1. Munca introversivă și cea extroversivă
Un om poate surmonta dezutilitatea muncii (adică poate renunța la a se bucura de agrement) pentru diferite motive.
1. El poate munci pentru a-și asigura puterea, vigoarea și agilitatea minții și a trupului. Dezutilitatea muncii nu este un preț de plătit pentru atingerea acestor țeluri; depășirea ei este inseparabilă de satisfacțiile căutate. Cele mai obișnuite exemple sunt sportul ca atare – practicat fără nici un scop remunerativ sau de reușită socială – și căutarea adevărului și a cunoașterii de dragul propriei lor valori, deci nu ca mijloace de augmentare a eficienței și a calificării subiectului, în vederea desfășurării altor activități, cu alte obiective[1].
2. El se poate resemna cu dezutilitatea muncii pentru a-L servi pe Dumnezeu. El își sacrifică agrementul pentru a-L bucura pe Dumnezeu, pentru a fi recompensat în lumea de apoi cu fericire veșnică și în pelerinajul prin lumea aceasta cu suprema încântare pe care o poate aduce cuiva certitudinea de a-și fi făcut toate datoriile religioase. (Dacă, pe de altă parte, omul îl servește pe Dumnezeu în vederea atingerii de obiective pământești – pâinea lui cea de toate zilele și succes în treburile seculare –, atunci conduita lui nu diferă în mod substanțial de alte demersuri de atingere a unor avantaje mundane prin cheltuirea de muncă. Dacă teoria care îi călăuzește comportamentul este corectă și dacă anticipările lui se vor materializa sau nu este irelevant pentru caracterizarea praxeologică a modului său de a acționa[2].
3. El poate asuda pentru a evita vreun rău mai mare. El se resemnează cu dezutilitatea muncii pentru a uita, pentru a scăpa de gânduri depresive și pentru a trece peste momente dificile; munca, în acest caz, devine, așa-zicând, un rafinament perfecționat al jocului. Această joacă rafinată nu trebuie confundată cu jocurile simple ale copiilor, care produc doar plăcere. (Există însă și alte jocuri de copii. Copiii sunt și ei destul de ageri pentru a-și găsi jocuri rafinate.)
[p. 588] 4. El poate munci deoarece preferă remunerația pe care o poate încasa de pe urma lucrului, suficient de mult pentru a compensa dezutilitatea muncii și plăcerile agrementului.
Muncile corespunzătoare claselor 1, 2 și 3 sunt cheltuite deoarece însăși dezutilitatea muncii satisface –, și nu produsul ei. Omul se silește și trudește, nu în vederea atingerii unui obiectiv la capătul unui marș, ci chiar de dragul mărșăluirii. Montaniardul care escaladează muntele nu dorește doar să ajungă în vârf, el dorește să ajungă acolo pe calea escaladării. Pe el nu-l interesează rețeaua de cale ferată, care l-ar putea duce sus mai rapid și fără probleme, cu toate că prețul călătoriei cu trenul este mai redus decât costurile urcușului pe jos (de exemplu, decât remunerația ghidului). Efortul urcușului nu îi oferă o gratificare imediată; el implică dezutilitatea muncii. Însă tocmai învingerea acestei dezutilități este ceea ce îl satisface pe montaniard. O ascensiune mai puțin solicitantă nu l-ar mulțumi mai mult, ci mai puțin.
Putem numi muncile corespuzătoare claselor 1, 2 și 3 munci introversive, pentru a le distinge de muncile extroversive, corespunzătoare clasei 4. În anumite cazuri, muncile introversive pot să provoace – ca niște efecte secundare, așa-zicând – rezultate pentru a căror atingere alți oameni s-ar supune dezutilității muncii. Credinciosul ar putea îngriji bolnavi pentru o recompensă cerească; căutătorul adevărului, dedicat în exclusivitate căutării cunoașterii, ar putea descoperi un dispozitiv cu utilitate practică. În măsura în care se întâmplă aceasta, munca introversivă poate influența oferta pe piață. De regulă însă, catalactica se preocupă numai de munca extroversivă.
Problemele psihologice ridicate de munca introversivă sunt irelevante din punct de vedere catalactic. Văzută din perspectiva catalacticii, munca introversivă trebuie socotită ca făcând parte din consum. Desfășurarea ei nu presupune, de regulă, doar eforturile personale ale persoanelor interesate, ci și cheltuirea unor factori materiali de producție și a unor produse provenite din munca extroversivă a altor persoane, care nu este imediat gratificatoare și trebuie cumpărată prin plata de salarii. Practicarea religiei necesită locuri de închinare și echiparea acestora; sportul necesită diverse ustensile și accesorii, antrenori și arbitri. Toate lucrurile acestea țin de orbita consumului.
Numai munca extroversivă, care nu este imediat gratificatoare, constituie un subiect de cercetare catalactică. Caracteristicile acestui tip de muncă sunt că ea este depusă în vederea unui scop situat dincolo de desfășurarea ei și dezutilitatea pe care o implică. Oamenii muncesc pentru că doresc să culeagă fructele muncii lor. Munca în sine cauzează dezutilitate. Dar în afara acestei dezutilități, care este iritantă și l-ar împinge pe om să-și economisească munca, chiar și dacă puterea lui de muncă ar fi nelimitată și el ar fi capabil să muncească fără întrerupere, mai apar uneori anumite fenomene [p. 589] emoționale speciale, sentimente de bucurie sau de amar, asociate cu prestarea anumitor tipuri de munci.
Atât bucuria, cât și amarul muncii țin de un alt domeniu decât dezutilitatea muncii. Bucuria muncii nu poate, prin urmare, nici să reducă, nici să îndepărteze dezutilitatea muncii. Bucuria muncii nu trebuie confundată cu gratificarea imediată produsă de anumite tipuri de muncă. Este vorba despre un fenomen asociat, care provine fie din gratificarea mediată a muncii, din produs sau din recompensă, fie din anumite circumstanțe adiacente.
Oamenii nu se supun dezutilității muncii de dragul bucuriei care însoțește munca, ci de dragul gratificării mediate aduse de ea. De fapt, bucuria muncii presupune, în general, dezutilitatea respectivei munci.
Sursele din care provine dezutilitatea muncii sunt:
1. Anticiparea gratificării mediate a muncii, anticiparea satisfacției ce o vor aduce succesul și rezultatele ei. Truditorul privește la munca lui ca la un mijloc de atingere a unui scop urmărit, și progresul lucrului îl încântă, văzut ca mijloc de apropiere de obiectivul său. Bucuria lui reprezintă o pregustare a satisfacției prilejuite de gratificarea mediată. În cadrul cooperării sociale, această bucurie se manifestă prin mulțumirea de a fi capabil să te menții în organismul social și să furnizezi servicii pe care le apreciază semenii tăi, fie prin cumpărarea produsului, fie prin remunerarea muncii cheltuite. Lucrătorul se bucură pentru că dobândește auto-respect și conștiința de a se întreține pe sine și familia sa – și de a nu fi dependent de mila altora.
2. În desfășurarea muncii sale, lucrătorul se bucură de aprecierea estetică a calificării sale și a produsului său. Aici nu este vorba doar de plăcerea contemplativă a omului care privește lucruri făcute de alți oameni. Este mândria omului care poate spune: știu să fac lucrul acesta, aceasta este munca mea.
3. O dată terminat lucrul, lucrătorul se bucură de sentimentul de a fi depășit cu succes truda și necazul implicate. El se bucură că a scăpat de ceva dificil, neplăcut și dureros, că s-a eliberat, pentru un anumit timp, de povara dezutilității muncii. El încearcă sentimentul omului care poate spune: „Am reușit”.
4. Anumite tipuri de muncă satisfac anumite dorințe specifice. Există, de exemplu, ocupații care satisfac dorințe erotice – fie pe cele conștiente, fie pe cele subconștiente. Dorințele acestea pot fi normale sau perverse. Cultivatorii de fetișuri, homosexualii, sadicii și alți perverși își pot, de asemenea, găsi uneori, în muncile pe care le depun, un prilej de satisfacere a poftelor lor ciudate. Există ocupații ce sunt deosebit de atractive pentru asemenea oameni. Cruzimea [p. 590] și setea de sânge se dezvoltă luxuriant sub anumite umbrele ocupaționale.
Diversele tipuri de muncă oferă condiții diverse pentru apariția bucuriei muncii. Aceste condiții pot fi, în general, mai omogene în cadrul claselor 1 și 3 decât în clasa 2. Este evident că ele sunt mai rar prezente în cadrul clasei 4.
Bucuria muncii poate să lipsească în întregime. Ea poate fi complet eliminată de anumiți factori psihici. Pe de altă parte, omul poate urmări în mod conștient augmentarea bucuriei muncii.
Cercetătorii atenți ai sufletului uman au urmărit întotdeauna sporirea bucuriei muncii. O mare parte din realizările organizatorilor și liderilor de armate de mercenari ținea de această preocupare. Sarcina lor era ușoară, câtă vreme profesia armelor furnizează satisfacțiile corespunzătoare clasei 4. Pe de altă parte, aceste satisfacții nu depind de loialitatea purtătorului de arme. Ele i se oferă și soldatului care își părăsește comandantul la ananghie și se întoarce împotriva lui, punându-se în serviciul altor lideri. Astfel, sarcina specifică a utilizatorilor de mercenari era de a promova un esprit de corps și o loialitate care să le poată conferi salariaților respectivi imunitate la ispite. Existau, bineînțeles, și căpitani care nu se preocupau de asemenea probleme impalpabile. În armatele și forțele navale din secolul al XVIII-lea, singurele mijloace de asigurare a ascultării și de prevenire a dezertării erau pedepsele barbare.
Industrialismul modern nu a vizat augmentarea deliberată a bucuriilor muncii. El s-a bazat pe ameliorararea stării materiale pe care o aducea angajaților din sfera sa, atât în calitatea acestora de salariați, cât și în cea de de consumatori și cumpărători de produse. Deoarece cei ce căutau de lucru se înghesuiau spre fabrici și toată lumea se îngrămădea în manufacturi, nu părea să existe nici un motiv de a recurge la metode deosebite. Beneficiile pe care masele le culegeau de pe urma sistemului capitalist erau atât de evidente, încât nici unui întreprinzător nu i se părea necesar să-i ademenească pe lucrători cu propagandă procapitalistă. Capitalismul modern înseamnă, în esență, producție de masă pentru nevoile maselor. Cumpărătorii produselor sunt, în linii mari, aceiași oameni care cooperează, în calitate de salariați, la fabricarea lor. Creșterea vânzărilor furniza patronului informații credibile în legătură cu creșterea nivelului de trai al maselor. El nu se preocupa de sentimentele angajaților săi în calitate de muncitori. El urmărea exclusiv servirea lor în calitate de consumatori. Chiar și astăzi, când suntem confruntați cu cea mai persistentă și fanatică propagandă anticapitalistă, nu există vreo contra-propagandă.
Această propagandă anticapitalistă reprezintă un plan sistematic de substituire a bucuriei cu amarul muncii. Bucuria muncii corespunzătoare claselor 1 și 2 depinde întrucâtva de factori ideologici. Lucrătorul [p. 591] se bucură de poziția lui în societate și de cooperarea lui activă la efortul productiv al acesteia. Dacă ponegrim această ideologie și o înlocuim cu o alta, care îl prezintă pe salariat ca victimă neajutorată a unor exploatatori nemiloși, atunci transformăm bucuria muncii într-un sentiment de dezgust și de amăreală.
Nici o ideologie, indiferent cât de impresionant ar fi ea promovată și prezentată, nu poate afecta dezutilitatea muncii. Aceasta este imposibil de redus prin persuasiune sau prin sugestie hipnotică. Pe de altă parte, ea nu poate fi mărită prin cuvinte sau doctrine. Dezutilitatea muncii este un fenomen dat în mod necondiționat. Descărcarea spontană și lipsită de griji a energiilor și a funcțiilor vitale ale omului în condiții de libertate fără alt obiectiv este dorită de toată lumea mai mult decât constrângerea aspră a efortului orientat spre un scop. Dezutilitatea muncii îl împovărează chiar și pe un om devotat muncii sale cu inima și cu sufletul – și chiar cu lepădare de sine. Chiar și acesta caută să reducă volumul de muncă, dacă acest lucru este posibil fără a prejudicia satisfacțiile mediate anticipate – și el apreciază bucuria muncii corespunzătoare clasei 3.
Pe de altă parte, bucuria muncii corespunzătoare claselor 1 și 2 – și uneori chiar 3 – poate fi eliminată prin influențe ideologice și poate fi înlocuită cu amarul muncii. Dacă lucrătorul devine convins că ceea ce îl face să se supună dezutilității muncii nu este propria sa evaluare mai mare acordată compensației stipulate, ci un sistem social inechitabil, atunci el începe să-și urască munca. Amăgit de sloganurile propagandiștilor socialiști, el nu reușește să înțeleagă că dezutilitatea muncii este un fapt inexorabil al condiției umane, un lucru în ultimă instanță dat, care nu poate fi îndepărtat prin dispozitive sau metode de organizare socială. El cade pradă erorii marxiste după care, în comunitatea socialistă, munca nu va mai genera durere, ci plăcere[3].
Faptul că amarul muncii înlocuiește bucuria muncii nu afectează nici evaluarea dezutilității muncii, nici pe cea a produsului acesteia. Atât cererea, cât și oferta de mână de lucru rămân neschimbate, deoarece oamenii nu lucrează pentru bucuria muncii, ci în vederea gratificării mediate. Ceea ce se modifică este doar atitudinea emoțională a lucrătorului. Munca sa, poziția sa în cadrul complexului diviziunii sociale a muncii, raporturile lui cu alți membri ai societății și cu societatea în ansamblu îi apar acum într-o lumină nouă. El se autocompătimește, ca o victimă neajutorată a unui sistem absurd și injust. El devine un cârcotaș posomorât, cu o personalitate dezechilibrată, o pradă ușoară pentru tot felul de impostori și de șarlatani. O atitudine voioasă în desfășurarea sarcinilor cuiva și cu ocazia înfrângerii dezutilității muncii îi face pe oameni veseli, le fortifică energiile și forțele vitale. Resimțirea unei amăreli în timpul lucrului îi face pe oameni abătuți și nevrozați. O [p. 592] societate în care predomină amarul muncii este o adunare de nemulțumiți resentimentari, certăreți și mânioși.
Pe de altă parte, în ce privește izvoarele volitive de depășire a dezutilității muncii, rolul jucat de bucuria și de amarul muncii este doar unul accidental și colateral. Nu poate fi vorba de a-i face pe oameni să muncescă doar de dragul bucuriei muncii. Bucuria muncii nu poate substitui gratificarea mediată a muncii. Singurul mijloc de a-l determina pe un om să muncească mai mult și mai bine este de a-i oferi o recompensă mai mare. Degeaba îl vom înghesui cu bucuria muncii. Când dictatorii din Rusia sovietică, din Germania nazistă și din Italia fascistă au încercat să fixeze bucuriei muncii o funcție precisă în sistemul lor de producție, ei și-au văzut așteptările înșelate.
Nici bucuria și nici amarul muncii nu pot influența volumul de muncă oferit pe piață. În măsura în care aceste sentimente se fac resimțite cu aceeași intensitate în toate tipurile de muncă, această concluzie este evidentă. Dar lucrurile nu stau altfel nici când este vorba de bucuria sau amarul condiționate de caracteristicile specifice unei anumite munci, sau de caracterul specific al lucrătorului. Să examinăm, de pildă, bucuria corespunzătoare clasei 4. Dorința anumitor oameni de a obține slujbe care oferă prilejuri de a gusta respectivele satisfacții specifice tinde să diminueze ratele salariale în această sferă. Însă tocmai acesta este motivul care îi determină pe alți oameni, mai puțin reactivi la respectivele plăceri dubioase, să prefere alte sectoare ale pieței mâinii de lucru, în care pot să câștige mai mult. Astfel se manifestă o tendință de sens opus, care o neutralizează pe cea dintâi.
Bucuria și amarul muncii sunt fenomene psihologice care nu influențează nici evaluarea subiectivă de către individ a dezutilității și a gratificării mediate a muncii, nici prețul plătit pe piață pentru mâna de lucru.
Munca este un factor de producție limitat. Ca atare, el se vinde și se cumpără pe piață. Dacă prestatorul muncii este vânzătorul produselor sau al serviciilor, atunci prețul plătit pentru muncă este inclus în prețul acordat pentru produse sau pentru servicii. Dacă se vinde și se cumpără muncă brută ca atare, fie de către un antreprenor angrenat în producție pentru vânzare, fie de către un consumator dornic să întrebuințeze serviciile prestate pentru consumul său propriu, atunci prețul achitat se numește salariu.
Pentru omul care acționează, propria sa muncă nu reprezintă doar un factor de producție, ci și sursa dezutilității; el îi acordă valoare nu doar din perspectiva gratificării mediate anticipate, ci și din perspectiva dezutilității pe care i-o prilejuiește. Însă și pentru el ca și pentru oricine altcineva, munca altor persoane oferită spre vânzare pe piață nu este decât un factor de producție. Omul se raportează la munca altor oameni în același fel în care se raportează [p. 593] la toți factorii materiali de producție limitați. El o evaluează conform principiilor pe care le aplică pentru evaluarea tuturor celorlalte bunuri. Nivelul ratelor salariale se determină pe piață în același fel în care se determină prețurile tuturor mărfurilor. În sensul acesta putem spune că munca este o marfă. Asocierile emoționale, pe care oamenii le atașează acestui termen sub influența marxismului, nu contează. Este suficient să remarcăm aici că patronii se raportează la muncă la fel cum se raportează la mărfuri, deoarece comportamentul consumatorilor îi silește să procedeze astfel.
