Directorul vrea să construiască o casă. Desigur, există multe metode la care se poate recurge. Fiecare din ele oferă, din punctul lui de vedere, anumite avantaje și dezavantaje cu privire la utilizarea viitoarei clădiri și implică diferite durate de folosință a clădirii; fiecare din ele presupune alte cheltuieli de materiale de construcții și de mână de lucru și alte perioade de producție. Ce metodă trebuie să aleagă directorul? El nu poate reduce la un numitor comun elementele ce urmează a fi cheltuite din diferite materiale și diferite tipuri de muncă. De aceea el nu le poate compara. El nu poate atribui o anumită expresie numerică timpului de așteptare (perioadei de producție) sau duratei de folosință. Pe scurt, el nu poate recurge la nici un fel de operații aritmetice, pentru a compara costurile ce urmează a fi suportate și câștigurile ce urmează a fi realizate. Planurile arhitecților săi enumeră o imensă multiplicitate de elemente diferite în natură; ele se referă la calitățile fizice și chimice ale diferitelor materiale și la productivitatea fizică a diferitelor mașini, unelte și proceduri. Dar toate specificările lor rămân nerelaționate unele cu altele. Nu există nici un mijloc de a stabili vreo legătură între ele.
Imaginați-vă situația directorului când se confruntă cu un proiect. Ceea ce are el nevoie să știe este dacă executarea proiectului îi va spori sau nu bunăstarea, adică, dacă va adăuga ceva la avuția disponibilă, fără a împiedica satisfacerea vreunor dorințe pe care el le consideră mai importante. Dar nici unul dintre rapoartele pe care le primește nu îi furnizează vreun indiciu cu privire la soluția acestei probleme.
De dragul argumentației putem lăsa deoparte, pentru început, dilemele legate de alegerea bunurilor de consum ce urmează a fi produse. Putem presupune că această problemă a fost rezolvată. Dar există jenanta multitudine de factori de producție și infinita varietate a procedurilor la care se poate recurge pentru fabricarea diferitelor bunuri de consum. Trebuie stabilite cea mai avantajoasă locație a fiecărei industrii și dimensiunea optimă a fiecărei unități productive și a fiecărei unități de echipament. [p. 699] Trebuie să se determine ce tip de energie mecanică urmează a fi întrebuințată în cadrul fiecăreia dintre acestea și care dintre diversele formule de producere a acestei energii trebuie aplicată. Toate aceste probleme se ivesc zilnic, în mii și mii de situații. Fiecare caz în parte se caracterizează prin condiții specifice și necesită o soluție particulară, adecvată acestor date speciale. Numărul de elemente de care trebuie să țină seama decizia directorului este mult mai mare decât ce ar putea să specifice o simplă descriere tehnologică a factorilor de producție disponibili, în termeni fizici și chimici. Trebuie luate în considerație atât locația fiecăruia dintre ele, cât și capacitatea de a furniza servicii a investițiilor de capital făcute în trecut în vederea utilizării lor. Directorul nu are de-a face doar cu cărbune ca atare, ci cu mii și mii de puțuri deja aflate în funcțiune în diverse locuri, și cu posibilitățile de escavare de puțuri noi, cu diversele metode de minerit în fiecare din acestea, cu diversele calități de cărbune din diverse depozite, cu diversele metode de utilizare a cărbunelui pentru producerea de căldură, de energie și a unui mare număr de produse derivate. Se poate spune că actuala stare a cunoașterii tehnologice face cu putință să se producă aproape orice din aproape orice. Strămoșii noștri, de pildă, nu cunoșteau decât un număr limitat de întrebuințări ale lemnului. Tehnologia modernă a adăugat o mulțime de întrebuințări noi. Lemnul se poate utiliza pentru a produce hârtie, diverse fibre textile, produse alimentare, medicamente și numeroase alte produse sintetice.
Astăzi se întrebuințează două metode pentru a alimenta un oraș cu apă curată. Fie se aduce apa de la mari distanțe prin apeducte, o metodă străveche practicată din antichitate, fie se purifică apa disponibilă în vecinătatea orșului, prin metode chimice. De ce să nu producem apă în fabrici, prin metode sintetice? Tehnologia contemporană ar putea soluționa cu ușurință problemele implicate. Omul de rând, datorită inerției sale mentale, este înclinat să ridiculizeze asemenea proiecte, socotindu-le curată nebunie. Cu toate acestea, singurul motiv pentru care astăzi – dar poate nu și mâine – nu se pune problema producerii apei de băut pe cale sintetică este că efectuarea calculului economic în termeni monetari arată că acest procedeu este mai costisitor decât altele. Dacă eliminăm calculul economic nu mai avem nici un mijloc de a face o alegere rațională între diversele alternative.
Socialiștii, este adevărat, obiectează că nici calculul economic nu este infailibil. Capitaliștii, spun ei, fac uneori greșeli în calculele lor. Lucrul acesta se întâmplă și se va întâmpla, desigur, totdeauna. Într-adevăr, orice acțiune umană este îndreptată spre viitor, iar viitorul este întotdeauna incert. Chiar și cele mai atent elaborate planuri eșuează, dacă [p. 700] anticipările privind viitorul se prăbușesc la pământ. Dar aceasta este o altă problemă. Astăzi noi calculăm din punctul de vedere al cunoașterii noastre actuale și al anticipărilor noastre actuale, privitoare la condițiile din viitor. Problema care ne preocupă nu este dacă directorul va fi sau nu în măsură să anticipeze condițiile viitoare. Ceea ce afirmăm este că directorul nu poate calcula din punctul de vedere al propriilor sale judecăți actuale de valoare și al propriilor sale anticipări actuale ale condițiilor viitoare, indiferent care ar fi acestea. Dacă el investește astăzi în industria de conserve, este posibil ca o schimbare a gusturilor consumatorilor sau a opiniilor igienice privitoare la recomandabilitatea hranei conservate să determine, într-o zi, transformarea investiției sale într-o malinvestiție. Dar cum poate el afla astăzi cum să construiască și să echipeze, în modul cel mai economic, o fabrică de conserve?
