1. Argumentele împotriva economiei de piață
Obiecțiile pe care le ridică diverse școli de Sozialpolitik împotriva economiei de piață se bazează pe o teorie economică de factură foarte proastă. Ele repetă la nesfârșit toate erorile pe care economiștii le-au respins demult. Ele blamează economia de piață tocmai pentru consecințele politicilor cât se poate de anticapitaliste pe care le susțin ele însele, ca pe niște reforme necesare și benefice. Ele pun pe seama economiei de piață responsabilitatea pentru inevitabilul eșec și inevitabila frustrare determinate de intervenționism.
Acești propagandiști trebuie, în cele din urmă, să recunoască faptul că economia de piață nu este, la urma urmelor, atât de rea pe cât o fac să pară doctrinele lor “neortodoxe”. Ea livrează bunurile. Ea sporește cantitatea și ameliorează calitatea produselor, de la o zi la alta. Ea a generat o înavuțire nemaivăzută. Dar, obiectează adeptul intervenționismului, este deficitară din punctul de vedere pe care el îl numește social. Ea nu a eliminat sărăcia și mizeria. Este un sistem care acordă privilegii unei minorități, unui segment superior de oameni avuți, pe seama imensei majorități. Este un sistem nedrept. Principiul profiturilor trebuie înlocuit cu acela al bunăstării.
De dragul argumentației, putem interpreta conceptul de bunăstre în așa fel încât să fie probabilă acceptarea sa de către imensa majoritate a persoanelor non-ascetice. Cu cât reușim mai bine în acecastă privință, cu atât lipsim mai mult ideea de bunăstare de orice semnificație și de orice conținut concret. Ea se transformă într-o parafrază incoloră a categoriei fundamentale de acțiune umană, adică în dorința de a elimina neplăcerea cât mai complet cu putință. Deoarece este universal recunoscut faptul că acest obiectiv poate fi mai ușor atins prin diviziunea socială a muncii, sau chiar că nu poate fi atins decât exclusiv astfel, oamenii cooperează, în cadrul relațiilor sociale. Omul social, spre deosebire de cel autarhic, trebuie, în mod necesar, să-și modifice indiferența biologică originară, pe care o manifesta față de bunăstarea oamenilor din afara familiai sale. El trebuie să-și ajusteze comportamentul la cerințele cooperării sociale și trebuie să privească succesul semenilor săi ca pe o condiție indispensabilă a propriului său succes. Din acest punct de vedere, putem descrie obiectivul cooperării sociale ca pe realizarea celei mai depline fericiri a celui mai mare număr. Nimeni nu s-ar încumeta să obiecteze împotriva acestei definiții a celei mai dezirabile stări de lucruri și să afirme că nu este bine să vedem cât mai mulți oameni cu putință cât mai fericiți cu putință. Toate atacurile orientate împotriva formulării lui Bentham au gravitat în jurul unor ambiguități și al unor neînțelegeri, referitoare la noțiunea de fericire; ele n-au afectat postulatul conform căruia binele, indiferent ce este el, ar trebui împărtășit celui mai mare număr.
Numai că, dacă interpretăm bunăstarea în felul acesta, conceptul este golit de orice semnificație precisă. El poate fi invocat în sprijinul oricărei forme de organizare socială. Este un fapt că anumiți adepți ai sclaviei negrilor afirmau că sclavia este mijlocul cel mai adecvat de a le asigura negrilor fericirea și că astăzi, în Sud, mulți albi cred sincer că segregarea rigidă este benefică, nu mai puțin penreu omul de culoare, cât și – chipurile – pentru omul alb. Teza principală a rasismului de factură Gobineau și Nazistă este că hegemonia raselor superioare este benefică, chiar și pentru interesele autentice ale raselor inferioare. Un principiu care este suficient de cuprinzător pentru a acoperi toate doctrinele, indiferent cât de contradictorii ar fi acestea unele cu altele, nu este de nici un folos.
Dar, în gura propagandiștilor bunăstării, noțiunea de bunăstare are o semnificație precisă. Ei întrebuințează în mod deliberat un termen al cărui înțeles general acceptat exclude orice opoziție. Nici unui om decent nu-i place să fie atât de nesocotit încât să obiecteze împotriva realizării bunăstării. Arogându-și pentru sine dreptul exclusiv de a numi propriul lor program programul bunăstării, propagandiștii bunăstării își asigură victoria cu ajutorul unui truc logic ieftin. Ei urmăresc să-și imunizeze ideile împotriva criticilor, atribuindu-le acestora o denumire care este agreată de toată lumea. Terminologia lor implică, dintru început, că toți opozanții ideilor lor sunt niște ticăloși lipsiți de scrupule, dornici să-și urmărească interesele lor egoiste, în detrimentul majorității oamenilor cumsecade.
Vulnerabilitatea civilizației occidentale constă tocmai în faptul că oameni serioși pot recurge la asemenea artificii silogistice, fără să fie aspru admonestați. Nu există decât două explicații ale acestui fenomen. Fie că acești economiști auto-intitulați “ai bunăstării” nu sunt ei înșiși conștienți de inadmisibilitatea logică a procedurii lor – în care caz le lipsește puterea indispensabilă de a raționa; fie că au ales deliberat acest mod de exprimare, pentru a-și ascunde erorile în spatele unui cuvânt dinainte ales în vederea dezarmării tuturor oponenților. În ambele cazuri, ei sunt condamnați de propriile lor acțiuni.
Nu este necesar să mai adăugăm nimic la discuțiile din [p.835] capitolele anterioare, referitoare la efectele tuturor variantelor de intervenționism. Voluminoasele tomuri de teorie economică a bunăstării n-au avansat nici un argument care să poată invalida concluziile noastre. Singura sarcină care ne rămâne este de a examnina partea critică a operelor propagandiștilor bunăstării – pledoaria lor împotriva economiei de piață. Toată această vorbărie împătimită a școlii bunăstării se reduce, în cele din urmă, la trei idei. Ea afirmă despre capitalism că este rău deoarece există mizerie, inegalitate a veniturilor și a averilor și insecuritate.
2. Sărăcia
Ne putem imagina situația unei societăți de agricultori, în care fiecare membru cultivă o bucată suficient de mare de pământ pentru a-și asigura lui însuși și familiei sale cele necesare vieții. Putem include în acest tablou existența câtorva specialiști, meșteșugari ca fierarii și profesioniști ca medicii. Putem merge chiar și mai departe și putem presupune că unii oameni nu sunt posesori de ferme, ci lucrează ca simbriași, la fermele altora. Patronul îi remunerează pentru ajutorul acordat și le poartă de grijă atunci când nu mai pot să se întrețină, datorită bolii sau vârstei înaintate.
Această schemă de societate ideală s-a aflat la baza multor planuri utopice. În linii mari, ea a fost realizată în anumite comunități, pentru o perioadă de timp. Cea mai bună aproximație concretă a sa a fost probabil comunitatea instituită de iezuiți, în țara care a devenit astăszi Paraguay. Cu toate acestea, nu este necesar să examinăm meritele unui astfel de sistem de organizare socială. Evoluția istorică l-a eliminat. Cadrul său era prea îngust pentru numărul de oameni care trăiesc astăzi pe suprafața pământului.
Slabiciunea inerentă a unei asemenea societăți este că creșterea demografică trebuie să ducă la o sărăcire tot mai accentuată. Dacă proprietatea unui fermier decedat se împarte copiilor săi, loturile sfârșesc prin a se reduce atât de mult, încât nu mai pot furniza necesarul pentru susținerea unei familii. Fiecare om este proprietar de pământ, dar fiecare om este extrem de sărac. Condițiile care au existat pe mari întinderi din China furnizează o tristă ilustrare a mizeriei cultivatorilor de parcele mici. Alternativa la acest scenariu este apariția unei mari mase de proletari lipsiți de pământ. În acest caz, se cască un hău adânc între sărmanii dezmoșteniți și norocoșii fermieri. Cei dintâi devin o clasă de paria, a cărei simplă existență constituie pentru societate o problemă insolubilă. Ei caută zadarnic o posibilitate de a-și câștiga pâinea. Societatea nu are ce face cu ei. Ei sunt sortiți mizeriei.
