1. Perspectiva în evaluarea perioadelor de timp
Omul care acționează distinge între durata de timp dinaintea atingerii satisfacției unei dorințe și timpul cât continuă această satisfacție.
Acțiunea urmărește întotdeauna îndepărtarea unei neplăceri viitoare, fie vorba și numai de viitorul din momentul imediat următor. Între declanșarea acțiunii și atingerea scopului urmărit se scurge întotdeauna o fracțiune de timp, așa-numitul timp de maturizare, în cursul căruia se maturizează sămânța sădită de acțiune. Cel mai evident exemplu ne este furnizat de agricultură. Între aratul pământului și coacerea roadelor se scurge o perioadă considerabilă de timp. Un alt exemplu este ameliorarea calității vinului prin îmbătrânire. În anumite cazuri, pe de altă parte, timpul de maturizare este atât de scurt, încât, în vorbirea curentă, putem spune că succesul apare instantaneu.
În măsura în care acțiunea necesită întrebuințarea muncii, ea se preocupă de timpul de lucru. Îndeplinirea oricărui fel de muncă ia timp. În anumite cazuri, timpul de lucru este atât de scurt, încât oamenii spun că lucrul respectiv nu ia timp deloc.
O acțiune simplă, indivizibilă și nerepetată este numai rareori suficientă pentru atingerea țelului urmărit. De regulă, pe actor îl separă de țelul strădaniilor sale mai mult decât un singur pas. El trebuie să efectueze mulți pași; și fiecare nou pas adăugat la cei efectuați înainte ridică, din nou, întrebarea dacă el trebuie sau nu să-și continue drumul spre țelul ales mai înainte. Majoritatea țelurilor sunt atât de îndepărtate, încât numai o persistență hotărîtă duce la atingerea lor. În vederea reușitei este necesară o acțiune perseverentă, neabătut îndreptată spre țelul urmărit. Timpul total care necesită a fi cheltuit, adică timpul de lucru plus timpul de maturizare, poate fi numit perioadă de producție. Perioada aceasta de producție este lungă în anumite cazuri și scurtă în altele. Uneori este atât de scurtă, încât, în practică, poate fi trecută complet cu vederea.
Adaosul de satisfacere a dorințelor pe care-l aduce atingerea unui scop este limitat în timp. Rezultatul produs își extinde serviciile numai pe durata unei perioade de timp, pe care o putem numi durată de serviciu (of serviceableness). Durata de serviciu este mai scurtă la [p. 480] anumite produse, iar la altele, pe care le numim în mod curent bunuri durabile, este mai lungă. Astfel, omul care acționează trebuie să ia întotdeauna în calcul perioada de producție și durata de serviciu a produsului. La estimarea dezutilității unui proiect luat în considerație, el nu se preocupă numai de cheltuiala de factori de producție și muncă necesare, ci și de perioada de producție. La estimarea utilității produsului anticipat, el se preocupă de durata sa de serviciu. Desigur, cu cât un produs este mai durabil, cu atât este mai mare volumul de servicii pe care îl furnizează. Dar, dacă aceste servicii nu sunt disponibile cumulativ, la aceeași dată, ci eșalonate gradual, de-a lungul unei anumite perioade de timp, atunci, după cum vom vedea, elementul timp joacă un rol specific în evaluarea lor. Nu este același lucru dacă n unități dintr-un serviciu sunt furnizate la aceeași dată, sau dacă ele se întind pe o perioadă de n zile, astfel încât numai câte o unitate este disponibilă în fiecare zi.
Este important să înțelegem că perioada de producție, ca și durata de serviciu, sunt categorii ale acțiunii umane – și nu concepte construite de filozofi, economiști și istorici, ca instrumente mentale pentru interpretarea de către ei a evenimentelor. Ele sunt elemente esențiale, prezente în fiecare act rațional care precede și direcționează acțiunea. Este necesar să accentuăm aspectul acesta, deoarece lui Böhm-Bawerk, căruia știința economică îi datorează descoperirea rolului jucat de perioada de producție, i-a scăpat această distincție.
Omul care acționează nu privește la situația în care se află cu ochii istoricului. Pe el nu-l preocupă felul în care s-a ajuns la situația actuală. Singura lui preocupare este să dea cea mai bună întrebuințare mijloacelor disponibile astăzi, în vederea celei mai bune cu putință îndepărtări a insatisfacției viitoare. Trecutul nu contează pentru el. El are la dispoziție o cantitate anume de factori materiali de producție. El nu întreabă dacă acești factori sunt dăruiți de natură, sau reprezintă produsul proceselor de producție desfășurate în trecut. Pentru el nu contează ce cantitate de factori naturali, adică de materiale originare de producție și de muncă, au fost cheltuiți în vederea producerii lor și cât timp au absorbit aceste procese de producție. El evaluează mijloacele disponibile numai sub aspectul serviciilor pe care acestea le pot furniza, în eforturile sale de a face condițiile viitoare mai satisfăcătoare. Pentru el, perioada de producție și durata de serviciu sunt categorii care intervin în planificarea acțiunilor viitoare, nu concepte academice retrospective și de cercetare istorică. Ele joacă un rol întrucât actorul trebuie să aleagă între perioade de producție de lungimi diferite și între producția de bunuri mai mult sau mai puțin durabile.
Acțiunea nu se preocupă de viitor în general, ci, întotdeauna, [p. 481] numai de o anumită fracțiune limitată din viitor. Fracțiunea aceasta este limitată, pe de o parte, de momentul în care acțiunea trebuie să înceapă. Unde se situează cealaltă limită depinde de decizia și alegerea actorului. Sunt oameni care se preocupă numai de momentul imediat următor. Sunt alții, a căror grijă prevăzătoare se întinde mult dincolo de durata probabilă a propriilor lor vieți. Putem să numim perioadă de planificare (period of provision) această fracțiune de timp din viitor, pe durata căreia actorul angrenat într-o anumită acțiune dorește să planifice într-un anumit fel și într-o anumită măsură. În același fel în care omul care acționează alege între diverse feluri de satisfacere a dorințelor în cadrul aceleiași fracțiuni de timp din viitor, el alege și între satisfacerea dorințelor în viitorul mai apropiat, sau mai îndepărtat. Fiecare alegere implică și o alegere a perioadei de planificare. Hotărându-se asupra felului în care va întrebuința diversele mijloace disponibile pentru îndepărtarea insatisfacției, actorul determină de asemenea, implicit, perioada de planificare. În economia de piață, cererea consumatorilor determină și lungimea perioadei de planificare.
Există diverse metode disponibile în vederea lungirii perioadei de planificare:
1. Acumularea unor stocuri mai mari de bunuri de consum, destinate consumului ulterior.
2. Producerea de bunuri mai durabile.
3. Producerea de bunuri care necesită o perioadă de producție mai lungă.
4. Alegerea unor metode de producție care consumă mai mult timp, pentru producerea unor bunuri care ar putea fi de asemenea produse într-o perioadă de producție mai scurtă.
Primele două metode nu necesită nici un fel de comentarii suplimentare. Metodele a treia și a patra trebuie cercetate mai îndeaproape.
Faptul că procesele de producție cele mai scurte, adică cele cu cea mai scurtă perioadă de producție, nu îndepărtează în întregime insatisfacția resimțită este un dat fundamental al vieții și acțiunii umane. După ce se produc toate bunurile pe care le pot furniza procesele acestea cele mai scurte, mai rămân dorințe nesatisfăcute, și motivația pentru continuarea acțiunii este încă prezentă. Deoarece omul care acționează preferă, ceteris paribus, acele procese care furnizează produsele în cel mai scurt timp posibil[1], pentru continuarea acțiunii nu rămân decât acele procese care consumă mai mult timp. Oamenii se lansează în aceste procese mai consumatoare de timp pentru că acordă mai multă valoare sporului de satisfacție anticipat de pe urma lor, decât dezavantajului de a trebui să aștepte roadele mai multă vreme. Böhm-Bawerk vorbește despre o productivitate sporită a metodelor de producție mai ocolite, care necesită mai mult timp. Este mai potrivit să vorbim despre productivitatea fizică sporită [p.482] a proceselor de producție care necesită mai mult timp. Productivitatea sporită a acestor procese nu constă întotdeauna în faptul că ele produc o cantitate mai mare de produse, cu aceeași cantitate a factorilor de producție cheltuiți. Cel mai adesea, ea constă în aceea că ele furnizează produse care nu puteau fi obținute deloc în perioade de producție mai scurte. Aceste procese nu sunt procese ocolite. Ele sunt calea cea mai scurtă și mai rapidă către țelul ales. Dacă cineva dorește să prindă mai mult pește, nu există altă metodă disponibilă decât pescuitul cu bărci și plase, în locul pescuitului fără asemenea echipament. Pentru producerea aspirinei nu se cunoaște nici o metodă de producție mai bună, mai scurtă și mai ieftină, decât cea adoptată de producătorii de medicamente. Abstracție făcând de eroare și ignoranță, nu poate exista nici o îndoială cu privire la faptul că productivitatea și eficacitatea proceselor alese este maximă. Oamenii nu le-ar fi adoptat dacă nu le-ar fi considerat cele mai directe procese, așadar, cele care duc pe calea cea mai scurtă la țelul urmărit.
Prelungirea perioadei de planificare prin simpla acumulare de stocuri de consum este rezultatul dorinței de a planifica dinainte pentru o perioadă de timp mai lungă. Același lucru se poate spune despre producerea de bunuri a căror durabilitate este mai mare, raportat la cheltuiala mai mare de factori de producție necesari[2]. Dar dacă se urmăresc țeluri mai îndepărtate în timp, atunci prelungirea perioadei de producție este un corolar necesar al acțiunii. Scopul urmărit nu poate fi atins într-o perioadă de producție mai scurtă.
