1. Filosofia confiscării
Intervenționismul este călăuzit de ideea că amestecul în sfera drepturilor de proprietate nu afectează volumul producției. Cea mai naivă manifestare a acestei erori ia forma intervenționismului confiscator. Rezultatul activităților productive este considerat a fi o mărime dată, independentă de arajamentele, pur accidentale, ale ordinii sociale. Sarcina statului este văzută ca fiind distribuția “echitabilă” acestui venit național, către diferiții membrii ai societății.
Intervenționiștii și socialiștii afirmă că toate bunurile sunt rezultatul unui proces social de producție. Când procesul acesta ajunge la final și fructele sale se coc, urmează un al doilea proces social, care îi alocă fiecăruia o parte: acela al distribuției roadelor. Trăsătura caracteristică a ordinii capitaliste este că părțile alocate sunt inegale. Anumiți oameni (antreprenorii, capitaliștii și proprietarii de pământ) își însușesc mai mult decât li se cuvine. Prin urmare, porțiile celorlalți sunt diminuate. Statul ar trebui, după dreptate, să exproprieze surplusul privilegiaților și să-l distribuie celor neprivilegiați.
Însă pe piață nu există acest presupus dualism, a două procese independente, al producției și al distribuției. Nu există decât un singur proces. Bunurile nu sunt mai întâi produse, iar apoi distribuite. Nu există nimic de felul unei aproprieri de părți dintr-un stoc de bunuri fără proprietar. Bunurile vin în existență ca proprietate a cuiva. Dacă cineva dorește să le distribuie, acela trebuie să le confiște. Bineînțeles că, pentru aparatul guvernamental de constrângere și coerciție este foarte ușor să se lanseze în confiscare și expropriere. Dar aceasta nu dovedește că pe expropriere și confiscare se poate clădi un sistem durabil de activități economice.
Atunci când vikingii părăseau o comunitate de țărani autarhici, pe care o prădaseră, victimele care supraviețuiseră începeau să muncească, să cultive pământul și să clădească din nou. Când, după câțiva ani, pirații reveneau, ei găseau din nou lucruri de prădat. Însă [p.805] capitalismul nu poate suporta astfel de raiduri prădalnice reiterate. Acumularea de capital și investițiile din cadrul său se bazează pe anticiparea faptului că nu va surveni nici o astfel de expropriere. Dacă această anticipare lipsește, oamenii vor prefera să-și consume capitalul, decât să-l păstreze pentru expropriatorii lor. Aceasta este eroarea inerentă tuturor planurilor care urmăresc combinarea proprietății private cu exproprierea reiterată.
2. Reforma agrară
Reformatorii sociali din vremurile mai vechi nu urmăreau decât stabilirea unei comunități de fermieri autarhici. Parcelele de pământ alocate fiecăruia dintre aceștia urmau să fie egale. În imaginația acestor utopiști nu exista loc pentru diviziunea muncii și specializare în industriile de procesare. Este o eroare serioasă să numim socialism agrar o asemenea ordine socială. Nu este vorba decât de juxtapunerea unor gospodării autarhice.
În cadrul economiei de piață, solul este un mijloc de producție, exact ca orice alt factor de material de producție. Planurile care vizează o distribuție mai mult sau mai puțin egală a solului, către populația angajată în agricultură nu sunt, în condițiile economiei de piață, decât niște planuri de acordare a unor privilegii către un grup de producători mai puțin eficienți, pe seama imensei majorități a consumatorilor. Procesul pieței tinde să-i elimine pe toți acei fermieri al căror cost de producție este mai mare decât costurile marginale necesare în vederea producerii cantității de produse agricole pe care consumatorii sunt dispuși să o cumpere. El determină dimensiunile fermelor, precum și metodele de producție aplicate. Dacă guvernul intervine în vederea schimbării condițiilor din agricultură existente, el ridică prețul mediu al produselor agricole. Dacă, în condiții competitive, există m fermieri, fiecare dintre ei angajat în exploatarea câte unei ferme de 1.000 de acri, care produc toate produsele agricole pe care consumatorii sunt dispuși să le achiziționeze, iar statul intervine pentru a-i înlocui pe cei m cu 5m fermieri, fiecare dintre ei angajat în exploatarea câte unei firme de 200 de acri, costul [implementării și al menținerii noii configurații] îl suportă consumatorii.