Este inacceptabil să vorbim despre muncă și salarii în general, fără să facem anumite precizări. Un tip uniform de muncă sau o rată salarială generală nu există. Munca este de calități foarte diferite și fiecare tip de muncă furnizează anumite servicii specifice. Fiecare tip de muncă este evaluat în calitate de factor [de producție] complementar, în vederea producerii anumitor bunuri de consum și anumitor servicii. Nu există nici o legătură directă între evaluarea monetară a serviciilor unui chirurg și cea a unui hamal. Dar, în mod indirect, fiecare sector al pieței mâinii de lucru este conectat cu toate celelalte sectoare. O creștere a cererii pentru serviciile chirurgicale, indiferent cât ar fi ea de mare, nu îi va determina pe hamali să se înghesuie la practicarea chirurgiei. Cu toate acestea, liniile de demarcație dintre diversele sectoare ale pieței muncii nu sunt trasate net. Se manifestă o tendință continuă a muncitorilor de a se deplasa din ramura lor către alte ocupații similare, în care condițiile par să le ofere perspective mai favorabile. Așa că, în final, fiecare modificare a cererii sau a ofertei dintr-un sector afectează indirect toate celelalte sectoare. În mod indirect, toate grupurile rivalizează între ele. Dacă mai multe persoane îmbrățișează profesia medicală, atunci există o retragere de lucrători din profesiunile înrudite, care, la rândul lor, vor fi înlocuiți printr-un influx de oameni veniți din alte ramuri și așa mai departe. Există, în acest sens, o conexiune între toate grupurile profesionale, indiferent cât de diferite ar fi cerințele specifice în cadrul fiecăruia dintre ele. Ne confruntăm din nou cu faptul că disparitatea de calitate a muncilor necesare în vederea satisfacerii dorințelor este mai mare decât diversitatea existentă la nivelul capacităților înnăscute ale oamenilor de a presta o muncă[4].
Conexiunea nu există doar între diverse tipuri de muncă și prețurile plătite pentru ele, ci și, în măsură nu mai mică, între muncă și factorii materiali de producție. În anumite limte, munca poate fi înlocuită cu factorii materiali de producție și vice-versa. Măsura în care se recurge la asemenea substituții depinde de nivelul ratelor salariale și de cel al prețurilor factorilor materiali.
Determinarea ratelor salariale – ca și cea a prețurilor factorilor materiali de producție – nu se poate realiza decât pe piață. Nu există nimic de felul unor rate salariale în afara pieței, după cum nu există nici prețuri în afara pieței. În măsura în care există salarii, munca este tratată ca oricare [p. 594] factor material de producție, fiind vândută și cumpărată pe piață. Acel sector al pieței factorilor de producție în care se angajează forța de muncă se numește, de regulă, piață a muncii. Ca și în cazul tuturor celorlalte sectoare ale pieței, piața muncii este antrenată de antreprenori care urmăresc realizarea de profit. Fiecare antreprenor dorește să cumpere la cel mai redus preț toate tipurile specifice de muncă de care are nevoie pentru realizarea planurilor sale. Însă salariile pe care le oferă trebuie să fie suficient de ridicate pentru a atrage lucrătorii, pe care altminteri i-ar angaja antreprenorii rivali. Limita superioară a licitației sale salariale este determinată de anticiparea prețului pe care îl poate obține de pe urma creșterii volumului de bunuri vandabile, pe care o anticipează de pe urma angajării muncitorului respectiv. Limita inferioară este determinată de licitarea efectuată de antreprenorii rivali, care sunt ghidați, la rândul lor, de considerente similare. Acesta este fenomenul la care se referă economiștii, atunci când spun că nivelul ratelor salariale pentru fiecare tip de muncă este determinat de productivitatea ei marginală. Alt mod de exprimare a aceluiași adevăr ar fi de a spune că ratele salariale sunt determinate, pe de o parte, de oferta de mână de lucru și de factori materiali de producție și, pe de alta, de prețurile viitoare anticipate ale bunurilor de consum.
Această explicație catalactică a determinării ratelor salariale a fost ținta unor atacuri înverșunate, dar în întregime eronate. S-a spus că există un monopol al cererii pentru muncă. Majoritatea adepților acestei doctrine consideră că pentru a-și dovedi teza este suficient să trimită la câteva observații ocazionale ale lui Adam Smith, referitoare la „un fel de conspirație tacită, dar statornică și uniformă” existentă între patroni, în vederea menținerii salariilor scăzute[5]. Alții trimit în termeni vagi la existența asociațiilor comerciale ale diferitelor grupuri de oameni de afaceri. Vacuitatea tuturor acestor discuții este evidentă. Cu toate acestea, faptul că aceste idei confuze reprezintă principalul fundament ideologic al mișcării sindicale și al politicilor privind mâna de lucru a tuturor guvernelor contemporane ne obligă la analizarea lor cu cea mai mare atenție.
Antreprenorii se găsesc în aceeași poziție față de vânzătorii de prestații în muncă ca și față de vânzătorii de factori materiali de producție. Ei sunt constrânși să-și procure toți factorii de producție la cele mai reduse prețuri. Dar dacă în cursul urmăririi acestui obiectiv anumiți antreprenori, anumite grupuri de antreprenori sau toți antreprenorii oferă prețuri sau rate salariale care sunt prea scăzute, care, adică, sunt în dezacord cu situația pieței neobstrucționate, atunci ei nu vor reuși să obțină ceea ce vor să obțină, decât dacă intrarea în rândurile antreprenorilor va fi blocată prin bariere instituționale. Dacă apariția unor noi antreprenori sau extinderea [p. 595] activităților acelora care activează deja nu sunt împiedicate, atunci orice scădere a prețurilor factorilor de producție care este discordantă cu structura pieței trebuie să deschidă noi posibilități pentru dobândirea de profit. Vor exista persoane doritoare să câștige prin exploatarea marjei existente între rata existentă a salariilor și productivitatea marginală a muncii. Cererea lor pentru mână de lucru va readuce ratele salariale înapoi, la nivelul determinat de productivitatea marginală a muncii. Conspirația tacită dintre patroni, despre care vorbea Adam Smith, chiar dacă ar exista, nu ar putea reduce salariile sub nivelul pieței competitive, decât dacă accesul la activitatea antreprenorială necesită nu doar minte și capital (acesta din urmă fiind întotdeauna disponibil pentru întreprinderile care promit cele mai ridicate venituri), ci – în plus – și un titlu insituțional: un patent, o autorizație, rezervate unei clase privilegiate.
S-a afirmat că cel ce caută o slujbă trebuie să-și vândă munca la orice preț, indiferent cât de scăzut, deoarece supraviețuirea lui depinde exclusiv de capacitatea lui de lucru și el nu are nici o altă sursă de venit. El nu poate aștepta și este silit să se mulțumească cu orice remunerație pe care patronii au bunăvoința să i-o ofere. Această slăbiciune inerentă face ca reducerea ratelor salariale să fie un lucru ușor pentru acțiunea concertată a stăpânilor. Ei au posibilitatea, la nevoie, să aștepte mai mult – și cererea lor de mână de lucru nu este atât de imperioasă ca cererea de subzistență a muncitorului. Argumentul este eronat. El ia drept bun faptul că patronii păstrează pentru ei diferența între rata salarială determinată de productivitatea marginală și rata mai scăzută, de monopol, sub forma unui câștig monopolist adițional – și nu o cedează mai departe consumatorilor, sub forma unei reduceri a prețurilor. Într-adevăr, dacă ar reduce prețurile în concordanță cu reducerea costurilor de producție, atunci ei, în calitate de antreprenori și vânzători ai produselor, nu ar avea nici un avantaj din reducerea salariilor. Întregul câștig ar fi transferat către consumatori, prin urmare și către salariați, în calitatea acestora de cumpărători; antreprenorii înșiși nu ar beneficia decât în calitate de consumatori. Păstrarea profitului suplimentar rezultat din „exploatarea” presupusei puteri de negociere scăzute a angajaților ar necesita o acțiune concertată din partea patronilor, în calitatea lor de vânzători ai produselor. Ar necesita un monopol universal asupra tuturor activităților productive, care nu poate fi creat decât printr-o restricție instituțională a accesului la activitatea antreprenorială.
Principalul este că presupusa combinație monopolistă a patronilor, despre care vorbesc Adam Smith și o mare parte a opiniei publice, ar fi un monopol al cererii. Dar am văzut deja că asemenea așa-zise monopoluri ale cererii sunt, de fapt, monopoluri ale ofertei de un anumit tip. Patronii ar fi în măsură să monopolizeze ratele salariale prin acțiune concertată numai dacă ar monopoliza un factor indispensabil pentru toate tipurile de producție și ar restricționa utilizarea acestui factor [p. 596] în mod monopolist. Deoarece nu există un singur factor indispensabil pentru toate tipurile de producție, ei ar trebui să monopolizeze toți factorii materiali de producție. Această condiție ar fi îndeplinită numai într-o comunitate socialistă, în care n-ar exista nici piață, nici prețuri și rate salariale.
Nu ar fi posibil nici ca proprietarii factorilor materiali de producție, capitaliștii și proprietarii de pământ să se combine într-un cartel universal îndreptat împotriva intereselor muncitorilor. Caracteristica distinctivă a activităților productive din trecut și din viitorul previzibil este că raritatea muncii depășește raritatea celor mai mulți factori de producție materiali primari, furnizați de natură. Raritatea relativ mai mare a mâinii de lucru determină măsura în care factorii de producție naturali primari, relativ mai abundenți, pot fi întrebuințați. Există pământ neutilizat, există depozite minerale neutilizate și așa mai departe, deoarece nu există destulă forță de muncă disponibilă în vederea utilizării lor. Dacă proprietarii terenurilor care sunt cultivate astăzi ar forma un cartel pentru a realiza profituri de monopol, planurile lor ar fi împiedicate de rivalitatea proprietarilor de pământ submarginal. La rândul lor, proprietarii factorilor de producție produși nu ar putea să se combine într-un mare cartel, fără cooperarea proprietarilor factorilor primari.
Au fost avansate și diverse alte obiecții împotriva doctrinei exploatării monopoliste a mâinii de lucru, de către un cartel tacit sau explicit al patronilor. S-a demonstrat că existența unor asemenea carteluri nu poate fi descoperită pe piață niciodată și nicăieri. S-a demonstrat că nu este adevărat că cei ce caută slujbe nu pot aștepta și că, de aceea, ar fi siliți să accepte orice rate salariale pe care le oferă patronii, indiferent cât ar fi ele de scăzute. Nu este adevărat că fiecare muncitor neangajat este în pericol să moară de inaniție; lucrătorii au și ei rezerve și pot aștepta; dovada este că, într-adevăr, așteaptă. Pe de altă parte, așteptarea poate fi ruinătoare din punct de vedere financiar și pentru capitaliști. Dacă nu își pot întrebuința capitalul, ei suferă pierderi. Așa încât, toate perorațiile despre un presupus „avantaj al patronilor” și un „dezavantaj al muncitorilor” în cursul negocierii sunt nefondate[6].
Dar acestea sunt considerente secundare și accidentale. Faptul decisiv este că un monopol al cererii pentru mâna de lucru nu există și nu poate exista într-o economie de piață neobstrucționată. El ar putea să apară doar ca un produs al restricțiilor instituționale în calea accesului la activitatea antreprenorială.
Mai trebuie însă accentuat și un alt aspect. Doctrina manipulării [p. 597] monopoliste a ratelor salariale de către angajați concepe forța de lucru ca și cum ar fi vorba despre o entitate omogenă. Ea operează cu anumite concepte ca cererea pentru „muncă în general” și oferta pentru „muncă în general”. Dar asemenea noțiuni nu au, după cum am văzut deja, nici un corespondent în realitate. Ceea ce se cumpără și se vinde pe piața mâinii de lucru nu este „muncă în general”, ci anumite tipuri specifice de muncă, apte de a furniza anumite servicii. Fiecare antreprenor caută lucrători calificați pentru a executa acele sarcini specifice de care are el nevoie pentru îndeplinirea planurilor sale. El trebuie să-i retragă pe acești specialiști din liniile de activitate în care se întâmplă să activeze la momentul respectiv. Singurul mijloc pe care-l are pentru a realiza aceasta este de a le oferi un venit mai mare. Fiecare inovație plănuită de un antreprenor – producția unui nou articol, implementarea unui nou proces de producție, alegerea unei noi locații pentru o anumită ramură, sau doar extinderea producției deja existente, fie în cadrul propriei sale firme, sau în cadrul firmei altcuiva – presupune întrebuințarea unor lucrători angajați până atunci în alte părți. Antreprenorii nu au de-a face doar cu un deficit de „muncă în general”, ci cu unul de acele tipuri specifice de muncă de care au ei nevoie, pentru întreprinderile lor. Competiția dintre antreprenori în ce privește licitarea pentru cele mai adecvate mâini de lucru nu este mai puțin semnificativă decât competiția pentru licitarea de capital, pe piața de capital și de credit. Extinderea activităților firmelor individuale, ca și a întregii societăți, este limitată nu doar de volumul de capital disponibil și de oferta de „muncă în general”. În fiecare ramură de producție ea mai este limitată și de oferta de specialiști existentă. Desigur, acest obstacol este doar unul temporar, care dispare pe termen lung, atunci când, atrași de veniturile mai ridicate ale specialiștilor din ramurile comparativ subalimentate cu mână de lucru, tot mai mulți muncitori se vor fi calificat pentru executarea sarcinilor specifice despre care este vorba. Dar în economia aflată în schimbare o asemenea raritate de specialiști se manifestă în fiecare zi și determină comportamentul patronilor, aflați în căutare de lucrători.
Fiecare patron trebuie să urmărească achiziționarea necesarului de factori de producție, inclusiv a necesarului de muncă, la prețurile cele mai mici. Un patron care plătește mai mult decât corespunzător prețului de piață al serviciilor pe care i le furnizează angajații săi ar fi îndepărtat din poziția sa antreprenorială. Pe de altă parte, un patron care ar încerca să reducă ratele salariale sub nivelul consonant cu productivitatea marginală a muncii nu ar recruta tipul de oameni care este necesar pentru cea mai eficientă întrebuințare a echipamentelor sale. Apare o tendință ca ratele salariale să atingă punctul la care ele devin egale cu prețul produsului marginal al tipului respectiv de muncă. Dacă ratele salariale scad sub acest punct, câștigul obținut prin angajarea fiecărui [p. 598] lucrător adițional va augmenta cererea de lucru, făcând astfel ca ratele salariale să crească din nou. Dacă ratele salariale cresc dincolo de acest punct, pierderea suportată de pe urma angajării fiecărui lucrător îi va forța pe antreprenori să disponibilizeze muncitori. Competiția celor neangajați pentru obținerea de slujbe va determina o tendință de scădere a ratelor salariale.
Dacă cineva care caută o slujbă nu poate găsi poziția pe care o preferă, va trebui să caute un alt tip de slujbă. Dacă nu poate găsi un patron dispus să-i ofere salariul pe care ar dori să-l câștige, va trebui să-și reducă pretențiile. Dacă refuză, nu va găsi nici o slujbă. Omul respectiv va rămâne șomer.
Ceea ce determină șomajul este faptul că – în ciuda sus-menționatei doctrine a incapacității lucrătorului de a aștepta – cei doritori să câștige salarii pot aștepta și așteaptă. Cineva care caută de lucru și care nu dorește să aștepte va găsi întotdeauna o slujbă pe piața neobstrucționată a muncii, în care există întotdeauna capacități nefolosite de resurse naturale și de asemenea, foarte frecvent, capacități neutilizate de factori de producție. Este suficient pentru el fie să-și reducă nivelul salarial solicitat, fie să-și modifice ocupația și locul de lucru.
Au existat și încă mai există persoane care nu muncesc decât pentru un anumit interval de timp, iar apoi trăiesc o altă bucată de timp din economiile acumulate prin muncă. În țările în care nivelul cultural al maselor este scăzut, lucrătorii dispuși să ofere continuitate la locul de muncă sunt adesea greu de găsit. În aceste locuri, omul de rând este atât de nesimțit și de inert, încât nu cunoaște nici o altă întrebuințare pentru câștigurile sale decât de a-și cumpăra niște timp de agrement. El nu muncește decât pentru a rămâne o vreme neangajat.
În țările avansate, lucrurile se prezintă diferit. Aici muncitorii consideră că șomajul este un rău. Ei ar dori să-l evite, în măsura în care sacrificiul necesar nu este prea mare. El alege între angajare și neangajare în același mod în care procedează referitor la toate celelalte acțiuni și alegeri: cântărește elementele pentru, în comparație cu cele contra. Dacă alege șomajul, acest șomaj este un fenomen de piață, a cărui natură nu este diferită de cea a altor fenomene de piață, așa cum se manifestă acestea într-o economie în schimbare. Putem numi tipul acesta de șomaj șomaj catalactic, sau generat de piață.
Diferitele considerente care-l pot stimula pe un om să se decidă pentru șomaj pot fi clasificate după cum urmează:
1. Individul consideră că la o dată ulterioară va găsi o slujbă remunerativă acolo unde locuiește și în cadrul ocupației pe care o preferă și pentru care s-a calificat. El caută să evite cheltuiala și celelalte dezavantaje implicate în transferul de la o ocupație spre alta și de la un amplasament geografic către altul. Pot exista condiții speciale, de natură să augmenteze aceste costuri. Un lucrător [p. 599] proprietar al locuinței în care trăiește este mai ferm legat de locul său de rezidență decât persoanele ce locuiesc în apartamente închiriate. O femeie măritată este mai puțin mobilă decât o fată nemăritată. Apoi există ocupații care împietează asupra capacității lucrătorului de a-și relua mai târziu activitatea. Un ceasornicar care lucrează câtva timp ca tăietor de lemne și-ar putea pierde dexteritatea necesară ocupației dinainte. În toate aceste cazuri, individul alege temporar șomajul, deoarece crede că această alegere este mai rentabilă pe termen lung.