Amânarea unui act de consum înseamnă că individul preferă satisfacția pe care o va produce consumul ulterior, satisfacției pe care ar putea-o produce consumul imediat. Alegerea unei perioade de producție mai lungi înseamnă că actorul prețuiește produsul procesului ce va da roade abia mai târziu mai mult decât produsele pe care le-ar putea furniza un proces mai puțin consumator de timp. În cadrul socotelilor de felul acesta și al alegerilor rezultate din ele, perioada de producție apare ca un timp de așteptare. Marele merit de a fi arătat rolul pe care-l joacă luarea în calcul a timpului de așteptare le aparține lui Jevons și Böhm-Bawerk.
Dacă eul care acționează nu ar ține seama de lungimea timpului de așteptare, atunci el n-ar considera niciodată că un scop este atât de îndepărtat, încât atingerea lui să nu poată fi luată în considerație. Când ar avea de ales între două procese de producție care oferă outputuri diferite cu același input, el ar prefera întotdeauna procesul care oferă o cantitate sporită din aceleași produse, sau produse mai bune [p. 483] în aceeași cantitate, chiar dacă aceste rezultate n-ar putea fi atinse decât prin prelugirea perioadei de producție. Sporurile de input care determină o creștere mai mult decât proporțională a duratei de serviciu a produsului ar fi socotite necondiționat avantajoase. Faptul că oamenii nu acționează în felul acesta ne arată că ei prețuiesc duratele de timp de aceeași lungime în mod diferit, în funcție de apropierea sau distanța lor față de momentul deciziei. Ceteris paribus, satisfacția într-o perioadă din viitor mai apropiată este preferată satisfacției într-o perioadă mai îndepărtată; așteptarea este privită ca dezutilitate.
Faptul acesta este deja implicat în afirmația făcută la începutul acestui capitol, anume că omul distinge între timpul dinaintea atingerii satisfacției și timpul pe durata căruia se manifestă satisfacția. Dacă elementul timp joacă vreun rol în viața umană, atunci nu poate fi nici o îndoială cu privire la evaluarea diferită a perioadelor temporale de aceeași lungime, după cum ele sunt mai apropiate sau mai îndepărtate. Evaluarea lor identică ar însemna că oamenilor nu le pasă dacă ating succesul mai devreme sau mai târziu. Ar fi totuna cu eliminarea completă a elementului timp din procesul de evaluare.
Simplul fapt că bunurile cu o durată de serviciu sporită sunt prețuite mai mult decât cele cu o durată mai redusă nu implică încă, în sine, o luare în considerație a elementului timp. Un acoperiș care poate acoperi o casă de intemperii vreme de zece ani este mai valoros decât un acoperiș care furnizează acest serviciu numai vreme de cinci ani. Cantitatea de servicii furnizate este diferită în cele două cazuri. Dar întrebarea care trebuie să ne preocupe este dacă un actor care alege conferă sau nu aceeași valoare unui serviciu disponibil într-o perioadă mai îndepărtată din viitor, ca și unuia disponibil într-o perioadă mai apropiată.
2. Preferința de timp ca premisă esențială a acțiunii
Răspunsul la această întrebare este că omul care acționează nu evaluează perioadele de timp numai în funcție de dimensiunea lor. Opțiunile sale cu privire la îndepărtarea insatisfacțiilor din viitor sunt ghidate de categoriile mai devreme și mai târziu. Pentru om timpul nu este o substanță omogenă la care să conteze numai lungimea. Nu este un mai mult sau mai puțin dimensional. Este un flux ireversibil de fracțiuni ce apar în perspective diferite, după cum sunt situate mai aproape sau mai departe de momentul evaluării și al deciziei. Satisfacerea unei dorințe în viitorul mai apropiat este, ceteris paribus, preferată uneia în viitorul mai îndepărtat. Bunurile prezente sunt mai valoroase decât bunurile viitoare. [p. 484]
Preferința de timp este o premisă categorială a acțiunii umane. Nu poate fi gândit nici un mod de acțiune în cadrul căruia satisfacția într-o perioadă de timp mai apropiată să nu fie preferată, ceteris paribus, satisfacției într-o perioadă de timp mai îndepărtată. Însuși faptul gratificării unei dorințe implică faptul că gratificarea în prezent este preferată gratificării la un moment ulterior. Persoana care consumă un bun neperisabil, în loc de a amâna consumul pentru un moment nedefinit din viitor, relevă prin aceasta valoarea superioară pe care o acordă satisfacției în prezent, în comparație cu satisfacția în viitor. Dacă nu ar prefera satisfacerea într-o perioadă mai apropiată din viitor, celei într-o perioadă mai îndepărtată, atunci nu ar consuma niciodată pentru a-și satisface dorințele. El ar acumula întotdeauna și nu ar consuma și nu s-ar bucura de consum niciodată. El nu ar consuma astăzi, dar nu ar consuma nici mâine, deoarece ziua următoare l-ar pune în fața aceleiași alternative.
Nu numai primul pas spre satisfacerea unei dorințe, ci și toți cei care urmează sunt călăuziți de preferința de timp. După ce dorința a, cu rangul 1 în scara de valori, este satisfăcută, actorul trebuie să aleagă între dorința b – cu rangul 2 – și c, acea dorință de mâine, căreia, în absența preferinței de timp, i s-ar fi asignat rangul 1. Dacă b este preferat lui c, atunci alegerea a fost influențată, în mod clar, de preferința de timp. Urmărirea deliberată a satisfacerii unei dorințe este, în mod necesar, călăuzită de o preferință pentru satisfacția în viitorul mai apropiat, față de satisfacția în viitorul mai îndepărtat.
Condițiile în care activează omul modern, din Occidentul capitalist, sunt diferite de cele în care trăiau și activau strămoșii săi primitivi. Ca urmare a grijii providențiale a înaintașilor noștri, dispunem de un amplu stoc de produse intermediare (bunuri de capital sau factori de producție produși) și de bunuri de consum. Activitățile noastre urmăresc o mai lungă perioadă de planificare, deoarece suntem fericiții moștenitori ai unui trecut care a prelungit, pas cu pas, perioada de planificare și ne-a înzestrat cu mijloacele necesare extinderii perioadei de așteptare. În cursul acțiunii luăm în calcul perioade mai lungi și urmărim obținerea unei satisfacții uniforme pe tot parcursul perioadei alese ca perioadă de planificare. Ne aflăm în situația de a ne bizui pe un flux continuu de bunuri de consum și avem la dispoziție nu doar stocuri de bunuri imediat consumabile, ci și stocuri de bunuri destinate producției, a căror „maturizare” ne furnizează mereu alte bunuri de consum, cu ajutorul eforturilor noastre continue. În gestionarea acestui „flux de venit” sporit, ar spune observatorul superficial, nu se mai acordă nici o atenție considerațiilor legate de valorizarea diferită a bunurilor prezente și viitoare. Acum sincronizăm totul, afirmă el, astfel încât elementul timp încetează de a mai juca vreo importanță în gestionarea [p. 485] afacerilor. Este, prin urmare, irelevant, continuă el, să mai recurgem la preferința de timp pentru interpretarea condițiilor moderne.
Eroarea fundamentală implicată în această obiecție foarte răspândită este, ca atâtea altele, determinată de o lamentabilă înțelegere greșită a construcției imaginare a unei economii în regim de rotație uniformă. În cadrul acestei construcții imaginare nu intervine nici o schimbare; avem de a face cu un curs lipsit de variații al tuturor evenimentelor. Prin urmare, în economia aflată în regim de rotație uniformă, nu intervine nici o schimbare în alocarea bunurilor în vederea satisfacerii de dorințe în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Nimeni nu plănuiește nici o schimbare deoarece, conform ipotezelor noastre, alocarea curentă este cea mai satisfăcătoare pentru toți – și nimeni nu crede că vreun alt aranjament posibil i-ar putea îmbunătăți situația. Nimeni nu dorește să-și augmenteze consumul în viitorul mai apropiat, pe seama consumului său într-un viitor mai îndepărtat, sau viceversa, deoarece modul curent de alocare îl satisface mai mult decât oricare alt mod imaginabil și fezabil.
Distincția praxeologică între capital și venit este o categorie a gândirii, care se bazează pe valorizarea diferită a satisfacerii dorințelor, în diferite perioade din viitor. În construcția imaginară a economiei aflate în regim de rotație uniformă este implicat faptul că întregul venit, dar nu mai mult, se consumă și că, prin urmare, capitalul rămâne nemodificat. În alocarea bunurilor în vederea satisfacerii dorințelor în diferite perioade din viitor, se atinge un echilibru. Putem descrie această stare de lucruri prin afirmația că nimeni nu dorește să consume astăzi venitul de mâine. Am descris cu precizie construcția imaginară a unei economii aflate în regim de rotație uniformă, astfel încât să satisfacă tocmai această condiție. Dar este necesar să observăm că se poate afirma, cu aceeași certitudine apodictică, faptul că în economia în rotație uniformă nimeni nu dorește să aibă mai mult din vreun bun decât are efectiv. Afirmațiile acestea sunt adevărate cu privire la economia în regim de rotație uniformă deoarece ele sunt implicate în definiția pe care am dat-o acestui construct imaginar. Ele sunt absurde dacă se referă la o economie în schimbare, care este singurul fel de economie reală. Îndată ce intervine o schimbare a datelor, indivizii se confruntă din nou cu necesitatea de a alege atât între diverse moduri de satsfacere a dorințelor pe durata aceleiași perioade, cât și între satisfacerea dorințelor în perioade diferite. Un spor de venit poate fi întrebuințat pentru consumul imediat, sau poate fi investit, în vederea producției viitoare. Indiferent cum îl întrebuințează actorii, alegerea lor trebuie să fie rezultatul unei cumpăniri a avantajelor anticipate de pe urma satisfacerii dorințelor în perioade diferite din viitor. În lumea reală, în universul viu și schimbător, fiecare individ, în fiecare dintre acțiunile sale, este nevoit [p. 486] să aleagă între satisfacerea dorințelor în perioade de timp diferite. Unii consumă tot ce câștigă, alții consumă o parte din capitalul de care dispun, alții economisesc o parte din venitul de care dispun.