Anumite linii feroviare construite la începutul secolului nu ar fi fost construite dacă oamenii ar fi anticipat de atunci avansurile rapide ale deplasării motorizate și ale aviației. Dar cei ce au construit căile ferate, la vremea respectivă, au știut pe care dintre diversele alternative posibile în vederea realizării planurilor lor trebuia să o aleagă, din punctul de vedere al evaluărilor și anticipărilor lor și al prețurilor de piață din vremea lor, în care se reflectau evaluările consumatorilor. Exact acesta este elementul care îi va lipsi directorului. El va fi ca un marinar ajuns în largul mării nefamiliarizat cu metodele navigației, sau ca un învățat medieval căruia i s-ar încredința manevrarea tehnică a unei locomotive de cale ferată.
Am presupus că directorul este deja hotărât pentru construcția unei anumite fabrici sau a unei anumite clădiri. Dar pentru a lua o asemenea hotărâre, el are deja nevoie de calculul economic. Dacă se pune problema construirii unei stații de energie hidroelectrică, trebuie să știm dacă acesta este sau nu modul cel mai economic de a produce energia necesară. Cum poate directorul ști aceasta, dacă el nu poate calcula costurile și valoarea monetară a produsului?
Putem face presupunerea că, în perioada inițială, un regim socialist s-ar putea, în oarecare măsură, bizui pe experiența perioadei precedente, capitaliste. Dar ce este de făcut mai târziu, când condițiile se schimbă din ce în ce mai mult? Ce folos ar mai putea aduce prețurile din 1900 directorului din 1949? Și ce folos ar putea avea directorul din 1980, din cunoașterea prețurilor din 1949?
Paradoxul „planificării” este că nu poate planifica, datorită absenței calculului economic. Ceea ce se numește economie planificată nu este nici un fel de economie. Este doar un sistem de bâjbâire prin întuneric. Nu se pune problema unei alegeri raționale a mijloacelor, în vederea celei mai adecvate cu putință [p. 701] atingeri a obiectivelor ultime urmărite. Ceea ce se numește planificare conștientă este tocmai eliminarea acțiunii conștiente, îndreptate spre un scop.
2. Erori din trecut de concepere a problemei
Vreme de mai bine de o sută de ani, înlocuirea întreprinderii private cu planificarea socialistă a reprezentat cea mai importantă problemă politică. S-au publicat mii și mii de cărți, pentru și împotriva planurilor comuniste. Nici un alt subiect nu s-a discutat mai aprins în cercurile private, în presă, în adunările publice, cu prilejul întâlnirilor societăților academice, în campaniile electorale și în parlamente. Pentru cauza socialismului s-au purtat războaie și s-au vărsat râuri de sânge. Dar în toți acești ani întrebarea esențială nu a fost formulată.
Este adevărat că o serie de economiști eminenți – Hermann Heinrich Gossen, Albert Schäffle, Vilfredo Pareto, Nikolaas G. Pierson, Enrico Barone – au atins tangențial problema. Însă, cu excepția lui Pierson, ei nu au ajuns la miezul problemei și nici unul nu a sesizat importanța ei primordială. De asemenea, ei nu au făcut demersul de a o încadra într-un sistem al teoriei acțiunii umane. Datorită acestor neajunsuri, lumea nu a putut acorda atenția cuvenită observațiilor lor. Ele au fost trecute cu vederea și au căzut, curând, în uitare.
Ar fi o mare eroare să învinuim Școala Istorică și Instituționalismul pentru această neglijare a problemei celei mai vitale a omenirii. Aceste două curente de gândire defaimă în mod fanatic teoria economică, „știința deprimantă”, în interesul propagandei lor intervenționiste și socialiste. Cu toate acestea, ele nu au reușit să suprime în întregime studiul teoriei economice. Întrebarea tulburătoare nu este de ce n-au reușit detractorii științei economice să sesizeze problema, ci de ce s-au făcut vinovați și economiștii de aceeași eroare.
Responsabilitatea trebuie atribuită celor două erori fundamentale făcute de economiștii matematicieni.
Economiștii matematicieni se interesează, aproape exclusiv, de studiul a ceea ce numesc ei echilibru economic, sau starea statică. După cum am arătat[1], recursul la construcția imaginară a unei economii uniform repetitive reprezintă un instrument mental indispensabil pentru gândirea economică. Dar este o mare eroare să considerăm acest instrument auxiliar ca fiind mai mult decât o simplă construcție imaginară – și să trecem cu vederea faptul că ea nu are nici un corespondent în realitate, ci [p. 702] nu poate fi nici măcar gândită necontradictoriu până la capăt, până la consecințele ei logice ultime. Adeptul economiei matematice, orbit de ideea preconcepută că teoria economică trebuie construită după modelul mecanicii newtoniene și se pretează la o abordare prin metode matematice, deformează în întregime obiectul de studiu al investigațiilor sale. El nu se mai ocupă de acțiunea umană, ci de un mecanism neînsuflețit, mișcat în mod misterios de forțe ce nu pot fi analizate mai departe. În construcția imaginară a economiei în regim de rotație uniformă nu există, bineînțeles, loc pentru funcția antreprenorială. Prin urmare, adeptul economiei matematice îl elimină pe antreprenor din câmpul gândirii sale. El nu are trebuință de acest mișcător și perturbator, ale cărui intervenții necontenite împiedică sistemul imaginar să atingă starea de echilibru perfect și condițiile statice. El îl urăște pe antreprenor, socotindu-l un element disturbator. În concepția adeptului economiei matematice, prețurile factorilor de producție sunt determinate de intersecția a două curbe, nu de acțiunea umană.