2. Există ocupații pentru care cererea este supusă la variațiuni sezoniere considerabile. În anumite luni ale anului cererea este foarte intensă, în altele se reduce sau dispare cu totul. Structura ratelor salariale compensează aceste fluctuații sezoniere. Ramurile industriale supuse lor nu pot rivaliza pe piața muncii decât dacă salariile plătite în sezonul bun sunt suficient de ridicate pentru a indemniza salariații pentru dezavantajele rezultate din neregularitatea sezonieră a cererii. Astfel, mulți dintre lucrători, economisind o parte din câștigurile lor semnificative din sezonul bun, rămân fără angajare în sezonul nefavorabil.
3. Individul alege șomajul temporar din considerente pe care limbajul curent le numește neeconomice, sau chiar iraționale. El nu acceptă o slujbă incompatibilă cu convingerile sale religioase, morale și politice. El refuză ocupații al căror exercițiu i-ar știrbi prestigiul social. El se lasă călăuzit de standarde tradiționale cu privire la ce se cade unui gentleman și ce nu. El nu dorește să-și piardă cinstea sau rangul.
Șomajul pe piața liberă este întotdeauna voluntar. În ochii omului neangajat, șomajul este cel mai mic dintre două rele, dintre care trebuie să aleagă. Structura pieței poate uneori să determine scăderea ratelor salariale. Dar, pe o piață neobstrucționată, există întotdeauna, pentru fiecare tip de muncă, o rată salarială la care toți cei dornici să muncească vor găsi o slujbă. Rata salarială finală este acea rată la care toți căutătorii de lucru vor găsi slujbe și toți patronii vor găsi atâția lucrători câți doresc să angajeze. Nivelul ei este determinat de productivitatea marginală a fiecărui tip de muncă.
Fluctuațiile ratelor salariale reprezintă dispozitivul prin care se manifestă pe piața muncii suveranitatea consumatorilor. Ele reprezintă măsurile adoptate pentru alocarea forței de lucru către diversele ramuri productive. Ele penalizează neascultarea prin reducerea ratelor salariale din ramurile relativ excedentare ca personal angajat și recompensează ascultarea prin ridicarea ratelor salariale în ramurile relativ deficitare ca personal angajat. În felul acesta, ele îl supun pe individ unei aspre presiuni sociale. Este limpede că, în mod indirect, ele limitează libertatea individului de a-și alege propria ocupație. Însă această presiune nu este rigidă. Ea îi lasă [p. 600] individului o marjă, în limitele căreia poate alege între ceea ce îl avantajează mai mult sau mai puțin. În cadrul acestei orbite, el este liber să acționeze cum crede de cuviință. Nivelul acesta de libertate reprezintă maximul de libertate de care se poate bucura un individ în cadrul diviziunii sociale a muncii, iar nivelul acesta de presiune reprezintă presiunea minimă care este indispensabilă în vederea prezervării sistemului de cooperare socială. Nu există decât o singură alternativă la presiunea catalactică, exercitată de sistemul salarial: asignarea de ocupații și slujbe fiecărui individ prin decretele peremptorii ale unei autorități, ale unui comitet central de planificare a tuturor activităților productive. Aceasta revine la suprimarea oricărei libertăți.
Este adevărat că, în condițiile sistemului salarial, individul nu are libertarea de a alege lipsa permanentă de ocupație. Dar nici un alt sistem social imaginabil nu i-ar putea oferi un drept la agrement nelimitat. Faptul că omul nu poate evita de a se supune dezutilității muncii nu este o consecință a nici unei instituții sociale. Este o condiție naturală, inevitabilă a vieții și a acțiunii umane.
Nu este adecvat să denumim neangajarea catalactică în munca salarială șomaj „de fricțiune”, cu o metaforă împrumutată din mecanică. În cadrul construcției imaginare a unei economii în regim uniform repetitiv nu există neangajare, deoarece construcția se bazează pe această presupoziție. Neangajarea este un fenomen propriu economiei aflate în schimbare. Faptul că un angajat eliberat din slujbă, datorită schimbărilor ce survin în procesele productive, nu profită imediat de orice ocazie de a dobândi un alt loc de mucă, ci așteaptă o ocazie mai propice, nu este o consecință a lentoarei procesului de ajustare la modificarea condițiilor, ci este unul dintre factorii care încetinesc această ajustare. Nu este vorba despre o recție automată la modificările survenite, independentă de voința și de opțiunile căutătorilor respectivi de slujbe, ci despre efectele acțiunilor lor deliberate. Neangajarea este speculativă, nu de fricțiune.
Neangajarea catalactică nu trebuie confundată cu neangajarea instituțională. Neangajarea instituțională nu este rezultatul deciziilor căutătorilor de slujbe individuali. Ea este efectul interferențelor cu fenomenele pieței, care urmăresc impunerea prin coerciție și constrângere a unor rate salariale superioare acelora pe care le-ar fi determinat o piață liberă. Cercetarea neangajării instituționale aparține analizei problemelor intervenționismului.
5. Ratele salariale brute și ratele salariale nete
Ceea ce patronul achiziționează pe piața mâinii de lucru și ceea ce primește el în schimbul salariilor pe care le achită este întotdeauna o prestație specifică, pe care o estimează, în concordanță cu prețul ei de piață. Obiceiurile și uzanțele [p. 601] care prevalează în diversele sectoare ale pieței mâinii de lucru nu influențează prețurile achitate pentru diverse cantități de prestații specifice. Ratele salariale brute tind întotdeauna către un punct în care sunt egale cu prețul [maxim] la care poate fi vândut pe piață produsul adițional, rezultat din întrebuințarea lucrătorului marginal, ținând seama și de prețurile materialelor necesare și de dobânda originară corespunzătoare necesarului de capital.
Atunci când cântărește argumentele pro și contra angajării de lucrători, patronul nu se întreabă ce salariu de luat acasă obține muncitorul. Singura întrebare relevantă pentru el este aceasta: care este prețul total pe care trebuie să-l cheltuiesc, pentru a obține serviciile acestui lucrător? Vorbind despre determinarea ratelor salariale, catalactica se referă întotdeauna la prețul total pe care patronul trebuie să-l cheltuiască pentru o anumită cantitate de muncă de un anumit tip, așadar la ratele salariale brute. Dacă legile sau obiceiurile comerciale îl silesc pe patron să suporte alte cheltuieli, în plus față de salariile plătite de el către angajați, atunci salariile de luat acasă se reduc corespunzător. Asemenea cheltuieli colaterale nu afectează ratele salariale brute. Incidența lor cade asupra salariaților. Volumul lor total reduce nivelul salariilor de luat acasă, adică al ratelor salariale nete.
Este necesar să observăm următoarele consecințe ale acestei situații:
1. Nu contează dacă salariile sunt salarii pe o perioadă de timp sau salarii pentru anumite prestații specifice. De asemenea, acolo unde este vorba de salarii pe o perioadă de timp, patronul nu ia în considerație decât un singur lucru: anume, performanța medie pe care anticipează că o va obține de la fiecare dintre muncitorii angajați. Calculul său ține seama de toate posibilitățile pe care munca desfășurată într-o perioadă de timp le oferă chiulangiilor și trișorilor. El îi disponibilizează pe lucrătorii care nu realizează minimul așteptat. Pe de altă parte, un lucrător dornic să câștige mai mult trebuie fie să se încadreze unde munca este plătită pentru prestații specifice, fie să-și caute o slujbă în care plata este superioară, deoarece minimul de performanță așteptat este superior.
De asemenea, pe o piață neobstrucționată a mâinii de lucru nu contează nici dacă ratele salariale pentru o perioadă de timp se achită zilnic, săptămânal, lunar, sau ca salarii anuale. Nu contează dacă intervalul de timp prealabil la care trebuie făcută o notificare de disponibilizare este mai lung sau mai scurt, dacă înțelegerile sunt făcute pentru anumite perioade sau pentru întreaga viață a lucrătorului, dacă salariatul are dreptul la pensionare și la pensii pentru el însuși, văduva și copiii lui orfani, la vacanțe plătite sau neplătite, la o anumită asistență în caz de boală sau de invaliditate, sau la orice alte beneficii și privilegii. Întrebarea la care trebuie să răspundă patronul este mereu aceeași: Este sau nu este rentabil pentru mine să mă implic într-un asemenea contract? Oare nu plătesc prea mult, în comparație cu ceea ce primesc în schimb?
2. În consecință, incidența așa-numitelor sarcini și câștiguri sociale cade, în cele din urmă, asupra ratei salariale nete a lucrătorului. Este irelevant dacă patronul este sau nu autorizat să scadă contribuțiile [p. 602] plătite către diverse forme de securitate socială, din salariile pe care le achită în numerar către angajați. În orice caz, aceste contribuții îl împovărează pe angajat, nu pe patron.
3. Același lucru este adevărat și în legătură cu impozitele pe salarii. Nici în acest caz nu contează dacă patronul are sau nu are dreptul de a scădea din salariul de luat acasă.
4. Nici reducerea numărului de ore lucrătoare nu este un cadou acordat în mod gratuit lucrătorului. Dacă acesta din urmă nu compensează programul mai scurt de lucru printr-o creștere corespunzătoare a productivității sale, atunci ratele salariale plătite la anumite intervale de timp vor scădea corespunzător. Dacă legea care decretează o reducere a orelor de muncă interzice asemenea reduceri ale ratelor salariale, atunci vor apărea toate consecințele unei creșteri decretate de guvern a ratelor salariale. Același lucru se poate spune despre toate celelalte așa-zise câștiguri sociale, cum ar fi concediile plătite și așa mai departe.
5. Dacă guvernul îi acordă patronului o subvenție pentru angajarea anumitor categorii de muncitori, atunci salariul acestora de luat acasă crește cu volumul total al subvențiilor.
6. Dacă autoritățile acordă câte o alocație fiecărui lucrător angajat ale cărui câștiguri proprii sunt rămase în urma unui anumit standard minim, pentru a-i ridica venitul la nivelul acestui minim, atunci nivelul ratelor salariale nu este afectat direct. Indirect, o scădere a ratelor salariale ar putea eventual rezulta, în măsura în care acest sistem i-ar putea stimula pe oamenii care nu lucrau mai înainte să-și caute slujbe și, astfel, să determine o creștere a ofertei de mână de lucru[7].
Viața omului primitiv a fost o neîncetată luptă împotriva rarității mijloacelor oferite de natură pentru subzistența sa. Numeroase persoane și familii, triburi și rase întregi au pierit în acest efort disperat de asigurare a minimului necesar pentru supraviețuire. Omul primitiv a fost întotdeauna bântuit de spectrul morții prin inaniție. Civilizația ne-a eliberat de aceste pericole. Zi și noapte, viața omului este amenințată de nenumărate pericole; ea poate fi distrusă în orice clipă de forțe naturale care scapă controlului nostru, sau, cel puțin, nu pot fi controlate în actualul stadiu al cunoașterii și al posibilităților noastre. Totuși, oroarea morții prin inaniție nu-i mai îngrozește pe oamenii care trăiesc în societatea capitalistă. Cei ce pot munci câștigă cu mult mai mult decât necesarul pentru simpla supraviețuire.
Mai există – bineînțeles – și persoane handicapate, care sunt incapabile de [p. 603] muncă. Există apoi invalizi, care pot presta un mic volum de muncă, dar a căror neputință îi împiedică să câștige la fel de mult ca lucrătorii normali. Uneori, ratele salariale pe care le-ar putea câștiga ei sunt atât de reduse, încât n-ar putea să se autoîntrețină. Acești oameni pot supraviețui doar dacă îi ajută alți oameni. Rețeaua de rude, prieteni, binefăcători și așezăminte de caritate și ajutorul comunitar acordat săracilor se îngrijesc de cei nevoiași. Cerșetorii nu cooperează în procesul social de producție; întrucât privește procurarea de mijloace pentru satisfacerea dorințelor, ei nu acționează; ei trăiesc pentru că au grijă alți oameni de ei. Problema săracilor este una de gestionare a consumului, nu a activităților productive. Ca atare, ea se situează dincolo de cadrul unei teorii a acțiunii umane, care se referă numai la procurarea mijloacelor necesare pentru consum, nu la felul în care aceste mijloace sunt consumate. Teoria catalactică analizează metodele adoptate pentru susținerea caritabilă a celor nevoiași numai în măsura în care acestea pot afecta oferta de muncă. S-a întâmplat uneori ca politicile aplicate pentru ajutorarea săracilor să încurajeze indolența și lenea unor adulți apți de muncă.
În societatea capitalistă se manifestă o tendință de creștere constantă a cotei de capital investit pe cap de locuitor. Acumularea de capital crește dinamic, mai mult decât creșterea cifrelor populației. Prin urmare, productivitatea marginală a muncii, ratele salariale reale și nivelul de trai al salariaților tind să crească necontenit. Dar această ameliorare a bunăstării nu este manifestarea efectelor vreunei legi inevitabile a evoluției omenirii; ea este o tendință rezultată din interacțiunea unor forțe care nu sunt libere să își producă efectele decât în regim capitalist. Este posibil – și chiar nu improbabil, dacă ținem seama de direcția în care se îndreaptă politicile publice astăzi – ca lucrurile să capete un aspect diametral opus, datorită, pe de o parte, consumului de capital și, pe de alta, unei creșteri sau unei scăderi insuficiente a cifrelor populației. Așadar, s-ar putea întâmpla ca oamenii să învețe din nou ce înseamnă moartea prin inaniție și ca raportul dintre bunurile de capital disponibile și cifrele populației să devină atât de defavorabil, încât să-i facă pe o parte dintre lucrători să câștige mai puțin decât necesarul pentru subzistență. Simpla apropiere de o asemenea situație ar determina, cu siguranță, disensiuni ireconciliabile în cadrul societății, conflicte a căror violență n-ar putea să ducă decât la degenerarea completă a tuturor legăturilor sociale. Diviziunea socială a muncii nu poate fi prezervată dacă o parte dintre oamenii din societate care cooperează la ea sunt condamnați să câștige mai puțin decât necesarul pentru simpla subzistență.
Noțiunea de minimum psihologic de subzistență, la care se referă „legea de fier a salariilor” – și pe care demagogii o scot necontenit în prim plan – este irelevantă pentru teoria catalactică a [p. 604] determinării ratelor salariale. Unul dintre fundamentele pe care se bazează cooperarea socială este faptul că munca prestată conform principiului diviziunii muncii este cu atât de mult mai productivă decât eforturile indivizilor izolați, încât persoanele apte de muncă nu se mai neliniștesc de teama că vor muri de foame, care îi urmărea zilnic pe înaintașii lor. În cadrul unei comunități capitaliste, minimul de subzistență nu joacă nici un rol catalactic.
În plus, noțiunii de minimum psihologic necesar pentru subzistență îi lipsesc precizia și rigoarea științifică pe care i le-au atribuit oamenii. Omul primitiv, adaptat mai mult la o viață animalică decât la una omenească, putea supraviețui în condiții care sunt de nesuportat pentru vlăstarele gingașe, răsfățate de capitalism. Nu există nimic de felul unui minimum de subzistență psihologic și sociologic determinat, care să fie valid pentru toate specimenele din specia zoologică homo sapiens. Nici ideea că pentru a menține sănătatea și fertilitatea umanității ar fi necesară o anumită cantitate de calorii, urmată de o altă cantitate specifică, pentru refacerea energiei cheltuite prin muncă, nu este tenabilă. Apelul la noțiuni din domeniile reproducerii vitelor și al vivisecției de cobai nu-i este de nici un folos economistului, în demersul lui de înțelegere a problemelor [specifice] acțiunii umane îndreptate spre un scop. „Legea de fier a salariilor” și doctrina marxistă, esențialmente identică, a determinării „valorii puterii de muncă” prin „timpul socialmente necesar pentru producția, deci și pentru reproducția ei”[8], sunt cele mai intenabile idei din tot ce s-a susținut vreodată în domeniul catalacticii.
Cu toate acestea, a fost posibil să se acorde o anumită semnificație ideilor implicate în legea de fier a salariilor. Dacă îl privim pe salariat doar ca pe o vită și considerăm că nu joacă nici un alt rol în societate, dacă postulăm că nu urmărește nici o altă satisfacție decât hrana și proliferarea și că nu știe de nici o altă întrebuințare a câștigurilor sale, în afara procurării acestor satisfacții animalice, putem considera legea de fier ca fiind o teorie a determinării prețurilor. De fapt, economiștii clasici, frustrați de teoria lor eronată a valorii, n-au putut concepe nici o altă soluție a problemei în chestiune. Pentru Torrens și Ricardo, teorema conform căreia prețul natural al mâinii de lucru este prețul care le permite salariaților să supraviețuiască și să-și perpetueze specia, fără nici un fel de creștere sau descreștere, reprezenta consecința logică de neocolit a teoriei lor inadecvate a valorii. Dar când epigonii lor au constatat că de acum nu se mai puteau mulțumi cu această lege evident ilogică, ei au recurs la o modificare a ei, care era [p. 605] echivalentă cu abandonarea completă a oricărei tentative de a furniza o explicație economică a determinării ratelor salariale. Ei au încercat să păstreze prețioasa noțiune de minimum de subzistență, înlocuind conceptul de minimum „social” cu cel de minimum psihologic. Ei nu mai vorbeau, de acum înainte, de minimul necesar pentru subzistența muncitorului și pentru prezervarea unei oferte nediminuate de mână de lucru. Vorbeau, în schimb, despre minimul necesar pentru prezervarea unui nivel de trai sanctificat de tradiția istorică și de cutumele și obiceiurile moștenite. Deși experiența cotidiană demonstra viguros că, în regim capitalist, ratele salariale reale și nivelul de trai al salariaților creșteau continuu, deși devenea pe zi ce trece tot mai evident că zidurile tradiționale de despărțire dintre diversele categorii ale populației nu mai puteau rezista, deoarece ameliorarea condiției sociale a muncitorilor din industrie demola străvechile idei de rang și demnitate socială, acești doctrinari au anunțat că vechile cutume și convenții sociale determină nivelul ratelor salariale. Doar persoanele orbite de prejudecăți preconcepute și de tendințe partizane puteau recurge la o asemenea explicație, într-o vreme când industria le furnizează maselor, în vederea consumului, tot mai multe bunuri noi și nemaiauzite, făcând accesibile, pentru muncitorul mediu, satisfacții pe care nici un rege nu le putea visa în trecut.
