1. Fructele intervenționismului
Politicile intervenționiste, așa cum sunt ele practicate de multe zeci de ani, de către toate guvernele Occidentului capitalist, au provocat toate efectele pe care le-au prezis economiștii. Există războaie și războaie civile, opresiune nemiloasă a maselor de către grupuri de dictatori auto-aleși, depresiuni economice, șomaj în masă, consum al capitalului, foamete.
Dar nu aceste evenimente catastrofale au dus la criza intervenționismului. Doctrinarii intervenționiști și cei care le urmează lor explică toate aceste consecințe indezirabile ca pe niște caracteristici inevitabile ale capitalismului. În opinia lor, tocmai aceste dezastre demonstrează limpede necesitatea intensificării intervenționismului. Eșecul politicilor intervenționiste nu scade câtuși de puțin popularitatea doctrinei respective. El este astfel interpretat încât să consolideze – și nu să reducă – prestigiul acestor politici. Deoarece o teorie economică viciată nu poate fi respinsă pur și simplu făcând apel la experiența istorică, propagandiștii intervenționiști au fost în măsură să-și continuie demersurile, în ciuda tuturor pagubelor pe care le-au produs.
Cu toate acestea, epoca intervenționismului se apropie de sfârșit. Intervenționismul și-a epuizat toate potențialitățile și trebuie să dispară.
2. Epuizarea fondului de rezervă
Ideea subiacentă a tuturor politicilor intervenționiste este că veniturile și avuția mai mari ale părții celei mai înstărite a populației reprezintă un fond ce poate fi liber întrebuințat, în vederea ameliorării condițiilor celor mai puțin prosperi. Esența politicilor intervenționiste este de a lua de la un grup pentru a da la altul. Este vorba de confiscare și distribuție. Toate măsurile preconizate sunt justificate, în ultimă instanță, prin declarația că este drept să se ia de la bogați, în beneficiul săracilor.
În sfera finanțelor publice, manifestarea cea mai caracteristică a acestei doctrine este impozitarea progresivă a veniturilor și a proprietăților. Principiul bugetelor contemporane este: să-i impozităm pe bogați și să cheltuim venitul rezultat pentru ameliorarea situației săracilor. În [p.856] sfera relațiilor industriale, se recomandă scurtarea orelor de lucru, creșterea salariilor și o sumedenie de alte măsuri, în virtutea presupoziției că ele favorizează salariatul și împovărează patronul. Orice chestiune legată de stat și de problemele comunității este tratată exclusiv din perspectiva principiului acesta.
Un exemplu ilustrativ ni-l oferă metodele întrebuințate pentru gestionarea întreprinderilor naționalizate și municipalizate. Foarte adesea, aceste întreprinderi duc la eșec financiar: registrele lor denotă în mod regulat pierderi, care împovărează statul, sau trezoreria municipală. Este inutil să investigăm dacă deficitele se datorează ineficienței notorii a gestiunii publice a întreprinderilor de afaceri, sau, cel puțin în parte, prețurilor inadecvate la care se vând aceste bunuri și servicii către consumatori. Ceea ce contează este că aceste deficite trebuie acoperite de contribuabili. Intervenționiștii sunt întru totul de acord cu aceste aranjamente. Ei resping cu indârjire celelalte două posibile soluții: vânzarea întreprinderilor către antreprenori privați, sau creșterea prețurilor percepute de la clienți, până la nivelul necesar eliminării deficitelor. Prima dintre aceste propuneri este evident reacționară, în ochii lor, deoarece ei consideră că tendința inevitabilă a istoriei este către tot mai multă socializare. A doua este apreciată ca “antisocială”, deoarece impune o povară mai mare asupra maselor de consumatori. Este mai echitabil să-i facem pe contribuabili (adică pe cetățenii înstăriți) să suporte povara. Capacitatea lor de plată este mai mare decât cea a persoanelor de rând, care călătoresc pe căile ferate naționalizate, sau cu metrourile, troleibuzele, sau autobuzele municipalizate. A cere ca asemenea utilități publice să se auto-finanțeze este, ne spun intervenționiștii, o relicvă a ideilor demodate ale finanțiștilor ortodocși. Ar fi la fel de deplasat ca și a urmări auto-finanțarea drumurilor, sau a școlilor publice.
Este inutil să polemizăm cu adepții acestei politici a deficitelor. Este evident că recursul la acest principiu, al capacității de plată, depinde de existența unor venituri și averi care să mai poată fi confiscate prin impozitare. După epuizarea acestor fonduri suplimentare, datorită impozitelor și altor măsuri intervenționiste, metoda aceasta nu mai este aplicabilă.
Exact aceasta este situația în majoritatea țărilor europene. Statele Unite încă n-au ajuns atât de departe; dar, dacă actuala tendință a politicilor economice americane nu se va modifica radical foarte curând, în câțiva ani America va fi în aceeași situație ca țările europene.