Este zadarnic să se justifice asemenea reforme agrare prin invocarea legii naturale și a altor asemenea idei metafizice. Adevărul brut este că ele augmentează prețul produselor agricole și obstrucționează, de asemenea, producția non-agricolă. Deoarece este necesară mai multă mână de lucru în vederea producției unei unități de produs agrar, vor fi întrebuințați mai mulți oameni în agricultură și vor rămâne mai puțini pentru industriile de procesare. Volumul total al bunurilor necesare pentru consum scade și un anumit grup de persoane este favorizat, pe seama majorității. [p.806]
3. Impozitarea confiscatoare
Astăzi, principalul instrument al intervenționismului confiscator este impozitarea. Nu contează dacă țelul impozitării terenurilor și al veniturilor este așa-zisul obiectiv social, al egalizării avuțiilor și al veniturilor, sau dacă principalul scop este acela al colectării de venituri. Nu contează decât rezultatul.
Omul de rând privește problemele acestea cu nedisimulată invidie. De ce să fie cineva mai bogat decăt este el însuși? Moralistul “dezinteresat” își disimulează resentimentele în pledoarii filosofice. El afirmă că omul care posedă zece milioane nu poate deveni mai fericit dacă acestei sume i se adaugă încă nouăzeci de mii. Invers, omul care posedă o sută de milioane, nu resimte nici o diminuare a fericirii sale dacă avuția nu i se reduce decât cu zece milioane. Același raționament este aplicabil și în cazul veniturilor excesive.
A judeca în felul acesta înseamnă a judeca dintr-un punct de vedere individualist. Criteriul utilizat este acela al presupuselor sentimente ale indivizilor. Însă problemele implicate sunt probleme sociale; ele trebuie soluționate din perspectiva consecințelor lor sociale. Ceea ce contează nu este nici fericirea vreunui Cresus, nici meritele sau scăderile sale personale; ci societatea și productivitatea efortului uman.
O lege care le interzice tuturor indivizilor să acumuleze mai mult decât zece milioane, sau să câștige mai mult decât un milion pe an, restricționează activitățile exact acelor antreprenori care au cel mai mare succes în ce privește satisfacerea dorințelor consumatorilor. Dacă o asemenea lege ar fi fost adoptată în Statele Unite acum cincizeci de ani, numeroși multimilionari de astăzi ar fi trăit în condiții mai modeste. Însă toate acele noi ramuri industriale, care le furnizează maselor articole nemaiauzite în trecut, ar funcționa, dacă ar exista, pe o scară mult mai redusă, iar produsele lor ar fi inaccesibile pentru omul de rând. Este evident că împiedicarea celor mai eficienți antreprenori să-și exitindă sfera de activitate, până la limita la care o aprobă publicul, prin cumpărarea produselor afacerilor lor, contravine intereselor consumatorilor. Problema este – și de această dată – cine trebuie să dețină supremația: consumatorii, sau statul? În cadrul pieței neobstrucționate, comportamentul consumatorilor, decizia lor de a cumpăra sau de a se abține de la a cumpăra, determină, în ultimă instanță, venitul și avuția fiecărui individ. Se cuvine, oare, să-i încredințăm guvernului puterea de a încălca alegerile consumatorilor?
Statolatrul incorijibil obiectează. El consideră că ceea ce motivează activitățile marelui întreprinzător nu este setea de avuție, ci setea de putere. Un asemenea “comerciant regal” nu și-ar reduce [p.807] activitățile, nici dacă ar trebui să-i dea perceptorului de impozite tot surplusul pe care-l câștigă. Setea sa de putere nu poate fi redusă de nici un fel de considerații de simplă înavuțire pecuniară. Să acceptăm această idee, de dragul argumentației. Dar pe ce altceva se mai bizuie pueterea afaceristului, în afară de avere? Cum ar fi reușit Rockefeller și Ford să obțină “putere”, dacă nu li s-ar fi permis să adune avere? La urma urmelor, acei statolatri care doresc să interzică acumularea de avuție tocmai pentru că ea îi asigură deținătorului său putere economică avansează, în fond, un argument relativ mai puternic.[1]
Impozitele sunt necesare. Dar sistemul de impozitare discriminatoare, universal acceptat sub denumirea de impozitare progresivă a veniturilor și a moștenirilor, nu este o metodă de impozitare. El este, mai degrabă, o metodă deghizată de expropriere a capitaliștilor și a antreprenorilor încununați de succes. Indiferent ce argumente avansează sateliții statului în favoarea sa, el este incompatibil cu prezervarea economiei de piață. În cel mai bun caz, el poate fi considerat un mijloc de implementare a socialismului. Privind în urmă, la evoluția ratelor de impozitare pe venit, de la începuturile impozitului federal pe venit, introdus [în S.U.A.] în 1913, până în prezent, este greu de crezut că acest impozit nu va absorbi, în curând, 100% din întregul surplus, situat desupra nivelului salarial mediu al oamenilor de rând.