Cei care contestă validitatea universală a preferinței de timp nu reușesc să explice de ce omul nu investește întotdeauna 100 de dolari disponibili astăzi, chiar dacă acești 100 de dolari ar spori la 104 dolari într-un an. Este evident că omul care consumă astăzi această sumă este condus de o judecată de valoare, care valorizează 100 de dolari prezenți mai mult decât 104 dolari disponibili peste un an. Dar și în cazul în care el alege să investească cei 100 de dolari, aceasta nu înseamnă că preferă satisfacția mai târziu satisfacției astăzi, ci înseamnă că preferă 100 de dolari astăzi mai puțin decât 104 dolari un an mai târziu. Fiecare penny cheltuit astăzi este, mai ales în condițiile unei economii capitaliste, în care instituțiile fac posibilă investirea chiar și a celor mai mici sume, o dovadă a valorii superioare acordate satisfacției în prezent, față de satisfacția în viitor.
Teorema preferinței de timp necesită o dublă demonstrație. Mai întâi, pentru cazul economisirii simple, care se referă la cazul în care oamenii au de ales între consumul imediat al unei cantități de bunuri și consumul ulterior al aceleiași cantități. În al doilea rând, pentru cazul economisirii capitaliste, în care alegerea se face între consumul imediat al unei cantități de bunuri și consumul ulterior, fie al unei cantități mai mari, fie al unor bunuri apte de a furniza o satisfacție căreia – abstracție făcând de diferența în timp – i se acordă o valoare mai mare. Demonstrația a fost furnizată pentru ambele cazuri. Nici un alt caz nu este imaginabil.
Se poate căuta o explicație psihologică a fenomenului preferinței de timp. Nerăbdarea și neplăcerea cauzate de așteptare sunt, desigur, fenomene psihologice. Se poate încerca elucidarea lor prin raportare la limitările temporale ale vieții umane, la nașterea, creșterea și maturizarea individului, la inevitabila lui degradare și dispariție. În cursul vieții omului există pentru fiecare lucru câte un moment potrivit, ca și câte un prea devreme și prea târziu. Însă problema praxeologică nu are nici o legătură cu aspectele acestea psihologice. Trebuie să conceptualizăm, nu doar să înțelegem. Trebuie să conceptualizăm faptul că, dacă un om nu ar prefera satisfacția pe durata unei perioade mai apropiate din viitor, satisfacției pe durata unei perioade mai îndepărtate, atunci el nu ar mai consuma și nu s-ar mai bucura de consum deloc.
Nu trebuie să confundăm problema praxeologică nici cu problema fiziologică. Cel ce dorește să trăiască și să vadă o vreme îndepărtată trebuie, înainte de toate, să se îngrijească de prezervarea vieții sale în perioada intermediară. Astfel, supraviețuirea și satisfacerea nevoilor vitale sunt necesare în vederea satisfacerii oricăror dorințe într-un viitor mai îndepărtat. Înțelegem astfel de ce, [p. 487] în toate acele situații în care simpla conservare a vieții, în sens literal, este în joc, satisfacerea în viitorul mai apropiat este preferată celei din perioadele ulterioare. Însă ceea ce ne preocupă este acțiunea ca atare, nu motivațiile care îi determină cursul. Tot așa cum, în calitate de economiști, nu ne întrebăm de ce albumina, hidrații de carbon și lipidele sunt necesare omului, nu ne întrebăm nici de ce satisfacerea necesităților vitale ne apare ca imperativă și nu îngăduie amânare. Trebuie să conceptualizăm faptul că orice fel de consum și de satisfacție de a consuma presupun o preferință pentru satisfacția în prezent față de satisfacția mai târziu. Cunoașterea furnizată de acest adevăr depășeșete cu mult orbita pentru care pot furniza explicații datele fiziologice relevante. Ea se referă la orice fel de satisfacere a dorințelor, nu doar la satisfacerea necesităților vitale, destinate simplei supraviețuiri.
Este important să accentuăm acest aspect, deoarece sintagma „stoc de subzistență, disponibilă pentru necesitățile subzistenței”, așa cum o întrebuințează Böhm-Bawerk, poate duce cu ușurință la interpretări eronate. Desigur, una din destinațiile acestui stoc este de a furniza mijloacele de satisfacere a necesităților elementare ale vieții, asigurând astfel supraviețuirea. Dar, pe lângă aceasta, el trebuie să fie suficient de mare pentru a satisface, dincolo de necesitățile impuse de menținerea pe timpul de așteptare, toate acele dorințe și nevoi care – în afara simplei supraviețuiri – sunt considerate mai urgente decât culegerea roadelor mai abundente ale proceselor de producție mai consumatoare de timp.
Böhm-Bawerk a afirmat că orice prelungire a perioadei de producție depinde de satisfacerea condiției ca „o cantitate suficientă de bunuri prezente să fie disponibilă pentru a face posibilă traversarea intervalului mediu prelungit, dintre începutul muncii pregătitoare și culegerea produsului”[3]. Expresia „o cantitate suficientă” necesită o elucidare. Ea nu înseamnă o cantitate suficientă pentru necesitățile subzistenței. Cantitatea în discuție trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura satisfacerea tuturor acelor dorințe a căror satisfacere, pe durata perioadei de așteptare, este considerată mai importantă decât avantajele pe care le-ar furniza o și mai mare prelungire a perioadei de producție. Dacă această cantitate ar fi mai mică, atunci o scurtare a perioadei de producție ar apărea ca avantajoasă; sporul cantității de produse sau îmbunătățirea calităților, anticipate de pe urma păstrării perioadei de producție mai lungi, nu ar mai fi considerată o remunerație suficientă pentru reducerea consumului, impusă pe durata perioadei de așteptare. Dacă stocul de subzistență este sau nu suficient nu depinde de nici un fel de [p. 488] date fiziologice sau de alte fapte obiectiv determinabile cu metodele tehnologiei și ale fiziologiei. Termenul metaforic „traversare”, sugerând traversarea unui pod, un volum de apă a cărui întindere pune constructorul de poduri în fața unei sarcini obiectiv determinate, este susceptibil de a induce în eroare. Cantitatea în chestiune este evaluată de oameni și judecățile lor subiective sunt cele care decid dacă ea este sau nu suficientă.
Chiar și într-o lume ipotetică, în care natura ar furniza tuturor mijloacele necesare prezervării supraviețuirii biologice, în sens strict, în care cele mai importante alimente nu ar fi rare și acțiunea nu s-ar preocupa de asigurarea simplei supraviețuiri, fenomenul preferinței de timp ar fi prezent și ar călăuzi toate acțiunile[4].
Observații cu privire la evoluția teoriei preferinței de timp
Se poate presupune în mod plauzibil că simplul fapt că dobînda este diferențiată în funcție de perioadele de timp ar fi trebuit să orienteze atenția economiștilor, interesați de dezvoltarea unei teorii a dobânzii, asupra rolului jucat de timp. Cu toate acestea, economiștii clasici au fost împiedicați de a recunoaște semnificația elementului timp, de teoria lor greșită a valorii și de înțelegerea lor eronată a conceptului de cost.
Știința economică datorează teoria preferinței de timp lui William Stanley Jevons și dezvoltarea ei îndeosebi lui Eugen von Böhm-Bawerk. Böhm-Bawerk a fost cel dintâi care a formulat problema ce trebuia soluționată, cel dintâi care a dat în vileag erorile implicate în teoriile dobânzii bazate pe productivitate și primul care a evidențiat rolul jucat de perioada de producție. Însă el nu a reușit să evite în întregime capcanele pe care le ridică elucidarea problemei dobânzii. Demonstrația furnizată de el pentru validitatea universală a preferinței de timp este inadecvată, deoarece se bazează pe considerente psihologice. Dar psihologia nu poate demonstra niciodată validitatea vreunei teoreme praxeologice. Ea poate arăta că anumite persoane, sau multe persoane se lasă influențate de anumite motivații. Ea nu poate niciodată scoate în evidență faptul că orice acțiune umană este dominată cu necesitate de un anumit element categorial, prezent în fiecare acțiune, fără excepție[5].
A doua insuficiență a raționamentului lui Böhm-Bawerk ține de interpretarea greșită pe care a dat-o conceptului de perioadă de producție. El nu era pe deplin conștient de faptul că perioada de producție este o categorie praxeologică și că rolul pe care îl joacă în acțiune se referă, în întregime, la alegerile pe care actorul le face, între perioade de producție de lungimi [p. 489] diferite. Durata de timp cheltuit în trecut, în vederea producerii bunurilor de capital disponibile astăzi, nu contează deloc. Aceste bunuri de capital sunt evaluate numai cu privire la foloasele pe care le pot aduce în vederea satisfacerii de dorințe în viitor. Conceptul de „perioadă medie de producție” este steril. Ceea ce determină acțiunea este faptul că, în vederea alegerii între diversele căi de îndepărtare a insatisfacțiilor viitoare, lungimea timpului de așteptare este, în fiecare caz, un element necesar.
Ca urmare a acestor două erori, Böhm-Bawerk, pe parcursul elaborării teoriei sale, nu a evitat în întregime abordarea din perspectiva productivității, pe care el însuși o respinsese atât de strălucit, în istoria sa critică a doctrinelor capitalului și ale dobânzii.
Aceste observații nu reduc câtuși de puțin meritele nepieritoare ale contribuțiilor lui Böhm-Bawerk. El este cel care a așternut fundațiile pe care economiștii de mai târziu – îndeosebi Knut Wicksell, Frank Albert Fetter și Irving Fisher – au reușit să completeze teoria preferinței de timp.