Nu este deosebit de surprinzător că „Școala istorică prusacă”, numită și wirtschafliche Staatswissenschaften, privea ratele salariale, deopotrivă cu prețurile bunurilor și cu ratele dobânzii, ca pe niște „categorii istorice” și că, în analiza ratelor salariale, recurgea la conceptul de „venit adecvat poziției ierarhice a individului, în ierarhia socială a rangurilor”. Negarea existenței teoriei economice și înlocuirea ei cu istoria reprezenta esența învățăturilor acestei școli. Dar este uimitor că Marx și marxiștii n-au realizat faptul că, însușindu-și această doctrină absurdă, dezintegrau complet corpul așa-numitului sistem marxist de științe economice. Când articolele și disertațiile publicate în Anglia, la începutul anilor 1860, l-au convins pe Marx că nu mai era posibil să se agațe neabătut de teoria salarială a economiștilor clasici, el și-a modificat teoria valorii puterii de muncă. El a declarat că „măsura așa-numitelor dorințe naturale și maniera de satisfacere a lor sunt, ele însele, niște produse ale evoluției istorice” și „depind în mare măsură de nivelul de civilizație atins într-o anumită țară și, printre alți factori, îndeosebi de condițiile, cutumele și pretențiile referitoare la nivelul de trai în care s-au format muncitorii”. Asfel, „în determinarea valorii puterii de muncă intervine un element moral și istoric”. Dar când Marx adaugă [p. 606] că, în ciuda tuturor acestor lucruri, „pentru o anumită țară, la orice moment dat, cantitatea medie de necesități indispensabile ale vieții este un lucru dat”[9], el se contrazice și își induce cititorii în eroare. Ceea ce are el în vedere nu mai sunt „necesitățile indispensabile”, ci lucrurile considerate indispensabile din punct de vedere tradițional, mijloacele necesare prezervării unui nivel de trai adecvat poziției lucrătorilor în ierarhia socială. Apelul la o asemenea explicație revine, practic, la renunțarea la orice elucidare economică sau catalactică a determinării ratelor salariale. Ratele salariale sunt explicate ca un dat istoric. Ele nu mai sunt văzute ca niște fenomene de piață, ci ca un factor născut în afara interacțiunii forțelor care se manifestă pe piață.
Cu toate acestea, nici chiar cei ce cred că nivelul ratelor salariale, așa cum se plătesc și se încasează ele în realitate, sunt impuse pe piață din afara ei, ca un dat [istoric], nu pot evita formularea unei teorii, care să explice determinarea ratelor salariale ca pe o consecință a evaluărilor și a deciziilor consumatorilor. Fără o asemenea teorie catalactică a salariilor, nici o analiză economică a pieței nu poate fi completă și satisfăcătoare, din punct de vedere logic. Este pur și simplu lipsit de sens să reducem analizele catalactice la problemele determinării prețurilor mărfurilor și a ratelor dobânzii – și să acceptăm ratele salariale ca pe un dat istoric. O teorie economică demnă de numele acesta trebuie să fie în măsură să ne spună despre ratele salariale mai mult decât că sunt determinate de un „element moral și istoric”. Caracteristica distinctivă a științei economice este că explică ratele de schimb manifestate în tranzacțiile de piață ca pe niște fenomene de piață, a căror determinare se supune unei regularități, în concatenarea și secvența evenimentelor. Tocmai acesta este elementul care distinge concepția economică de înțelegerea istorică, teoria de istorie.
Ne putem imagina cu ușurință o situație istorică în care nivelul ratelor salariale este impus cu forța pe piață, prin imixtiunea din exterior a constrângerii și a coerciției. O asemenea fixare instituțională a ratelor salariale reprezintă una din trăsăturile cele mai importante ale vremurilor noastre, de politici intervenționiste. Dar, în legătură cu o asemenea stare de lucruri, sarcina teoriei economice este de a investiga care sunt efectele provocate de disparitatea dintre cele două rate salariale: pe de o parte, rata potențială, pe care piața neobstrucționată ar fi determinat-o prin interacțiunea ofertei și a cererii de mână de lucru și, pe de altă parte, rata pe care o impun din exterior constrângerea și coerciția părților participante la tranzacțiile de piață. [p. 607]
Este adevărat că salariații sunt pătrunși de ideea că salariile trebuie să fie cel puțin suficient de ridicate pentru a le permite să-și mențină un nivel de trai adecvat poziției lor pe scara ierarhică a societății. Fiecare lucrător în parte are propria sa părere în legătură cu pretențiile pe care are dreptul să le ridice în virtutea „statutului”, „rangului”, „tradiției” și a „cutumei”, așa cum are o opinie proprie și despre eficiența și despre realizările sale. Dar asemenea pretenții și presupoziții complezente n-au nici o relevanță pentru determinarea ratelor salariale. Ele nu limitează nici mișcarea ascendentă, nici pe cea descendentă a acestora. Salariatul trebuie uneori să se mulțumească cu mult mai puțin decât crede el însuși că ar fi adecvat rangului și eficienței sale. Dacă i se oferă mai mult decât anticipa, el bagă în buzunar surplusul fără obiecții. Epoca sistemului laissez-faire, la care pretinde că se aplică legea de fier și doctrina lui Marx despre formarea istorică a ratelor salariale, a fost martora unei tendințe progresive, deși uneori temporar întrerupte, de creștere a ratelor salariale. Nivelul de trai al salariaților a crescut până la cote fără precedent în istorie și de negândit în perioadele anterioare.
Sindicatele pretind că ratele salariale nominale trebuie cel puțin să crească întotdeauna corespunzător modificărilor înregistrate de puterea de cumpărare a unității monetare, astfel încât să-i asigure salariatului capacitatea de a se bucura în continuare de nivelul de trai din trecut. Ele ridică aceste pretenții și în legătură cu situațiile de conflict militar și cu măsurile [inflaționiste] adoptate pentru finanțarea cheltuielilor de război. Convingerea lor este că, nici măcar în vreme de război, nici inflația și nici prelevarea de impozite pe venit nu trebuie să afecteze ratele salariale reale, cu care pleacă acasă muncitorul. Această doctrină presupune tacit doctrina Manifestului Comunist, după care „oamenii muncii nu au țară” și „nu au nimic de pierdut în afară de lanțuri”; în consecință, ei sunt neutri în războaiele purtate de exploatatorii burghezi și nu le pasă dacă țara lor este cucerită sau cucerește. Nu este sarcina teoriei economice să analizeze aceste sentimente. Ea nu are de stabilit decât faptul că nu contează ce fel de justificări sunt oferite pentru impunerea de rate salariale superioare acelora pe care le-ar fi determinat piața neobstrucționată. Dacă, din cauza unor asemenea pretenții, ratele salariale reale sunt într-adevăr ridicate deasupra nivelului consonant cu productivitatea marginală a diverselor tipuri de muncă implicată, consecințele inevitabile trebuie să se manifeste, indiferent de filozofia subiacentă.
Dacă trecem în revistă întreaga istorie a omenirii, de la primele începuturi ale civilizației și până în vremurile noastre, are sens să constatăm faptul că, în termeni generali, productivitatea muncii umane s-a [p. 608] multiplicat, fiind într-adevăr evident că membrii unei națiuni civilizate produc astăzi cu mult mai mult decât produceau strămoșii lor. Dar această concepție despre productivitatea muncii este, în general, lipsită de orice semnificație praxeologică sau catalactică – și nu admite nici o exprimare în termeni numerici. Este încă și mai nepermis să apelăm la ea pentru a elucida problemele pieței.
Doctrina sindicală contemporană operează cu un concept de productivitate a muncii care este construit pentru a furniza o așa-zisă justificare etică a acțiunilor sindicale. Ea definește productivitatea fie ca pe valoarea totală de piață, [exprimată] în termeni monetari, care se adaugă produselor în urma procesării (de către o singură firmă sau de către toate firmele dintr-o ramură industrială), împărțită la numărul de muncitori angajați, fie ca output (al unei firme sau ramuri industriale) pe om-oră de muncă. Comparând mărimile socotite în felul acesta la începutul și la sfârșitul unei anumite perioade de timp, sindicaliștii numesc „creștere a productivității muncii” cantitatea prin care cifra corespunzătoare datei finale o depășește pe cea de la data inițială și pretind că ea le aparține, de drept și în întregime, muncitorilor. Ei cer ca această cantitate să fie în totalitate adăugată la ratele salariale pe care le primeau muncitorii la începutul perioadei. Puși în fața acestor pretenții ale sindicatelor, patronii, de cele mai multe ori, nu contestă doctrina subiacentă și nu pun în discuție conceptul de productivitate a muncii pe care îl implică ea. Ei îl acceptă implicit, atunci când afirmă că ratele salariale au crescut deja la întreaga măsură a creșterii productivității, calculate după această metodă, sau că au crescut deja dincolo de această limită.
Dar această procedură de calcul a productivității muncii prestate de forța de muncă dintr-o firmă sau dintr-o industrie este în întregime greșită. O mie de oameni care muncesc patruzeci de ore pe săptămână într-o fabrică americană modernă de încălțăminte produc lunar câte m perechi de încălțăminte. O mie de oameni lucrând cu unelte tradiționale, de modă veche, în mici prăvălii artizanale, undeva în țările înapoiate din Asia, produc în același interval de timp, cu toate că muncesc mult mai mult decât patruzeci de ore pe săptămână, mult mai puțin decât m perechi. Diferența de productivitate între Statele Unite și Asia, calculată după metodele doctrinei sindicaliste, este enormă. Cu siguranță, ea nu se datorează virtuților muncitorului american. El nu este mai harnic, mai atent, mai calificat sau mai inteligent decât asiaticii. (Putem chiar să presupunem că mulți dintre angajații unei fabrici moderne efectuează operațiuni cu mult mai simple decât cele solicitate unui om care lucrează cu unelte de modă veche.) Superioritatea firmei americane se datorează în întregime superiorității echipamentelor de care dispune ea și înțelepciunii practice a conducerii ei antreprenoriale. Ceea [p. 609] ce-i împiedică pe oamenii de afaceri din țările înapoiate să adopte metodele de producție americane este lipsa de capital acumulat, nu vreo insuficiență datorată lucrătorilor.
În ajunul „Revoluției industriale”, condițiile în Vest nu difereau prea mult de cele pe care le vedem astăzi în Est. Schimbarea radicală a situației, care le-a asigurat maselor din Vest actualul nivel mediu de trai (unul într-adevăr ridicat, în comparație cu condițiile precapitaliste, sau cu cele din Uniunea Sovietică), a fost consecința acumulării de capital, prin economisire și prin investirea judicioasă a economiilor de către elitele antreprenoriale cu clarviziune economică. Nici o inovație tehnologică nu ar fi fost posibilă dacă bunurile suplimentare de capital, necesare pentru întrebuințarea practică a noilor invenții, nu ar fi devenit disponibile în prealabil, grație economisirii.
Cu toate că muncitorii, în calitatea lor de muncitori, n-au contribuit și nu contribuie la ameliorarea aparatului de producție, ei sunt (în cadrul unei economii de piață, care nu este sabotată de violența guvernamentală sau sindicală) cei mai mari beneficiari ai ameliorării condițiilor rezultate de aici, atât în calitate de muncitori, cât și în calitate de consumatori.
Elementul care inițiază lanțul acțiunilor care determină ameliorarea condițiilor economice este acumularea de capital nou, prin economisire. Aceste fonduri adiționale fac posibilă execuția unor proiecte care n-ar fi putut să fie executate înainte, datorită lipsei de bunuri de capital. Când se lansează în realizarea de noi proiecte, antreprenorii rivalizează pe piața factorilor de producție cu toți aceia care sunt deja angajați în proiectele inițiate mai înainte. Prin eforturile lor de a-și asigura cantitățile necesare de materii prime și de mână de lucru, ei ridică prețurile materiilor prime și ratele salariale. Astfel, salariații culeg, încă de la începutul procesului, o parte din beneficiile provenite din abținerea de la consum a economisitorilor. În cursul continuării procesului, ei sunt din nou favorizați, în calitate de consumatori, acum prin scăderea prețurilor, pe care tinde să o inducă creșterea producției[10].
Teoria economică descrie rezultatul final al acestei secvențe de schimbări astfel: O creștere a volumului de capital investit determină, dacă numărul persoanelor doritoare de a câștiga un salariu rămâne neschimbat, o creștere a productivității marginale a muncii – și deci a salariilor. Ceea ce duce la creșterea ratelor salariale este o creștere a volumului de capital mai mare decât creșterea populației, sau, cu alte cuvinte, o creștere a cantității de capital investit per capita. Pe o piață neobstrucționată a forței de muncă, ratele salariale tind întotdeauna către nivelul la care devin egale cu productivitatea marginală corespunzătoare fiecărui tip de [p. 610] muncă, adică spre nivelul egal cu valoarea adăugată sau scăzută din valoarea produsului, prin angajarea sau disponibilizarea unui om. La această rată salarială, toți cei ce caută de lucru găsesc slujbe și toți cei interesați să angajeze lucrători găsesc oricât de mulți doresc. Dacă salariile sunt ridicate deasupra acestei rate de piață, va rezulta inevitabil neangajarea (șomajul) unei părți din forța potențială de muncă. Nu contează ce fel de doctrină este prezentată în vederea justificării impunerii de rate salariale care depășesc ratele potențiale de piață.
Ratele salariale sunt determinate, în ultimă instanță, de valoarea pe care o atribuie concetățenii salariatului serviciilor și realizărilor acestuia. Munca este estimată ca o marfă, nu pentru că antreprenorii și capitaliștii sunt cruzi și au inimi de piatră, ci pentru că ei sunt necondiționat subordonați supremației consumatorilor, a căror imensă majoritate este formată, astăzi, din muncitori salariați și remunerați. Consumatorii nu sunt dispuși să satisfacă pretențiile, prezumția și vanitatea nimănui. Ei doresc să fie serviți la prețurile cele mai ieftine.
O comparație între explicația istorică a ratelor salariale și teorema regresiei
Poate fi util să comparăm doctrinele marxistă și pe cea a Școlii istorice prusace, conform cărora ratele salariale reprezintă un dat istoric, și nu un fenomen catalactic, cu teorema regresiei, referitoare la puterea de cumpărare a banilor[11].
Teorema regresiei stabilește faptul că nici un bun nu poate fi întrebuințat pentru funcția de mijloc de schimb, dacă la începuturile întrebuințării sale în acest scop nu a avut o valoare de schimb datorată altor întrebuințări. Faptul acesta nu afectează semnificativ determinarea cotidiană a puterii de cumpărare a banilor, așa cum se produce ea datorită interacțiunii cererii cu oferta de bani, determinate de oamenii care doresc să dispună de numerar. Teorema regresiei nu afirmă că orice rată efectivă de schimb între bani – pe de o parte – și bunuri și servicii – pe de altă parte – este un dat istoric, independent de situația de astăzi de pe piață. Ea explică doar felul în care un nou tip de mijloace de schimb pot intra și rămâne în uz. În sensul acesta, ea afirmă că există o componentă istorică în puterea de cumpărare a banilor.
Cu teorema marxistă și prusacă lucrurile stau cu totul altfel. Din perspectiva acestei doctrine, nivelul efectiv al ratelor salariale, așa cum se manifestă el pe piață, este un dat istoric. Evaluările consumatorilor, care sunt cumpărătorii indirecți ai forței de muncă, ca și cele ale salariaților, vânzătorii de forță de muncă, sunt irelevante. Ratele salariale sunt determinate de evenimente istorice din trecut. Ele nu pot nici să depășească nivelul acesta, nici să scadă sub el. [p. 611] Faptul că ratele salariale sunt astăzi mai ridicate în Elveția decât cele din India, nu poate fi explicat [din această perspectivă] decât apelând la istorie, în exact același sens în care doar istoria poate explica de ce Napoleon I a devenit francez, și nu italian, împărat, și nu avocat corsican. Pentru explicarea discrepanței dintre ratele salariale ale ciobanilor și cele ale zidarilor din aceste țări, nu este posibil să se recurgă la factori care se manifestă necondiționat, pe orice piață. Explicația nu poate fi furnizată decât de istoria acestor două țări.
7. Felul în care oferta de muncă este afectată de dezutilitatea muncii
Elementele fundamentale care afectează oferta de muncă sunt:
1. Fiecare individ nu poate cheltui decât o cantitate de muncă limitată.
2. Această cantitate specifică nu poate fi prestată la orice moment dorit. Este indispensabilă interpolarea unor momente de odihnă și de recreere.
3. Nu orice individ este capabil să presteze orice fel de muncă. Există deosebiri, atât înnăscute, cât și dobândite, în ce privește capacitatea de a presta anumite tipuri de muncă. Facultățile înnăscute necesare pentru anumite tipuri de muncă nu pot fi dobândite prin nici un fel de pregătire sau de școlarizare.