Atunci când, în epocile care au precedat afirmarea capitalismului modern, oamenii de stat, filosofii și avocații vorbeau despre săraci și despre problema sărăciei, ei îi aveau în vedere pe acești nefericiți, numeric excedentari. Sistemul laissez–faire și corolarul său, industrialismul, i-au convertit pe [p.836] săracii apți de muncă în salariați. În cadrul societății de piață neobstrucționate există persoane cu venituri mai mari și persoane cu venituri mai mici. Nu mai există persoane care, deși sunt apte și dornice de muncă, nu-și pot găsi slujbe stabile deoarece nu mai există loc pentru ei în sistemul social de producție. Însă chiar și în perioada lor de înflorire, liberalismul și capitlismul au fost limitate la regiuni relativ restrânse din Europa de Vest și Centrală, din America de Nord și din Australia. În restul lumii, sute de milioane de oameni încă mai vegetează la limita morții prin inaniție. Ei sunt săraci sau sărmani, în vechea accepțiune a acestui termen, numeric excedentari și inutili, o povară pentru ei înșiși și o amenințare latentă pentru minoritatea concetățenilor lor mai norocoși.
Penuria acestor mase mizerabile de oameni – în cea mai mare parte de culoare – nu este determinată de capitalism, ci de absența capitalismului. Dacă n-ar fi triumfat sistemul laissez-faire, situația popoarelor Europei Occidentale ar fi fost încă și mai rea decât cea a hamalilor din Orient. Problema Asiei este că volumul de capital investit per capita este extrem de redus, în comparație cu echipamentul de capital din Vest. Ideologia dominantă și sistemul social, care este produsul, ei stopează evoluția sistemului antreprenorial bazat pe profit. Există o cantitate foarte redusă de acumulare autohtonă de capital și o ostilitate manifestă față de investitorii străini. În multe din aceste țări, creșterea cifrelor populației depășește chiar sporul de capital disponibil.
Este o eroare să se dea vina pe puterile europene pentru sărăcia maselor din fostele lor imperii coloniale. Investind capital, cârmuitorii străini au făcut tot ce le-a stat în putință în vederea unei ameliorări a bunăstării materiale. Nu este vina albilor că popoarele orientale sunt rezervate în a-și abadona mentalitățile lor tradiționale și detestă capitalismul, socotindu-l o ideologie străină.
În măsura în care există capitalism neobstrucționat, problema sărăciei nici nu se mai pune, în sensul în care se aplica acest termen la condițiile societăților non-capitaliste. Creșterea cifrelor demografice nu generează guri numeric excedentare de hrănit, ci mâini suplimentare de lucru, a căror întrebuințare produce mai multă avuție. Nu există săraci apți de muncă. Văzute din punctul de vedere al țărilor înapoiate din punct de vedere economic, conflictele dintre “capital” și “muncitorime”, care se manifestă în țările capitaliste, apar drept niște conflicte interne, din cadrul unei clase superioare, privilegiate. În ochii asiaticilor, muncitorul dintr-o fabrică americană de automobile este un “aristocrat”. El este o persoană ce aparține celor două procente ale populației lumii al căror venit este cel mai ridicat. Nu numai rasele de culoare, ci și slavii, arabii și alte popoare privesc la venitul mediu al cetățenilor din țările capitaliste – circa 12 sau 15 procente din totalul omenirii – ca și cum ar fi o reducere a propriei lor [p.837] bunăstări materiale. Ei omit să noteze că prosperitatea acestor grupuri, așa-zis privilegiate, nu se realizează pe seama sărăciei lor (abstracție făcând de efectele barierelor ridicate în calea migrației) și că principalul obstacol existent în calea ameliorării situației lor este detestarea, de către ei înșiși, a capitalismului.
În cadrul capitalismului, noțiunea de sărăcie se referă doar la acei oameni care nu pot să-și poarte singuri de grijă. Chiar dacă lăsăm deoparte cazul copiilor, trebuie să observăm că vor exista întotdeauna astfel de neangajabili. Capitalismul, deși ameliorează nivelul de trai al maselor, condițiile de igienă și metodele profilactice și terapeutice, nu îndepărtează incapacitatea fizică. Este adevărat că astăzi numeroase persoane care, în trecut, ar fi fost condamnate la incapacitate de durată, sunt readuse pe deplin în putere. Pe de altă parte, însă, mulți dintre aceia pe care defectele înnăscute, bolile, sau accidentele, i-ar fi dus la pieire mai devreme în vremurile mai vechi, supraviețuiesc, ca persoane cu handicapuri permanente. Mai mult, prelungirea duratei medii a vieții tinde către o creștere a numărului celor vârstnici, care nu mai sunt în măsură să-și câștige traiul.
Problema neputincioșilor este o problemă specifică civilizației și societății umane. Animalele handicapate trebuie să piară rapid. Ele fie mor de inaniție, fie cad pradă dușmanilor speciei din care fac parte. Omul sălbatic nu avea nici o milă pentru cei care nu satisfăceau norma. Numeroase triburi practicau față de aceștia acele metode barbare de extirpare nemiloasă la care în vremurile noastre au recurs naziștii. Oricât ar fi de paradoxal, însăși existența unui număr relativ mare de invalizi constituie o trăsătură distinctivă a civilizației și a bunăstării materiale.
Asigurarea celor necesare traiului pentru acei invalizi cărora le lipsesc mijloacele de susținere, și de care nu se îngrijesc cei apropiați prin legături de rudenie, a fost multă vreme considerată o chestiune de caritate. Uneori, fondurile necesare au fost furnizate de către guverne, iar mai adesea de contribuții voluntare. Ordinele și congregațiile catolice și anumite instituții protestante au făcut minuni în activitatea de colectare și întrebuințare potrivită a unor astfel de contribuții. Există astăzi și numeroase așezăminte nonconfesionale care concurează cu ele, într-o nobilă rivalitate.
Sistemul carității a fost criticat pentru două neajunsuri. Primul este puținătatea mijloacelor disponibile. Însă cu cât capitalismul progresează mai mult și duce la mai multă acumulare de avuție, cu atât mai suficiente devin fondurile destinate carității. Pe de o parte, oamenii sunt mai dispuși să doneze, proporțional cu ameliorarea bunăstării lor. Pe de altă parte, numărul nevoiașilor scade concomitent. Chiar și celor cu venituri modeste li se oferă posibilitatea ca, prin economisire și polițe de asigurare, să-și asigure necesarul pentru cazuri de accidente și boli, pentru vârsta înaintată, pentru educația [p.838] copiilor și pentru susținerea văduvelor și a orfanilor. Este foarte probabil că fondurile instituțiilor caritabile ar fi suficiente în țările capitaliste, dacă intrevenționismul n-ar sabota instituțiile fundamentale ale economiei de piață. Expansiunea creditului și creșterea inflaționistă a cantității de bani descurajează încercările “omului de rând” de a economisi și de a acumula rezerve pentru zilele mai puțin propice. Dar nici celelalte procedee ale intervenționismului nu sunt mai puțin dăunătoare pentru interesele vitale ale salariaților și ale angajaților remunerați, ale reprezentanților profesiunilor și ale proprietarilor de mici întreprinderi. Cea mai mare parte a celor asistați de instituțiile caritabile nu sunt nevoiași decât pentru că intrevenționismul i-a făcut să fie astfel. În același timp, inflația și eforturile de reducere a ratei dobânzii sub nivelele potențiale de piață înseamnă, practic, exproprierea donațiilor făcute către spitale, azile, orfelinate și către celelalte așezăminte de felul acesta. În măsura în care propagandiștii bunăstării deplâng insuficiența fondurilor disponibile pentru asistență, ei deplâng unul din rezultatele politicilor susținute de ei înșiși.