Esența teoriei preferinței de timp se exprimă de obicei spunând că există o preferință pentru bunurile prezente față de bunurile viitoare. Referindu-se la acest mod de exprimare, unii economiști au fost derutați de faptul că, în anumite cazuri, întrebuințările din prezent valorează mai puțin decât cele din viitor. Însă problema pe care o ridică aparentele excepții provine numai dintr-o înțelegere eronată a adevăratei stări de lucruri.
Există satisfacții de care omul nu se poate bucura în același timp. În aceeași seară, o persoană nu poate merge atât la spectacolul cu Carmen, cât și la cel cu Hamlet. Când își cumpără bilete, ea trebuie să aleagă între cele două spectacole. Dacă biletele la ambele teatre, pentru aceeași seară, îi sunt oferite cadou, ea trebuie de asemenea să aleagă. Ea poate spune, despre biletul pe care îl refuză, „Nu doresc să văd spectacolul acum”, sau „Ce păcat că nu este programat mai târziu”[6]. Dar aceasta nu înseamnă că persoana preferă bunurilor prezente pe cele viitoare. Ea nu are de ales între bunuri viitoare și bunuri prezente, ci are de ales între două satisfacții de care nu se poate bucura simultan. Acest tip de dilemă este prezent în toate alegerile. În momentul de față ar putea prefera Hamlet în loc de Carmen. Condițiile modificate, dintr-un moment ulterior, ar putea-o determina să facă altă alegere.
O a doua aparentă excepție survine în cazul bunurilor perisabile. Ele pot fi disponibile din abundență într-un anumit sezon și pot fi rare în altele. Însă diferența între înghețată iarna și înghețată vara nu este aceea dintre un bun prezent și unul viitor. Este diferența dintre un bun care-și pierde utilitatea sa specifică, chiar dacă nu este consumat, și un alt bun, care necesită un alt proces de producție. Înghețata disponibilă iarna nu poate fi întrebuințată vara decât dacă este supusă unui proces special de conservare. Ea este, în raport cu înghețata disponibilă vara, cel mult unul dintre [p. 490] factorii complementari necesari producției. Nu este posibil să mărim cantitatea de înghețată disponibilă vara, numai reducând consumul de înghețată iarna. Practic avem de a face cu două bunuri diferite.
Cazul avarului nu contrazice validitatea universală a preferinței de timp. Chiar și avarul, cheltuindu-și o parte din mijloace pentru un trai zgârcit, preferă o anumită cantitate de satisfacție în viitorul mai apropiat, satisfacției într-un viitor mai îndepărtat. Cazurile extreme, în care câte un avar își refuză chiar și minimul indispensabil de hrană, reprezintă o pierdere patologică a energiei vitale, ca și în cazurile omului care se abține de la mâncare de teama germenilor patogeni, al omului care se sinucide mai degrabă decât să facă față unei situații periculoase, sau al omului care nu poate dormi de teama accidentelor neștiute care s-ar putea abate asupra lui în timpul somnului.
Îndată ce sunt îndeplinite acele dorințe a căror satisfacție este considerată mai urgentă decât orice grijă pentru ziua de mâine, oamenii încep să economisească o parte din stocul de bunuri de consum disponibil, în vederea utilizării viitoare. Această amânare a consumului face cu putință îndreptarea acțiunii spre țeluri mai îndepărtate în timp. Este de acum posibil să fie urmărite scopuri care înainte nu puteau fi luate în considerație, datorită lungimii perioadei de producție necesare. Mai mult, se pot alege metode de producție prin mijlocirea cărora outputul produs este superior, pe unitatea de input, altor metode, ce necesitau perioade mai scurte de producție. Sine qua non-ul oricărei prelungiri a proceselor de producție adoptate este economisirea, adică un exces de producție curentă, față de consum. Economisirea este primul pas pe calea creșterii bunăstării materiale și a oricărui progres ulterior în această direcție.
Amânarea consumului și acumularea unor stocuri de bunuri de consum în vederea consumului ulterior ar fi practicate chiar și în absența stimulentului furnizat de superioritatea tehnologică a proceselor cu o perioadă de producție mai lungă. Productivitatea sporită a acestor procese mai consumatoare de timp întărește considerabil propensiunea de a economisi. Sacrificiul făcut prin reducerea consumului pe durata perioadelor mai apropiate din viitor este astfel contrabalansat nu doar de anticiparea consumării bunurilor economisite în perioade mai târzii; el deschide de asemenea drumul unei mai bogate cantități de bunuri în viitorul mai îndepărtat și al obținerii de bunuri care nu puteau fi deloc procurate, fără acest sacrificiu provizoriu. Dacă omul care acționează nu ar prefera totdeauna, ceteris paribus, consumul în viitorul mai apropiat, față de cel în viitorul [p. 491] mai îndepărtat, atunci el ar economisi mereu și nu ar mai consuma niciodată. Ceea ce limitează volumul de economisire și investiții este preferința de timp.
Persoanele dornice să adopte procese cu perioade mai lungi de producție trebuie, mai întâi, să acumuleze, prin intermediul economisirii, acea cantitate de bunuri de consum care este necesară pentru a satisface, pe durata timpului de așteptare, toate acele dorințe a căror satisfacere o consideră mai urgentă decât sporul de bunăstare anticipat de pe urma procesului mai consumator de timp. Acumularea de capital începe cu formarea unor stocuri de bunuri de consum, al căror consum este amânat pentru mai târziu. Dacă aceste surplusuri sunt doar stocate și păstrate pentru consum ulterior, ele sunt doar avuție sau, mai precis, o rezervă pentru zile negre și situații de urgență. Ele rămân în afara orbitei producției. Ele nu devin integrate – din punct de vedere economic, nu fizic – în activitățile de producție decât atunci când sunt întrebuințate ca mijloace de subzistență pentru muncitorii angrenați în procese mai consumatoare de timp. Din punct de vedere fizic, ele se consumă dacă sunt cheltuite astfel. Însă din punct de vedere economic, ele nu dispar, ci sunt înlocuite, mai întâi cu produse intermediare ale unui proces cu o perioadă mai lungă de producție, iar apoi, mai târziu, cu bunurile de consum care sunt produsele finale ale acestor procese.
Toate aceste întreprinderi și procese sunt controlate intelectual prin contabilizarea capitalului, apogeul calculului economic în termeni monetari. Fără ajutorul calculului monetar oamenii nu ar putea afla nici măcar dacă – dincolo de lungimea perioadei de producție – un anumit proces promite să fie mai productiv decât un altul. Cheltuielile necesitate de diverse procese nu pot fi comparate între ele fără ajutorul termenilor monetari. Contabilizarea capitalului începe cu prețurile de piață ale bunurilor de capital disponibile în vederea producției viitoare, a căror sumă e numită capital. Ea înregistrează toate cheltuielile efectuate din acest fond și prețurile tuturor bunurilor achiziționate, corespunzătoare acestor cheltuieli. În final, stabilește rezultatul ultim al tuturor acestor transformări survenite în compoziția capitalului și, prin aceasta, succesul sau eșecul întregului proces. Se obține astfel nu doar rezultatul final; contabilizarea capitalului oglindește, de asemenea, toate stadiile sale intermediare. Ea furnizează bilanțuri intermediare; asemenea bilanțuri pot fi solicitate pentru fiecare zi, iar situații ale profiturilor și pierderilor sunt disponibile pentru fiecare parte sau stadiu al procesului. Aceasta este busola indispensabilă a producției în economia de piață.
În economia de piață, producția este o întreprindere continuă, fără sfârșit, împărțită într-o imensă varietate de procese parțiale. Nenumărate procese de producție, cu diferite perioade de producție, se desfășoară simultan. Ele sunt complementare unele altora și, [p. 492] în același timp, rivalizează unele cu altele în competiția pentru factorii rari de producție. Neîncetat se acumulează, prin economisire, capital nou sau se pierde capital, prin supraconsum. Producția este distribuită între numeroase fabrici, ferme, ateliere și întreprinderi, fiecare în parte servind numai unui scop limitat. Produsele intermediare sau bunurile de capital, factorii produși în vederea producției viitoare, trec dintr-o mână în alta în acest proces; ele trec de la o unitate productivă la alta, până când, în cele din urmă, bunurile de consum ajung la cei care le întrebuințează și care se bucură de ele. Procesul social de producție nu încetează niciodată. În fiecare moment, nenumărate procese sunt în desfășurare, unele fiind mai aproape, iar altele mai departe de realizarea sarcinilor lor specifice.
Fiecare etapă în acest proces neîncetat al producerii de avuție se bazează pe economisirea și pe munca pregătitoare a generațiilor anterioare. Suntem fericiții moștenitori ai părinților și bunicilor noștri, a căror economisire a dus la acumularea bunurilor de capital cu ajutorul cărora lucrăm noi astăzi. Noi, copiii favorizați ai vârstei electricității, încă culegem beneficii de pe urma economisirii originare a pescarilor primitivi care, producând primele plase și bărci de pescuit, și-au dedicat o parte din timpul lor de lucru îndeplinirii unor planuri pentru un viitor mai îndepărtat. Dacă fiii acestor legendari pescari ar fi uzat complet aceste produse intermediare – plase și bărci de pescuit – fără a le mai înlocui cu altele noi, atunci ei ar fi consumat capitalul, și procesul de economisire și de acumulare de capital ar fi trebuit să reînceapă de la capăt. Noi ne găsim într-o situație mai bună decât generațiile anterioare, deoarece suntem echipați cu bunurile de capital pe care acestea le-au acumulat pentru noi[7].