Mai mult, atunci când desenează mult iubitele sale curbe, a costului și a prețului, adeptului economiei matematice îi scapă faptul că reducerea costurilor și a prețurilor la mărimi omogene implică utilizarea unui mijloc comun de efectuare a schimburilor. El creează în felul acesta iluzia că s-ar putea recurge la calculul costurilor și al prețurilor, chiar și în absența unui numitor comun al raporturilor de schimb dintre factorii de producție.
Consecința este că, din scrierile adepților economiei matematice, construcția imaginară a unei societăți socialiste reiese a fi un sistem realizabil de cooperare în cadrul diviziunii muncii, o alternativă pe deplin viabilă la sistemul economic bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Directorul societățiii socialiste va fi în măsură să aloce diverșii factori de producție în mod rațional, adică pe baza calculului. Oamenii se pot bucura deopotrivă de cooperarea socialistă în cadrul diviziunii muncii și de întrebuințarea rațională a factorilor de producție. Ei au libertatea de a adopta socialismul, fără a abandona economisirea în alegerea mijloacelor. Socialismul nu atrage după sine abandonul raționalității în sfera întrebuințării factorilor de producție. El ar fi o specie de acțiune socială rațională.
O aparentă verificare a erorilor acestea a fost văzută în experiența guvernelor socialiste al Rusiei sovietice și al Germaniei naziste. Lumea nu observă că acestea n-au fost sisteme socialiste izolate. Ele își desfășurau activitatea într-un mediu în care sistemul prețurilor încă funcționa. Ele puteau apela la calcul economic pe baza prețurilor stabilite în străinătate. Fără ajutorul acestor prețuri acțiunile lor ar fi fost lipsite de orice scop și de orice plan. Ele au putut calcula, menține o contabilitate și întocmi mult lăudatele lor planuri numai pentru că s-au putut [p. 703] raporta la aceste prețuri din străinătate.
3. Sugestii recente în vederea calculului economic socialist
Manifestele socialiste se ocupă de orice în afară de problema esențială și unică a socialismului, în speță de problema calculului economic. Abia în ultimii ani scriitorii socialiști au fost nevoiți să acorde atenție acestui aspect primordial. Ei au început să întrevadă faptul că tehnica marxistă, de denigrare a științei economice „burgheze” este o metodă insuficientă pentru realizarea utopiei socialiste. Au încercat să pună o teorie a socialismului în locul grosolanei metafizici hegeliene a doctrinei marxiste. S-au apucat să proiecteze scheme de calcul economic socialist. Bineînțeles că au eșuat lamentabil în această privință. Nici n-ar mai fi necesar să ne ocupăm de sugestiile lor ridicole, dacă examinarea lor nu ne-ar oferi un bun prilej de a scoate în relief trăsături fundamentale, atât ale societății de piață, cât și ale construcției imaginare a unei societăți lipsite de piață.
Diversele scheme propuse pot fi clasificate după cum urmează:
1. Calculul în natură urmează a înlocui calculul în termeni monetari. Această metodă este lipsită de orice valoare. Nu putem aduna sau scădea numere de tipuri diferite (cantități eterogene)[2].
2. Pornind de la ideile teoriei valorii-muncă, a fost recomandată ca unitate de calcul ora-muncă. Această sugestie nu ține seama de factorii materiali originari de producție și ignoră diferitele calități de muncă depusă în diversele ore-muncă, prestate de aceiași oameni sau de oameni diferiți.
3. Unitatea va consta din „cantitatea” de utilitate. Însă omul care acționează nu măsoară utilitatea. El o situează pe scări gradate [de valoare]. Prețurile de piață nu exprimă o echivalență, ci o divergență în evaluările părților care fac schimbul. Este inadmisibil să nesocotim teorema fundamentală a teoriei economice moderne, conform căreia valoarea atribuită unei unități dintr-un stoc de n-1 unități este mai mare decât cea atribuită unei unități dintr-un stoc de n unități.
4. Calculul va fi făcut cu putință prin instituirea unei cvasi-piețe artificiale. De această schemă ne vom ocupa în secțiunea a cincea a acestui capitol.
5. Calculul va fi efectuat cu ajutorul ecuațiilor diferențiale ale catalacticii matematice. De această schemă ne vom ocupa în secțiunea a șasea a acestui capitol.
6. Calculul va deveni inutil, în urma recurgerii la metoda încercărilor succesive. De această idee ne vom ocupa în secțiunea a patra a acestui capitol.
Antreprenorii și capitaliștii nu dispun de asigurări în avans în legătură cu faptul că planurile lor reprezintă sau nu soluția cea mai adecvată de alocare a factorilor de producție către diferitele ramuri industriale. Doar experiența ulterioară le arată, după eveniment, dacă au avut sau nu dreptate făcând întreprinderile și investițiile lor. Metoda aplicată de ei este aceea a încercărilor succesive. De ce, se întreabă unii socialiști, n-ar recurge și directorul socialist la aceeași metodă?
Metoda încercărilor succesive este aplicabilă în toate cazurile în care soluția corectă este identificabilă ca atare pe baza unor criterii obiective, independente de metoda încercărilor succesive însăși. Dacă un om își rătăcește portofelul, el îl poate căuta în diverse locuri. Dacă îl găsește, îl recunoaște ca fiind proprietatea sa; nu există nici un dubiu asupra succesului metodei încercărilor succesive pe care a aplicat-o; el și-a rezolvat problema. Când Ehrlich căuta un remediu pentru sifilis, el a încercat sute de medicamente, până când a găsit ceea ce căuta: un medicament care omora spirocheții fără să dăuneze corpului uman. Caracteristica soluției corecte, a medicamentului cu numărul 606, era de a combina aceste două calități, după cum s-a putut constata din experimente de laborator și din experiența clinică.
Lucrurile stau cu totul altfel dacă singura caracteristică a soluției corecte este că ea a fost obținută prin aplicarea metodei considerate adecvate pentru soluționarea problemei. Rezultatul corect al unei înmulțiri a doi factori este recognoscibil numai deoarece este rezultatul unei aplicări corecte a procesului indicat de aritmetică. Putem încerca să ghicim rezultatul corect prin încercări succesive. Dar aici metoda încercărilor succesive nu este un substitut al procesului aritmetic. Ea ar fi complet inutilă, dacă procesul aritmetic nu ne-ar furniza un criteriu, pentru a deosebi ceea ce este greșit de ceea ce este corect.