4. Capacitatea de muncă trebuie gestionată corespunzător, dacă nu dorim să se deterioreze sau să dispară complet. O grijă deosebită este necesară pentru păstrarea capacităților unei persoane – atât înnăscute, cât și dobândite – pentru perioada maximă pe care o poate permite declinul inevitabil al forțelor sale vitale.
5. Pe măsură ce munca se apropie de momentul în care se va epuiza volumul total de muncă pe care îl poate depune un om fără întrerupere, și interpolarea unei perioade de odihnă va deveni indispensabilă, oboseala afectează cantitatea și calitatea prestației[12].
6. Oamenii preferă absența muncii, adică agrementul, sau, în jargon economic: ei atribuie o dezutilitate muncii.
Omul autarhic, care lucrează în condiții de izolare economică, doar în vederea satisfacerii directe a propriilor sale nevoi, încetează munca în momentul în care începe să prețuiască agrementul, absența dezutilității muncii, mai mult decât surplusul de satisfacție anticipat de pe urma continuării lucrului. După ce își va fi satisfăcut cele mai intense nevoi, el consideră că satisfacerea nevoilor încă nesatisfăcute e mai puțin dezirabilă decât satisfacerea dorinței sale de agrement.
Același lucru este valabil și pentru salariați, nu mai puțin decât pentru lucrătorul autarhic. Nici ei nu sunt dispuși să lucreze până când vor fi [p. 612] epuizat întreaga capacitate de muncă pe care sunt capabili să o depună. Și ei doresc să se oprească în momentul în care gratificarea mediată anticipată încetează de a mai precumpăni asupra dezutilității provocate de prestarea suplimentară de muncă.
Opinia publică, exersându-se sub influența reprezentărilor atavice și orbită de sloganurile marxiste, a sesizat cu dificultate lucrul acesta. Ea s-a cramponat – și se mai cramponează până astăzi încă – de obiceiul de a-l privi pe salariat ca pe un servitor aflat în lanțuri, și salariile ca pe echivalentul capitalist al minimului necesar pentru subzistență, pe care poprietarul de sclavi și cel de vite trebuie să-l asigure pentru sclavii și animalele lor. Din perspectiva acestei doctrine, salariatul este un om pe care sărăcia l-a silit să se supună sclaviei. Formalismul van al avocaților burgheziei, ni se spune, numește această supunere voluntară contract și interpretează relațiile dintre patron și angajat ca pe un contract încheiat între două părți egale. Dar, în realitate, muncitorul nu este liber; el acționează sub constrângere; el trebuie să accepte jugul unei reale servituți, deoarece lui, proscrisului dezmoștenit al societății, nu i se oferă nici o altă alegere. Chiar și aparentul său drept de a-și alege stăpânul este un fals. Combinația explicită sau tacită a patronilor, pentru stabilirea condițiilor de muncă într-o manieră în ansamblu uniformă, face ca această libertate să fie iluzorie.
Dacă se admite că salariile nu sunt decât rambursarea cheltuielilor suportate de muncitor pentru prezervarea și reproducerea puterii sale de muncă, sau că nivelul lor este determinat de tradiție, este cât se poate de consecvent să se considere că fiecare reducere a obligațiilor impuse lucrătorului prin contractul de muncă reprezintă un câștig unilateral dobândit de acesta. Dacă nivelul ratelor salariale nu depinde de cantitatea și de calitatea prestației, dacă patronul nu-i plătește muncitorului prețul acordat de către piață contribuțiilor acestuia, dacă patronul nu cumpără o cantitate și o calitate anumită de mână de lucru, ci cumpără un sclav în lanțuri, dacă ratele salariale sunt atât de scăzute, încât, din motive naturale sau „istorice”, ele nu mai pot scădea mai departe, atunci situația muncitorului se poate îmbunătăți substanțial prin scurtarea zilei de muncă. În acest caz, ar fi permisibil să considerăm că legile care limitează orele de lucru sunt echivalente cu decretele prin care guvernele europene din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și de la începutul secolului al XIX-lea au redus treptat – și în cele din urmă au abolit – volumul de muncă silnică neplătită (corvée), pe care țăranii iobagi erau obligați să-l presteze în beneficiul seniorilor lor, sau cu ordonanțele de ușurare a muncilor depuse de ocnași. Reducerea orelor cotidiene de lucru – determinată de industrialismul capitalist – se poate interpreta atunci ca o victorie a sclavilor exploatați ai salariului, asupra egoismului neînduplecat al torționarilor lor. Toate legile care îi impun patronului datoria să efectueze anumite cheltuieli specifice, în beneficiul salariaților, sunt [p. 613] prezentate drept „câștiguri sociale”, adică drept libertăți, în vederea acordării cărora patronii nu au de făcut nici un sacrificiu.
Se admite, îndeobște, că validitatea acestei doctrine este suficient demonstrată prin faptul că salariatul individual nu are decât o influență neglijabilă asupra stabilirii termenilor contractului de muncă. Deciziile cu privire la lungimea zilei de lucru, la munca în zilele de duminică și de sărbători, la perioada fixată pentru mese și la multe alte lucruri le iau patronii, fără să-i întrebe pe angajați. Salariatul nu are de ales decât între supunerea la aceste ordine și moartea prin inaniție.
Eroarea de căpătâi implicată în acest raționament a fost deja indicată în secțiunile precedente. Patronii nu solicită muncă în general, ci persoane apte de a furniza tipul de muncă de care au ei nevoie. Exact așa cum un antreprenor trebuie să aleagă pentru unitățile sale productive locația, echipamentul și materiile brute cele mai adecvate, tot astfel el trebuie să angajeze cei mai eficienți lucrători. El trebuie să amenajeze în așa fel condițiile de muncă, încât să le facă să devină atractive în ochii muncitorilor pe care dorește să-i angajeze. Este adevărat că lucrătorul individual nu are decât un cuvânt limitat de spus referitor la aceste aranjamente. Ele sunt, ca și însuși nivelul ratelor salariale, ca și prețurile mărfurilor, ca și aspectul articolelor produse în vederea consumului de masă, produse ale interacțiunii a nenumărați oameni, care participă la procesul social al pieței. Ca atare, ele sunt fenomene de masă, în mică măsură susceptibile de a fi modificate prin acțiunile unui singur individ. Cu toate acestea, este o distorsiune a adevărului să se afirme că buletinul de vot al fiecărui elector luat în parte este lipsit de influență deoarece, pentru a decide rezultatul, sunt necesare multe mii, sau chiar milioane de voturi, astfel încât voturile persoanelor neafiliate nici unui partid practic nici nu contează. Chiar dacă am admite teza aceasta, de dragul argumentației, ar fi un non sequitur să deducem din ea că înlocuirea procedurilor democratice cu principii totalitare i-ar transforma pe funcționarii publici în reprezentanți mai autentici ai voinței poporului, decât campaniile electorale. Corespondentele acestei fabule totalitariste în sfera economiei de piață sunt afirmațiile că fiecare consumator individual este lipsit de putere în confruntarea cu furnizorii și că fiecare angajat individual este lipsit de putere în confruntarea cu patronii. Bineînțeles că nu gustul unui anumit individ, diferit de cei mulți, determină caracteristicile articolelor de producție în masă, destinate consumului maselor, ci dorințele și preferințele majorității. Nu căutătorul individual al unui loc de muncă determină termenii contractelor de muncă prevalente în anumite domenii sau ramuri industriale, ci comportamentul maselor căutătorilor de angajamente. Dacă obiceiul este ca prânzul să se servească între amiază și ora două, un lucrător individual care preferă să-l servească între două și trei după amiază are puține șanse de a-și vedea [p. 614] dorințele satisfăcute. Totuși, presiunea socială căreia i se supune în acest caz individul solitar nu este exercitată de către patron, ci de către colegii săi salariați.
Patronii, în căutarea lor de angajați adecvați, sunt siliți să se adapteze chiar și unor inconveniente serioase și costisitoare, când nu-i pot găsi pe cei de care este nevoie altfel. În multe țări, dintre care unele sunt stigmatizate de campionii anticapitalismului ca fiind înapoiate din punct de vedere social, patronii trebuie să accepte diverse dorințe ale muncitorilor, motivate de diverse considerente de ritual religios, sau de castă și de status. Ei trebuie să fixeze orele de muncă, vacanțele și multe chestiuni tehnice în funcție de asemenea opinii, oricât de incomode ar fi aceste aranjamente. Ori de câte ori un patron solicită servicii speciale, care par obositoare sau respingătoare în ochii angajaților, el trebuie să plătească un surplus pentru excesul de dezutilitate pe care trebuie să-l cheltuiască muncitorul.
Termenii contractului de muncă se referă la toate condițiile de lucru, nu doar la nivelul ratelor salariale. Munca de echipă din fabrici și interdependența dintre diferite întreprinderi fac ca devierea de la aranjamentele tradiționale în țara sau în ramura respectivă să fie imposibilă, ducând astfel la o unificare și o standardizare a acestor aranjamente. Dar faptul acesta nici nu slăbește, nici nu elimină contribuția muncitorilor la stabilirea lor. Din punctul de vedere al muncitorilor individuali, ele sunt, bineînțeles, la fel de inalterabile ca și mersul trenurilor pentru călătorul individual. Dar nimeni n-ar susține că, la stabilirea mersului trenurilor, compania [feroviară] nu se preocupă de dorințele potențialilor ei consumatori. Intenția ei este tocmai de a-i servi pe cât mai mulți dintre ei este cu putință.
Interpretarea evoluției industrialismului contemporan a fost fundamental viciată de prejudecățile anticapitaliste ale guvernelor și ale scriitorilor și istoricilor auto-erijați în apărători ai muncitorilor. Creșterea ratelor salariale reale, reducerea orelor de lucru, eliminarea muncii copiilor și restricționarea muncii femeilor ar fi fost, ni se spune, rezultatele amestecului guvernelor și ale presiunii opiniei publice, stimulate de autorii umanitariști. În absența acestor amestecuri și presiuni, antreprenorii și capitaliștii ar fi păstrat pentru ei înșiși toate avantajele provenite din creșterea investițiilor de capital și din ameliorarea corespunzătoare a metodelor tehnologice. Astfel, creșterea nivelului de trai al salariaților ar fi fost obținută pe seama venitului „nemuncit” al capitaliștilor, antreprenorilor și al proprietarilor funciari. Continuarea acestor politici ar fi deosebit de dezirabilă, pentru favorizarea celor mulți – exclusiv pe cheltuiala câtorva exploatatori egoiști – și pentru a reduce tot mai mult încasările inechitabile ale clasei proprietarilor. [p. 615]
Falsitatea acestei interpretări este evidentă. Toate măsurile care restricționează, direct sau indirect, oferta de muncă, apasă asupra capitaliștilor, în măsura în care determină creșterea productivității marginale a muncii și reducerea productivității marginale a factorilor materiali de producție. Deoarece restricționează oferta de muncă fără a reduce volumul de capital, ele augmentează partea alocată salariaților din produsul total net al efortului productiv. Dar acest produs total net va scădea și el și depinde de datele specifice fiecărui caz în parte, după cum cota relativ mai mare dintr-o plăcintă mai mică va fi mai mare sau mai mică decât cota relativ mai mică dintr-o plăcintă mai mare. Profiturile și rata dobânzii nu sunt direct afectate de reducerea ofertei totale de muncă. Prețurile factorilor materiali de producție scad, și ratele salariale pe unitatea de servicii prestate de lucrătorul individual (nu în mod necesar și per capita printre muncitorii angajați) cresc. Dacă toate aceste schimbări duc la o ameliorare sau la o deteriorare a venitului salariatului mediu rămâne, după cum am spus, o problemă factuală, specifică fiecărui caz în parte.
Dar ipoteza noastră, că asemenea măsuri nu afectează volumul ofertei factorilor materiali de producție, este inacceptabilă. Reducerea orelor de lucru, reducerea lucrului de noapte și a angajării anumitor clase de oameni împiedică utilizarea unei părți din echipamentul disponibil și revin la o reducere a ofertei de capital. Intensificarea rezultată de aici a rarității bunurilor de capital poate anula complet creșterea potențială a productivității marginale a muncii, în raport cu productivitatea marginală a bunurilor de capital.
Dacă, în mod concomitent cu reducerea obligatorie a orelor de lucru, autoritățile sau sindicatele interzic orice reducere corespunzătoare a ratelor salariale pe care ar impune-o configurația pieței, sau dacă instituțiile influente împiedică în prealabil o asemenea scădere, atunci apar efectele pe care le provoacă orice încercare de menținere a nivelului ratelor salariale deasupra ratei potențiale de piață, deci apare șomajul instituțional.
Istoria capitalismului, așa cum a funcționat acest sistem în ultimele două sute de ani în cuprinsul civilizației occidentale, este cronica unei creșteri continue a nivelului de trai al salariaților. Trăsătura distinctivă a capitalismului este că organizează producția de masă pentru consumul de masă, sub direcția celor mai energici și clarvăzători [din punct de vedere economic] indivizi, care urmăresc necontenit ameliorarea condițiilor. Forța sa motrice este motivația profitului, a cărei presiune îi obligă încontinuu pe oamenii de afaceri să le ofere consumatorilor produse mai multe, mai bune și mai ieftine. Un excedent al profiturilor față de pierderi nu poate apărea decât într-o economie progresivă și numai [p. 616] în măsura în care nivelul de trai al maselor se îmbunătățește[13]. Prin urmare, capitalismul este sistemul în condițiile căruia cele mai agere și mai agile minți sunt determinate să promoveze, pe cât le stă în putință, bunăstarea celor mulți și greoi.
În sfera experienței istorice nu avem posibilitatea de a recurge la măsurători. Cum banii nu reprezintă un etalon de măsură al valorii și al satisfacerii dorințelor, ei nu pot servi la compararea nivelelor de trai ale oamenilor din diferite perioade istorice. Cu toate acestea, toți istoricii a căror judecată nu este tulburată de prejudecăți romantice sunt de acord asupra faptului că evoluția capitalismului a multiplicat echipamentele de capital la o scară ce depășește cu mult creșterea simultană a cifrelor populației. Echipamentul de capital, atât la nivelul întregii populații, cât și pe persoană capabilă de muncă, este cu mult mai abundent astăzi decât în urmă cu cincizeci, o sută, sau două sute de ani în urmă. Concomitent s-a înregistrat o extraordinară creștere a cotei pe care o primesc salariații din volumul bunurilor produse, un volum el însuși cu mult mai mare decât în trecut. Creșterea rezultată de aici a nivelului de trai al maselor este miraculoasă, în comparație cu situația din vremurile de demult. În vremurile acelea bune, chiar și cei mai bogați oameni duceau o existență care trebuie numită strâmtorată, în comparație cu nivelul mediu al muncitorului american sau australian din zilele noastre. Capitalismul, spunea Marx, repetând inconștient fabulele apologeților Evului Mediu, ar avea tendința inevitabilă de a-i sărăci tot mai mult pe muncitori. Adevărul este că sistemul capitalist a vărsat un corn al abundenței peste masele de salariați, care adesea făceau tot ce le stătea în putință pentru a sabota adoptarea inovațiilor care le făceau viața mai plăcută. Cât de nemulțumit s-ar simți un muncitor american dacă ar fi constrâns să trăiască în stilul unui senior medieval și să se lipsească de facilitățile sanitare și de alte dispozitive pe care le consideră de la sine înțelese!
Creșterea bunăstării sale materiale i-a modificat muncitorului evaluarea agrementului. Fiind, așadar, mai bine aprovizionat cu cele necesare vieții, el atinge mai repede punctul începând de la care privește orice creștere a dezutilității muncii ca pe un rău, care de acum nu mai este compensat de creșterea în continuare a gratificării mediate pe care anticipează că i-ar procura-o continuarea muncii. El dorește să reducă numărul orelor cotidiene de muncă și să-și scutească soția și copiii de osteneala și necazul muncii salariale. Nu legislația muncii și presiunile sindicale sunt cele ce au redus orele de lucru și au retras femeile măritate și copiii din fabrici; capitalismul este acela care l-a făcut pe salariat atât de prosper, încât este în măsură să achiziționeze mai mult timp de agrement, pentru sine și [p. 617] pentru ai săi. Legislația muncii din secolul al XIX-lea n-a reușit, în ansamblu, decât să furnizeze o ratificare legală pentru schimbările pe care interacțiunea factorilor de piață le provocase mai înainte. În măsura în care a luat-o, uneori, înaintea revoluției industriale, creșterea rapidă a avuției a îndreptat din nou, curând, situația. În măsura în care așa-zisele legi favorabile muncitorilor au decretat măsuri care nu reprezentau doar o ratificare a unor schimbări deja efectuate, sau anticiparea schimbărilor așteptate în viitorul imediat, ele au prejudiciat interesele materiale ale muncitorilor.
Termenul de „câștiguri sociale” este deosebit de inducător în eroare. Dacă legea îi silește pe muncitorii care ar prefera să lucreze patruzeci și opt de ore pe săptămână să nu ofere mai mult decât patruzeci de ore de muncă, sau dacă îi silește pe patroni să suporte anumite cheltuieli în beneficiul angajaților, ea nu-i favorizează pe muncitori pe seama patronilor. Indiferent care ar fi prevederile unei legi de asigurări sociale, în ultimă instanță incidența [costurilor] îl împovărează pe angajat, nu pe patron. Ele afectează volumul salariului de luat acasă; dacă ridică prețul pe care patronul trebuie să-l achite pentru prestația unitară desupra ratei potențiale de piață, atunci creează șomaj instituțional. Asigurările sociale nu-i obligă pe patroni să se extindă mai mult, achiziționând mână de lucru. Ele impun salariaților o restricție în privința felului în care își pot cheltui venitul total. Ele restrâng libertatea muncitorului de a-și amenaja gospodăria așa cum crede el de cuviință.