A doua deficiență care este imputată sistemului de caritate este că el nu constă decât în caritate și compasiune. Nevoiașul nu are nici un drept legal la bunătatea care i se arată. El depinde de mila binevoitorilor, de sentimentele de compasiune pe care le provoacă necazul său. Ceea ce primește este un cadou voluntar, pentru care trebuie să fie recunoscător. Să fii cerșetor este rușinos și umilitor. Pentru un om care se respectă pe sine este o condiție insuportabilă.
Aceste plângeri sunt justificate. Aceste neajunsuri afectează, într-adevăr, toate tipurile de caritate. Sistemul despre care vorbim îi corupe și pe cei ce dau și pe cei ce primesc. Pe cei dintâi îi face vanitoși, în vreme ce pe cei din urmă îi face servili și lingușitori. Însă nu doar mentalitatea unui mediu capitalist îi face pe oameni să guste nedemninatea oferirii și a primirii de pomeni. În afara rețelei monetare și a schimburilor tranzacționate într-o manieră pur afaceristă, toate relațiile interumane sunt afectate de același neajuns. Ceea ce deploră cei ce acuză capitalismul de împietrire a inimii și duritate este tocmai absența acestui element personal, în tranzacțiile de piață. În ochii unor asemenea critici, cooperarea după principiul do ut des dezumanizează toate relațiile sociale. Ea înlocuiește dragostea frățească și disponibilitatea pentru ajutor mutual prin contracte. Acești critici condamnă ordinea legală capitalistă pentru neglijarea de către ea a “laturii umane”. Ei sunt inconsecvenți atunci când acuză sistemul carității de faptul că se bizuie pe sentimente de milă.
Societatea feudală era fondată pe acte de bunăvoință și pe gratitudinea celor favorizați de ele. Preaputernicul senior îi acorda vasalului un beneficiu, [p. 839] iar cel din urmă îi datora celui dintâi fidelitate personală. Condițiile erau umane, în măsura în care subordonații trebuiau să sărute mâna superiorilor lor și să le arate fidelitate. În cadrul societății feudale, elementul de bunăvoință, care este inerent acțiunilor caritabile, nu era considerat ofensator. El se încadra în ideologia și practicile general acceptate. Doar în cadrul unei societăți bazate în întregime pe relații contractuale a apărut ideea de a le acorda nevoiașilor un drept legal, un titlu legal [de proprietate] asupra susținerii lor de către societate.
Argumentele metafizice avansate în favoarea unui astfel de drept la susținere se bazează pe doctrina dreptului natural. În fața lui Dumnezeu și a naturii, toți oamenii sunt egali și sunt înzestrați cu un drept inalienabil la viață. Însă referirea la egalitatea înnăscută este, fără îndoială, deplasată atunci când ne confruntăm cu efecte ale inegalității înnăscute. Faptul că neputința fizică îi împiedică pe mulți oameni să joace un rol activ în cadrul cooperării sociale este trist. Ceea ce-i marginalizează pe acești oameni este funcționarea legilor naturii. Ei sunt copiii vitregi ai lui Dumnezeu, sau ai naturii. Putem admite fără rezerve principiile religioase și etice care declară că este de datoria omului să-i sprijine pe frații săi nenorocoși, pe care natura i-a condamnat. Însă recunoașterea acestei datorii nu răspunde la întrebarea ce metode trebuie alese în vederea împlinirii ei. Ea nu impune metode care ar periclita societatea și ar reduce productivitatea efortului uman. Nici cei apți de muncă, nici cei incapabili, n-ar culege nici un beneficiu de pe urma unei scăderi a cantității bunurilor disponibile.
Problemele vizate nu sunt de natură praxeologică și teoria economică nu este chemată să le caute soluția optimă. Ele sunt de competența patologiei și a psihologiei. Ele se referă la faptul biologic că teama de penurie și consecințele degradante ale existenței susținute prin caritate sunt factori importanți pentru menținerea echilibrului psihologic al omului. Ei îmboldesc omul să-și îngrijească sănătatea, să evite boala și accidentele și să se restabilească în cel mai scurt timp posibil, atunci când suferă vătămări. Experiența sistemului de securitate socială, îndeosebi a schemei celei mai vechi și mai complete (cea germană), a demonstrat limpede efectele indezirabile rezultate din eliminarea acestor incitative.[1] Nici o societate civilizată n-a permis cu nepăsare pieirea neputincioșilor. Însă înlocuirea ajutorului caritabil cu un drept la ajutor sau la susținere, susceptibil de a fi impus cu forța legii, nu pare a fi compatibilă cu natura reală a omului. Nu preferințele metafizice, ci considerentele de expediență practică sunt cele ce fac nerecomandabilă promulgarea unui drept la susținere acționabil [în justiție].
Mai mult, este o iluzie să se creadă că instituirea unor asemenea legi i-ar putea elibera pe nevoiași de aspectele degradante ale dependenței de pomeni. Cu cât mai generoase ar fi aceste legi, cu atât aplicarea lor ar trebui să fie mai atentă la chestiuni de amănunt. Discreția persoanelor pe care le împinge spre acte caritabile o voce interioară ar fi înlocuită cu discreția birocraților. Este dificil de spus dacă aceasta le ușurează viața celor afectați de neputințe.
3. Inegalitatea
Inegalitatea veniturilor și a avuțiilor este o caracteristică esențială a economiei de piață. Eliminarea ei ar distruge complet economia de piață.[2]
Lucrul pe care îl au în vedere cei care cer egalitate este întotdeauna o creștere a propriei lor puteri de consum. Acceptând principiul egalității ca pe un postulat politic, nimeni nu dorește să-și împartă propria sa avuție cu cei mai puțin avuți. Când vorbește despre egalitate, salariatul american se gândește că dividendele acționarilor i-ar reveni lui. El nu se gândește la o reducere a propriului său venit, în beneficiul celor 95% din populația lumii care are un venit mai scăzut decât al său.
Rolul jucat de inegalitatea veniturilor în societatea de piață nu trebuie confundat cu rolul pe care îl joacă într-o societate feudală, sau în alte tipuri de socetăți non-capitaliste.[3] Cu toate acestea, în cursul evoluției istorice, această inegalitate precapitalistă a avut o mare importanță.
Să comparăm istoria Chinei cu cea a Angliei. În China s-a dezvoltat o civilizație foarte avansată. Cu două mii de ani în urmă, ea era cu mult înaintea Angliei. Dar la finele secolului al XIX-lea, Anglia era o țară bogată și civilizată, în vreme ce China era săracă. Civilizația sa nu diferea mult de stadiul pe care îl atinsese deja în epocile anterioare. Era o civilizație stagnantă.
China a încercat să pună în practică principiul egalității veniturilor în mai mare măsură decât Anglia. Proprietățile funciare au fost divizate și subdivizate. Exista o clasă numeroasă de proletari lipsiți de pământ. Dar în Anglia secolului al XVIII-lea această clalsă era foarte numeroasă. Foartă multă vreme, practicile restrictive aplicate în afacerile non-agricole, sanctificate de ideologiile tradiționale, au întârziat apariția sistemului antreprenorial modern. Dar atunci când filosofia laissez-faire i-a deschis calea capitalismului, distrugând complet erorile restricționismului, evoluția industrialismului s-a putut desfășura într-un ritm accelerat, deoarece forța de muncă era deja disponibilă. [p. 841]
Ceea ce a pus în mișcare “epoca mașinilor” nu era o mentalitate achizitivă specifică, care ar fi acaparat într-o bună zi, în mod misterios, minție anumitor oameni și i-ar fi transformat în “oameni capitaliști” , așa cum își imagina Sombart. Întotdeauna au existat oameni gata să profite de pe urma mai bunei ajustări a producției la satisfacerea nevoilor publicului. Însă ei au fost paralizați de ideologia care înfiera spiritul achizitiv drept imoral și ridica bariere instituționale în vederea stăvilirii lui. Înlocuirea doctrinelor care aprobau sistemul tradițional de restricții cu filosofia laissez-faire a îndepărtat aceste obstacole din calea progresului material, inaugurând astfel o nouă epocă.