Dacă dorim să numim activitatea antreprenorială o aplicație a metodei încercărilor succesive, nu trebuie să uităm că soluția corectă este ușor recognoscibilă ca atare; criteriul este apariția unui surplus de venituri [p. 705] față de costuri. Profitul îi spune antreprenorului că activitățile sale au aprobarea consumatorilor; pierderea îi spune că ele sunt dezaprobate.
Tocmai aceasta este problema calculului economic socialist: că, în absența prețurilor de piață pentru factorii de producție, nu este posibil un calcul al profiturilor sau al pierderilor.
Putem presupune că în societatea socialistă există o piață a bunurilor de consum și că pe această piață se determină prețuri monetare pentru bunurile de consum. Putem presupune că directorul îi asignează periodic fiecărui membru o cantitate de bani și vinde bunurile de consum celor care oferă cele mai mari prețuri, sau putem presupune la fel de bine că o anumită parte din diversele bunuri de consum este alocată în natură fiecărui membru și că membrii au libertatea de a schimba aceste bunuri între ei, pe o piață în cadrul căreia tranzacțiile se efectuează printr-un mijloc comun de efectuare a schimburilor, un fel de bani. Dar caracteristica distinctivă a sistemului socialist este că factorii de producție sunt controlați de o agenție unică, în numele căreia acționează directorul, că ei nu sunt nici cumpărați, nici vânduți și că pentru ei nu există prețuri. Prin urmare, nu se poate pune problema de a compara intrările cu ieșirile, prin metode aritmetice.
Nu afirmăm că modul capitalist de efectuare a calculului economic garantează absolut cea mai bună soluție a problemei alocării factorilor de producție. Asemenea soluții absolut perfecte nu sunt la îndemâna muritorilor, indiferent de problemă. Ceea ce poate furniza funcționarea unei piețe nesabotate de amestecul constrângerii și al coerciției nu este decât cea mai adecvată soluție accesibilă minții umane, date fiind nivelul cunoașterii tehnologice și capacitățile intelectuale ale celor mai înzestrați oameni ai vremii. Îndată ce vreun om descoperă vreo discrepanță între starea efectivă a producției și o stare mai bună[3] realizabilă, motivația profitului îl împinge să depună cele mai semnificative eforturi pentru realizarea planurilor sale. Vânzarea produselor pe care le obține va arăta dacă anticipările lui au fost corecte sau nu. Piața îi triază în fiecare zi din nou pe antreprenori, eliminându-i pe cei care nu fac față testului. Ea tinde să încredințeze gestionarea afacerilor productive acelor oameni care au reușit în activitatea de satisfacere a celor mai intense dorințe ale consumatorilor. Aceasta este singura accepțiune importantă în care putem numi economia de piață un sistem de încercări succesive.
Caracteristica distinctivă a socialismului este unicitatea și indivizibilitatea voinței care dirijează toate activitățile productive, în cadrul întregului sistem social. [p. 706] Când socialiștii declară că „ordinea” și „organizarea” vor înlocui „anarhia” producției, că acțiunea conștientă va înlocui așa-zisa lipsă de plan capitalistă, că adevărata cooperare va înlocui competiția și că producția pentru folosință o va înlocui pe cea pentru profit, ceea ce au ei în minte este întotdeauna înlocuirea infinitei multitudini de planuri ale consumatorilor individuali și ale celor care ies în întâmpinarea dorințelor lor, adică ale antreprenorilor și ale capitaliștilor, cu puterea monopolistă exclusivă a unei singure agenții. Esența socialismului constă în eliminarea completă a pieței și a competiției catalactice. Sistemul socialist este un sistem fără piață, fără prețuri de piață pentru factorii de producție și fără competiție; el înseamnă centralizarea și unificarea completă, în mâinile unei singure autorități, a gestiunii tuturor activităților. La activitatea de elaborare a planului unic, care dirijează toate activitățile economice, cetățenii nu cooperează decât, cel mult, prin alegerea directorului sau a comitetului de directori. În rest, ei nu sunt decât subordonați, ținuți să asculte necondiționat ordinele promulgate de către director și slujitori ai celor de a căror bunăstare se îngrijește directorul. Toate superlativele pe care socialiștii le atribuie socialismului și toate binecuvântările pe care le anticipează de pe urma implementării lui sunt prezentate ca rezultatele necesare ale acestei unificări și centralizări absolute.
Prin urmare, faptul că liderii intelectuali ai socialismului sunt acum preocupați cu proiectarea de scheme ale unui sistem socialist în care piața, prețurile de piață ale factorilor de producție și competiția catalactică să continue să existe, nu este nimic altceva decât o recunoaștere deplină a corectitudinii analizei economiștilor și a imposibilității de a respinge critica devastatoare a planurilor socialiste, făcută de aceștia. Triumful complet și rapid al demonstrației faptului că în sistem socialist nu este posibil nici un fel de calcul economic este, într-adevăr, fără precedent în istoria gândirii umane. Socialiștii nu pot decât să-și recunoască înfrângerea finală zdrobitoare. Ei nu mai susțin că socialismul este incomparabil superior capitalismului deoarece mătură cu totul piețele, prețurile de piață și competiția. Dimpotrivă. Ei se străduiesc acum să justifice socialismul căutând să arate că menținerea acestor instituții este posibilă chiar și în regim socialist. Ei elaborează schițe pentru un socialism în care să existe prețuri și competiție[4].