De dragul argumentației, putem lăsa deoparte toate celelalte consecințe pe care trebuie să le aibă triumful complet al principiului capacității de plată și să ne concentrăm pe aspectele sale financiare.
Intervenționistul, atunci când pledează pentru un plus de cheltuieli publice, nu este conștient de faptul că fondurile disponibile sunt limitate. El nu realizează faptul că augmentarea cheltuielilor într-un sector atrage [p.857] reducerea lor în altele. După părerea lui există suficienți bani disponibili. Venitul și avuția bogaților pot fi confiscate fără restrcții. Atunci când recomandă o alocație mai mare pentru școli, el nu face altceva decât să afirme că ar fi un lucru bun să se cheltuiască mai mult pe educație. El nu se aventurează să dovedească faptul că augmentarea alocației bugetare pentru școli ar fi mai benefică decât augmentarea alocației oricărui alt departament, cum ar fi cel al sănătății. Lui nu i se pare niciodată că s-ar putea avansa argumente serioase în favoarea reducerii cheltuielilor publice și a reducerii poverii fiscale. Adepții reducerii bugetului nu sunt, în ochii lui, decât apărătorii intereselor, evident inechitabile, ale bogaților.
Dat fiind actualul nivel al ratelor impozitării pe venit și pe moșteniri, acest fond de rezervă, din care intervenționiștii caută să acopere toate cheltuielile publice, este în descreștere rapidă. Practic, în majoritatea țărilor europene el a dispărut cu totul. În Statele Unite, recentele creșteri ale ratelor impozitării au produs numai rezultate neglijabile în ce privește venitul trezoreriei, în comparație cu veniturile care ar fi rezultat dintr-o creștere progresivă a impozitării care să înceteze la rate mult mai reduse. Suprataxele consistente pentru cei bogați sunt foarte populare printre diletanții și demagogii intervenționiști, însă ele nu asigură decât adaosuri modeste la venitul fiscal.[1] Pe zi ce trece, devine tot mai evident faptul că adaosurile substanțiale la volumul cheltuielilor publice nu pot fi finanțate prin “stoarcerea bogaților”, iar povara trebuie purtată de mase. Politicile fiscale tradiționale din epoca intervenționismului, mult lăudatele sale scheme de impozitare progresivă și de cheltuieli publice generoase, au fost împinse până la punctul începând de la care absurditatea lor nu mai poate fi camuflată. Principiul notoriu conform căruia, în vreme ce cheltuielile private depind de nivelul veniturilor disponibile, veniturile publice trebuie ajustate în funcție de cheltuieli, se autodezminte. De acum înainte, guvernele vor trebui să realizeze că același dolar nu poate fi cheltuit de două ori și că diversele componente ale cheltuielilor guvernamentale sunt în conflict unele cu altele. Fiecare penny de cheltuieli guvernamentale suplimentare va trebui colectat tocmai de la acei oameni care, până în acel moment, urmăreau să transfere greul poverii asupra altor grupuri. Cei nerăbdători să obțină subvenții vor trebui să achite ei înșiși nota de plată. Deficitele întreprinderilor aflate în proprietate și în gestiune publică vor fi făcute pe cheltuiala ansamblului populației. [p.858]
Situația relațiilor patron-angajat va fi similară. Doctrina populară susține că salariații culeg “câștigurile sociale” pe seama veniturilor ilicite ale claselor exploatatoare. Greviștii (strikers), se spune, nu lovesc (strike) în consumatori, ci în “management”. Nu există nici un motiv să se mărească prețurile produselor, atunci când se măresc costurile mâinii de lucru; diferența trebuie suportată de către patroni. Însă, atunci când din ce în ce mai mult din partea care le revine antreprenorilor și capitaliștilor este absorbită de impozite, de ratele salariale mai ridicate și de alte “câștiguri sociale” ale salariaților, precum și de plafoanele impuse la prețuri, nu mai rămâne nimic pentru o asemenea funcție de tampon. Atunci devine clar că orice creștere a ratelor salariale, cu întregul ei impact, trebuie să afecteze prețurile produselor și că toate câștigurile sociale ale unui grup corespund întru totul pierderilor sociale ale altor grupuri. Fiecare grevă (strike) devine, chiar și pe termen scurt – dar nu numai pe termen scurt – o lovitură (strike) dată restului populației.
O ideea esențială a filosofiei sociale a intervenționismului este că există un fond inepuizabil, care poate fi stors la nesfârșit. Întregul sistem intervenționist se prăbușește atunci când această fântână seacă: principiul lui Moș Crăciun se auto-lichidează.
3. Sfârșitul intervenționismului
Interludiul intervenționist trebuie să se încheie, deoarece intervenționismul nu poate duce la un sistem de organizare socială permanent. Motivația acestui fapt are un triplu aspect.