Dacă un asemenea sistem de asigurări sociale reprezintă o măsură bună sau rea este, în esență, o problemă politică. Unii pot încerca să-l justifice spunând că salariaților le lipsește inteligența și forța morală de a se îngriji spontan de propriul lor viitor. Dar atunci nu sunt ușor de combătut vocile celor care întreabă dacă nu este paradoxal să fie încredințată bunăstarea țării deciziilor unor electori pe care legea însăși îi consideră incapabili de a-și gestiona propriile lor treburi; dacă nu este absurd să le încredințăm suprema conducere a guvernului acelorași oameni care în mod vădit au nevoie de gardieni, ca să-i împiedice să-și cheltuiască în mod nesăbuit veniturile proprii. Este oare rezonabil să li se încredințeze unor iresponsabili dreptul să-și aleagă gardienii? Nu este un accident faptul că Germania, țara care a inițiat sistemul asigurărilor sociale, a fost leagănul ambelor forme contemporane de depreciere a democrației, atât al celei marxiste, cât și al celei nemarxiste.
Observații despre interpretarea populară a „Revoluției industriale”
Se afirmă îndeobște că istoria industrialismului modern și îndeosebi istoria „Revoluției industriale” britanice oferă [p. 618] verificarea empirică a doctrinei „realiste” sau „instituționale” și infirmă complet dogmatismul „abstract” al economiștilor[14].
Economiștii neagă în mod categoric că sindicatele și legislația guvernamentală a muncii au ameliorat pe termen lung situația întregii clase a salariaților, ridicându-le nivelul de trai, sau că ar fi putut realiza acest lucru. Dar anti-economiștii pretind ca faptele au infirmat aceste erori. Politicienii și legislatorii care au promulgat reglementarea sistemului de fabrică (factory acts) ar fi dat dovadă de o mai pătrunzătoare înțelegere a realității decât economiștii. În vreme ce filozofia laissez-faire, lipsită de milă și de compasiune, afirma că suferințele maselor care trudesc sunt inevitabile, bunul simț al omului de rând a reușit să potolească cele mai grave excese ale afaceriștilor ahitiați după profit. Ameliorarea situației muncitorilor ar fi în totalitate o realizare a guvernelor și a sindicatelor.
Idei de felul acesta mustesc în majoritatea studiilor istorice care se ocupă de evoluția industrialismului modern. Autorii încep prin schițarea unei imagini idilice a situației existente în ajunul „Revoluției industriale”. Pe atunci, ne spun ei, lucrurile se prezentau, pe ansamblu, satisfăcător. Țăranii erau fericiți. Tot astfel erau și meșteșugarii, în cadrul sistemului gospodăresc. Ei lucrau în propriile lor ateliere și se bucurau de o anumită independență economică, deoarece dețineau o bucată de pământ cultivabil și propriile lor unelte. Dar apoi „Revoluția industrială s-a abătut ca o ciumă” asupra acestor oameni[15]. Sistemul de fabrică l-a redus practic pe lucrătorul liber la sclavie; i-a redus nivelul de trai la cote de simplă supraviețuire; înghesuind femeile și copiii în manufacturi, a distrus practic viața de familie și a subminat înseși fundamentele societății, ale moralității și ale sănătății publice. O mică minoritate de exploatatori lipsiți de scrupule au reușit, prin viclenie, să pună în jugul ei imensa majoritate.
Adevărul este că situația economică era foarte nesatisfăcătoare în ajunul Revoluției industriale. Sistemul social tradițional nu era suficient de elastic pentru a satisface nevoile unei populații care creștea rapid. Nici fermele și nici breslele nu aveau trebuință de mâna de lucru suplimentară. Afacerile erau permeate de moștenirea spiritului de privilegii și de monopol exclusivist; fundamentele sale instituționale erau autorizațiile și acordarea de patente monopoliste; filozofia sa era restricția și interdicția competiției, atât interne, cât și străine. [p. 619] Numărul persoanelor pentru care nu mai era loc în sistemul rigid al paternalismului și al tutelei guvernamentale asupra afacerilor creștea rapid. Erau practic niște proscriși. Majoritatea apatică a acestor oameni nefericiți trăia din firimiturile care cădeau de la mesele castelor privilegiate. În sezonul recoltelor, ei câștigau câte ceva, pentru ajutorul ocazional pe care-l ofereau fermelor; în restul timpului erau dependenți de caritatea persoanelor private și de ajutorul comunal oferit săracilor. Mii de tineri, dintre cei mai viguroși din aceste segmente de populație, erau împinși în serviciul armatei și al marinei regale; mulți erau uciși sau schilodiți în acțiune; încă și mai mulți piereau în mod jalnic, datorită greutăților unei discipline barbare, datorită bolilor tropicale, sau de sifilis[16]. Alte mii, cei mai îndrăzneți și mai lipsiți de scrupule din categoria lor, infestau țara ca vagabonzi, cerșetori, derbedei și prostituate. Singurele mijloace cunoscute de autorități pentru a se ocupa de acești indivizi erau azilul de săraci și coloniile de muncă. Susținerea acordată de guvern resentimentelor populare împotriva introducerii de noi invenții și a dispozitivelor destinate economisirii muncii făceau ca situația să fie chiar disperată.
Sistemul de fabrică s-a dezvoltat în condiții de necontenită luptă împotriva a nenumărate obstacole. A trebuit să lupte cu prejudecățile populare, cu vechile cutume încetățenite, cu regulile și reglementările obligatorii din punct de vedere legal, cu animozitatea autorităților, cu interesele speciale ale grupurilor privilegiate, cu invidia breslelor. Echipamentul de capital al firmelor singulare era insuficient, procurarea creditului era extrem de dificilă și de costisitoare. Experiența tehnologică și comercială lipsea. Cei mai mulți dintre proprietarii de fabrici au dat faliment; relativ puțini au reușit. Profiturile erau uneori considerabile, dar tot astfel erau și pierderile. Au trebuit să treacă multe zeci de ani până când practica uzuală a reinvestirii celei mai mari părți din profituri a putut asigura necesarul de capital acumulat pentru desfășurarea afacerilor pe o scară mai extinsă.
Faptul că fabricile au putut înflori în ciuda tuturor acestor obstacole se explică prin două cauze. Mai întâi, existau doctrinele noii filozofii sociale, dezvoltate de către economiști. Aceștia au demolat prestigiul mercantilismului, al paternalismului și al restricționismului. Ei au respins convingerea superstițioasă că dispozitivele și procesele destinate economisirii muncii ar duce la șomaj și i-ar condamna pe oameni la sărăcie și la decădere. Economiștii adepți ai sistemului laissez-faire au fost pionierii realizărilor tehnologice fără precedent din ultimele două sute de ani.
A mai existat și un al alt factor care a slăbit opoziția față de inovații. Fabricile au luat de pe umerii autorităților și ai aristocrației funciare stăpânitoare o problemă jenantă, care luase proporții prea mari pentru ei. Fabricile au asigurat supraviețuirea maselor de săraci. Ele au golit azilele de săraci, coloniile de muncă și închisorile, convertindu-i astfel pe cerșetorii muritori de foame în oameni capabili să se auto-întrețină, câștigând o pâine.
Proprietarii de fabrici nu aveau puterea de a constrânge pe nimeni să [p. 620] accepte o slujbă industrială. Ei nu puteau să angajeze decât oameni dispuși să lucreze pentru salariile care li se ofereau. Așa scăzute cum erau aceste salarii, ele reprezentau totuși cu mult mai mult decât puteau câștiga acești săraci în orice alt domeniu care le era accesibil. A afirma că fabricile le-au smuls pe soțiile casnice de lângă copii și din bucătării și pe copii de la joaca lor este o distorsiune a faptelor. Femeile acestea nu aveau nimic de gătit, pentru a-și hrăni copiii. Copiii aceștia erau lipsiți și înfometați. Singurul lor refugiu a fost fabrica. Aceasta literalmente i-a salvat de la moartea prin inaniție.
Este regretabil că au existat asemenea condiții. Dar dacă dorim să dăm vina pe cei responsabili, atunci nu trebuie să-i învinuim pe proprietarii de fabrici, care – conduși de egoism, desigur, și nu de „altruism” – au făcut tot posibilul pentru a eradica aceste rele. Cauza relelor fusese ordinea economică din perioada precapitalistă, ordinea din „vremurile bune de demult”.
În primele decenii ale Revoluției industriale, nivelul de trai al muncitorilor din fabrici era șocant de scăzut, în comparație cu situația de atunci a claselor înstărite și cu situația actuală a maselor industriale. Orele de muncă erau lungi, și condițiile sanitare din ateliere erau deplorabile. Capacitatea de muncă a individului se epuiza rapid. Dar rămâne adevărat faptul că, pentru surplusul de populație pe care mișcarea de împrejmuire o condamnase la sărăcie lucie și pentru care literalmente nu mai exista loc în cadrul sistemului de producție existent, munca în fabrici a reprezentat salvarea. Oamenii aceștia se îngrămădeau în fabrici fără vreun alt motiv decât dorința de a-și ameliora nivelul de trai.
Ideologia laissez-faire și produsul ei, „Revoluția industrială”, au aruncat în aer barierele ideologice și instituționale existente în calea progresului și a bunăstării. Ele au demolat ordinea socială în cadrul căreia tot mai mulți oameni erau sortiți mizeriei și sărăciei abjecte. Meșteșugurile de procesare din perioadele anterioare serviseră aproape exclusiv dorințele celor înstăriți. Extinderea acestor activități era limitată de volumul bunurilor de lux pe care și le puteau permite segmentele mai avute ale societății. Cei neangajați în producția de bunuri primare nu-și puteau câștiga traiul decât în măsura în care clasele superioare erau dispuse să le întrebuințeze calificările și serviciile. Însă deodată s-a făcut resimțit un nou principiu. Sistemul de fabrică a inaugurat un nou mod de comercializare și de producție. Trăsătura sa caracteristică era că manufacturile nu erau concepute doar pentru consumul puținilor înstăriți, ci și pentru acela al persoanelor care până acum jucaseră un rol neglijabil în calitate de consumatori. Obiectivul sistemului de fabrică era furnizarea de lucruri ieftine pentru cei mulți. Fabrica paradigmatică pentru începuturile Revoluției industriale a fost țesătoria de bumbac. Dar produsele de bumbac pe care le oferea aceasta nu erau un bun solicitat de cei bogați. Oamenii avuți foloseau în continuare mătasea, olanda și batistul. Ori de câte ori sistemul de fabrică invada o nouă ramură productivă cu metodele sale de producție în masă, bazate pe echipamente mecanizate, el începea [p. 621] cu producția de bunuri ieftine, pentru masele largi. Abia într-un stadiu ulterior, după ce ameliorarea fără precedent a nivelului de trai al maselor, provocată de fabrici, a făcut să devină profitabilă aplicarea metodelor de producție în masă și la articole mai bune, s-au orientat fabricile și spre producerea de bunuri mai rafinate – și deci mai scumpe. Astfel, de exemplu, pantofii confecționați în fabrică au fost cumpărați ani de zile numai de „proletari”, în vreme ce consumatorii mai înstăriți continuau să se adreseze numai cizmarilor care lucrau la comandă. Mult pomenitele sweatshops (ateliere de muncă prelungită și slab remunerată) nu produceau haine pentru cei bogați, ci pentru cei cu posibilități modeste. Doamnele și domnii cu pretenții preferau – și încă mai preferă – rochiile și costumele croite la comandă.
Faptul de căpătâi în legătură cu Revoluția industrială este că a deschis o epocă de producție de masă, pentru nevoile maselor. Salariații încetează de a fi niște oameni care trudesc pentru bunăstarea altora. Ei înșiși sunt principalii consumatori ai produselor furnizate de fabrici. Marile afaceri depind de consumul de masă. În America zilelor noastre nu există nici o ramură a marilor afaceri care să nu servească nevoile maselor. Principiul de bază al activității antreprenoriale capitaliste este de a furniza cele necesare omului de rând. În calitatea sa de consumator, omul de rând este suveranul, a cărui cumpărare sau abținere de la a cumpăra decide soarta activităților antreprenoriale. În cadrul economiei de piață nu există nici un alt mijloc de dobândire și de păstrare a avuției decât acela de a oferi maselor bunurile pe care le solicită, în modul cel mai adecvat și mai ieftin.
Orbiți de prejudecățile lor, numeroși istorici și scriitori s-au arătat în întregime incapabili de a sesiza acest fapt fundamental. În opinia lor, salariații trudesc pentru bunăstarea altora. Ei nu-și pun niciodată problema cine sunt acești „alții”.
Dl. și d-na Hammond ne spun că lucrătorii erau mai fericiți în 1760 decât în 1830[17]. Aceasta este o judecată de valoare arbitrară. Nu există nici un mijloc de a compara și de a măsura fericirea unor oameni diferiți, sau a acelorași oameni la momente diferite. Putem fi de acord, de dragul argumentației, că un individ născut în 1740 era mai fericit în 1760 decât în 1830. Dar să nu uităm că în 1770 Anglia avea 8,5 milioane de locuitori (conform estimărilor lui Arthur Young), în vreme ce, în 1831, (conform recensământului) cifra era de 16 milioane[18]. Această creștere dramatică a fost determinată îndeosebi de Revoluția industrială. În legătură cu acești englezi suplimentari, aserțiunea eminenților istorici nu poate fi aprobată decât de cei care-și însușesc versurile melancolice ale lui Sofocle: „A nu te naște este, fără îndoială, lucrul cel mai bun; dar dacă omul a apucat să vadă lumina zilei, cea mai bună dintre alternativele rămase este să se întoarcă în locul de unde a venit.” [p. 622]
Primii industriași erau, în cea mai mare parte, oameni proveniți din aceleași medii sociale din care proveneau și muncitorii lor. Ei trăiau foarte modest, își cheltuiau doar o fracțiune din venituri pentru casele lor, iar restul îl puneau înapoi la lucru. Dar, pe măsură ce întreprinzătorii au devenit mai bogați, fiii afaceriștilor de succes au început să se amestece în cercurile clasei stăpânitoare. Gentlemanii de viță nobilă invidiau averea parveniților și priveau cu ostilitate la simpatiile lor pentru mișcarea reformistă. Ei s-au răzbunat investigând condițiile materiale și morale ale angajaților și adoptând legislația muncii în fabrici.
Istoria capitalismului în Marea Britanie, ca și în toate celelalte țări capitaliste, este o cronică a tendinței continue de ameliorare a nivelului de trai al salariaților. Această evoluție a coincis, pe de o parte, cu dezvoltarea legislației de protecție a muncitorilor și cu răspândirea sindicalismului și, pe de altă parte, cu creșterea productivității marginale a muncii. Economiștii afirmă că ameliorarea condițiilor materiale ale muncitorilor se datorează creșterii cotei de capital investit per capita și realizărilor tehnologice pe care întrebuințarea acestui capital suplimentar le-a permis. În măsura în care legislația muncii și presiunea sindicală n-au depășit limitele stabilite de ceea ce muncitorii ar fi obținut în absența lor, ca o consecință necesară a accelerării acumulării de capital în raport cu populația, măsurile respective au fost superflue. În măsura în care au depășit aceste limite, ele au fost nocive pentru interesele maselor. Ele au încetinit acumularea de capital, încetinind astfel tendința de creștere a productivității marginale a muncii și a ratelor salariale. Ele le-au conferit privilegii anumitor grupuri de salariați, pe seama altor grupuri. Ele au creat șomaj în masă și au scăzut volumul produselor disponibile pentru muncitori, în calitatea lor de consumatori.
Apologeții amestecului guvernamental în afaceri și ai sindicalismului atribuie ameliorările condițiilor muncitorilor acțiunilor guvernelor și ale sindicatelor. Dacă nu ar fi existat acestea, spun ei, nivelul de trai al muncitorilor nu ar fi fost mai ridicat astăzi decât era în perioada primilor ani ai sistemului de fabrică.
Este limpede că această controversă nu poate fi rezolvată făcând apel la experiența istorică. În ce privește constatarea faptelor, nu există nici o controversă între cele două grupuri. Antagonismul lor privește interpretarea evenimentelor, iar această interpretare trebuie să fie ghidată de teoriile adoptate. Considerațiile epistemologice și logice care determină corectitudinea sau incorectitudinea unei teorii sunt logic și temporal anterioare elucidării problemei istorice vizate. Faptele istorice în sine nici nu dovedesc, nici nu infirmă vreo teorie. Ele se cer interpretate în lumina analizei teoretice.
Cei mai mulți dintre autorii care au scris despre istoria condițiilor muncitorilor [p. 623] în regimul capitalist erau ignoranți în materie de economie și se lăudau cu această ignoranță. Însă disprețul acesta pentru gândirea economică sănătoasă nu însemna că abordau subiectul investigațiilor lor fără idei preconcepute și fără parțialitate în favoarea nici unei teorii. Ei erau călăuziți de erorile populare privind omnipotența guvernamentală și de presupusele binecuvântări ale sindicalismului. Este incontestabil că soții Webb, exact ca și Lujo Brentano și ca o puzderie de autori minori, au fost, încă de la începutul studiilor lor, îmbibați de o ură fanatică pentru economia de piață și de o acceptare entuziastă a doctrinelor socialismului și ale intervenționismului. Ei au fost cu siguranță sinceri în convingerile lor și și-au dat toată străduința. Candoarea și probitatea de care au dat dovadă îi poate exonera, ca persoane individuale; dar nu îi exonerează ca istorici. Indiferent cât de nepătate ar fi intențiile istoricului, el nu are nici o scuză pentru recursul la doctrine eronate. Prima datorie a istoricului este de a examina cu maximă atenție toate doctrinele la care recurge, atunci când cercetează subiectul muncii sale. Dacă neglijează lucrul acesta și îmbrățișează cu naivitate ideile diforme și confuze ale opiniei publice, atunci nu mai este un istoric, ci un apologet și un propagandist.