Filosofia liberală a atacat sistemul tradițional al castelor, deoarece prezervarea sa era incompatibilă cu funcționarea economiei de piață. Ea susținea abolirea privilegiilor, deoarece dorea să dea mână liberă celor ce aveu ingeniozitatea necesară pentru a produce, în modul cel mai ieftin cu putință, cantitatea maximă de bunuri de cea mai bună calitate cu putință. În privința aspectului acesta negativ al programului lor, utilitariștii și ecnomiștii erau de acord cu ideile celor ce atacau privilegiile de castă din punctul de vedere al unui așa-zis drept natural și al doctrinei egalității tuturor oamenilor. Aceste două grupuri erau la unison în ce privește susținerea unanimă de către ele a principiului egalității tuturor oamenilor în fața legii. Însă această unanimitate nu ștergea opoziția fundamentală existentă între respectivele două linii de gândire.
În opinia școlii dreptului natural, toți oamenii sunt egali din punct de vedere biologic și, de aceea, se bucură de dreptul inalienabil la câte o parte egală din toate lucrurile. Prima teoremă este evident contradictorie cu faptele. A doua conduce, dacă este consecvent interpretată, la asemenea absurdități, încât suporterii săi abandonează cu totul consistența logică și, în cele din urmă, consideră că orice instituție este compatibilă cu drepturile inalienabile ale tuturor oamenilor, indiferent cât ar fi ea de discriminatoare și de inechitabilă. Eminenții locuitori ai statului Virginia, ale căror idei au animat Revoluția Americană, au încuviințat sclavia negrilor. Cel mai despotic sistem de guvernare pe care l-a cunoscut vreodată istoria, bolșevismul, se pretinde încarnarea însăși a principiului egalității și libertății tuturor oamenilor.
Adepții liberali ai egalității în fața legii erau pe deplin conștienți de faptul că oamenii s-au născut inegali și că tocmai inegalitatea lor este cea care generează cooperarea socială și civilizația. Egalitatea în fața legii nu era, în opinia lor, destinată să corecteze faptele inexorable din Univers și să ducă la dispariția inegalităților naturale. Dimpotrivă, ea era mijlocul destinat să asigure întregii omeniri beneficiile maxime pe care le poate obține din acecastă inegalitate. De acum înainte, nici o instituție umană nu trebuia să mai împiedice pe cineva să atingă [p.842] acea poziție din care își poate servi concetățenii în modul cel mai adecvat cu putință. Liberalii nu au abordat problema din punctul de vedere al presupuselor drepturi inalienabile ale indivizilor, ci din unghiul social și utilitarist. Egalitatea în fața legii este bună, în ochii lor, deoarece servește cel mai bine intereselor tuturor. Ea le lasă alegătorilor posibilitatea de a decide cine trebuie să dețină funcțiile publice și consumatorilor pe aceea de a a decide cine trebuie să dirijeze activitățile productive. În felul acesta, ea elimină cauzele conflictelor violente și asigură un progres constant, către o stare de lucruri mai satisfăcătoare pentru oameni.
Triumful filosofiei liberale a produs toate acele fenomene pe care, în totalitatea lor, le numim civilizație occidentală modernă. Pe de altă parte, această nouă ideologie n-a putut triumfa decât într-un mediu în care idealul de egalitate a veniturilor era foarte slab. Dacă englezii din secolul al XVIII-lea ar fi fost preocupați de himera egalității veniturilor, atunci filosofia laissez faire nu i-ar fi atras, exact așa cum astăzi nu îi atrage pe chinezi sau pe mahomedani. În sensul acesta, istoricul trebuie să recunoască faptul că moștenirea ideologică a feudalismului și a sistemului manorial a contribuit la avântul civilizației moderne, indiferent cât de diferite ar fi aceste civilizații una de alta.
Acei filosofi din secolul al XVIII-lea care erau străini de ideile noii teorii utilitariste puteau vorbi despre superioritatea condițiilor din China și din țările mahomendane. Este adevărat că ei știau foarte puține lucruri despre structura socială a lumii orientale. Ceea ce li se părea lăudabil, pe baza relatărilor superficiale pe care le obținuseră, era absența aristocrației ereditare și a marilor dețineri de pământ. În opinia lor, aceste țări reușieră să instituie egalitatea într-o măsură mai mare decât propriile lor țări.
Apoi, mai târziu în cursul secolului al XIX-lea, aceste pretenții au fost reînnoite de către naționaliști și de respectivele lor țări. Cavalcada a fost inițiată de panslavism, ai cărui adepți exaltau excelența cooperării comunale, așa cum exista aceasta în așa-numitele mir și artel rusești, sau în zadruga ale iugoslavilor. Odată cu avansul confuziei semantice care a convertit termenii politici în opușii lor, epitetul “democratic” este, de acum, aplicat cu multă generozitate. Popoarele musulmane, care n-au cunoscut nicicând nici un alt fel de guvernare decât absolutismul nelimitat, sunt numite democratice. Naționaliștilor indieni le face o deosebită plăcere să vorbebască despre democrația indiană tradițională!
Economiștii și istoricii sunt indiferenți la orice asemenea efuziuni emoționale. Descriind civilizațiile asiatice drept niște civilizații inferioare, ei nu exprimă nici un fel de judecăți de valoare. Ei nu pot decât să constate faptul că aceste popoare n-au produs acele condiții ideologice și instituționale care au generat, [p. 843] în Occident, civilizația capitalistă, a cărei superioritate asiaticii o acceptă astăzi implicit, solicitând zgomotos cel puțin facilitățile și anexele ei terapeutice. Tocmai atunci când cineva realizează faptul că, în trecut, cultura multor popoare asiatice era cu mult înaintea contemporanilor lor occidentali, se pune problema ce factori au stopat progresul in Est. În cazul civilizației hinduse, răspunsul este evident. În acest caz, strânsoarea de fier a unui sitem de caste inflexibil a blocat inițiativa privată și a omorât în fașă orice tentativă de deviere de la standardele tradiționale. Însă China și țările mahomedane erau, în afară de sclavia care afecta un număr redus de persoane, libere de rigiditatea de castă. Ele erau cârmuite de autocrați. Însă supușii acestora erau egali în fața cârmuirii autocratice. Nici chiar sclavii și eunucii nu erau opriți de la demnitățile cele mai înalte. La această egalitate în fața cârmuitorului se referă astăzi oamenii, atunci când vorbesc despre obiceiurile democratice ale acestor orientali.
Noțiunea de egalitate economică a supușilor, căreia îi erau devotați aceste popoare și cârmuitorii lor, nu era bine definită, ci vagă. Însă ea era foarte explicită într-o anumită privință, anume în ce privește condamnarea categorică a acumulării de averi mari de către orice persoană privată. Cârmuitorii considerau că supușii bogați reprezită o amenințare la adresa supremației lor politice. Toți oamenii, atât conducătorii, cât și cei conduși, erau convinși că nimeni nu poate aduna mijloace abundente, altfel decât prin privarea altora de ceea ce le aparținea lor de drept – și că bogăția celor avuți este cauza sărăciei celor mulți. În toate țările orientale, poziția omului bogat era extrem de precară. El era la cheremul funcționarilor. Nici chiar mita generoasă nu reușea să-l protejeze de confiscări. Întreaga populație se bucura atunci când un afacerist prosper cădea victimă invidiei și urii administratorilor.
Acest spirit anticrematist a împiedicat progresul civilizației în Est și a menținut masele de oameni de acolo în pragul morții prin inaniție. Deoarece acumularea de capital era împiedicată, nu putea fi vorba de nici o ameliorare tehnologică. Capitalismul a sosit în Est ca o ideologie străină, de import, impusă de armate și flote străine, fie sub forma jurisdicției dominației coloniale, fie sub aceea a jurisdicției extrateritoiale. Aceste metode violente cu siguranță că nu au fost mijloacele adecvate în vederea schimbării mentalității tradiționaliste a orientalilor. Însă recunoașterea acestui fapt nu invalidează afirmația că detestarea acumulării de capital a condamnat multe sute de milioane de asiatici la sărăcie și la moarte prin inaniție.