Sugestia acestor neosocialiști este cu adevărat paradoxală. Ei vor să abolească controlul privat asupra mijloacelor de producție, schimburile de piață, prețurile de piață și competiția. Dar, în același timp, ei vor să organizeze utopia socialistă în așa fel încât oamenii [p. 707] să poată acționa ca și cum toate aceste lucruri ar continua să existe. Ei vor ca oamenii să se joace de-a piața, așa cum se joacă copiii de-a războiul, de-a trenul sau de-a școala. Ei nu înțeleg de ce asemenea jocuri de copii diferă de lucrurile reale pe care încearcă să le imite.
Acești neosocialiști afirmă că socialiștii mai vechi (adică cei dinainte de 1920) au comis o serioasă eroare, crezând că socialismul implică în mod necesar abolirea pieței și a schimburilor de piață, ba chiar că aspectul acesta reprezintă elementul esențial și cel mai caracteristic al unei economii socialiste. O asemenea idee este, după cum recunosc ei, în fine, absurdă, și implementarea ei ar da naștere la o mizerie haotică. Din fericire însă, spun ei, există un model socialist mai viabil de care dispunem. Este posibil să-i instruim pe managerii diverselor unități productive să-și desfășoare activitățile, în unitățile lor, în același fel în care o făceau în regim capitalist. Managerul unei corporații din societatea de piață nu lucrează pe cont propriu și pe propria-i responsabilitate, ci în beneficiul corporaței, adică al deținătorilor de acțiuni. El va continua să facă același lucru în regim socialist, în același fel și cu aceeași grijă și aceeași atenție. Singura diferență va consta în faptul că fructele eforturilor sale vor îmbogăți întreaga societate, nu pe acționari. În rest, el va cumpăra și va vinde, va recruta și va plăti lucrători și va încerca să realizeze profituri, la fel ca mai înainte. Tranziția de la sistemul managerial al capitalismului matur la sistemul managerial al comunității socialiste planificate se va efectua lin, fără discontinuități. Nu se va schimba nimic,cu excepția proprietății asupra capitalului investit. Societatea îi va înlocui pe acționari, astfel încât poporul va încasa dividendele. Asta e totul.
Eroarea de căpătâi implicată în această propunere și în toate cele asemănătoare ei este că problema economică este privită din perspectiva funcționarului subaltern, al cărui orizont intelectual nu trece de sarcinile unui subordonat. Ele privesc structura producției industriale și alocarea capitalului către diversele ramuri și agregate productive ca fiind rigidă – și nu iau în calcul necesitatea de a modifica această structură, pentru a o adapta la schimbările condițiilor. Ceea ce au autorii lor în minte este o lume în care nu mai intervin modificări și în care istoria economică și-a atins stadiul final. Ei nu realizează că activitățile managerilor corporațiilor constau doar în executarea cu loialitate a sarcinilor ce le sunt încredințate de către patronii lor, acționarii – și că în executarea ordinelor primite ei sunt siliți să se adapteze la structura prețurilor de piață, care sunt determinate, în ultimă instanță, de alți factori decât diferitele operațiuni manageriale. Activitățile managerilor, vânzările și cumpărările lor, reprezintă doar un mic segment din totalitatea operațiunilor de pe piață. Piața unei societăți capitaliste desfășoară, de asemenea, toate acele operațiuni [p. 708] prin care bunurile de capital sunt alocate diferitelor ramuri industriale. Antreprenorii și capitaliștii înființează corporații și alte firme, le dezvoltă sau le reduc dimensiunile, le dizolvă sau le fuzionează cu alte întreprinderi; ei cumpără și vând acțiuni și obligațiuni ale corporațiilor noi sau deja existente, ei acordă, retrag și recuperează credite; pe scurt, ei desfășoară toate acele activități a căror totalitate se numește piață de capital și financiară. Tranzacțiile acestea financiare ale promotorilor și speculatorilor sunt cele ce direcționează producția spre canalele în care ea satisface, în modul cel mai adecvat, cele mai intense dorințe ale consumatorilor. Piața ca atare este constituită din aceste tranzacții. Dacă le eliminăm pe acestea, nu mai rămânem cu nimic din piață. Ceea ce ne rămâne este un fragment care nu poate exista separat și care nu poate funcționa ca piață.
Rolul managerului loial de corporație în conducerea afacerilor este mult mai modest decât își imaginează autorii acestor planuri. El nu deține decât o funcție managerială oferindu-le antreprenorilor și capitaliștilor o asistență subsidiară, care se referă numai la sarcini subordonate. Funcția lui nu poate niciodată deveni un înlocuitor al funcției antreprenoriale[5]. Speculatorii, promotorii, investitorii și creditorii, determinând structura schimburilor de acțiuni și de bunuri și pe cea a pieței financiare, circumscriu orbita în cadrul căreia anumite sarcini minore pot fi încredințate deciziei managerilor. În îndeplinirea sarcinilor acestea, managerul trebuie să își adapteze acțiunile la structura pieței, determinată de factori care trec cu mult dincolo de funcțiile manageriale.
Problema de care ne ocupăm nu ține de activitățile manageriale; ea ține de alocarea capitalului către diferitele ramuri industriale. Întrebarea este: în ce ramuri trebuie extinsă sau redusă producția, în ce ramuri trebuie modificat obiectivul producției, ce ramuri noi trebuie să fie inaugurate? Pentru a răspunde la toate acestea nu folosește la nimic să invocăm onorabilul manager de corporație și binecunoscuta sa eficiență. Cei ce confundă activitatea antreprenorială cu managementul își închid ochii la problema economică. În cazul conflictelor de muncă, părțile implicate nu sunt manageriatul și forța de muncă, ci antreprenorii (sau capitaliștii) și angajații salariați, care primesc o remunerație. Sistemul capitalist nu este un sistem managerial; el este un sistem antreprenorial. Meritele managerilor de corporație nu sunt micșorate prin stabilirea faptului că nu activitatea lor este cea care determină alocarea factorilor de producție către diferitele linii industriale.