Omul de afaceri, omul care acționează, este în întregime absorbit de o singură sarcină: de a întrebuința cât mai avantajos toate mijloacele disponibile pentru ameliorarea condițiilor viitoare. El nu studiază actuala stare de lucruri cu scopul de a o analiza și de a o înțelege. În vederea clasificării mijloacelor destinate producției ulterioare și a evaluării importanței lor, el adoptă reguli empirice superficiale. El distinge trei clase de factori de producție: factorii materiali furnizați de natură, factorul uman – mâna de lucru, și bunurile de capital – factorii intermediari produși în trecut. El nu analizează natura bunurilor de capital. În ochii săi, acestea sunt mijloace de sporire a productivității muncii. În mod naiv, le atribuie o productivitate proprie. El nu urmărește felul cum utilitatea lor a provenit, retrospectiv, din natură și din muncă. El nu se întreabă cum s-au născut ele. Pentru el, [p. 493] acestea nu contează decât în măsura în care pot contribui la succesul eforturilor sale.
Acest mod de a gândi este adecvat pentru omul de afaceri. Însă pentru economiști a fost o gravă eroare de a se alinia la perspectiva superficială a omului de afaceri. Clasificând „capitalul” drept un factor independent de producție, alături de resursele materiale furnizate de natură și de muncă, economiștii au comis o eroare. Bunurile de capital – factorii destinați producției viitoare produși în trecut – nu sunt un factor independent. Ele sunt produsele comune ale cooperării celor doi factori originari cheltuiți în trecut – natura și munca. Ele nu au nici o putere productivă proprie.
De asemenea, nu este corect să numim bunurile de capital stocuri de muncă și de natură. Ele sunt, mai curând, stocuri de muncă, natură și timp. Diferența dintre producția neasistată de bunuri de capital și cea asistată de întrebuințarea lor constă în timp. Bunurile de capital reprezintă stații intermediare, pe drumul ce conduce de la primele începuturi ale producției spre țelul său final, furnizarea bunurilor de consum. Omul care produce cu ajutorul bunurilor de capital se bucură de un mare avantaj față de cel care pornește fără ele: el este mai aproape, în timp, de scopul final al strădaniilor sale.
Nu poate fi vorba de vreo așa-zisă productivitate a bunurilor de capital. Diferența între prețul unui bun de capital, de exemplu un utilaj, și suma prețurilor factorilor complementari de producție originari, necesari pentru reproducerea sa, se datorează în întregime diferenței temporale. Persoana care întrebuințeză utilajul este mai aproape de obiectivul producției. Pentru ea, perioada de producție este mai scurtă decât pentru un rival care trebuie să înceapă cu începutul. Atunci când cumpără un echipament, ea cumpără factorii originari de producție care au fost cheltuiți în producerea echipamentului, plus timp, adică timpul prin care se scurtează perioada lui de producție.
Valoarea timpului, adică preferința de timp, sau evaluarea superioară a satisfacerii dorințelor în perioadele de timp mai apropiate, față de cel mai îndepărtate din viitor, este un element esențial al acțiunii umane. El determină orice alegere și orice acțiune. Nu există om pentru care diferența între mai curând și mai târziu să nu conteze. Elementul timp este decisiv în formarea tuturor prețurilor, la toate bunurile și serviciile.
4. Perioada de producție, perioada de așteptare și perioada de planificare
Dacă ar fi să măsurăm lungimea perioadei de producție cheltuite pentru fabricarea diverselor bunuri disponibile în prezent, ar trebui să ne întoarcem îndărăt pe firul istoriei lor, până la momentul când a avut loc cea dintâi [p. 494] cheltuială de factori de producție originari. Ar trebui să aflăm când au fost pentru întâia oară întrebuințate și resurse naturale și muncă umană care – pe lângă faptul că au contribuit la producerea altor bunuri – au contribuit, în cele din urmă, și la producerea bunului în chestiune. Soluționarea acestei probleme ar presupune solubilitatea problemei imputării fizice. Ar fi necesar să se determine, în termeni cantitativi, în ce măsură au contribit la rezultat uneltele, materiile prime și munca umană, care au intervenit, direct sau indirect, în producerea bunului respectiv. Ar fi necesar să ne întoarcem cu aceste investigații până la înseși originile acumulării de capital, de către persoane care în prealabil trăiau de azi pe mâine (from hand to mouth). Nu doar dificultățile practice împiedică asemenea cercetări istorice; însăși insolubilitatea problemei imputării fizice ne barează aceast drum de la primul pas.
Nici omul care acționează însuși, nici teoria economică nu au nevoie de măsurarea timpului scurs în trecut, în vederea producerii bunurilor disponibile în prezent. Asemenea date ar fi inutile din aceste perspective, chiar dacă ar fi disponibile. Omul care acționează este confruntat cu problema de a da cea mai avantajoasă întrebuințare stocului de bunuri disponibile. El își face alegerile întrebuințând fiecare parte a acestui stoc, astfel încât să-și satisfacă cele mai urgente dorințe încă nesatisfăcute. În acest scop, el trebuie să cunoască durata perioadei de așteptare care-l separă de atingerea diverselor obiective între care are de ales. După cum am arătat și trebuie să subliniem din nou, el nu are nevoie să privească îndărăt, la istoria diverselor bunuri de capital disponibile. Omul care acționează socotește întotdeauna perioada de așteptare și pe cea de producție, începând din prezent. După cum nu este nevoie să știm dacă pentru producerea produselor disponibile acum s-au cheltuit mai multă sau mai puțină muncă și factori de producție, tot astfel nu este nevoie să știm dacă producerea lor a absorbit mai mult sau mai puțin timp. Evaluarea lucrurilor se face exclusiv din punctul de vedere al serviciilor pe care le pot furniza în vederea satisfacerii dorințelor viitoare. Nu contează sacrificiile efectiv făcute deja și timpul absorbit în producerea lor. Lucrurile acestea aparțin trecutului mort.
Este necesar să înțelegem că toate aceste categorii economice se referă la acțiunea umană și nu au nimic direct de a face cu proprietățile fizice ale lucrurilor. Teoria economică nu se referă la bunuri și servicii; ea se referă la opțiunile și acțiunile umane. Conceptul praxeologic de timp nu coincide cu cel din fizică sau din biologie. El se referă la un mai devreme sau un mai târziu, așa cum intervin ele în judecățile de valoare ale actorilor. Distincția dintre bunuri de capital și bunuri de consum nu este una rigidă, [p. 495] bazată pe proprietățile fizice și fiziologice ale bunurilor respective. Ea depinde de situarea actorilor și de alegerile pe care trebuie ei să le facă. Aceleași bunuri pot fi privite atât ca bunuri de capital, cât și ca bunuri de consum. Un stoc de bunuri gata de a fi imediat consumat reprezintă bunuri de capital din punctul de vedere al persoanei care-l privește ca pe un mijloc pentru susținerea ei proprie și a persoanelor angajate de ea, pe durata perioadei de așteptare.
În vederea adoptării de procese cu o perioadă de producție și, prin urmare, cu un timp de așteptare mai lung, o condiție necesară este creșterea cantității de bunuri de capital disponibile. Dacă cineva dorește să atingă obiective mai îndepărtate în timp, atunci trebuie să recurgă la prelungirea perioadei de producție, deoarece obiectivul urmărit este imposibil de atins într-o perioadă de producție mai scurtă. Dacă cineva dorește să recurgă la metode de producție în cadrul cărora cantitatea de output este mai mare pe unitatea de input cheltuit, atunci trebuie să prelungească perioada de producție, deoarece procesele în cadrul cărora outputul este mai redus, pe unitatea de input, au fost alese numai datorită perioadei de producție mai scurte pe care o necesită. Pe de altă parte, nu orice întrebuințare aleasă pentru întrebuințarea bunurilor de capital acumulate din sporuri de economisire necesită un proces de producție în cadrul căruia perioada de producție, din prezent până la maturizarea produsului, este mai lungă decât la toate procesele deja adoptate anterior. E posibil ca oamenii, după ce își vor fi satisfăcut dorințele cele mai urgente, să dorească acum bunuri ce pot fi produse într-o perioadă relativ mai scurtă. Motivul pentru care aceste bunuri nu au fost produse anterior nu a fost că perioada necesară producerii lor ar fi fost prea lungă, ci că exista o întrebuințare mai urgentă pentru factorii necesari de producție.
Dacă dorim să ne exprimăm spunând că fiecare augmentare a stocului de bunuri de capital disponibile determină o prelungire a perioadei de producție și a timpului de așteptare, avem în vedere următorul tip de raționament: dacă a sunt bunurile deja produse în prealabil și b sunt bunurile produse grație noilor procese, inițiate cu ajutorul sporirii bunurilor de capital, este evident că beneficiarii ar fi trebuit să aștepte mai mult pentru a și b, decât au avut de așteptat numai pentru a. Pentru a produce a și b nu este suficientă dobândirea bunurilor de capital necesare producției lui a, ci este nevoie și de cele necesare producției lui b. Dacă, în locul asigurării de lucrători pentru producția lui b, s-ar fi cheltuit mijloacele de susținere economisite, în vederea unei creșteri imediate a consumului, atunci anumite dorințe ar fi fost satisfăcute mai devreme.
În abordarea problemei capitalului, acei economiști care sunt opuși așa-numitei perspective „austriece” presupun, îndeobște, că tehnica întrebuințată în producție este inalterabil determinată de [p. 496] nivelul dat al cunoștințelor tehnologice. Economiștii „austrieci”, pe de altă parte, arată că stocul de bunuri de capital disponibile este cel ce determină care dintre numeroasele metode tehnologice de producție vor fi întrebuințate la fiecare moment dat[8]. Corectitudinea punctului de vedere „austriac” se poate demonstra cu ușurință, printr-o privire asupra problemei rarității relative a capitalului.