Noțiunea de egalitate pe care [p. 844] o vehiculează propagandiștii noștrii contemporani ai asistențialismului este o replică a ideii asiatice de egalitate. Cu toate că este vagă în toate celelalte privințe, ea este cât se poate de răspicată în privința condamnării indignate a marilor averi. Ea obiectează împotriva marilor afaceri și a marilor avuții. Ea pledează pentru diverse măsuri de blocare a creșterii întreprinderilor individuale și de asigurare a unei mai mari egalități, prin impozitarea confiscatoare a veniturilor și a proprietăților. Și se bazează pe invidia maselor necugetate.
Consecințele economice imediate ale politicilor confiscatoare au fost deja examinate.[4] Este evident că, pe termen lung, asemenea politici trebuie să aibă drept consecință nu doar încetinirea sau abolirea completă a unor noi acumulări de capital, ci și consumul capitalului acumulat în vremurile dinainte. Ele nu numai că ar stopa orice nou progres spre mai multă prosperitate materială, dar ar chiar inversa trendul și ar determina o tendință spre o sărăcie tot mai accentuată. Astfel ar triumfa idealurile asiatice și în cele din urmă, Estul și Vestul s-ar întâlni pe un palier de egală mizerie.
Școala bunăstării pretinde nu doar că apără interesele întregii societăți, împotriva intereselor egoiste ale afaceriștilor care urmăresc profitul; ea susține, mai mult, că ia în calcul interesele materiale pe termen lung ale țării, spre deosebire de preocupările pe termen scurt ale speculatorilor, ale promotorilor și ale capitaliștilor, care nu sunt decât niște profitori și nu se preocupă de viitorul ansamblului societății. Acest al doilea punct este, bineînțeles, ireconciliabil cu accentul pus, de această școală, pe politicile care vizează termenul scurt, mai degrabă decât pe problemele pe termen lung. Însă consecvența nu este una dintre virtuțile doctrinarilor bunăstării. Să trecem, de dragul argumentației, peste această contradicție din afirmațiile lor și să le cercetăm independent de ea.
Economisirea, acumularea de capital și investițiile rețin cantitatea respectivă de la consumul curent și o direcționează spre ameliorarea condițiilor viitoare. Economisitorul renunță la sporul de satisfacție în prezent, pentru a ameliora propria sa bunăstare și pe aceea a familiei sale, în viitorul mai îndepărtat. Intențiile sale sunt, fără îndoială, egoiste, în accepțiunea curentă a termenului. Dar efectele comportamentului său egoist sunt benefice pentru interesele materiale de durată ale întregii societăți, precum și ale fiecăruia dintre membrii săi. Comportamentul său produce toate acele fenomene cărora chiar și cei mai bigoți propagandiști ai bunăstării le atribuie epitetele de “ameliorare economică” și “progres”.
Politicile avansate de școala bunăstării îndepărtează de cetățenii privați stimulentul de a economisi. Pe de o parte, măsurile direcționate către o reducere a marilor venituri și averi [p. 845] reduc serios, sau distrug în întregime puterea de economisire a oamenilor mai avuți. Pe de altă parte, sumele prin care contribuiau în prealabil la acumularea de capital oamenii cu venituri modeste, sunt acum astfel manipulate încât să fie canalizate în direcția consumului. În trecut, când un om economisea, încredințându-și banii unei bănci de investiții, sau contractând o poliță de asigurări, banca sau compania de asigurări investeau echivalentul sumei respective. Chiar dacă ulterior economisitorul consuma sumele economisite, nu intervenea nici un fel de dezinvestiție sau de consum al capitalului. Invevstițiile totale ale băncilor de economisire și ale companiilor de asigurări creșteau constant, în ciuda acestor retrageri.
Astăzi, predomină tendința de a împinge tot mai mult băncile și companiile de asigurări înspre investirea în obligațiuni guvernamentale. Fondurile instituțiilor de securitate socială constă în întregime în titluri asupra datoriei publice. În măsura în care datoria publică a fost contractată pentru a plăti cheltuieli curente, economisirea indivizilor nu generează acumulare de capital. În vreme ce în cadrul economiei de piață neobstrucționate economisirea, acumularea de capital și investițiile coincid, în cadrul economiei intervenționiste economiile cetățenilor individuali pot fi risipite de către stat. Cetățeanul individual își reduce consumul curent pentru a se îngriji de propriul său viitor; făcând aceasta, el își aduce contribuția sa la continuarea progresului economic al societății și la ameliorarea nivelului de trai al semenilor săi. Însă guvernul se interpune și anulează efectele socialmente benefice ale comportamentului indivizilor. Nimic nu invalidează mai bine decât acest exemplu clișeul asistențialist care opune individul obtuz și egoist, dedicat exclusiv gustării plăcerilor momentului și dezinteresat de bunăstarea semenilor săi și de problemele perene ale societății, cu statul clarvăzător și binevoitor, invariabil devotat promovării bunăstării de durată a ansamblului societății.
Propagandistul asiatențialismului, este adevărat, ridică două obiecții. Mai întâi, că motivația individului este egoistă, în vreme ce statul este saturat de bune intenții. Să admitem, de dragul argumentației, că indivizii sunt diabolici și cârmuitorii angelici. Dar ceea ce contează în viață și în realitate – în ciuda afirmației contrare a lui Kant – nu sunt bunele intenții, ci realizările. Ceea ce face cu putință existența și evoluția societății este tocmai faptul că, pe termen lung, cooperarea pașnică în cadrul diviziunii sociale a muncii servește mai adecvat interesele egoiste ale tuturor indivizilor. Eminența societății de piață constă în faptul că întreaga sa funcționare și desfășurare este culminația acestui principiu.
A doua obiecție subliniază faptul că, în cadrul sistemului asistențial, [p. 846] acumularea de capital de către stat și investițiile publice vor înlocui acumularea și investițiile private. Ea se referă la faptul că nu toate fondurile pe care le-au luat guvernele cu împrumut în trecut au fost cheltuite pentru cheltuieli curente. O parte considerabilă din ele a fost investită în construcția de drumuri, căi ferate, porturi, aeroporturi, centrale electrice și alte lucrări publice. O altă parte, nu mai puțin importantă, a fost cheltuită în războaie defensive, despre care se recunoaște că nu puteau fi finanțate prin alte metode. Însă această obiecție ocolește problema. Ceea ce contează este faptul că o parte din economiile individului sunt întrebuințate de către stat în vederea consumului curent și că nimic nu împiedică guvernul să augmenteze această parte până la a le absorbi efectiv cu totul.
Este evident că, dacă statele fac să fie imposibil pentru supușii lor să acumuleze și să investească mai mult capital, atunci responsabilitatea pentru formarea de capital nou, dacă acesta va mai exista, îi revine statului. Propagandistul bunăstării, în a cărui opinie controlul guvernamental reprezintă un sinonim pentru grija providențială a lui Dumnezeu, care conduce omenirea, cu înțelepciune și pe nesimțite, către stadii tot mai înalte și mai perfecte ale unui inevitabil proces evolutiv, nu realizează complexitatea și ramificațiile problemei.