Teoria economică nu se preocupă de doctrinele metafizice nefondate avansate în favoarea impozitării progresive, ci de repercursiunile acesteia asupra economiei de piață. Autorii și politicienii intervenționiști privesc problemele acestea din perspectiva noțiunilor lor arbitrare depre ce este “socialmente dezirabil”. După ei, “obiectivul impozitării nu este nicionadată procurarea de bani”, deoarece statul “își poate procura toți banii de care are nevoie, tipărindu-i.” Adevăratul obiectiv al impozitării este “de a lăsa mai puțin în mâinile contribuabilului”.[2]
Economiștii abordează problema din alt unghi. Ei se întreabă, în primul rând, care sunt efectele impozitării confiscatoare asupra acumulării de capital? Cea mai mare parte a veniturilor mai mari care sunt prelevate prin impozite ar fi fost întrebuințate în vederea acumulării de mai mult capital. Dacă trezoreria întrebuințează aceste venituri pentru cheltuieli curente, rezultatul este o scădere a acumulării de capital. Același lucru se poate spune, într-o măsură chiar mai mare, despre impozitele pe moșteniri. Ele îi silesc pe moștenitori să vândă o parte considerabilă din proprietatea testatorului lor. Capitalul acesta [p.808] nu este, bineînțeles, distrus; el doar își schimbă proprietarul. Însă economiile cumpărătorilor, care sunt cheltuite în vederea achiziționării capitalului vândut de moștenitori, ar fi constituit o creștere netă a capitalului disponibil. Astfel, acumularea de capital suplimentar este încetinită. Realizarea de progrese tehnologice este împiedicată; cota de capital investit per muncitor angajat scade; se pune o piedică în calea creșterii productivității marginale a muncii – și a creșterii concomitente a ratelor salariale reale. Este evident că opinia populară, conform căreia acest mod de impozitare confiscatoare nu le dăunează decât victimelor sale imediate, adică celor bogați, este falsă.
În cazul în care capitaliștii se vor confrunta cu posibilitatea ca impozitul pe venit, sau impozitul pe proprietate, să crească la 100%, ei vor prefera să-și consume fondurile de capital, mai degrabă decât să le păstreze pentru prelevatorul de impozite.
Impozitarea confiscatoare are drept consecință împiedicarea progresului și a ameliorării situației economice, chiar și lăsând la o parte efectele sale asupra acumulării de capital. Ea determină o tendință generală de stagnare și de prezervare a practicilor economice care nu s-ar fi putut perpetua în condițiile competitive, ale economiei de piață neobstrucționate.
Una dintre caracteristicile inerente ale capitalismului este că nu respectă interesele împământenite și îl forțează pe fiecare capitalist și antreprenor să-și adapteze desfășurarea afacerii din nou, în fiecare zi, la structura schimbătoare a pieței. Capitaliștii și antreprenorii nu au niciodată libertatea de a se relaxa. Câtă vreme rămân activi în afaceri, nu li se acordă niciodată privilegiul să se bucure liniștiți de fructele realizărilor înaintașilor lor, sau ale lor înșiși – și să se lase în voia rutinei. Dacă uită că sarcina lor este de a-i servi pe consumatori din toate puterile, foarte curând își vor pierde poziția eminentă și vor fi aruncați îndărăt, în rândurile oamenilor obișnuiți. Poziția lor de lideri și fondurile de care dispun sunt permanent luate cu asalt de către noii veniți.
Orice om ingenios are libertatea de a demara noi proiecte de afaceri. El poate fi sărac și poate dispune de fonduri modeste, majoritatea cărora pot fi împrumutate. Dar, dacă îndeplinește dorințele consumatorilor în modul cel mai adecvat și mai ieftin cu putință, el va fi încununat de succes, grație “profiturilor excesive”. Cea mai mare parte a acestor profituri o reinvestește în afaceri, care astfel înregistrează o creștere rapidă. Activitatea unor astfel de parveniți întreprinzători este aceea care asigură “dinamismul” economiei de piață. Acești nouveaux riches sunt înaintemergătorii progresului economic. Presiunea rivalității lor silește vechile firme și marile corporații fie să-și ajusteze conduita în modul cel mai adecvat cu putință la dorințele publicului, fie să iasă din afaceri.