Să aruncăm o privire asupra condițiilor unei țări care a suferit de o asemenea raritate a capitalului. Să luăm, de pildă, situația României, în preajma anilor 1860. Ceea ce lipsea nu era în nici un caz cunoașterea tehnologică. Metodele tehnologice practicate de către țările occidentale avansate nu erau nici un secret. Ele erau expuse în nenumărate cărți și predate în multe școli. Elita tineretului român fusese pe deplin informată asupra lor, la universitățile tehnice din Austria, Elveția și Franța. Sute de experți străini erau gata să-și ofere serviciile și cunoștințele în România. Ceea ce lipsea erau bunurile de capital, necesare pentru a transforma sistemul înapoiat de producție, de transport și de comunicații românesc, după modelele occidentale. Dacă ajutorul furnizat românilor de către țările avansate s-ar fi limitat numai la furnizarea de cunoștințe tehnologice, atunci românii ar fi trebuit să înțeleagă că le va lua foarte mult timp până când vor ajunge din urmă occidentul. Primul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă ar fi fost să economisească, pentru a face disponibili muncitori și factori de producție pentru procesele de producție mai consumatoare de timp. Abia apoi ar fi putut ei să producă, succesiv, uneltele necesare pentru construcția acelor unități productive care urmau să producă, în continuare, echipamentul necesar construcției și funcționării fabricilor, fermelor, minelor, căilor ferate, liniilor telegrafice și clădirilor moderne. S-ar fi scurs foarte multe zeci de ani înainte ca ei să recupereze timpul pierdut. Singurul mijloc de accelerare al acestui proces ar fi fost reducerea consumului curent, atât cât ar fi fost psihologic cu putință, pe durata perioadei intermediare.
Însă lucrurile s-au petrecut altfel. Occidentul capitalist a împrumutat țărilor înapoiate bunurile de capital necesare transformării instantanee a unei mari părți din procesele lor de producție. Aceasta le-a permis să economisească timp și [p. 497] să-și augmenteze, foarte curând, productivitatea muncii. În cazul românilor, efectul a fost că ei au putut imediat să se bucure de avantajele corespunzătoare procedeelor tehnologice moderne. A fost ca și cum ei ar fi început să economisească și să acumuleze bunuri de capital cu mult mai devreme.
Lipsa de capital înseamnă că actorul este mai departe de atingerea țelului urmărit, decât dacă ar fi început să-l urmărească de mai devreme. Deoarece el a omis să facă acest lucru în trecut, produsele intermediare lipsesc, deși factorii naturali din care se pot produce ele sunt disponibili. Insuficiența capitalului înseamnă un deficit de timp. El este urmarea faptului că actorul a întârziat în apucarea drumului spre țelul în chestiune. Este cu neputință de a descrie avantajele derivate din disponibilitatea bunurilor de capital și dezavantajele rezultate din slaba înzestrare cu bunuri de capital, altfel decât recurgând la elementele temporale de mai devreme și mai târziu[9].
A avea la dispoziție bunuri de capital este totuna cu a fi mai aproape de țelul urmărit. O creștere a volumului de bunuri de capital disponibile face posibilă atingerea unor obiective mai îndepărtate în timp, fără a fi necesară reducerea consumului. O pierdere de bunuri de capital, pe de altă parte, impune fie abținerea de la urmărirea anumitor obiective, care puteau fi urmărite până atunci, fie reducerea consumului. Ceteris paribus[10], a avea bunuri de capital înseamnă un câștig temporal. În comparație cu cei lipsiți de bunuri de capital, capitalistul, în stadiul existent al cunoștințelor tehnologice, este în măsură să atingă un anumit obiectiv mai devreme, fără a reduce consumul și fără a crește imputul de muncă și de factori naturali de producție. El pornește cu un avans temporal. Rivalul înzestrat cu un stoc mai redus de bunuri de capital nu-l poate prinde din urmă decât reducându-și consumul.
Avansul pe care popoarele occidentale l-au dobândit asupra altor popoare constă în faptul că ele au creat deja, demult, condițiile politice și instituționale necesare unui proces progresiv de economisire, acumulare de capital și investiții pe scară mare, netulburat și, în mare parte, neîntrerupt. Astfel, spre mijlocul secolului al XIX-lea, ele atinseseră deja un nivel de bunăstare ce-l depășea cu mult pe acela al raselor și popoarelor mai puțin încununate de succes în substituirea ideilor militarismului spoliator, prin cele ale capitalismului achizitiv. Lăsate în seama lor și lipsite de ajutorul capitalului străin, aceste popoare înapoiate ar fi avut nevoie de mult mai mult timp pentru a-și ameliora metodele de producție, de transport și de comunicație. [p. 498]
Fără a înțelege importanța acestor transferuri pe scară largă de capital, sunt cu neputință de înțeles cursul afacerilor internaționale și dezvoltarea relațiilor dintre Vest și Est, în ultimele secole. Vestul nu a furnizat Estului doar cunoștințe tehnologice și terapeutice, ci și bunurile de capital necesare aplicării practice imediate a acestor cunoștințe. Grație importului de capital străin, aceste țări din Europa de Est, Asia și Africa au putut culege mai devreme fructele industriei moderne. Ele au fost, într-o anumită măsură, eliberate de necesitatea de a-și reduce consumul, pentru a acumula stocuri suficiente de bunuri de capital. Iată adevărata natură a presupusei exploatări a țărilor înapoiate de către capitalismul occidental, pe care o deplâng naționaliștii și marxiștii. A fost o fecundare a țărilor înapoiate din punct de vedere economic, de către avuția țărilor mai avansate.
Beneficiile culese au fost mutuale. Ceea ce i-a motivat pe capitaliștii occidentali să se lanseze în investiții străine a fost cererea consumatorilor autohtoni. Aceștia solicitau bunuri ce nu puteau fi produse deloc acasă și ieftinirea bunurilor ce puteau fi produse acasă numai la costuri crescânde. Dacă acești consumatori, din Occidentul capiatlist, s-ar fi comportat altfel, sau dacă obstacolele instituționale în calea exportului de capital s-ar fi dovedit insurmontabile, nu ar fi avut loc nici un fel de export de capital. S-ar fi produs o expansiune mai ales longitudinală a producției autohtone, în locul expansiunii laterale, în străinătate.
Nu este rolul catalacticii, ci al istoriei, să cerceteze consecințele internaționalizării pieței de capital, funcționarea sa, și, în final, dezintegrarea sa, provocată de politicile expropriatoare adoptate de țările receptoare. Catalactica se limitează numai la cercetarea efectelor disponibilității unor stocuri mai mari sau mai mici de bunuri de capital. Se compară situațiile a două sisteme de piață izolate, A și B. Ambele sunt de mărimi egale, posedă populații numeric egale, sunt la același nivel de cunoaștere tehnologică și posedă resurse identice. Singura diferență între ele se referă la stocul bunurilor de capital, volumul său fiind mai mare în A decât în B. De aici rezultă că în A sunt întrebuințate numeroase procese de producție cu outputul pe unitatea de input mai mare decât al celor întrebuințate în B. În B aceste procese nu pot fi adoptate, datorită rarității relative a bunurilor de capital. Adoptarea lor ar presupune reducerea consumului. Numeroase operațiuni pe care în A le execută echipamente care economisesc munca umană, în B se execută manual. În A se produc bunuri cu durabilitate sporită; în B este necesară renunțarea la producerea lor, [p. 499] deși sporul de durabilitate este obținut printr-o creștere mai puțin decât proporțională a inputului. În A, productivitatea muncii și, prin urmare, ratele salariale și nivelul de trai al salariaților sunt mai mari decât în B[11].
Prelungirea perioadei de planificare dincolo de durata anticipată a vieții actorului
Judecățile de valoare ce determină alegerea între satisfacerea în cursul perioadelor mai apropiate sau mai îndepărtate din viitor exprimă o evaluare prezentă, și nu una viitoare. Ele compară semnificația dată astăzi satisfacției în viitorul mai apropiat, cu semnificația dată astăzi satisfacției în viitorul mai îndepărtat.
Neplăcerea pe care dorește să o îndepărteze, atât cât este cu putință, omul care acționează este, întotdeauna, o neplăcere prezentă, adică neplăcere resimțită chiar în momentul acțiunii, și ea se referă întotdeauna la condiții viitoare. Actorul este nemulțumit astăzi de starea de lucruri anticipată pentru diverse perioade din viitor și încearcă să o modifice, prin acțiune îndreptată spre acest țel.
Dacă acțiunea este îndreptată îndeosebi către ameliorarea situației altora și, de aceea, se numește de regulă altruistă, neplăcerea pe care actorul dorește să o îndepărteze este propria lui insatisfacție prezentă față de configurația anticipată a situației altor oameni, în diverse perioade viitoare. Îngrijindu-se de alții, el urmărește îndepărtarea propriei sale insatisfacții.
Nu este, prin urmare, surprinzător că omul care acționează urmărește frecvent prelungirea perioadei de planificare, dincolo de durata anticipată a propriei sale vieți.
Unele aplicații ale teoriei preferinței de timp
Toate capitolele teoriei economice se pretează la răstălmăciri și neînțelegeri, din partea celor dornici să scuze sau să justifice doctrinele eronate, pe care se bazează programele partidelor lor. Pentru a preîntâmpina, pe cât este cu putință, astfel de abuzuri, pare util să adăugăm, la expunerea teoriei preferinței de timp, anumite observații explicative.
Există școli de gândire care neagă categoric faptul că oamenii diferă în privința caracteristicilor înnăscute, moștenite de la înaintașii lor[12]. În opinia acestor autori, singura diferență dintre oamenii albi, ai civilizației occidentale, și eschimoși este că cei din urmă sunt mai puțin avansați pe calea progresului către civilizația industrială modernă. Această diferență exclusiv temporală, de câteva mii de ani, este nesemnificativă, în comparație cu numeroasele sute de mii de ani absorbite [p. 500] în evoluția omului, de la stadiul simian al înaintașilor săi cu aspect de maimuță, până la condițiile actualului homo sapiens. Este o teorie incompatibilă cu ipoteza că, între diferitele specimene umane, ar exista diferențe rasiale.