Nu doar continuarea economisirii și a acumulării de capital adițional, ci și menținerea capitalului la nivelul său actual, necesită reducerea consumului astăzi, în vederea unei oferte mai ample mai târziu. Este vorba despre o abstinență, o reținere de la satisfacțiile care ar putea fi culese imediat.[5] Economia de piață crează un mediu în care se practică, într-o anumită măsură, o astfel de abstinență – și în care rezultatul ei, capitalul acumulat, este investit în acele linii care satisfac, în modul ce mai adecvat, cele mai intense nevoi ale consumatorilor. Se pune problema dacă acumularea privată de capital poate fi înlocuită cu cea guvernamentală – și în ce fel ar investi guvernul capitalul suplimentar acumulat. Aceste probleme nu se referă doar la societatea socialistă. Ele sunt la fel de presante și în schemele intervenționiste, care au eliminat total, sau aproape total, condițiile care asigură formarea de capital privat. Chiar și Statele Unite se apropie, în mod evident, tot mai mult, de o asemenea stare de lucruri. [p. 847]
Să ne oprim la cazul unui stat care controlează întrebuințarea unei părți considerabile a economiilor cetățenilor săi. Investițiile sistemului de securitate socială, ale companiilor private de asigurări, ale băncilor de investiții și ale băncilor comerciale sunt, în mare măsură, determinate de autorități și canalizate spre către datoria publică. Cetățenii privați continuă să economisească. Dar, dacă economiile lor aduc sau nu acumulare de capital, sporind, în felul acesta, cantitatea bunurilor de capital disponibile, în vederea ameliorării în continuare a aparatului de producție, depinde de felul în care sunt întrebuințate fondurile împrumutate de către guvern. Dacă guvernul risipește sumele acestea, fie folosindu-le pentru cheltuieli curente, fie prin malinvestiții, procesul de acumulare de capital, care a fost inaugurat de economiile indivizilor și a fost continuat de operațiunile de investire ale băncilor și ale firmelor de asigurări, este întrerupt. O comparație între aceste două modalități poate clarifica lucrurile:
În cadrul procesului economiei de piață neobstrucționate, Bill economisește 100 $ și îi depozitează la o bancă de economii. Dacă el este judicios în privința alegerii băncii, iar aceasta este judicioasă în domeniul activităților sale de creditare și investire, va rezulta un spor de capital, ceea ce determină o creștere a productivității marginale a muncii. Din surplusul produs astfel, o parte îi va reveni lui Bill, sub formă de dobândă. Dacă Bill greșește în privința alegerii băncii sale și își încredințează cei 100 $ unei bănci care dă faliment, el va rămâne cu mâna goală.
În cadrul procesului de amestec guvernamental în sfera economisirii și a investițiilor, Paul economisește efectuând, în anul 1940, o plată de 100 $ către instituția națională de asistență socială.[6] În schimb, el primește o creanță, care constituie, practic, un certificat necondiționat de datorie din partea statului. Dacă statul folosește cei 100 $ pentru cheltuieli curente, atunci nu se va crea nici un capital suplimentar, astfel încât nu va rezulta nici o creștere a productivității muncii. Certificatul de datorie oferit de guvern este un cec emis pe seama contribuabililor din viitor. În anul 1970, un anumit Peter poate fi silit să îndeplinenască promisiunea statului, deși lui însuși nu îi revine nici un beneficiu de pe urma faptului că Paul, în 1940, a economisit 100 $.
Astfel, devine evident că este inutil să cercetăm Rusia Sovietică pentru a înțelege rolul jucat astăzi de finanțele publice. Argumentul ridicol că datoria publică nu constituie nici o povară deoarece “ne-o datorăm nouă înșine” este iluzoriu. Paulii din 1940 nu și-o datorează lor înșiși. Cei ce o datorerază Paulilor in 1940 sunt Peterii din 1970. Întregul mecanism este culmea unui principiu al termenului scurt. Politicienii din 1940 își rezolvă problemele prin translatarea lor asupra politicienilor din 1970. La vremea aceea, politicienii din 1940 vor fi sau [p. 848] morți, sau niște oameni politici venerabili, care se împăunează cu extraordinara lor realizare, care este asistența socială.
Fabulele cu Moș Crăciun ale școlii bunăstării se caracterizează prin totalul lor eșec în ce privește înțelegerea problemelor capitalului. Tocmai acesta este defectul care face imperativ să i se refuze acestui grup apelativul de știință economică a bunăstării, pe care membrii săi obișnuiesc să-l întrebuințeze, ca să-și descrie doctrinele. Cel ce nu ia în considerație raritatea bunurilor de capital disponibile nu este economist, ci fabulist. El nu se raportează la realitate, ci la o fabuloasă lume a abundenței. Toate efuziunile școlii contemporane a bunăstării se bazează, ca și acelea ale autorilor socialiști, pe presupoziția impicită că există o ofertă abundentă de bunuri de capital. Evident că, în acest caz, pare simplu să se găsească un remediu pentru toate relele: să i se dea “fiecăruia după nevoi” și să li se asigure tuturor deplina fericire.
Este adevărat că unii dintre adepții școlii bunăstării resimt o îngrijorare, datorată unui vag sentiment al problemelor care se pun. Ei realizează că structura capitalului trebuie menținută intactă, dacă productivitatea în viitor a muncii nu trebuie afectată negativ.[7] Însă nici măcar autorii aceștia nu înțeleg faptul că simpla menținere a capitalului depinde de judicioasa gestionare a problemei investițiilor, că aceasta este întotdeauna fructul speculațiilor încununate de succes și că demersurile de menținere a capitalului intact presupun calculul economic și, în consecință, funcționarea economiei de piață. Ceilalți propagandiști ai bunăstării ignoră complet această problemă. Nu contează dacă ei susțin, în acceastă privință, o schemă marxistă, sau dacă recurg la invenția unor noi noțiuni himerice noi, cum ar fi “proprietatea de auto-perpetuare” a lucrurilor folositoare.[8] În tot cazul, teoriile lor au menirea de a furniza justificări doctrinei care pune toate relele pe seama supraeconomisirii și a subconsumului și recomandă drept panaceu cheltuielile publice.
Dacă sunt strânși cu ușa de către economiști, unii socialiști și propagandiști ai bunăstării admit că reducerea nivelului mediu de trai nu poate fi evitată decât prin menținerea capitalului deja acumulat si că progresul economic depinde de acumularea de capital suplimentar. Menținerea capitalului și acumularea de capital nou, spun ei, vor cădea, de acum înainte, în sarcina guvernului. Ele nu vor mai fi lăsate în seama egoismului indivizilor, preocupați exclusiv de propria lor înavuțire și de cea a familiilor lor; autoritățile se vor ocupa de ele din punctul de vedere al binelui obștesc. [849]
Miezul chestiunii este tocmai efectul egoismului. În cadrul sistemului bazat pe inegalitate, acest egoism îl îmboldește pe om să economisească și să investească întotdeauna economiile sale, în așa fel încât să satisfacă, în modul cel mai adecvat cu putință, cele mai intense nevoi ale consumatorilor. În cadrul sistemului bazat pe egalitate, această motivație dispare. Reducerea consumului în viitorul imediat reprezintă o privațiune perceptibilă, o lovitură dată obiectivelor egoiste ale indivizilor. Creșterea ofertei disponibile la momentele mai îndepărtate din viitor, care este de așteptat de pe urma privațiunii imediate, este mai greu recognoscibilă pentru intelectul mediu. Mai mult, în cadrul unui sistem de acumulare publică, efectele sale benefice sunt atât de subțire întinse [pe “suprafața” socetății], încât nu mai apar drept o compensație adecvată pentru consumul la care trebuie să renunțe omul astăzi. Școala bunăstării presupune cu naivitate că anticiparea faptului că fructele economisirii de astăzi vor fi culese în mod egal de toată generația viitoare va orienta egoismul tuturor spre mai multă economisire. În felul acesta, adepții săi cad pradă corolarului iluziei lui Platon, conform căruia împiedicarea oamenilor să afle ai cui părinți sunt le va inspira sentimente parentale față de toate persoanele mai tinere. Ar fi fost mai înțelept pentru școala bunăstării să ia aminte la observația lui Aristotel, conform căreia rezultatul va fi, mai curând, că toți părinții vor fi deopotrivă de indiferenți, față de toți copiii.[9]
Problema menținerii și a acumulării de capital este insolubilă pentru un sistem socialist, care nu poate recurge la calculul economic. O astfel de societate socialistă este lipsită de orice metodă de stabilire a faptului că echipamentul său de capital este în creștere, sau în descreștere. Dar, în condițiile intervenționismului și în cele ale unui sistem socialist care încă mai poate recurge la calculul economic, pe baza prețurilor din străinătate, lucrurile nu stau atât de rău. Într-un astfel de cadru este, cel puțin, posibil să se înțeleagă ce se întâmplă.