Nimeni nu a sugerat vreodată că societatea socialistă i-ar putea [p. 709] invita pe promotori și pe speculatori să-și continue speculațiile și apoi să-și doneze profiturile la cutia comună. Cei ce propun o cvasi-piață pentru sistemul socialist n-au dorit niciodată păstrarea bursei și schimburilor de mărfuri a pieței livrărilor la termen a unor active la prețul stabilit în prezent [futures], sau a bancherilor și a creditorilor, în calitate de cvasi-instituții. Nu ne putem juca de-a speculația și investițiile. Speculatorii și investitorii își riscă propriile lor averi, propriile lor destine. Împrejurarea aceasta îi face responsabili față de consumatori, adevărații patroni ai economiei capitaliste. Dacă îi eliberăm de această responsabilitate, îi lipsim de însăși specificitatea lor. Ei încetează de a mai fi afaceriști, rămânând doar un grup de oameni cărora directorul le-a încredințat sarcina lui principală, suprema conducere a desfășurării activităților. Atunci ei – și nu directorul nominal – devin adevărații directori și trebuie să se confrunte cu aceeași problemă pe care nu o putea rezolva directorul nominal: problema calculului economic.
Recunoscând, de fapt, că o asemenea idee ar fi pur și simplu absurdă, adepții cvasi-pieței recomandă uneori, în mod vag, o altă soluție. Directorul ar urma să acționeze ca o bancă, împrumutând fondurile disponibile celui mai intens licitator. Și această idee este sortită eșecului. Toți cei ce pot licita pentru aceste fonduri sunt lipsiți, cum este de la sine înțeles într-o societate socialistă, de orice proprietate personală. Atunci când licitează, ei nu sunt constrânși de nici un fel de pericole financiare care să-i amenințe pe ei înșiși, dacă promit o rată prea ridicată a dobânzii pentru fondurile împrumutate. Ei nu preiau câtuși de puțin din povara responsabilității care-i revine directorului. Nesiguranța fondurilor care li se acordă lor cu împrumut nu este în nici un fel limitată prin garanția parțială pe care o furnizează, în capitalism, mijloacele personale ale debitorului. Toate incertitudinile acestei nesiguranțe cad numai asupra societății, care este posesoarea exclusivă a tuturor resurselor disponibile. Dacă directorul ar aloca fără ezitare fondurile acelora care licitează pentru ele cel mai intens, el nu ar face decât să ofere o primă pentru iresponsabilitate, nechibzuință și optimism nefondat. El ar abdica în favoarea celor mai lipsiți de scrupule vizionari sau ticăloși. El trebuie să își rezerve sieși decizia în legătură cu felul în care urmează a fi utilizate fondurile societății. Dar, în cazul acesta, ne întoarcem de unde am plecat: directorul, în strădania lui de a dirija activitățile productive, nu dispune de ajutorul diviziunii intelectuale a muncii, care, în capitalism, furnizează o metodă practicabilă de efectuare a calculelor economice[6].
Întrebuințarea mijloacelor de producție poate fi controlată fie de proprietari privați, fie de către aparatul social de coerciție și constrângere. În primul caz există o piață, există prețuri de piață [p. 710] pentru toți factorii de producție și calculul economic este posibil. În al doilea caz toate aceste lucruri lipsesc. Este inutil să ne amăgim cu speranța că organele economiei colective vor fi „omniprezente” și „omnisciente”[7]. În cadrul praxeologiei nu ne ocupăm de actele unei deități omniprezente și omnisciente, ci numai de acțiunile oamenilor, înzestrați doar cu o minte umană. O asemenea minte nu poate planifica fără ajutorul calculului economic.
Un sistem socialist fără piață și fără prețuri de piață este la fel de contradictoriu ca și noțiunea de pătrat triunghiular. Producția este direcționată fie de către oameni de afaceri care urmăresc realizarea de profit, fie de către deciziile unui director, căruia îi este încredințată puterea supremă și exclusivă. Sunt produse fie acele lucruri de pe urma vânzării cărora antreprenorii anticipează cele mai mari profituri, fie acele lucruri pe care vrea să le producă directorul. Întrebarea este: cine să fie stăpânul, consumatorii sau directorul? Cui trebuie să-i revină decizia ultimă când se pune întrebarea dacă un stoc concret de factori de producție trebuie întrebuințat pentru producerea bunului de consum a, sau pentru producerea bunului de consum b? La această întrebare nu se poate da un răspuns evaziv. Răspunsul trebuie să fie direct și inambiguu[8].
6. Ecuațiile diferențiale ale economiei matematice
Pentru a evalua în mod adecvat ideea că ecuațiile diferențiale ale economiei matematice ar putea fi întrebuințate în vederea calculului economic socialist, este necesar să ne amintim care este, de fapt, semnificația acestor ecuații.
Când recurgem la construcția imaginară a unei economii uniform repetitive, admitem prin ipoteză că toți factorii de producție sunt întrebuințați în așa fel, încât fiecare dintre ei să furnizeze cele mai valoroase servicii cu putință. Nici o modificare ulterioară a întrebuințării oricăruia dintre acești factori nu ar putea îmbunătăți starea de satisfacție a dorințelor, în condițiile date. Situația aceasta, în care nu se recurge la nici un fel de modificări ulterioare ale dispunerii factorilor de producție, este descrisă cu ajutorul unor sisteme de ecuații diferențiale. Dar aceste ecuații nu furnizează nici un fel de informație despre acțiunile umane prin intermediul cărora a fost atinsă această stare ipotetică de echilibru. Ele nu spun decât atât: dacă în această stare de echilibru static se întrebuințează m unități de a pentru producerea de p și n unități de a pentru producerea de q, atunci nici o modificare a întrebuințării unităților disponibile de a nu ar putea determina vreo creștere a satisfacerii dorințelor. (Chiar dacă presupunem că factorul a este perfect divizibil și avem în vedere o unitate infinitezimală de a, ar fi [p. 711] o mare eroare să afirmăm că utilitatea marginală a lui a este aceeași pentru ambele întrebuințări.)