Praxeologia și teoria economică sunt independente de problemele pe care le ridică această controversă. Însă ele trebuie să-și ia măsuri de precauție, pentru a nu se vedea implicate, de vreun spirit partizan, în această ciocnire de idei antagoniste. Dacă cei ce resping cu fanatism doctrinele geneticii moderne n-ar ignora în întregime teoria economică, ei ar încerca, cu siguranță, să întoarcă teoria preferinței de timp în favoarea lor. Ei ar invoca împrejurarea că superioritatea țărilor occidentale ține exclusiv de faptul că acestea au început mai devreme procesul economisirii și al acumulării de bunuri de capital. Ei ar explica această diferență temporală prin factori accidentali, prin condițiile mai avantajoase oferite de mediu.
Împotriva unor asemenea posibile interpretări greșite, trebuie să accentuăm faptul că avansul temporal al țărilor occidentale a fost condiționat de factori ideologici, care nu se pot reduce numai la influența mediului. Ceea ce numim civilizație umană a fost, până acum, o trecere progresivă, de la cooperarea pe bază de legături hegemonice, la cooperarea pe bază de legături contractuale. Dar, în vreme ce multe rase și popoare au fost oprite într-un stadiu timpuriu al acestei mișcări, altele au continuat să avanseze. Eminența țărilor occidentale a constat în aceea că ele au reușit, în mai mare măsură decât restul omenirii, să stăvilească spiritul militarismului spoliator, aducând astfel la ființă instituțiile sociale necesare economisirii și investițiilor pe o scară extinsă. Nici chiar Marx n-a contestat faptul că inițiativa privată și proprietatea privată asupra mijloacelor de producție au reprezentat stadii indispensabile, pe calea progresului de la penuria omului primitiv, la condițiile mai satisfăcătoare ale Europei Occidentale și ale Americii de Nord din secolul al XIX-lea. Ceea ce le lipsea Indiilor Orientale, Chinei, Japoniei și țărilor mahomedane erau instituțiile necesare salvgardării drepturilor individuale. Administrația arbitrară a pașilor, kadișilor, rajahilor, mandarinilor și ale seniorilor daimyo nu ducea la acumulare pe scară largă de capital. Fundamentul pe care a înflorit progresul economic fără precedent din Occident a constat în garanțiile legale ce protejau efectiv individul, împotriva exproprierii și a confiscării. Legile acestea nu s-au născut din întâmplare, datorită unor accidente istorice și mediului geografic. Ele au fost produsul rațiunii.
Nu cunoaștem cursul pe care l-ar fi luat istoria Asiei și a Africii, dacă aceste popoare ar fi fost lăsate în pace. S-a întâmplat însă ca o parte din aceste popoare să fie supuse guvernării europene, iar altele – ca Japonia și China – au fost silite să-și deschidă frontierele, ca urmare a unor desfășurări de puteri navale. Acestea au primit realizările industrialismului occidental din străinătate. Ele au fost gata să culeagă avantajele capitalului străin care li s-a împrumutat și a fost investit pe teritoriile lor, însă [p. 501] au fost mai degrabă reticente în primirea ideologiilor din care se născuse industrialismul modern. Ele au asimilat numai superficial aranjamentele occidentale.
Ne aflăm în mijlocul unui proces revoluționar care va înlătura, foarte curând, toate tipurile de colonialism. Nu este o revoluție limitată la țările care au fost guvernate de britanici, francezi și olandezi. Chiar și țările care au profitat de pe urma capitalului străin fără nici o încălcare a suveranității lor politice urmăresc să arunce ceea ce numesc jugul capitalismului străin. Ele expropriază străinii prin diferite mijloace – impozitare discriminatoare, repudierea datoriilor, confiscarea nemijlocită, restricții aplicate ratelor de schimb valutar. Suntem în pragul dezintegrării complete a pieței internaționale de capital. Consecințele economice ale acestui eveniment sunt evidente; repercursiunile sale politice sunt imprevizibile.
Pentru a evalua consecințele politice ale dezintegrării pieței internaționale de capital, este necesar să ne amintim care au fost efectele internaționalizării acestei piețe. În condițiile ultimei părți a veacului al XIX-lea, nu conta dacă o țară era sau nu pregătită și înzestrată cu acel capital necesar întrebuințării adecvate a resurselor sale naturale. Practic oricine avea acces neobstrucționat la avuțiile naturale din orice regiune. În procesul căutării celor mai avantajoase oportunități de investiție, capitaliștii și promotorii nu erau opriți de granițe naționale. În ce privește investițiile în vederea celei mai bune utilizări posibile a resurselor naturale cunoscute, cea mai mare parte a suprafeței pământului putea fi privită ca fiind integrată într-un sistem de piață uniform, de dimensiuni mondiale. Este adevărat că acest rezultat a fost atins în anumite regiuni, ca Indiile Orientale britanice și olandeze, sau Malaezia, numai prin regimuri coloniale – și că regimurile autohtone din aceste regiuni probabil că nu ar fi creat aranjamentele instituționale indispensabile pentru importul de capital. Însă Europa de Est și de Sud și emisfera occidentală se alăturaseră de bunăvoie comunității internaționale a pieței de capital.
Marxiștii au încercat să condamne împrumuturile și investițiile străine, explicându-le prin setea de război, cucerire și expansiune colonială. În realitate, internaționalizarea pieței de capital, împreună cu liberul schimb și libertatea de migrație au folosit îndepărtării motivațiilor de război și cucerire. Nu mai conta pentru nimeni unde erau trasate granițele politice ale țării sale. Antreprenorul și investitorul nu mai erau obstrucționați de ele. Tocmai acele țări care, în perioada dinaintea primului război mondial, se evidențiau prin împrumuturi și investiții erau cele mai dedicate ideilor pacificatoare ale liberalismului „decadent”. Dintre țările agresoare, Rusia, Italia și Japonia nu erau exportatoare de capital, ci aveau ele însele nevoie de capital străin, pentru dezvoltarea [p. 502] resurselor lor naturale. Aventurile imperialiste ale Germaniei n-au fost susținute de marii săi afaceriști și de către marea finanță[13].
Dispariția pieței internaționale de capital modifică situația în întregime. Ea abolește liberul acces la resursele naturale. Dacă vreunuia dintre guvernele socialiste din țările înapoiate economic îi va lipsi capitalul necesar întrebuințării resurselor sale naturale, nu vor exista mijloace de remediere a situației. Dacă sistemul actual ar fi fost adoptat cu o sută de ani în urmă, câmpurile petroliere din Mexic, Venezuela sau Iran ar fi fost imposibil de exploatat, plantațiile de cauciuc din Malaezia n-ar fi putut apărea, iar producția de banane din America Centrală nu s-ar fi putut dezvolta. Este iluzoriu să presupunem că țările avansate ar accepta pe vecie o asemenea stare de lucruri. Ele vor recurge la singura metodă care le deschide accesul la atât de necesarele materii prime: vor recurge la cucerire. Războiul este singura alternativă la libertatea investițiilor străine, realizate pe piața internațională de capital.
Influxul de capital străin nu le-a dăunat țărilor receptoare. Capitalul european este cel care a accelerat considerabil minunata evoluție economică a Statelor Unite și a dominioanelor britanice. Grație capitalului străin, țările din America Latină și Asia sunt, astăzi, echipate cu facilități de producție și transport, de care ar fi trebuit să se lipsească pentru foarte multă vreme, dacă nu ar fi primit acest ajutor. Ratele salariale reale și veniturile agricole sunt, astăzi, mai ridicate în aceste regiuni, decât ar fi fost în absența capitalului străin. Simplul fapt că aproape toate țările solicită astăzi, cu vehemență, „ajutoare străine” infirmă fabulațiile marxiștilor și ale naționaliștilor.
Însă simpla dorință pentru bunuri de capital importate nu va resuscita piața internațională de capital. Investițiile și imprumuturile în străinătate sunt posibile numai dacă țările receptoare sunt sincer și necondiționat dedicate principiului proprietății private – și nu plănuiesc să exproprieze capitaliștii străini la o dată ulterioară. Piața internațională de capital a fost distrusă de asemenea exproprieri.
Împrumuturile interguvernamentale nu pot substitui funcționarea unei piețe internaționale de capital. Dacă ele sunt furnizate pe criteriile afacerilor de piață, atunci ele presupun, nu mai puțin decât împrumuturile private, recunoașterea deplină a drepturilor de proprietate. Dacă ele sunt acordate, așa cum se întâmplă de obicei, ca echivalentul unor subvenții, fără a ține seama de plata sumei principale și a dobânzii, atunci ele impun restricții asupra suveranității țării debitoare. De fapt, asemenea „împrumuturi” sunt, în cea mai mare parte, prețul plătit pentru asistență militară în războaiele care urmează. Asemenea considerații militare jucau deja un rol important, în anii când puterile europene pregăteau marile războaie din vremurile noastre. Exemplul cel mai proeminent a fost furnizat de sumele mari împrumutate Rusiei imperiale de capitaliștii francezi, la presiunile puternice ale guvernului [p. 503] celei de a Treia Republici. Țarii au întrebuințat capitalul împrumutat pentru înarmare, nu pentru o ameliorare a sistemului rusesc de producție.
5. Convertibilitatea bunurilor de capital
Bunurile de capital reprezintă pași intermediari pe drumul spre un anumit țel. Dacă țelul se modifică pe parcursul perioadei de producție, nu este întotdeauna posibil să întrebuințăm produsele intermediare deja existente pentru atingerea noului țel. Unele dintre ele ar putea să devină absolut inutile, iar cheltuiala suportată în vederea producerii lor va apărea atunci o irosire de resurse. Alte bunuri de capital ar putea fi întrebuințate pentru noul proiect, dar numai după ce au fost supuse unui proces de ajustare; costurile acestor modificări ar fi putut fi evitate, dacă noul obiectiv ar fi fost urmărit de la început. Un al treilea grup de bunuri de capital pot fi întrebuințate în noul proces fără nici un fel de modificare; dar dacă s-ar fi știut din momentul producerii lor că li se va da această întrebuințare, s-ar fi putut fabrica la costuri mai mici alte bunuri, capabile de a furniza același serviciu. În fine, există și bunuri de capital care se pot folosi pentru noul proiect, la fel de bine ca și pentru cel inițial.