Dacă o asemenea țară se bucură de o guvernare democratică, problemele prezervării și a acumulării capitalului suplimentar devin principalul obiect al antagonismelor politice. Vor exista demagogi care să afirme că s-ar putea dedica mai mult consumului curent decât sunt dispuși să admită cei care se întâmplă să fie actualmente la putere. Ei vor fi întotdeauna gata să spună că “în actuala stare de urgență” nici nu poate fi vorba de stocarea vreunei cantități de capital pentru vremuri îndepărtate și că, dimpotrivă, consumul unei părți a capitalului deja existent este pe deplin justificat. Diversele partide se vor întrece unul pe altul în a le promite alegătorilor mai multe cheltuieli guvernamentale și, simultan, reducerea tuturor impozitelor care nu îi împovărează exclusiv pe cei bogați. În vremea sistemului laissez faire, lumea privea [p. 850] la stat ca la o instituție a cărei funcționare necesita o cheltuială de bani, care trebuie suportată din impozitele plătite de cetățeni. În structura bugetului cetățenilor individuali, statul ocupa o poziție la rubrica de cheltuieli. Asăzi, majoritatea cetățenilor privesc statul ca pe o agenție destinată împărțirii de beneficii. Salariații și fermierii așteaptă să primească de la trezorerie o sumă mai mare decât aceea cu care contribuie ei la veniturile acesteia. În ochii lor, statul este un cheltuitor, nu un prelevator. Aceste imagini populare au fost raționalizate și ridicate la rangul de doctrină cvasi-economică de Lordul Keynes și de discipolii acestuia. Cheltuielile și bugetele neechilibrate nu sunt decât niște sinonome ale consumului de capital. Indiferent cât de benefice sunt considerate cheltuielile curente, dacă ele sunt finanțate prin retragerea acelor părți din veniturile mai mari care ar fi fost întrebuințate pentru investiții, sau pentru împrumuturi, prin impozite pe moșteniri, atunci statul devine un factor responsabil de consumul capitalului. Faptul că în America zilelor noastre mai există încă, probabil,[10] un surplus al acumulării anuale de capital, față ce consumul anual, nu infirmă faptul că politicile guvernului federal, ale statelor și ale municipalităților tind spre consumul de capital.
Mulți dintre cei care sunt conștienți de consecințele indezirabile ale consumului de capital sunt înclinați să creadă că guvernarea populară este incompatibilă cu politicile financiare sănătoase. Ei nu sesizează faptul că nu democrația ca atare este cea care ar trebui blamată, ci doctrinele care urmăresc înlocuirea concepției statului paznic de noapte, ironizată de Lassalle, cu una a statului Moș Crăciun. Ceea ce determină cursul politicilor economice ale unei țări sunt întotdeauna ideile economice împărtășite de opinia publică. Nici o guvernare, indiferent dacă este democratică sau dictatorială, nu se poate elibera de influența ideologiei general acceptate.
Cei ce pledează pentru restricționarea prerogativelor referitoare la buget și la impozitare ale parlamentului, sau chiar pentru înlocuirea completă a guvernării reprezentative cu una autoritară, sunt orbiți de imaginea himerică a unui șef de stat perfect. Acest om, nu mai puțin binevoitor decât înțelept, ar fi sincer dedicat promovării bunăstării de durată a supușilor săi. Însă Führerul real se dovedește a fi un muritor, care urmărește în primul rând perpetuarea propriei sale supremații și a celei a rudelor, prietenilor și partidului său. În măsura în care poate recurge la măsuri impopulare, el o face de dragul acestor obiective. El nu investește și nu acumulează capital. El construiește fortărețe și echipează armate.
Mult dezbătutele planuri ale dictatorilor sovietici și naziști presupuneau restricționarea consumului curent, în vederea “investițiilor”. Naziștii n-au încercat vreodată să suprime adevărul că toate aceste investiții erau concepute ca niște pregătiri ale războaielor de agresiune pe care le planificau. La început, sovieticii erau mai puțin expliciți. Însă ulterior au declarat și ei, cu mândrie, că planurile lor erau orientate după considerente de pregătire pentru război. Istoria nu ne furnizează nici un exemplu de acumulare de capital determinată de stat. În măsura în care statele au investit în construcția de drumuri, de căi ferate și de alte lucrări publice utile, capitalul necesar a fost furnizat de economiile cetățenilor individuali, care au fost împrumutate de către guvern. Însă cea mai mare parte a fondurilor colectate prin datoria publică au fost întrebuințate pentru cheltuieli curente. Economiile făcute de către indivizi au fost risipite de către stat.
Chiar și cei care consideră că inegalitatea avuțiilor și a veniturilor este un lucru deplorabil nu pot să nege faptul că ea duce la o acumulare progresivă de capital. Și numai acumularea de capital suplimentar poate induce ameliorările tehnologice, ratele salariale în creștere și un nivel mai ridicat de trai.
4. Insecuritatea
Noțiunea vagă de securitate, la care se referă doctrinarii bunăstării atunci când se plâng de insecuritate, se referă la ceva de felul unui mandat, prin care societatea le garantează tuturor, indiferent de realizările lor, un nivel de trai pe care ei îl consideră satisfăcător.
Securitatea înțeleasă în felul acesta, spun apologeții vremurilor demult apuse, a fost furnizată de către regimul social medieval. Dar este inutil să ne preocupăm de o cercetare a acestor afirmații. Chiar și în mult slăvitul secol al treisprezecelea condițiile erau foarte diferite de imaginea ideală închipuită de filosofia scolastică; schemele acestea erau concepute nu ca o descriere a condițiilor efectiv existente, ci ca una a ceea ce ar trebui să fie. Însă chiar și aceste utopii ale filosofilor și ale teologilor admit existența unei numeroase clase de săraci cerșetori, care sunt în întregime dependenți de pomana furnizată de către cei bogați. Aceasta nu este exact ideea de securitate pe care o sugerează întrebuințarea modernă a termenului.
Conceptul de securitate constituie pandantul pentru salariați și mici fermieri al conceptului de stabilitate împărtășit de capitaliști.[11] Exact așa cum capitaliștii doresc să se bucure permanent de un venit care să nu fie afectat de vicisitudinile schimbării condițiilor umane, [p.852] salariații și micii fermieri doresc să facă în așa fel încât veniturile lor să fie independente de piață. Ambele grupuri urmăresc să se retragă din fluxul evenimentelor istorice. Poziția lor ar trebui să nu mai fie amenințată de nici un eveniment ulterior; pe de altă parte, bineînțeles, ele nu obiectează explicit față de o ameliorare a bunăstării lor materiale. Structura pieței față de care și-au adaptat în trecut activitățile lor economice n-ar trebui nicicând să se modifice în așa fel încât să-i oblige la vreo nouă ajustare. Fermierul dintr-o vale montană din Europa protestează indignat atunci când se confruntă cu rivalitatea fermierilor canadieni, care produc la costuri mai mici. Zugravul fierbe de furie, atunci când ivirea unor noi instalații afectează condițiile din sectorul ocupat de el, în cadrul pieței muncii. Este evident că dorințele acestor oameni n-ar putea fi îndeplinite decât într-o lume perfect stagnantă.
O trăsătură caracteristică a societății de piață neobstrucționate este că ea nu are nici un respect pentru interesele împământenite. Realizările din trecut nu contează, dacă ele constituie obstacole în calea noilor ameliorări. Prin urmare, adepții securității au întru totul drerpate, atunci când dau vina pentru insecuritate pe capitalism. Însă, atunci când sugerează că responsabile sunt interesele egoiste ale capitaliștilor și ale întreprinzătorilor, ei distorsionează faptele. Ceea ce lezează interesele împământenite este dorința consumatorilor de a-și vedea dorințele satisfăcute, în modul cel mai adecvat cu putință. Nu egoismul puținilor bogați, ci înclinația tuturor de a profita de orice ocazie oferită pentru augmentarea propriei bunăstări constituie motivul insecurității producătorilor. Ceea ce provoacă indignarea zugravului este preferința concetățenilor săi pentru case mai ieftine, mai degrabă decât mai scumpe. Iar zugravul însuși, atunci când preferă bunurile mai ieftine, mai degrabă decât cele mai scumpe, contribuie cu o cotă parte la apariția insecurității, în alte sectoare ale pieței.