Antagonismul dintre aceste două puncte de vedere nu este numai o problemă istorică. El se referă – nu mai puțin – la cea mai arzătoare problemă a zilelor noastre. Este vorba de obiectul disputei legate de ceea ce, în America zilelor noastre, se numește problema relațiilor industriale.
Să accentuăm doar un singur aspect al chestiunii. Există teritorii întinse – Asia de Est, Indiile de Est, Europa de Sud și de Sud-Vest, America Latină – care nu sunt decât superficial afectate de capitalismul modern. Condițiile din aceste țări nu diferă, în ansamblu, de cele existente în Anglia în ajunul „Revoluției industriale”. Există milioane de oameni pentru care nu mai există nici un loc sigur în cadrul aranjamentului economic tradițional. Soarta acestor mase nenorocite nu poate fi ameliorată decât prin industrializare. Ceea ce le trebuie cel mai mult acestor țări sunt întreprinzătorii și capitaliștii. Deoarece propriile lor politici publice nesăbuite le-au lipsit de continuarea asistenței de care se bucuraseră din partea capitalului străin importat, ele trebuie să se lanseze în acumularea de capital intern. Ele trebuie să treacă prin toate stadiile prin care a trebuit să treacă evoluția industrialismului occidental. Trebuie să înceapă cu rate salariale relativ scăzute și cu ore de muncă prelungite. Fiind însă induși în eroare de doctrinele prevalente astăzi în Europa Occidentală și în America de Nord, oamenii politici din aceste țări cred că pot proceda altfel. Ei încurajează presiunea sindicatelor și legislația chipurile favorabilă muncitorilor. Radicalismul lor intervenționist omoară în fașă toate încercările de a crea industrii locale. Dogmatismul lor încăpățânat este condamnarea la pieire a hamalilor indieni și chinezi, a zilierilor mexicani și a milioane de alți oameni care se luptă cu disperare, în pragul morții prin inaniție. [p. 624]
8. Felul cum sunt afectate salariile de vicisitudinile pieței
Munca este un factor de producție. Prețul pe care un vânzător de muncă îl poate obține pe piață depinde de datele acesteia.
Cantitatea și calitatea de muncă pe care este apt să o depună un individ depinde de caracteristicile sale înnăscute și dobândite. Abilitățile înnăscute nu pot fi modificate de nici o acțiune deliberată. Ele reprezintă moștenirea individului, cu care l-au înzestrat strămoșii lui, în ziua când s-a născut. El se poate îngriji de aceste daruri și își poate cultiva talentele, evitând dispariția lor prematură; dar el nu poate niciodată depăși limitele pe care natura le-a impus forțelor și capacităților sale. El poate da dovadă de mai multă sau mai puțină pricepere în efortul de a-și vinde capacitatea de muncă la cel mai ridicat preț care se poate obține pe piață, în situația dată. Dar el nu-și poate modifica natura, pentru a o adapta mai bine la configurația datelor pieței. El are noroc dacă pe piață condițiile sunt astfel încât unul din tipurile de muncă pe care este capabil să le presteze este generos remunerat; dacă talentele sale sunt deosebit de apreciate de semenii săi, este vorba de noroc, nu de un merit personal. D-ra Greta Garbo, dacă ar fi trăit cu o sută de ani mai devreme, probabil că ar fi câștigat cu mult mai puțin decât în epoca aceasta a cinematografului. Din punctul de vedere al talentelor ei personale, ea se găsește într-o poziție similară cu aceea a unui fermier a cărui fermă poate fi vândută la un preț ridicat pentru că extinderea unui oraș din apropiere a transformat-o în teren urban.
În cadrul limitelor rigide fixate de abilitățile sale înnăscute, capacitatea de muncă a cuiva poate fi perfecționată prin antrenamentul necesar executării unor sarcini specifice. Individul – sau părinții lui – suportă cheltuieli de calificare, ale căror fructe constau în dobândirea capacității de a presta anumite tipuri de muncă. Asemenea școlarizare și calificare intensifică unilateralitatea omului; ele îl transformă într-un specialist. Orice formație specială dezvoltă caracterul specific al capacității beneficiarului de a munci. Truda și necazul, dezutilitatea eforturilor cărora individul trebuie să li se supună pentru a dobândi aceste abilități deosebite, pierderea unor câștiguri potențiale pe durata perioadei de calificare și cheltuiala bănească necesară sunt suportate în anticiparea unei creșteri ulterioare a câștigurilor, care le va compensa. Aceste cheltuieli sunt niște investiții și sunt, prin urmare, speculative. Dacă vor fi rentabile sau nu depinde de configurația viitoare a pieței. Activitatea de dobândire a unei calificări îl face pe muncitor să devină un speculator sau un întreprinzător. Configurația viitoare a pieței este cea care va determina dacă din această investiție vor rezulta profituri sau pierderi.
Astfel, salariatul are interese speciale din două puncte de vedere: ca [p. 625] persoană cu anumite calități înnăscute și ca om care a dobândit anumite calificări specifice.
Salariatul își vinde munca pe piață la prețul pe care piața îl permite astăzi. În cadrul construcției imaginare a economiei uniform repetitive, suma prețurilor pe care antreprenorul trebuie să le suporte pentru toți factorii complementari de producție laolaltă trebuie să fie egală – luând în calcul și preferința de timp – cu prețul produsului. În economia aflată în schimbare, modificările survenite în structura pieței pot cauza diferențe între aceste două mărimi. Profiturile și pierderile rezultate de aici nu-l afectează pe salariat. Incidența lor nu cade decât asupra patronului. Incertitudinea viitorului îl afectează pe salariat numai în măsura în care sunt afectate următoarele elemente:
1. Cheltuielile de timp, dezutilitate și bani suportate în vederea calificării.
2. Cheltuielile suportate în vederea mutării la un anumit loc de muncă.
3. În cazul unui contract de muncă stipulat pentru o anumită perioadă de timp, modificările de preț ale tipului respectiv de muncă survenite între timp și modificările care afectează solvabilitatea patronului.
Salariile sunt prețurile achitate pentru munca umană ca factor de producție. Ca și în cazul tuturor celorlalte prețuri ale factorilor complementari de producție, nivelul lor este, în ultimă instanță, determinat de prețurile produselor, așa cum sunt acestea anticipate la momentul când se vinde și se cumpără munca. Nu contează dacă cel care depune munca își vinde serviciile unui patron care le combină cu factori materiali de producție și cu serviciile altor oameni, sau dacă se angajează el însuși, pe cont propriu și asumându-și toate riscurile, în a întreprinde aceste combinații. Prețul final al muncii de aceeași calitate este oricum același în întregul sistem de piață. Ratele salariale sunt întotdeauna egale cu prețul întregului produs al muncii. Sloganul popular „dreptul muncitorului la întregul produs al muncii” a fost o formulare absurdă a pretenției ca bunurile de consum să se distribuie în exclusivitate muncitorilor și ca nimic să nu le rămână antreprenorilor și proprietarilor factorilor materiali de producție. Bunurile finite nu pot fi considerate din nici un punct de vedere ca fiind produse exclusiv ale muncii. Ele reprezintă venitul combinării deliberate a muncii cu factorii materiali de producție.
În economia aflată în schimbare se manifestă o tendință de ajustare a ratelor salariale de piață exact la nivelul ratelor salariale finale. Ajustarea aceasta este un proces care necesită timp. Lungimea perioadei de ajustare depinde de perioada necesară calificării [p. 626] pentru meserii noi și pentru deplasarea muncitorilor către noi reședințe. Ea depinde în plus și de factori subiectivi, cum ar fi familiaritatea muncitorilor cu configurația și cu perspectivele pieței mâinii de lucru. Ajustarea este o întreprindere speculativă, în măsura în care calificarea pentru slujbe noi și schimbările de reședință presupun costuri, care sunt suportate de către muncitori doar dacă ei consideră că viitoarea configurație a pieței muncii le va face să apară profitabile.
În această privință, nu există nimic deosebit în legătură cu munca, salariile și piața mâinii de lucru. Ceea ce conferă o trăsătură distinctivă pieței muncii este faptul că lucrătorul nu este doar un furnizor al factorului de producție numit muncă, ci și o ființă umană, iar disocierea unui om de prestația lui este imposibilă. Pornind de la acest lucru s-au făcut îndeobște afirmații extravagante și s-a formulat o critică găunoasă a doctrinelor economice referitoare la ratele salariale. Dar asemenea absurdități nu trebuie să împiedice știința economică să acorde acestui fapt primordial atenția cuvenită.
Pentru muncitor este un lucru important ce fel de muncă depune, dintre diversele tipuri de care este capabil, unde o depune și în ce condiții și circumstanțe particulare o depune. Un observator neimplicat poate considera că ideile și sentimentele care îl determină pe muncitor să prefere anumite slujbe, anumite locuri de muncă și anumite condiții de muncă, mai degrabă decât altele, sunt niște prejudecăți neîntemeiate, sau chiar ridicole. Dar asemenea judecăți academice ale unor cenzori neimplicați nu folosesc la nimic. Pentru analiza economică a problemelor implicate, împrejurarea că muncitorul nu își privește truda și necazul doar din punctul de vedere al dezutilității muncii și al gratificării ei mediate, ci ia în considerație și dacă circumstanțele și condițiile corespunzătoare desfășurării ei îi afectează satisfacțiile vieții – și în ce măsură – nu reprezintă ceva deosebit. Faptul că un muncitor este gata să renunțe la posibilitatea de a-și augmenta veniturile monetare mutându-se într-un loc pe care îl consideră mai puțin dezirabil și preferă să rămână în locul sau țara lui de baștină, nu este mai remarcabil decât acela că un gentleman bogat fără ocupație preferă viața mai scumpă din capitală, celei mai ieftine dintr-un orășel [de provincie]. Muncitorul și consumatorul sunt aceeași persoană; numai raționamentul economic este acela care integrează funcțiile sociale și separă această unitate în două scheme. Oamenii nu-și pot separa deciziile privitoare la întrebuințarea forței lor de muncă de acelea privitoare la felul cum își consumă veniturile.
Descendența, limba, educația, religia, mentalitatea, legăturile familiale și mediul social îl leagă pe muncitor, în așa fel încât el nu-și alege locul și domeniul de muncă exclusiv în funcție de nivelul ratelor salariale. [p. 627]
Putem numi rate salariale standard (S) acel nivel al ratelor salariale corespunzătoare tipurilor de muncă specifice care s-ar impune pe piață dacă muncitorii n-ar discrimina între diverse locații și, la rate salariale egale, n-ar prefera un loc de muncă mai degrabă decât altul. Dacă, pe de altă parte, salariații evaluează în mod diferențiat munca în locuri diferite, din considerentele menționate mai sus, atunci nivelul ratelor salariale de piață (M) poate devia permanent de la ratele standard (S). Putem numi componenta de atașament (A) diferența maximă între rata de piață și rata standard care nu determină încă migrația muncitorilor dinspre locațiile cu rate salariale de piață mai reduse spre acelea cu rate salariale de piață mai ridicate. Componenta de atașament a unui anumit loc sau a unei anumite regiuni geografice este fie pozitivă, fie negativă.
Mai trebuie să ținem seama de faptul că diferitele locații și regiuni diferă din punctul de vedere al aprovizionării cu bunuri de consum, întrucât intervin costurile de transport (în sensul cel mai larg al termenului). Costurile acestea sunt mai scăzute în anumite regiuni și mai ridicate în altele. Există apoi diferențe în ce privește necesarul de input fizic pentru atingerea aceluiași nivel de satisfacție fizică. În anumite locuri, omul trebuie să cheltuiască mai mult pentru a atinge același nivel de satisfacere a dorințelor pe care, abstracție făcând de circumstanțele ce determină nivelul componentei de atașament, l-ar putea atinge cu mai mare ușurință în altă parte. Pe de altă parte, în anumite locuri, omul poate evita unele cheltuieli, fără nici un fel de reducere a satisfacerii dorințelor sale, cu toate că în alte locuri renunțarea la aceste cheltuieli i-ar reduce satisfacția. Putem numi componenta cost (C) cheltuielile pe care un lucrător trebuie să le suporte în anumite locuri pentru a atinge, în sensul acesta, același nivel de satisfacere a dorințelor, sau de care se poate dispensa fără a-și reduce satisfacerea dorințelor. Componenta cost a unui anumit loc sau a unei anumite regiuni geografice este fie pozitivă, fie negativă.
Dacă presupunem că nu există bariere instituționale care să împiedice sau să penalizeze transferul bunurilor de capital, al muncitorilor și al mărfurilor dintr-un loc sau dintr-o regiune spre alt loc sau altă regiune și că muncitorilor le sunt indiferente locurile unde locuiesc și muncesc, va exista o tendință de distribuire a populației pe suprafața Pământului în concordanță cu productivitatea fizică a factorilor de producție primari naturali și cu imobilizarea moștenită din trecut a factorilor de producție non-convertibili. Abstracție făcând de componenta cost, există o tendință de egalizare a ratelor salariale pentru același tip de muncă, pe întreaga suprafață a planetei.
Am putea numi relativ suprapopulată o regiune în care ratele salariale de piață plus componenta cost (pozitivă sau negativă) sunt mai reduse decât ratele standard; și relativ subpopulată o regiune în care ratele salariale de piață plus componenta cost (pozitivă sau negativă) [p. 628] sunt mai ridicate decăt ratele standard. Dar nu este convenabil să definim astfel termenii în chestiune, [deoarece] nu ne-ar ajuta să explicăm condițiile reale de formare a ratelor salariale și comportamentul salariaților. Este mai avantajos să alegem o altă definiție. Putem numi o regiune relativ suprapopulată, dacă în cadrul ei ratele salariale de piață sunt mai reduse decât ratele standard plus componentele (pozitive sau negative) de atașament și cost laolaltă, adică dacă M < (S + A + C). Similar, vom numi relativ subpopulată o regiune în care M > (S + A + C). În absența barierelor instituționale în calea migrației, muncitorii se deplasează din regiunile relativ suprapopulate către cele relativ subpopulate până când vom avea peste tot M = S + A + C.
Același lucru rămâne valabil – mutatis mutandis – și pentru migrația indivizilor care lucrează pe cont propriu și își vând munca prin comercializarea produselor ei sau prin prestarea de servicii personale.
Conceptele de componentă de atașament și cel de componentă cost se aplică în mod similar la trecerea de la o ramură economică sau de la o ocupație la alta.
Este de la sine înțeles că migrațiile pe care le descriu aceste teoreme se produc numai în măsura în care nu există bariere instituționale în calea mobilității capitalului, a forței de muncă și a mărfurilor. În vremurile acestea, când se urmărește dezintegrarea diviziunii internaționale a muncii și dobândirea autarhiei economice de către fiecare țară suverană, tendințele descrise de ele se manifestă plenar doar în limitele granițelor fiecărei țări.
Munca animalelor și a sclavilor
Pentru om, animalele reprezintă un factor material de producție. Este posibil ca într-o zi modificarea sentimentelor morale să-i determine pe oameni să le trateze mai blând pe animale. Totuși, câtă vreme oamenii nu lasă animalele în pace, să-și vadă de drumul lor, ei se vor raporta întotdeauna la ele ca la niște simple obiecte, asupra cărora acționează. Cooperarea socială nu poate exista decât între ființe umane, deoarece numai acestea sunt capabile să înțeleagă semnificația și avantajele diviziunii muncii și ale cooperării pașnice.
Omul supune animalul și îl integrează în schema sa de acțiune, ca pe un obiect material. Îmblânzind, domesticind și dresând animale, omul adesea își manifestă aprecierea pentru specificitățile psihologice ale creaturii respective; el apelează, așa-zicând, la sufletul ei. Dar, chiar și în cazul acesta, prăpastia care separă omul de animal rămâne de netrecut. Un animal nu poate obține nimic altceva decât satisfacerea dorințelor sale alimentare și sexuale și o protecție adecvată împotriva vătămărilor pe care i le pot provoca factorii mediului înconjurăror. Animalele sunt bestiale și inumane, tocmai pentru că [p. 629] sunt așa cum îi prezenta pe muncitori legea de fier a salariilor. Animalele nu pot nici să coopereze pentru a forma legături sociale, nici să participe la societatea umană, după cum nici civilizația umană n-ar fi apărut nicicând dacă oamenii s-ar fi dedicat exclusiv hranei și împerecherii.
Oamenii au încercat să-și privească semenii ca pe animale și să-i trateze în consecință. Ei au întrebuințat bice pentru a-i sili pe sclavii de la galere și pe hamalii de pe chei să muncească precum caii la cabestan. Însă experiența a arătat că aceste metode de brutalizare neîngrădită dau rezultate foarte puțin satisfăcătoare. Chiar și cei mai neciopliți și mai greoi oameni fac mai mult când muncesc de bună voie, decât de frica biciului.