Această stare de echilibru este o construcție pur imaginară. Într-o lume aflată în schimbare ea nu se poate niciodată realiza. Ea diferă deopotrivă de starea de astăzi și de orice altă stare realizabilă.
În cadrul economiei de piață, activitatea antreprenorială este aceea care restabilește în mod recurent rapoartele de schimb și alocarea factorilor de producție. Un om întreprinzător descoperă o discrepanță între prețurile factorilor complementari de producție și prețurile viitoare ale produselor, așa cum le anticipează el – și încearcă să se folosească de această discrepanță pentru a realiza un profit. Prețul viitor la care se gândește el nu este, desigur, ipoteticul preț de echilibru. Nici un actor nu are de-a face cu echilibrul și cu prețurile de echilibru; aceste noțiuni sunt străine de viața și acțiunea reale; ele sunt instrumente auxiliare de analiză praxeologică, în cadrul căreia nu există mijloace mentale de a concepe mișcarea neîncetată a acțiunii, altele decât acela de a o compara cu noțiunea de liniște perfectă. Pentru gândirea teoretică, fiecare schimbare reprezintă un pas înainte pe un drum care, dacă nu apar date noi, ar duce, în cele din urmă, la o stare de echilibru. Nici teoreticienii, nici capitaliștii și antreprenorii, nici consumatorii, nu sunt în măsură să-și formeze, pe temeiul familiarității lor cu datele actuale, o opinie despre nivelul unor asemenea prețuri de echilibru. Nici nu este nevoie de o asemenea opinie. Ceea ce îl împinge pe om spre modificări și inovații nu este viziunea prețurilor de echilibru, ci anticiparea nivelelor prețurilor unui număr limitat de articole, așa cum se vor înregistra acestea pe piață, la data la care plănuiește el să vândă. Ceea ce are în cap antreprenorul, atunci când se lansează într-un anumit proiect, nu sunt decât primii pași ai unei transformări care, dacă nu intervin alte schimbări ale datelor cu excepția celor induse de acest proiect, ar conduce la atingerea unei stări de echilibru[I].
Dar, pentru utilizarea ecuațiilor care descriu starea de echilibru, este necesară cunoașterea ierarhizării valorice a bunurilor de consum, corespunzătoare acestei stări. Această ierarhizare este unul dintre elementele pe care aceste ecuații îl presupun cunoscut. Însă directorul nu cunoaște decât actuala lui scară de valori, nu și evaluările sale corespunzătoare ipoteticei stări de echilibru. El consideră că, în raport cu actualele lui evaluări, alocarea factorilor de producție este nesatisfăcătoare – și dorește să o schimbe. Dar el nu știe nimic despre felul cum vor arăta propriile sale evaluări în ziua atingerii echilibrului. Aceste evaluări vor reflecta condițiile rezultate din modificările succesive ale producției, inaugurate de el însuși.
Să notăm ziua de azi cu D1 și ziua echilibrului [p. 712] cu Dn. De asemenea, notăm mărimile corespunzătoare acestor două zile astfel: scările valorice ale bunurilor de ordinul întâi cu V1 și Vn, ofertele totale[9] ale tuturor factorilor originari de producție cu O1 și On, ofertele totale ale tuturor factorilor produși de producție cu P1 și Pn, iar sumele O1 + P1 și, respectiv, On + Pn, cu M1, respectiv Mn. În fine, notăm stadiile cunoașterii tehnologice cu T1 și Tn. Pentru rezolvarea ecuațiilor este necesară cunoașterea lui Vn, On + Pn = Mn, și Tn[II]. Dar astăzi nu cunoaștem decât pe V1, O1 + P1 = M1 și T1.
Ar fi inadmisibil să postulăm că mărimile acestea sunt, pentru D1, egale cu cele pentru Dn, deoarece starea de echilibru nu poate fi atinsă dacă survin noi modificări ale datelor. Absența unor noi modificări ale datelor, care este condiția necesară pentru atingerea echilibrului, se referă doar la modificări de natură să deranjeze ajustarea la condițiile de operare ale acelor elemente ce se manifestă deja în prezent. Sistemul nu poate atinge starea de echilibru dacă mișcările care tind spre stabilirea acestei stări sunt tulburate de către noi elemente, venite din exterior[10]. Dar, câtă vreme echilibrul nu este încă atins, sistemul se află în continuă mișcare, ceea ce determină modificarea datelor. Tendința către realizarea echilibrului, neîntreruptă de apariția nici unei schimbări a datelor venită din afară, reprezintă în sine o succesiune de modificări a acestor date.
P1 reprezintă un ansamblu de mărimi care nu corespund evaluărilor de astăzi. Ele sunt rezultatul acțiunilor ce au fost călăuzite de evaluări din trecut și care s-au raportat la situații ale cunoștințelor tehnologice și la informații despre resursele disponibile de factori primari de producție diferite de cele din prezent. Unul din motivele pentru care sistemul nu este în echilibru este tocmai că P1 nu corespunde condițiilor din prezent. Există unități productive, unelte și stocuri de diverși alți factori de producție, care nu ar exista în echilibru, precum și alte unități productive, unelte și stocuri, care ar trebui produse pentru a atinge echilibrul. Echilibrul va fi atins doar atunci când aceste părți perturbatoare din P1, în măsura în care mai sunt utilizabile, se vor fi uzat complet și vor fi fost înlocuite prin elemente ce corespund situației celorlalte date sincrone cu ele, anume V, O și T. Ceea ce trebuie să știe omul care acționează nu este configurația stării de echilibru. El are nevoie de informație cu privire la [p. 713] cea mai adecvată metodă de transformare, în pași succesivi, a lui P1 în Pn. În această privință ecuațiile sunt inutile.
Nu putem rezolva aceste probleme eliminându-l pe P și reținându-l numai pe O. Este adevărat că modul de utilizare al factorilor originari de producție determină, în mod unic, calitatea și cantitatea factorilor produși de producție, adică a produselor intermediare. Dar informația ce s-ar putea obține pe această cale se referă doar la condițiile de echilibru. Ea nu ne spune nimic cu privire la metodele și la procedurile la care trebuie să recurgem pentru realizarea echilibrului. Trebuie să ținem seama de condițiile reale, adică de P1, nu de condițiile ipotetice, corespunzătoare lui Pn.