Este, desigur, adevărat că necesitatea de a te reajusta în permanență la condiții schimbătoare este oneroasă. Dar schimbarea este esența vieții. Pe o piață neobstrucționată, absența securității, adică absența protecției acordate intereselor împământenite, este principiul care asigură creșterea constantă a bunăstării materiale. Este inutil să polemizăm cu visele bucolice ale lui Virgiliu, sau ale poeților și pictorilor din secolul al XVIII-lea. Este inutil să cercetăm tipul de securitate de care se bucurau în realitate păstorii. Nimeni nu dorește, de fapt, să facă schimb de locuri cu ei.
Visul securității a devenit deosebit de intens în cursul marii depresiuni care a început în 1929. El a fost adoptat cu entuziasm de milioane de șomeri. Iată ce înseamnă capitalismul pentru voi, urlau liderii grupurilor de presiune ale fermierilor și ale salariaților. Însă relele nu au fost provocate de capitalism, ci, dimpotrivă, [p.853] de tentativele de “reformare” și de “ameliorare” a funcționării economiei de piață, prin intervenționism. Crahul a fost rezultatul necesar al tentativelor de reducere a ratei dobânzii, prin expansiunea creditului. Șomajul instituțional a fost rezultatul inevitabil al politicii de fixare a ratelor salariale deasupra ratei potențiale de piață.
5. Dreptatea socială
Într-o privință cel puțin, propagandiștii contremporani ai bunăstării sunt superiori majorității celorlalte școli de socialiști și de reformatori. Ei nu mai insistă asupra unui concept de dreptate socială la ale cărui precepte arbitrare oamenii să trebuiască să se supună, indiferent cât de dezastruoase ar fi consecințele. Ei acceptă punctul de vedere utilitarist. Ei nu se împotrivesc principiului conform căruia singurul etalon de apreciere a sistemelor sociale este evaluarea lor în funcție de capacitatea acestora de a duce la realizarea obiectivelor urmărite de oamenii care acționează.
Numai că, îndată ce se angajează în cercetarea funcționării economiei de piață, ei uită de intențiile lor sănătoase. Ei invocă un număr de principii metafizice și condamnă economia de piață din capul locului, deoarece nu li se conformează acestora. Ei strecoară pe ușa din dos ideea de etalon moral absolut, pe care o excluseseră de la intrarea principală. În căutarea de remedii împotriva sărăciei, a inegalității și a insecurității, ei ajung, pas cu pas, să preia toate erorile mai vechilor școli ale socialismului și ale intervenționismului. Ei se încurcă tot mai mult în contradicții și absurdități. În cele din urmă, ei sunt siliți să se agațe de paiul de care au încercat să se țină și toți reformatorii “neortodocși” din trecut – înțelepciunea superioară a cârmuitorilor perfecți. Ultimul lor cuvânt este, întotdeauna, stat, guvern, societate, sau alte sinonime abil confecționate ale dictatorului suprauman.
Școala bunăstării, în rândurile căreia locul de frunte în ocupă așa-numiții Kathedersozialisten germani și adepții lor, Insituționaliștii americani, au publicat multe mii de volume, ticsite cu informație savant documentată, despre condițiile care sunt nesatisfăcătoare. În opinia lor, aceste colecții de materiale ilustrează limpede neajunsurile capitalismului. De fapt, ele ilustrează doar faptul că dorințele umane sunt, practic, nelimitate și că există un câmp enorm care este deschis pentru noi ameliorări. Ele nu demonstrează nicidecum vreuna dintre afirmațiile doctrinei bunăstării.
Nu este necesar să ni se spună că o ofertă mai abundentă de diferite bunuri ar fi binevenită pentru toată lumea. Întrebarea este dacă există vreun mijloc de obținere a cantității mai mari, altul decât augmentarea productivității efortului uman, prin investiții de [p.854] capital suplimentar. Toată vorbăria propagandiștilor bunăstării nu urmărește decât un singur scop, anume, obliterarea acestui lucru – singurul lucru care contează. În vreme ce acumularea de capital suplimentar este mijlocul indispensabil pentru orice nou progres economic, acești oameni vorbesc despre “supraeconomisire” și despre “suprainvestire”, de necesitatea de a cheltui mai mult și de a reduce outputul. Astfel, ei sunt înaintemergătorii regresului economic, predicatorii unei filosofii a decăderii și a dezintegrării sociale. Din punctul de vedere al unui etalon arbitrar al dreptății sociale, o societate rânduită după preceptele lor li se poate părea anumitor oameni dreaptă. Dar ea va fi cu siguranță o societate a sărăciei tot mai accentuate, pentru toți membrii săi.
Vreme de mai mult decât un secol, opinia publică din țările occidentale a fost indusă în eroare de ideea că există ceva de felul “problemei sociale”, sau al “problemei muncitorimii”. Mesajul sugerat era că însăși existența capitalismului dăunează intereselor vitale ale maselor, îndeosebi acelora ale salariaților și ale micilor fermieri. Prezervarea acestui sistem evident inechitabil este intolerabilă; se impun reforme radicale.
Adevărul despre capitalism este nu numai că a înmulțit populația, dar, în același timp, a ameliorat nivelul de trai al oamenilor, într-un mod fără precedent. Nici reflecția economică, nici experiența istorică nu sugerează că vreun alt sistem social le-ar putea fi la fel de favorabil maselor, cum este capitalismul. Rezultatele vorbesc de la sine. Economia de piață nu are trebuință de apologeți sau de propagandiști. Ea își poate însuși cuvintele care alcătuiesc epitaful lui Sir Christopher Wren, la catedrala St. Paul: Si monumentum requiris, circumspice.[12]
[1] Cf. Sulzbach, German Experience with Social Insurance, New York, 1947, pp. 22-32.
[2] Cf. mai sus, pp. 288-289 și pp. 806-808.
[3] Cf. mai sus, p. 312.
[4] Cf. mai sus, pp. 804-809.
[5] A constata acest fapt nu constituie, evident, o asumare a teoriilor care încercau să descrie dobânda drept o “recompensă” pentru abstinență. În lumea reală nu există nici o agenție mitică al cărei rol să fie de a recompensa și de a pedepsi. Am văzut mai sus, în capitolul XIX, ce este de fapt dobânda originară. Dar, în ciuda presupuselor ironii ale lui Lassalle (Herr Bastiat-Schulze von Delitzch, în Gesammelte Reden und Schriften, ed. Bernstein, V, 167), reiterate în nenumărate manuale, este bine să accentuăm faptul că economisirea însemnă privațiune (Entbehrung), în măsura în care îl lipsește pe economisitor de o satisfacție instantanee.
[6] Nu are importanță dacă Paul achită el însuși această sumă, sau dacă legea îl obligă pe patronul său să o plătească. Cf. mai sus, p. 602.
[7] Ne referim în special la scrierile profesorului A. C. Pigou: la diferitele ediții ale cărții sale The Economics of Welfare și la diverse articole. Pentru o critică a idealurilor profesorului Pigou, cf. Hayek, Profits, Interest and Investment, Londra, 1939, pp. 83-134.
[8] Cf. F. H. Knight, “Professor Mises and the Theory of Capital”, Economica, VIII, 1941, 409-427.
[9] Cf. Aristotel, Politics, Cartea a II-a, cap. iii, în The Basic Works of Aristotle, ed. R. McKeon, New York, 1945, pp. 1148 f.
[10] Încercările de a răspunde la această întrebare prin statistici sunt inutile, în această epocă a inflației și a expansiunii creditului.
[11] Cf. mai sus, pp. 225-227.
[12] Dacă sunteți în căutarea monumentului său, priviți în jurul vostru.