Dar astăzi impozitele absorb cea mai mare parte a profiturilor “excesive” ale noului venit. El nu poate acumula capital; nu-și poate extinde [p.809] propria afacere. El nu va deveni nicicând proprietarul unei mari firme și nu va fi o amenințare pentru interesele împământenite. Vechile firme n-au de ce să se teamă de rivalitatea sa; ele sunt protejate de perceptorul de impozite. Ele se pot lăsa nepedepsite în seama rutinei, pot sfida dorințele publicului și pot deveni conservatoare. Este adevărat că impozitul pe venit le împiedică și pe ele să acumuleze capital suplimentar. Dar, pentru ele contează mai mult faptul că îl împiedică pe redutabilul nou-venit să acumuleze capital suplimentar. Ele sunt, practic, privilegiate de sistemul de impozitare. În acest sens, impozitarea progresivă împiedică progresul economic și provoacă rigiditate. În vreme ce, în condițiile capitalismului neobstrucționat, proprietatea asupra capitalului este o creanță, care-l silește pe proprietar să-i servească pe consumatori, metodele contemporane de impozitare o transformă într-un privilegiu.
Intervenționiștii se plâng de rigidizarea și de birocratizarea marilor întreprinderi de afaceri – și de faptul că pentru noii veniți competenți nu mai este posibil să devină o amenințare pentru interesele împământenite, ale vechilor familii bogate. Dar, în măsura în care aceste plângeri sunt justificate, ele se referă exclusiv la rezultate ale propriilor lor politici.
Forța motrice a economiei de piață sunt profiturile. Cu cât acestea sunt mai mari, cu atât nevoile consumatorilor sunt mai adecvat satisfăcute, doarece profiturile nu pot fi realizate decât prin îndepărtarea discrepanțelor dintre cererile consumatorilor și starea prealabilă a activităților productive. Profiturile cele mai ridicate le realizează aceia care servesc publicul în modul cel mai adecvat cu putință. Combătând profiturile, guvernele sabotează deliberat funcționarea economiei de piață.
Impozitarea confiscatoare și asumarea de riscuri
O eroare larg răspândită consideră profiturile antreprenoriale o recompensă pentru asumarea de riscuri. Ea privește antreprenorul ca pe un jucător de jocuri de noroc, care investește la o loterie, după ce și-a cântărit șansele favorabile de a realiza un câștig, în raport cu cele defavorabile, de a-și pierde miza. Această opinie se manifestă în modul cel mai clar cu putință în descrierea tranzacțiilor de la bursa de schimb ca un fel de jocuri de noroc. Din perspectiva acestei răspândite fabule, răul provocat de impozitarea confiscatoare este că perturbă raportul dintre șansele de câștig și cele de pierdere la loterie. Premiile se reduc, în vreme ce șansele de pierdere rămân neschimbate. Astfel, capitaliștii și antreprenorii sunt descurajați de la a se mai lansa în activități riscante.
Fiecare cuvânt din acest raționament este fals. Proprietarul de capital nu alege între investiții mai riscante, mai puțin riscante și investiții sigure. El este silit, de însuși procesul pieței, să-și investească în așa fel fondurile încât să satisfacă cele mai intense nevoi ale consumatorilor, în modul cel mai adecvat cu putință. Dacă metodele de impozitare la care recurge guvernul determină un consum de capital, sau reduc acumularea de capital suplimentar, atunci capitalul necesar pentru [p.810] întrebuințările marginale va lipsi – și creșterea investițiilor, care s-ar fi manifestat în absența acestor impozite, este împiedicată. Dorințele consumatorilor nu vor fi satisfăcute decât într-o măsură mai redusă. Dar acest rezultat nu este provocat de ezitarea capitaliștilor de a-și asuma riscuri; el este determinat de scăderea ofertei de capital.
Nu există nimic de felul unei investiții sigure. Dacă într-adevăr capitaliștii s-ar comporta așa cum pretinde fabula riscurilor – și s-ar orienta după ceea ce consideră a fi cea mai sigură investiție – acest comportament ar face ca acea linie de investiții să devină nesigură, astfel încât și-ar pierde cu siguranță imputul. Pentru capitalist nu există nici un mijloc de evitare a legilor pieței, care fac să fie imperativ ca investitorul să asculte de dorințele consumatorului și să producă tot ce se poate produce cu oferta existentă de capital, date fiind cunoștințele tehnologice disponibile și evaluările existente ale consumatorilor. Un capitalist nu alege niciodată acea investiție care, conform înțelegerii sale a viitorului, prezintă cel mai redus pericol de pierdere a inputului. El alege acea investiție în care anticipează că va realiza cel mai mare profit posibil.
