionează școlile se află în poziția de a face propagandă ideilor sale și de a le discredita pe cele ale celorlalte partide.
În sfera educației religioase, liberalii din secolul al XIX-lea au soluționat această problemă prin separarea statului de biserică. În țările liberale, religia nu mai este predată în școlile publice. Însă părinții au libertatea de a-și trimite copii la școli confesionale, finanțate de comunități religioase.
Dar problema nu se referă doar la preceptele religioase și la predarea anumitor teorii ale științelor naturale care contravin Bibliei. Este vorba, într-o măsură încă și mai mare, de predarea istoriei și a teoriei economice.
Publicul este la curent cu problema numai întru cât privește aspectele internaționale ale predării istoriei. Se aud în prezent anumite voci care vorbesc despre necesitatea de a elibera predarea istoriei de impactul naționalismului și al șovinismului. Însă puțină lume realizează că problema imparțialității și a obiectivității nu este mai puțin prezentă în sfera aspectelor interne ale istoriei. Filosofia politică a profesorului sau a autorului de manuale colorează relatarea. Cu cât este mai necesar ca expunerea să fie simplificată și condensată, pentru a fi inteligibilă [p.877] minților nematurizate ale copiilor și ale adolescenților, cu atât consecințele sunt mai grave.
În opinia marxiștilor și a intervenționiștilor, predarea istoriei în școli este marcată de acceptarea ideilor liberalismului clasic. Ei doresc să înlocuiască această interpretare “burgheză” cu propria lor interpretare. În viziunea marxistă, Revoluția Engleză din 1688, Revoluția Americană, marea Revoluție Franceză și mișcările revoluționare din secolul al XIX-lea din Europa continentală au fost niște mișcări burgheze. Ele au dus la înfrângerea feudalismului și la instituirea supremației burgheziei. Masele proletare nu s-au emancipat; ele doar au schimbat aservirea de clasă față de aristocrație cu cea față de exploatatorii capitaliști. Pentru a-l elibera pe muncitor, este necesară abolirea modului de producție capitalist. Acest deziderat, spun intervenționiștii, trebuie realizat prin Sozialpolitik, sau prin New Deal. Marxiștii ortodocși, pe de altă parte, afirmă că doar îndepărtarea violentă a sistemului de guvernare burghez ar putea să ducă la emanciparea efectivă a proletarilor.
Este imposibil de analizat vreun capitol al istoriei fără a lua o anumită poziție în raport cu aceste probleme controversate și cu doctrinele economice corespunzătoare. Manualele și profesorii nu pot adopta o neutralitate superioară față de postulatul că este necesară încheierea “revoluției neterminate” printr-o revoluție comunistă. Fiecare afirmație privitoare la evenimentele din ultimele trei sute de ani implică o anumită judecată [de valoare] în legătură cu aceste controverse. O alegere între filosofia Declarației de Independență și a Discursului de la Gettysburg și, respectiv, Manifestul Comunist, este inevitabilă. Provocarea este de neocolit și ar fi inutil să ne îngropăm capetele în nisip.
La nivel liceal și chiar la nivel de colegiu, predarea cunoștințelor istorice și economice înseamnă, practic, îndoctrinare. Cea mai mare parte a elevilor sunt cu siguranță insuficient de maturi pentru a-și forma propriile lor opinii, pe temeiul unui examen critic al reprezentărilor acestor subiecte de către profesori.
Dacă educația publică ar fi mai eficientă decât este de fapt, partidele politice ar viza urgent controlul sistemului de școlarizare, pentru a determina modul în care se predau aceste subiecte. Însă educația generală nu joacă decât un rol minor în formarea ideilor politice, sociale și economice ale tinerelor generații. Impactul presei, al radioului și al condițiilor de mediu este mult mai puternic decât acela al profesorilor și al manualelor. Propaganda bisericilor, a partidelor politice și a grupurilor de presiune covârșește influența școlilor, indiferent ce [p.878] ar putea acestea să predea. Ceea ce se învață în școli se uită, adesea, foarte repede și nu poate ține piept asaltului continuu al mediului social în care se mișcă omul.
6. Teoria economică și cetățeanul
Teoria economică nu trebuie mazilită în sălile de curs și în birourile de statistică și nu trebuie lăsată în seama cercurilor ezoterice. Ea este filosofia vieții și a acțiunii umane și privește pe toți și pe toate. Ea este esența civilizației și a existenței omului ca om.
Făcând aceste afirmații nu ne lăsăm purtați de slăbiciunea frecvent ridiculizată a specialiștilor, de a supraestima importanța acelei ramuri a cunoașterii în care activează ei înșiși. Nu economiștii sunt cei care ridică astăzi teoria economică în această poziție eminentă, ci ansamblul populației.
Toate disputele politice contemporane privesc chestiuni numite, îndeobște, economice. Toate argumentele avansate în cursul discuțiilor actuale despre chestiunile sociale și publice au de a face cu probleme fundamentale de praxeologie și de teorie economică. Mintea tuturor se preocupă de doctrinele economice. Filosofii și teologii par mai interesați de problemele economice, decât de acele probleme pe care generațiile anterioare le socoteau obiectul de studiu al filosofiei și al teologiei. Romanele și piesele de teatru de astăzi se referă la toate aspectele vieții umane – inclusiv la relațiile sexuale – din unghiul doctrinelor economice. Toată lumea se preocupă de teoria economică, conștient sau inconștient. Atunci când aderă la un partid politic sau când votează, cetățeanul ia, implicit, o poziție în raport cu teoriile economice esențiale.