Această ipotetică stare viitoare de echilibru va apărea atunci când toate metodele de producție se vor fi ajustat la evaluările actorilor și la situația cunoașterii tehnologice. Atunci, oamenii vor lucra în cele mai adecvate locații, cu cele mai adecvate mijloace tehnologice. Economia actuală este diferită. Ea funcționează cu mijloace care nu corespund stării de echilibru și nu pot fi luate în calcul în cadrul unui sistem de ecuații, care descriu această stare cu ajutorul simbolurilor matematice. Cunoașterea condițiilor care vor caracteriza starea de echilibru nu este de nici un folos pentru directorul a cărui sarcină este de a acționa astăzi, în condițiile din prezent. Ceea ce trebuie el să știe este cum să procedeze în modul cel mai economic cu mijloacele disponibile astăzi, care sunt o moștenire a unor vremuri cu alte evaluări, cu alte cunoștințe tehnologice și cu alte informații referitoare la problema locațiilor. El trebuie să știe care este următorul pas pe care trebuie să-l facă. În această privință, ecuațiile nu oferă nici un ajutor.
Să presupunem că o țară izolată, ale cărei condiții economice ar fi acelea ale Europei Centrale din secolul al XIX-lea, este condusă de un dictator, familiarizat la perfecție cu tehnologia americană a zilelor noastre. Directorul acesta știe, în linii mari, către ce obiectiv trebuie să conducă țara care îi este încredințată. Însă nici chiar o cunoaștere exhaustivă a condițiilor americane de azi nu-i poate fi de vreun folos, relativ la problema transformării, în pași succesivi, în modul cel mai adecvat și eficace, a sistemului economic dat, în sistemul urmărit.
Chiar dacă, de dragul argumentației, admitem că, grație unei miraculoase inspirații, directorul a reușit, fără ajutorul calculului economic, să rezolve toate problemele referitoare la cel mai avantajos aranjament al tuturor activităților productive și că el are prezentă în minte imaginea precisă a obiectivului final, pe care trebuie să-l urmărească, încă rămân probleme esențiale, insolubile fără calcul economic. Într-adevăr, [p. 714] sarcina directorului nu este de a începe de la străfundurile civilizației și de a relua istoria economică de la zero. Elementele cu ajutorul cărora trebuie el să opereze nu sunt doar resurse naturale neatinse de utilizări prealabile. Mai există bunurile de capital produse în trecut și care nu sunt convertibile, sau care nu sunt perfect convertibile, în vederea utilizării la noi proiecte. Avuția noastră este încorporată tocmai în aceste obiecte fabricate, produse în condițiile unei constelații în care evaluările, cunoașterea tehnologică și multe alte lucruri erau diferite de ceea ce sunt ele astăzi. Structura, calitatea, cantitatea și locația lor este de cea mai mare importanță pentru alegerea tuturor viitoarelor operațiuni economice. Unele dintre ele pot să fie absolut inutile pentru orice întrebuințare viitoare; acestea trebuie să rămână „capacități nefolosite”. Dar cea mai mare parte dintre ele trebuie să fi utilizate, dacă nu dorim să pornim din nou de la sărăcia extremă și mizeria omului primitiv și dacă dorim să supraviețuim în intervalul de timp care ne separă de ziua în care reconstrucția aparatului de producție conform noilor planuri se va fi încheiat. Directorul nu poate să ridice pur și simplu un nou edificiu, fără să se preocupe de soarta supușilor săi, în intervalul perioadei de așteptare. El trebuie să încerce să se folosească de fiecare bun de capital deja disponibil, în cel mai adecvat mod cu putință.
Nu doar tehnocrații, ci și socialiștii de toate tipurile de orientări repetă, iar și iar, că ceea ce face ca planurile lor ambițioase să fie realizabile este enorma avuție deja acumulată. Dar, în aceeași răsuflare, ei trec cu vederea faptul că această avuție constă, în mare parte, din bunuri de capital produse în trecut și mai mult sau mai puțin perimate, din perspectiva actualelor noastre evaluări și cunoștințe tehnologice. În viziunea lor, singurul obiectiv al producției este transformarea aparatului industrial, astfel încât să aducă mai multă abundență în viața generațiilor viitoare. În ochii lor, contemporanii nu sunt decât o generație de sacrificiu, oameni al căror unic țel este de a trudi și de a se sili în beneficiul celor încă nenăscuți. Însă oamenii reali nu sunt astfel. Ei nu doresc doar să creeze o lume mai bună ca să trăiască nepoții lor în ea; oamenii vor să se bucure ei înșiși de viață. Ei doresc să întrebuințeze, în modul cel mai eficient, acele bunuri de capital care sunt acum disponibile. Ei urmăresc un viitor mai bun, dar vor să atingă acest țel pe calea cea mai economică. Pentru a realiza și această dorință, ei nu se pot dispensa de calculul economic.
Opinia că starea de echilibru s-ar putea calcula, prin operațiuni matematice, pe baza cunoașterii condițiilor unei stări de dezechilibru, este o mare eroare. Nu este mai puțin eronat să se creadă că o atare cunoaștere, a condițiilor [p. 715] corespunzătoare unei ipotetice stări de echilibru, i-ar putea fi de vreun folos omului care acționează, în căutarea celor mai adecvate soluții ale problemelor cu care se confruntă, în cursul alegerilor și activităților sale cotidiene. Nu este, prin urmare, necesar să accentuăm faptul că numărul fabulos de ecuații care ar trebui rezolvate din nou în fiecare zi, în vederea unei întrebuințări practice a acestei metode, ar face ca întreaga idee să devină absurdă, chiar dacă ea ar fi un substitut real al calculului economic de pe piață[11].