Capitaliștii care sunt conștienți de propria lor incapacitate de a aprecia ei înșiși corect tendința pieței nu investesc în factori de producție, ci își împrumută fondurile către proprietarii unui astfel de capital pentru investiții directe. În felul acesta, ei intră într-un fel de parteneriat cu cei pe a căror capacitate superioară de estimare anticipativă a condițiilor pieței se bizuie. Există uzanța de a numi capitalul investitorilor direcți capital de risc. După cum am văzut, pe de altă parte, succesul sau eșecul investițiilor în acțiuni, obligațiuni, titluri de creanță, ipoteci și alte credite preferențiale, depind și ele, în ultimă înstanță, de aceiași factori care determină succesul sau eșecul investitorilor direcți de capital.[3] Nu există nimic de felul vreunei independențe de vicisitudinile pieței.
Dacă impozitarea ar consolida oferta capitalului de credit, pe seama celei de capital pentru investiții directe, ea ar determina scăderea ratei brute de piață a dobânzii și, în același timp, prin augmentarea volumului de capital împrumutat în raport cu cel investit în factori de producție, în cadrul structurii de capital a firmelor și a corporațiilor, ar face ca investițiile în credite să devină mai puțin sigure. Prin urmare, procesul ar avea un caracter auto-lichidator.
Faptul că, de regulă, un capitalist nu-și concentrează investițiile, atât pe cele în acțiuni comune cât și pe cele canalizate spre acordarea de credite, într-o singură întreprindere sau într-o singură ramură economică, ci preferă să-și răspândească fondurile în mai multe clase de investiții, nu sugerează că el ar urmări să reducă “riscul jocului”. El urmărește să-și augmenteze șansa de a reliza profituri.
Nimeni nu se lansează într-o investiție, dacă nu anticipează că va fi o investiție bună. Nimeni nu alege deliberat malinvestițiile. Numai apariția unor condiții necorespunzător anticipate de către investitor este cea care transformă o investiție într-o malinvestiție. [p.810]
După cum am arătat, nu poate exista nimic de felul unui capital neinvestit.[4] Capitalistul nu are libertatea de a alege între a investi și a nu investi. De asemenea, el nu are nici libertatea de a devia, în alegerea investițiilor sale în bunuri de capital, de la liniile determinate de cele mai intense dintre dorințele încă nesatisfăcute ale consumatorilor. El trebuie să încerce să anticipeze corect aceste dorințe viitoare. Impozitele pot reduce volumul disponibil al bunurilor de capital, provocând consumul capitalului. Dar ele nu împiedică utilizarea tuturor bunurilor de capital disponibile.[5]
În condițiile unui nivel excesiv al ratelor de impozitare pe venit și pe proprietate, care-i afectează pe cei foarte bogați, capitalistul poate considera că cel mai convenabil este să-și păstreze toate fondurile în bani gheață, sau în depozite bancare nepurtătoare de dobândă. El își consumă o parte din capital, nu are de achitat nici un impozit pe venit și reduce impozitul pe moștenire pe care vor trebui să-l suporte urmașii săi. Însă chiar și dacă oamenii se comportă efectiv astfel, aceasta nu afectează utilizarea capitalului disponibil. Sunt afectate prețurile, dar nici un bun de capital nu va rămâne neinvestit din acest motiv. Iar procesul pieței călăuzește investițiile către acele linii în care se anticipează că ele vor satisface cele mai intense cereri încă nesatisfăcute ale publicului cumpărător.
[1] Este inutil să mai subliniem din nou faptul că întrebuințarea terminologiei cârmuirii politice este total inadecvată analizei problemelor economice. A se vedea mai sus, pp. 272-273.
[2] Cf. A. B. Lerner, The Economics of Control, Principles of Welfare Economics, New York, 1944, pp. 307-308.
[3] Cf. mai sus, pp. 539-540.
[4] Cf. mai sus, pp. 521-523.
[5] Când întrebuințăm expresia “bunurile de capital disponibile”, trebuie să acordăm atenția cuvenită problemei convertibilității.