În secolele al șaisprezecelea și al șaptesprezecelea, problema principală a controverselor politice din Europa era cea religioasă. În secolele al optsprezecelea și al nouăsprezecelea, atât în Europa cât și în America, problema cea mai importantă o constituia alegerea între guvernul reprezentativ și absolutismul monarhic. Astăzi, ea este alegerea între economia de piață și socialism. Este vorba, bineînțeles, de o problemă a cărei soluție depinde integral de analiza economică. Recursul la sloganuri sterile, sau la mistica materialismului dialectic, nu este de nici un folos.
Nimeni nu poate ocoli în vreun fel responsabilitatea personală care îi incumbă. Oricine nu consimte să cerceteze, atât cât îi stă în putință, toate problemele relevante, renunță de bunăvoie la dreptul său dobândit prin naștere, în favoarea unei auto-decretate elite de supraoameni. În asemenea chestiuni de importanță vitală, încrederea oarbă acordată “experților” și acceptarea necritică a sloganurilor și prejudecăților populare înseamnă abandonarea auto-determinării și cedarea în fața dominației altora. Date fiind condițiile de astăzi, nimic nu poate fi mai important, pentru fiecare om inteligent, decât teoria economică. Miza este propria sa soartă și aceea a urmașilor săi. [p.879]
Foarte puțini sunt cei capabili să contribuie cu vreo idee importantă la ansamblul gândirii economice. Însă toți oamenii rezonabili sunt chemați să se familiarizeze cu ceea ce ne învață teoria economică. În vremurile noastre, aceasta este cea dintâi datorie civică.
Fie că ne place sau nu, este un fapt că teoria economică nu poate rămâne o ramură ezoterică a cunoașterii, accesibilă numai unui grup restrâns de savanți și de specialiști. Știința economică se ocupă de problemele fundamentale ale societății; ea privește pe toată lumea și le aparține tuturor. Ea constituie principalul și cel mai adecvat obiect de studiu al fiecărui cetățean.
7. Teoria economică și libertatea
Rolul de prim rang pe care îl joacă ideile economice în determinarea chestiunilor civice explică de ce guvernele, partidele politice și grupurile de presiune urmăresc restricționarea libertății gândirii economice. Ele se străduiesc să propage doctrina cea “bună” și să reducă la tăcere doctrinele “rele”. În viziunea lor, adevărul nu posedă nici o putere inerentă, care să-l poată face să se impună, în cele din urmă, exclusiv în virtutea faptului că este adevărat. Pentru a se impune, adevărul are nevoie să fie asistat de acțiuni violente, întreprinse de poliție, sau de alte trupe armate. Conform acestei perspective, criteriul după care se măsoară adevărul unei doctrine este faptul că suporterii ei reușesc să-i înfrângă prin forța armelor pe campionii ideilor diferite. Implicația este că Dumnezeu, sau alt agent mitologic, care dirijează cursul evenimentelor umane, le asigură întotdeauna victoria celor ce luptă pentru cauza cea bună. Cârmuirea este de la Dumnezeu și are îndatorirea sacră de a-i extermina pe eretici.
Este inutil să insistăm asupra contradicțiilor și a inconsecvențelor acestei doctrine, a intoleranței și a persecuției disidenților. Nicicând, în vremurile mai vechi, n-a cunoscut omenirea un sistem de propagandă și de opresiune atât de ingenios alcătuit, ca acela instituit de actualele guverne, partide și grupuri de presiune. Cu toate acestea, toate aceste edificii se vor prăbuși ca niște castele făcute din cărți de joc, îndată ce vor fi supuse atacului unei mari ideologii.
Nu doar în țările guvernate de despoți barbari și neobarbari, ci – nu mai puțin – și în cadrul așa-numitelor democrații occidentale, studiul științei economice este, astăzi, practic scos în afara legii. Discuțiile publice ale problemelor economice nesocotesc, aproape în întregime, tot ce au spus economiștii în ultimele două sute de ani. Prețurile, ratele salariale, ratele dobânzii și profiturile sunt privite ca și cum determinarea lor nu ar fi supusă nici unei legi. Guvernele încearcă să decreteze și să impună cu forța prețuri maximale la bunuri și rate salariale minimale. Politicienii le cer oamenilor de afaceri să reducă profiturile, să scadă prețurile și să ridice ratele salariale, ca și cum lucrurile acestea ar fi dependente de intențiile lăudabile [p.880] ale unor indivizi. În abordarea relațiilor economice internaționale, lumea recurge cu candoare la cele mai naive erori mercantiliste. Puțini sunt cei care sunt conștienți de neajunsurile tuturor acestor doctrine polulare, sau care înțeleg de ce politicile bazate pe ele duc, invariabil, la dezastre.
Aceste împrejurări sunt triste. Dar omul nu le poate răspunde decât într-un singur fel: neslăbind nici o clipă căutarea adevărului.
[1] Cf., referitor la problemele epistemologice esențiale implicate aici, pp. 31-41; referitor la problema “economiei cantitative”, pp. 55-57 și 350-352; și referitor la interpretările antagonice ale condițiilor de muncă în regim capitalist, pp. 617-623.
[2] G. Santayana, referindu-se la un profesor de filosofie de le Universitatea (pe atunci Regală Prusacă) din Berlin, observa că acestui om i se părea că “treaba unui profesor este să tragă la edec cu o încărcătură legală, de-a lungul canalul guvernamental.” (Persons and Places, New York, 1945, II, 7.)