Omul primitiv nu face nici o distincție între proprietatea sa asupra femeilor, copiilor și a sclavilor, pe de o parte – și cea asupra vitelor și a obiectelor neînsuflețite, pe de alta. Dar, îndată ce începe să aștepte de la sclavii săi servicii diferite de cele ce pot fi obținute și de la animalele de tracțiune și de povară, el se vede nevoit să le slăbească legătura lanțurilor. Trebuie să încerce să înlocuiască incitativul simplei frici cu acela al interesului propriu; trebuie să încerce să îl lege de sine pe sclav cu sentimente omenești. Dacă sclavul nu mai este împiedicat să fugă numai de faptul că este legat în lanțuri și supravegheat și dacă nu mai este obligat să muncească exclusiv sub amenințarea biciului, atunci relația între stăpân și sclav se transformă într-un raport social. Este posibil, mai ales dacă este încă proaspătă amintirea zilelor mai fericite, de libertate, ca sclavul să-și deplângă nenorocul și să tânjească după eliberare. Dar el se resemnează cu ceea ce pare a fi o stare de lucruri inevitabilă și se obișnuiește cu soarta lui, astfel încât să o facă să fie cât mai suportabilă cu putință. Sclavul devine interesat să-și satisfacă stăpânul, prin strădanie și îndeplinirea sarcinilor care-i sunt încredințate; stăpânul devine interesat să stimuleze zelul și loialitatea sclavului, oferindu-i un tratament rezonabil. Între stăpân și rob se dezvoltă relații ce pot fi numite – fără a greși – de prietenie.
Poate că apologeții sclavagismului nu se înșelau întru totul atunci când spuneau că numeroși sclavi erau satisfăcuți cu situația lor și nu încercau să o schimbe. Poate că există indivizi, grupuri de indivizi și chiar popoare întregi și rase care se bucură de siguranța și de securitatea furnizate de robie; care, insensibili la umilințe și înjosiri, se bucură să plătească privilegiul de a beneficia de facilitățile unei gospodării înstărite, pentru o cantitate de muncă moderată; și în ochii cărora supunerea la capriciile și toanele rele ale unui stăpân este doar un inconvenient mic, sau chiar inexistent.
Desigur, condițiile în care trudeau robii la marile ferme și pe plantații, în mine, în colonii de muncă și la galere erau foarte diferite de viața descrisă în culori atât de vesele a valeților casnici, a menajerelor, a bucătarilor și a îngrijitoarelor medicale, sau de situația muncitorilor iobagi, a lăptăreselor și a ciobanilor care lucrau la mici ferme. Nici un apologet a sclaviei n-a avut îndrăzneala de a glorifica soarta [p. 631] sclavilor agricoli romani, înlănțuiți și înghesuiți cu toții în ergastulum, sau pe cea a negrilor de pe plantațiile americane de bumbac și de zahăr[19].
Abolirea sclaviei și a servituții nu poate fi atribuită nici învățăturii teologilor și moraliștilor, nici slăbiciunii sau generozității stăpânilor lor. Printre propovăduitorii teologiei și ai eticii, apărătorii sclaviei și adversarii ei erau la fel de mulți[20]. Munca sclavilor a dispărut pentru că nu putea rezista în fața competiției muncii oamenilor liberi; neprofitabilitatea este cea care i-a pecetluit soarta în economia de piață.
Prețul achitat pentru cumpărarea unui sclav este determinat de venitul net anticipat de pe urma utilizării lui (atât ca muncitor, cât și ca părinte de alți sclavi), exact în același fel în care prețul achitat pentru o vacă este determinat de venitul net anticipat de pe urma utilizării ei. Proprietarul unui sclav nu câștigă un venit special. Pentru el nu există nici o primă de „exploatare” provenită din faptul că munca sclavului este neremunerată și că prețul de piață potențial al serviciilor pe care le furnizează poate fi mai mare decât costul hrănirii, adăpostirii și păzirii lui. Cel ce cumpără un sclav trebuie să includă în prețul plătit aceste economii, atât cât pot fi ele anticipate; el plătește pentru ele integral, cu rabatul datorat preferinței de timp. Indiferent dacă proprietarul întrebuințează sclavul în propria sa gospodărie sau întreprindere, sau dacă îi închiriază serviciile către alți oameni, el nu se bucură de nici un avantaj specific de pe urma existenței instituției sclavagismului. Premiul specific îi aparține integral vânătorului de sclavi, adică omului care îi privează pe semenii săi liberi de libertatea lor și îi transformă în sclavi. Desigur însă, profitabilitatea afacerii vânătorului de sclavi depinde de nivelul prețurilor pe care sunt dispuși cumpărătorii să le achite pentru achiziționarea de sclavi. Dacă acestea scad sub nivelul costurilor de funcționare și de transport suportate în întreprinderea vânătorii de sclavi, atunci afacerea devine nerentabilă și trebuie sistată.
Așadar, niciodată și nicăieri nu au reușit întreprinderile care întrebuințau munca sclavilor să rivalizeze cu succes pe piață cu întreprinderile care întrebuințau munca oamenilor liberi. Munca sclavilor a putut fi întrebuințată dintotdeauna numai acolo unde nu a avut de suportat competiția muncii oamenilor liberi.
Dacă oamenii sunt tratați ca niște vite, atunci nu se pot stoarce de la ei performanțe superioare celor ale vitelor. Dar în cazul acesta devine relevant faptul că oamenii sunt semnificativ mai puțin puternici, din punct de vedere fizic, decât boii și caii – și că hrănirea și paza unui sclav este, în raport cu beneficiile culese, mai scumpă decât hrănirea și paza vitelor. Când sunt tratați ca vitele, oamenii [p. 631] aduc un venit mai redus decât animalele, pe unitatea de cost suportată pentru susținerea cotidiană și pază. Dacă cerem unui muncitor care nu este liber performanțe umane, atunci trebuie să-i furnizăm stimulente specific umane. Dacă patronul urmărește să obțină produse calitativ și cantitativ superioare acelora a căror producție poate fi stoarsă cu biciul, atunci trebuie să-l cointereseze pe lucrător în produsele muncii sale. În loc de a pedepsi lenea și indolența, el trebuie să recompenseze hărnicia, priceperea și bunăvoința. Dar orice ar încerca în această direcție, el nu va obține niciodată de la un muncitor lipsit de libertate, adică de la un muncitor care nu culege întregul preț de piață al contribuțiilor sale, o performanță egală cu cea a omului liber, adică a unui om angajat pe piața neobstrucționată a forței de muncă. Limita superioară dincolo de care este imposibil de ridicat calitatea și cantitatea produselor și a serviciilor furnizate de munca sclavilor și a servilor este cu mult inferioară standardelor muncii oamenilor liberi. În producerea articolelor de calitate superioară, o întreprindere care întrebuințează munca aparent ieftină a unor oameni înrobiți nu va putea niciodată rivaliza cu întreprinderile care întrebuințează munca oamenilor liberi. Acesta este faptul care a determinat dispariția tuturor sistemelor de muncă silnică.
Instituțiile sociale de pe vremuri transformaseră întregi ramuri de producție în rezervații menținute exclusiv pentru ocuparea mâinii de lucru a robilor și păzite de orice rivalitate a întreprinzătorilor care lucrau cu oameni liberi. De aceea, sclavia și servitutea au devenit trăsături esențiale ale unui sistem rigid de caste, care nu putea fi nici abolit, nici modificat prin acțiuni individuale. Oriunde condițiile nu erau acestea, înșiși proprietarii de sclavi luau măsuri destinate abolirii, pas cu pas, a întregului sistem de muncă servilă. Nu sentimentele umanitare și clemența au fost cele care i-au determinat pe cruzii și nemiloșii stăpâni de sclavi ai Romei antice să slăbească legăturile sclavilor lor, ci dorința de a obține cel mai ridicat câștig posibil din exploatarea proprietății lor. Ei au abandonat sistemul de management centralizat și pe scară mare al vastelor latifundii sau întinderi de pământ pe care le dețineau și i-au transformat practic pe sclavi în arendași, care-și cultivau pe cont propriu pământul arendat, nemaidatorând proprietarului decât fie o chirie, fie o parte din produsele obținute. În sfera meșteșugurilor de procesare și a comerțului, sclavii au devenit întreprinzători, iar venitul lor, peculium, a devenit cvasi-proprietatea lor legală. Sclavii erau eliberați în număr mare, deoarece liberții le furnizau foștilor lor proprietari, deveniți acum patronus, servicii mai prețioase decât acelea care se pot aștepta de la un sclav. Așadar, eliberarea nu reprezenta un act de mărinimie sau un cadou gratuit oferit de proprietar. Ea reprezenta o operațiune de credit, o cumpărare a libertății în rate, așa-zicând. Libertul era ținut să-i furnizeze fostului proprietar anumite plăți și servicii vreme de mulți ani, sau chiar pe durata întregii sale vieți. În plus, acest patronus deținea o serie de drepturi speciale, de moștenire a pământului liberților care decedau[21]. [p. 632]
O dată cu dispariția atelierelor și a fermelor care întrebuințau munca robilor, sclavagismul a încetat de a mai fi un sistem de producție și a devenit un privilegiu politic al castei aristocratice. Seniorii aveau dreptul la anumite tribute în natură sau în bani și la anumite servicii din partea subordonaților lor; în plus, copiii servilor aveau obligația să-i servească pe stăpâni o anumită durată de timp, ca servitori sau ca membri în suita lor militară. Dar țăranii și artizanii, nefavorizați de privilegii, își gestionau fermele și prăvăliile pe cont propriu și pe propriul lor risc. Abia după ce se încheiau procesele lor de producție intervenea seniorul și pretindea o parte din beneficii.
Ulterior, începând din secolul al XVI-lea, oamenii au început din nou să întrebuințeze munca unor lucrători înrobiți, în agricultură și, uneori, chiar în cadrul producției industriale pe scară mare. În coloniile americane, lucrul cu sclavi negri a devenit metoda standard pe plantații. În Europa de Est, în Nord-Vestul Germaniei, în Boemia și în anexele acesteia, Moravia și Silezia, în Polonia, în țările baltice, în Rusia, ca și în Ungaria și anexele ei, agricultura pe scară mare se baza pe claca neplătită a servilor. Aceste sisteme de muncă silnică erau deopotrivă protejate – de instituții politice – împotriva competiției întreprinderilor care întrebuințau oameni liberi. Pe plantațiile coloniale, costurile ridicate ale imigrării și lipsa de suficientă protecție legală și judiciară a individului împotriva arbitrariului funcționarilor statului și al aristocrației plantatorilor împiedica apariția unei oferte suficiente de mână de lucru liberă și dezvoltarea unei clase de fermieri independenți. În Europa de Est, sistemul de castă făcea imposibilă pătrunderea din afară în sfera producției agricole. Agricultura pe scară mare era rezervată membrilor nobilimii. Micile gospodării erau rezervate iobagilor lipsiți de libertate. Dar faptul că întreprinderile care întrebuințau muncă silnică nu ar fi fost în măsură să înfrunte competiția întreprinderilor care utilizau lucrători liberi nu a fost contestat de nimeni. În această privință, consensul autorilor care au scris despre mersul agriculturii în secolul al optsprezecelea și în prima parte a secolului al nouăsprezecelea nu a fost mai puțin unanim decât acela al scriitorilor care au scris despre problemele agriculturii în Roma antică. Însă abolirea sclaviei și a servituții nu putea fi efectuată de liberul joc al sistemului pieței, deoarece instituțiile politice retrăseseră moșiile nobilimii și plantațiile din regiunea de supremație a pieței. Sclavia și servitutea au fost abolite prin acțiuni politice dictate de spiritul mult calomniatei ideologii laissez faire, laissez passer.
Astăzi, omenirea se confruntă din nou cu tentative de înlocuire cu munca forțată a muncii oamenilor liberi, care își vând puterea de lucru ca pe o „marfă”, pe piață. Desigur, lumea își imaginează că între sarcinile ce le revin tovarășilor din comunitatea socialistă și cele ale sclavilor sau ale servilor există o diferență esențială. Sclavii și servii, se spune, trudeau pentru beneficiul seniorului exploatator. Dar în sistemul socialist produsele muncii se adresează societății, din care muncitorul însuși face parte. În cazul acesta, muncitorul muncește pentru [p. 633] sine, așa zicând. Ceea ce trece cu vederea acest raționament este că identificarea tovarășilor individuali și a totalității tuturor tovarășilor cu entitatea colectivă care încasează produsele întregii munci este o simplă ficțiune. Dacă obiectivele urmărite de șefii comunității sunt sau nu în acord cu dorințele și preferințele diverșilor tovarăși este relativ lipsit de importanță. Problema principală este că aportul individului la avuția entității colective nu este remunerat sub formă de salarii determinate de piață. Unei comunități socialiste îi lipsește orice mijloc de calcul economic; ea nu poate determina separat care cote din volumul total de bunuri produse trebuie să fie atribuite diverșilor factori complementari de producție. Cum nu poate determina magnitudinea contribuțiilor pe care societatea le datorează diverselor eforturi individuale, ea nu îi poate remunera pe muncitori în concordanță cu valoarea prestației lor.
Pentru a distinge munca liber prestată de munca silnică nu sunt necesare nici un fel de subtilități metafizice referitoare la esența libertății și a silei. Putem numi muncă liber prestată acel tip de muncă extroversivă, nu imediat gratificatoare, pe care un om o depune fie pentru satisfacerea directă a propriilor sale dorințe, fie pentru satisfacerea lor indirectă, realizabilă prin cheltuirea sumei câștigate din vânzarea ei pe piață. Munca silnică este munca depusă sub presiunea altor incitative. Dacă cineva ar ridica obiecții față de această terminologie deoarece întrebuințarea unor cuvinte ca libertate și silă poate evoca asocieri cu idei contrare cercetării fără patimă a problemelor implicate, atunci am putea la fel de bine alege și alți termeni. Singurul lucru care contează este acesta: Ce fel de motivație îl poate stimula pe om să suporte dezutilitatea muncii, dacă satisfacerea propriilor sale dorințe nu depinde nici direct, nici indirect – în vreo măsură apreciabilă – de cantitatea și calitatea propriei sale prestații?
De dragul argumentației, să presupunem că numeroși muncitori, poate chiar majoritatea lor, se vor strădui de bună voie să-și îndeplinească zeloși sarcinile care le-au fost încredințate de către superiori, în modul cel mai adecvat. (Putem trece peste faptul că determinarea sarcinilor care li se vor impune diverselor persoane ar ridica probleme insolubile în calea comunității socialiste.) Dar ce să le facem celor care sunt indolenți și nepăsători la îndeplinirea datoriilor impuse? Singura cale care ne rămâne este să-i pedepsim. Superiorii lor trebuie să fie înzestrați cu autoritatea de a constata delictul, de a pronunța o judecată despre cauzele ei subiective și de a stabili o pedeapsă corespunzătoare. Relației contractuale i se substituie o relație hegemonică. Muncitorul devine obiectul puterii discreționare a superiorilor săi, fiind subordonat personal puterii disciplinare a șefului său.
În economia de piață, muncitorul își vinde serviciile așa cum alți oameni [p. 634] își vând mărfurile. Patronul nu este stăpânul salariatului. El este pur și simplu cumpărătorul unor servicii, pe care trebuie să le achiziționeze la prețul pieței. Bineînțeles că patronul dispune și el de anumite libertăți, ca orice cumpărător. Dar, dacă recurge la decizii arbitrare privind angajarea și disponibilizarea muncitorilor, trebuie să suporte costurile. Un patron sau un angajat căruia i s-a încredințat managementul unui departament dintr-o fabrică sunt liberi să facă discriminări la angajarea muncitorilor, să-i concedieze în mod arbitrar, sau să le reducă salariile sub ratele pieței. Dar, dacă recurg la asemenea acțiuni arbitrare, ei periclitează profitabilitatea propriei întreprinderi, respectiv a propriului departament, diminuându-și prin aceasta propriul venit și propria poziție în sistemul economic. În economia de piață, asemenea capricii își atrag singure pedeapsa. Singura protecție reală și eficace a salariatului, în economia de piață, este furnizată de jocul factorilor care determină formarea prețurilor. Piața îl face pe lucrător independent de discreția arbitrară a patronului și a asistenților acestuia. Muncitorii nu sunt subordonați decât supremației consumatorilor, așa cum sunt și patronii lor. Determinând, prin cumpărare sau abținerea de la a cumpăra, prețurile produselor și întrebuințarea dată factorilor de producție, consumatorii asignează fiecărui tip de muncă prețul său de piață.
Ceea ce-l face pe muncitor să fie un om liber este tocmai faptul că patronul, aflat sub presiunea structurii de piață a prețurilor, consideră că munca este o marfă, un instrument pentru obținerea de profit. Din punctul de vedere al patronului, angajatul nu este decât un om care, în schimbul unei indemnizații în bani, îl ajută pe el să câștige bani. Patronul plătește pentru serviciile furnizate și angajatul le execută pentru a câștiga un salariu. În această relație dintre patron și angajat nu se pune problema de favorizați și defavorizați. Angajatul nu-i datorează patronului gratitudine; el îi datorează o anumită cantitate de muncă, de un anumit tip și de o anumită calitate.
Acesta este motivul pentru care în economia de piață patronul nu are nevoie de puterea de a-și pedepsi angajatul. Toate sistemele de producție nebazate pe piață trebuie să le asigura celor care conduc puterea de a-i inocula muncitorului lent mai mult zel și mai multă aplicație. Deoarece încarcerarea îl retrage pe muncitor din slujba lui, sau cel puțin reduce considerabil valoarea contribuției sale, pedeapsa corporală a reprezentat întotdeauna mijlocul consacrat de a-i menține la muncă pe sclavi și pe servi. O dată cu abolirea muncii silnice s-a putut renunța la bici, ca mijloc de stimulare. Biciuirea era simbolul muncii silnice. Membrii unei societăți de piață consideră că pedepsele corporale sunt inumane și umilitoare, în așa măsură încât au fost abolite și în școli, în codul penal și în disciplina militară.
Cei ce cred că o comunitate socialistă ar putea funcționa fără constrângere și coerciție îndreptate împotriva muncitorilor indolenți, fiincă toată lumea își va face spontan datoria, cad victime iluziilor implicate în doctrina anarhismului.