În primul rând, măsurile restritive reduc întotdeauna outputul și volumul bunurilor disponibile pentru consum. Indiferent ce argumente pot fi formulate în favoarea anumitor restricții și prohibiții specifice, asemenea măsuri nu pot constitui nicicând, în sine, un sistem social de producție.
În al doilea rând, toate tipurile de amestec în sfera fenomenelor pieței nu numai că nu reușesc să atingă obiectivele urmărite de către autorii și suporterii lor, dar provoacă o stare de lucruri care, din punctul de vedere al evaluărilor autorilor săi, este mai puțin dezirabilă decât precedenta stare de lucruri, pe care aveau menirea să o modifice. Dacă cineva dorește să corecteze evidenta lor inadecvare și absurditate, prin adăugirea de noi și noi acțiuni intervenționiste la prima intervenție, acela va fi silit să meargă tot mai departe, până când economia de piață va fi complet distrusă și va fi înlocuită cu socialismul.
În al treilea rând, intervenționismul urmărește confiscarea “surplusului” unei părți a populației și transferarea acestuia în beneficiul altei părți. Odată epuizat acest surplus, prin confiscare totală, continuarea acestei politici devine imposibilă.
Mergând tot mai departe pe calea intervenționismului, toate țările care n-au adoptat socialismul total, de tip rusesc, [p.859] se apropie, din ce în ce mai mult, de ceea ce se numește o economie planificată, adică de socialismul de tip german, sau de tip Hindenburg. În privința politicilor economice, astăzi există puține diferențe între diversele țări și, în cadrul fiecărei țări, între diferitele partide politice și diferitele grupuri de presiune. Numele istorice ale partidelor și-au pierdut semnificația. În privința politicilor economice nu mai există, practic, decât două facțiuni: adepții metodei naționalizării totale a lui Lenin și intervenționiștii. Adepții economiei libere de piață au o influență redusă asupra cursului evenimentelor. Libertatea economică ce încă mai există este mai degrabă rezultatul eșecului măsurilor adoptate de guverne, decât acela al unei politici deliberate.
Este greu de stabilit câți dintre suporterii intervenționismului sunt conștienți de faptul că politicile pe care le recomandă ei duc direct la socialism și câți se cramponează de iluzia că ceea ce urmăresc este un sistem intermediar (a middle-of-the-road system), care are capacitatea de a se permanentiza – o “a treia soluție” la problema organizării economice a societății. În orice caz, este sigur că toți intervenționiștii cred că statul – și doar statul – este chemat să decidă, în fiecare caz în parte, dacă trebuie ca lucrurile să fie lăsate să-și urmeze cursul lor, așa cum îl determină piața, sau dacă este necesar un act de intervenție. Aceasta înseamnă că ei nu sunt gata să tolereze supremația consumatorilor, decât în măsura în care aceasta generează un rezultat pe care ei înșiși îl apropbă. Îndată ce în economie se întâmplă ceva ce nu-i place vreuneia dintre diversele instituții birocratice, sau care stârnește mânia vreunui grup de presiune, oamenii pretind noi intervenții, noi controale și noi restricții. Singurele motive pentru care ultimele vestigii ale economiei de piață n-au dispărut deja de multă vreme sunt ineficiența legislatorilor și laxitatea, neglijența și corupția multora dintre funcționari.
Eficiența fără egal a capitalismului nu s-a manifestat niciodată în trecut într-un mod mai benefic decât în această epocă de anticapitalism feroce. În vreme ce guvernele, partidele politice și sindicatele sabotează toate mecanismele capitaliste, spiritul de întreprindere încă reușește să augmenteze cantitatea și să amelioreze calitatea produselor și să le facă mai ușor accesibile pentru consumatori. În țările care încă nu au abandonat complet sistemul capitalist, omul de rând se bucură astăzi de un nivel de trai pentru care prinții și nababii din vremurile de odinioară l-ar fi invidiat. Cu puțin timp în urmă, demagogii blamau capitalismul pentru sărăcia maselor. Astăzi, ei îl blamează mai curând pentru “afluența” pe care i-o oferă omului de rând.
Am văzut că sistemul managerial, adică încredințarea [p.860] sarcinilor secundare care intervin în conducerea afacerilor unor ajutoare responsabile, cărora li se poate acorda un anumit grad de autonomie, nu este posibil decât în cadrul sistemului bazat pe profit.[2] Ceea ce-l caracterizează pe manager ca atare și îi conferă o poziție diferită de aceea a simplului tehnician este faptul că, în sfera sarcinilor care îi sunt încredințate, el determină metodele prin care urmează să își adapteze acțiunile la principiul profitului. Într-un sistem socialist, în care nu există nici calcul economic, nici contabilizare a capitalului, nici calcul al profiturilor, nu mai există loc nici pentru activitățile manageriale. Dar, atâta vreme cât comunitatea socialistă este încă în măsură sa calculeze, pe baza prețurilor stabilite pe piețele din străinătate, ea poate întrebuința și o ierarhie cvasi-managerială, într-o anumită măsură.
A numi o anumită epocă o epocă de tranziție este o stratagemă ieftină. În lumea vie există permanent schimbare. Orice epocă este o epocă de tranziție. Putem distinge între sisteme sociale care se pot perpetua și sisteme care sunt inevitabil tranzitorii, deoarece sunt auto-distructive. Am văzut deja în ce sens putem afirma că intervenționismul se autolichidează și trebuie să ducă la socialismul de tip german. Anumite țări europene au atins deja acest stadiu – și nimeni nu știe dacă Statele Unite nu le vor urma foarte curând. Dar, câtă vreme Statele Unite se mai agață de economia de piață și nu adoptă sistemul de control guvernamental complet al afacerilor, economiile socialiste ale Europei Occidentale vor fi încă în măsură să calculeze. Modului cum își gestionează ele afacerile continuă să-i lipsească cea mai caracteristică trăsătură a gestiunii socialiste; el încă se bazează pe calculul economic. El este, de aceea, în toate privințele foarte diferit de ceea ce ar deveni, dacă întreaga lume ar apuca-o spre socialism.
Se spune adesea că este imposibil ca o jumătate din lume să rămână fidelă economiei de piață, în vreme ce cealaltă jumătate este socialistă – și vice versa. Cu toate acestea, nu avem nici un motiv să postulăm că o asemenea partiție a pământului și coexistența celor două sisteme ar fi imposibile. Dacă aceasta este într-adevăr situația, actualul sistem economic al țărilor care au abandonat capitalismul poate continua să existe, pentru o perioadă de timp nedefinită. Funcționarea sa poate induce dezintegrare socială, haos și mizerie pentru popoarele lor. Însă nici nivelul redus de trai, nici sărăcirea tot mai acută, nu lichidează automat un sistem economic. Acesta cedează pasul în fața unui sistem mai eficient doar dacă oamenii înșiși sunt suficient de inteligenți pentru a înțelege avantajele pe care le pot culege de pe urma unei asemenea schimbări de sistem. Sau, el poate fi distrus de invadatori străini, înzestrați cu echipament militar mai perfecționat, datorită eficienței mai mari a sistemului lor economic. [p.861]
Optimiștii speră că cel puțin acele țări care au dezvoltat în trecut economia capitalistă de piață și civilizația ei se vor menține și în viitor legate de acest sistem. Există, fără îndoială, la fel de multe semne de natură să confirme, ca și să infirme această anticipare. Este zadarnic să speculăm despre finalul marelui conflict ideologic dintre principiile proprietății private asupra mijloacelor de producție și cel al proprietății publice, dintre individualism și totalitarism, dintre libertate și înregimentarea autoritară. Tot ceea ce putem ști în avans despre rezultatul acestei lupte poate fi rezumat în următoarele trei afirmații:
1. Nu avem nici o cunoștință despre existența și funcționarea vreunor factori care ar asigura victoria finală, în această ciocnire, a acelor ideologii a căror aplicare ar asigura prezervarea și intensificarea în continuare a legăturilor sociale și creșterea bunăstării materiale a omenirii. Nimic nu sugerează convingerea că este inevitabil progresul către o situație mai satisfăcătoare, sau că este imposibilă recăderea în situații foarte nesatisfăcătoare.
2. Oamenii trebuie să aleagă între economia de piață și socialism. Ei nu pot evita alegerea între aceste alternative prin adoptarea unei poziții “de mijloc”, indiferent cum ar denumi-o pe aceasta.
3. Prin abolirea calculului economic, adoptarea generalizată a socialismului ar duce la haos complet și la dezintegrarea cooperării sociale în condiții de diviziune a muncii.
[1] În Statele Unite, conform legii din 1942, rata suprataxei era de 52 % în intervalul de venituri impozabile de 22.000-26.000 $. Dacă suprataxa s-ar fi oprit aici, pierderea de venit fiscal în 1942 ar fi fost de aproximativ 249 milioane de dolari, adică 2,8 % din totalul impozitelor individuale pe venit din acel an. În același an, veniturile totale nete ale persoanelor cu venituri de cel puțin 10.000 $ anual au fost de 8.912 milioane de $. Confiscarea totală a acestor venituri n-ar fi produs volumul de venit obținut în acel an din toate veniturile impozabile, anume 9.046 milioane de dolari. Cf. A Tax Program for a Solvent America, Committee on Postwar Tax Policy, New York, 1945, pp. 116-117, 120.
[2] Cf. mai sus, pp. 305-308.