Nu ar mai fi nevoie să menționăm aceste lucruri evidente, dacă ele nu ar fi esențiale pentru respingerea unor neînțelegeri curente. Nu există nimic de felul unui capital abstract, sau ideal, care să existe separat de bunurile concrete. Abstracție făcând de rolul deținerilor monetare în compoziția capitalului (problemă de care ne vom ocupa în secțiunile următoare), trebuie să înțelegem că acest capital este, întotdeauna, încorporat în anumite bunuri de capital și este afectat de tot ce se întâmplă cu privire la acestea. Valoarea unui volum de capital este derivată din valoarea bunurilor de capital în care este încorporat. Echivalentul bănesc al unui volum de capital este suma echivalentelor bănești ale agregatului de bunuri de capital, la care ne referim atunci când vorbim despre capital la modul abstract. Nu există nimic care să se poată numi capital „liber convertibil”. Capitalul are întotdeauna forma unor anumite bunuri de capital. Acestea sunt mai adecvate anumitor scopuri, mai puțin adecvate altora și absolut inadecvate pentru o a treia categorie de scopuri. Prin urmare, fiecare unitate de capital este, într-un fel sau altul, capital fix, adică destinat anumitor procese de producție. Distincția pe care o fac oamenii de afaceri, între capitalul fix și cel circulant, se referă la o diferență de grad, nu de natură. Toate adevărurile valide cu privire la capitalul fix sunt de asemenea valide, chiar dacă într-un grad mai mic, cu privire la capitalul circulant. Toate bunurile de capital posedă un caracter mai mult sau mai puțin specific. [p. 504] Desigur, în cazul multora dintre ele este destul de improbabil ca o modificare de planuri să le facă în întregime inutilizabile.
Cu cât un anumit proces de producție se apropie de finalul său, cu atât mai strânsă devine legătura între produsele intermediare și țelul urmărit. Oțelul este mai puțin specific decât țevile de oțel, iar țevile de oțel sunt mai puțin specifice decât subansamblele de oțel ale echipamentelor. De regulă, conversiunea unui proces de producție devine cu atât mai dificilă cu cât este mai avansată și mai aproape de țelul său final, producerea bunurilor de consum.
Aruncând o privire asupra procesului acumulării de capital, încă de la începuturile sale, putem constata cu ușurință că nu poate exista nimic de felul unui capital liber convertibil. Nu există decât capital încorporat în bunuri, care au un caracter mai mult sau mai puțin specific. Când dorințele sau opiniile privind metodele de satisfacere a dorințelor se modifică, valoarea bunurilor de capital se modifică în consecință. Bunuri de consum suplimentare nu pot apărea decât prin lăsarea consumului să rămână în urma producției curente. Încă din momentul apariției sale, capitalul suplimentar este încorporat în bunuri de capital concrete. Aceste bunuri trebuie produse înainte de a deveni bunuri de capital (sub forma unui excedent al producției în raport cu consumul). Rolul pe care-l joacă interpunerea banilor în înlănțuirea acestor evenimente va fi lămurit mai târziu. Aici este suficient să notăm că nici chiar capitalistul al cărui capital constă în întregime în bani și creanțe asupra unor sume de bani nu posedă capital liber convertibil. Fondurile lui sunt legate de bani. Ele sunt afectate de modificările puterii de cumpărare a banilor și, de asemenea – în măsura în care sunt investiți în creanțe asupra anumitor sume monetare – de modificările survenite în solvabilitatea debitorului.
Este util să înlocuim distincția inducătoare în eroare între capital fix și capital liber convertibil sau circulant, cu noțiunea de convertibilitate a bunurilor de capital. Convertibilitatea bunurilor de capital este posibilitatea existentă de a adapta utilizarea lor la o modificare a datelor producției. Convertibilitatea are un aspect gradual. Ea nu este niciodată perfectă, adică prezentă cu privire la toate schimbările posibile de date. În cazul factorilor absolut specifici, convertibilitatea lipsește cu desăvârșire. Deoarece convertirea bunurilor de capital, de la întrebuințările planificate inițial la altele, se impune datorită apariției de modificări neprevăzute ale datelor, este imposibil să vorbim de convertibilitate în general, fără raportare la modificările datelor care au survenit deja, sau sunt anticipate. O modificare radicală a datelor ar putea face ca bunuri de capital considerate până atunci ușor convertibile să devină fie complet inconvertibile, fie convertibile numai cu dificultate.
Este evident că, în practică, problema convertibilității joacă un rol mai important în cazul bunurilor a căror utilitate constă în a furniza [p. 505] o serie de servicii, pe durata unei anumite perioade de timp, decât în cel al bunurilor de capital a căror utilitate se epuizează în furnizarea unui singur serviciu, în procesul de producție. Capacitățile industriale și facilitățile de transport nefolosite, și dezafectarea echipamentului care, în conformitate cu planurile sale de producție, era destinat unei întrebuințări mai îndelungate, sunt mai importante decât renunțarea la pânzeturi și articole de îmbrăcăminte demodate, sau la bunuri fizic perisabile. Problema convertibilității este o problemă specifică a capitalului și a bunurilor de capital numai în măsura în care contabilizarea capitalului o face deosebit de vizibilă în cazul bunurilor de capiatal. În esență, este vorba de un fenomen prezent și în cazul bunurilor de consum, pe care individul le achiziționează pentru a le utiliza și consuma el însuși. Dacă situația care a determinat achiziționarea lor se modifică, atunci problema convertibilității devine relevantă și pentru ele.
Capitaliștii și antreprenorii, în calitatea lor de proprietari de capital, nu sunt niciodată în întregime liberi; ei nu se află niciodată în pragul primei decizii și acțiuni care-i va constrânge. Ei sunt întotdeauna angajați, într-un fel sau altul. Fondurile lor nu sunt în afara procesului de producție, ci investite în anumite direcții specifice. Dacă posedă bani gheață, atunci, în funcție de situația pieței, aceasta este o „investiție” sănătoasă sau nesănătoasă; dar este întotdeauna o investiție. Ei fie au lăsat să le scape momentul oportun pentru achiziționarea factorilor de producție, care trebuie achiziționați, mai devreme sau mai târziu, fie nu au ajuns înc#259; la momentul oportun. În primul caz, faptul că ei dețin bani este nesănătos; ei au pierdut o ocazie. În al doilea caz, au făcut o alegere corectă.
Când cheltuiesc bani pentru achiziționarea unor factori concreți de producție, capitaliștii și antreprenorii evaluează bunurile numai din punctul de vedere al situației anticipate, din viitor, a pieței. Ei suportă prețuri aliniate la condițiile viitoare, așa cum le anticipează astăzi ei înșiși. Erorile comise în trecut, în procesul producției bunurilor de capital disponibile astăzi, nu împovărează cumpărătorul; incidența lor cade, în întregime, asupra vânzătorului. În acest sens, antreprenorul care pornește să cumpere pe bani bunuri de capital, în vederea producției viitoare, ocolește trecutul. Inițiativele sale antreprenoriale nu sunt afectate de modificările survenite în trecut, în evaluarea și formarea prețurilor factorilor de producție pe care îi achiziționează. Numai în acest sens poate spune cineva că proprietarul unor bani gata de a fi cheltuiți posedă fonduri lichide și este liber.
6. Influența trecutului asupra acțiunii
Cu cât avansează mai mult acumularea de bunuri de capital, cu atât se amplifică problema convertibilității. Metodele primitive, ale fermierilor și meseriașilor din epocile trecute, se puteau [p. 506] adapta mai ușor la noi obiective, decât metodele capitaliste. Însă tocmai capitalismul modern este acela care se confruntă cu modificări rapide de condiții. Modificările cunoștințelor tehnologice și ale cererii consumatorilor, care intervin acum zilnic, fac ca numeroase planuri de orientare a producției să devină perimate și ridică întrebarea dacă este sau nu cazul să se continue pe calea apucată.
Oamenii pot fi cuprinși de un spirit de inovație radicală, care poate triumfa asupra inhibițiilor apatiei și indolenței, îi poate incita pe sclavii leneși ai rutinei în direcția unei renunțări complete la evaluările tradiționale și îi poate îndruma imperios pe oameni să apuce căi noi, care duc la noi obiective. Doctrinarii pot încerca să uite că suntem, în toate privințele, moștenitorii părinților noștri și că civilizația noastră, produsul unei îndelungate evoluții, nu poate fi transformată printr-o trăsătură de condei. Însă oricât de puternică ar fi propensiunea inovativă, ea este limitată de un factor care îi silește pe oameni să nu se îndepărteze prea ușor de la calea pe care au apucat-o înaintașii lor. Întreaga avuție materială este un reziduu al activității trecute și este încorporată în bunuri capitale concrete, de convertibilitate limitată. Bunurile de capital acumulate dirijază acțiunile contemporanilor, în direcții pe care aceștia nu le-ar fi ales, dacă opțiunile lor n-ar fi fost limitate de acțiunile constrângătoare efectuate în trecut. Alegerea obiectivelor și a mijloacelor pentru atingerea acestor obiective este influențată de trecut. Bunurile de capital sunt un element conservator. Ele ne forțează să ne adaptăm acțiunile la condițiile generate de propriile noastre fapte din trecut și de gândirea, opțiunile și acțiunile generațiilor dispărute.
Ne putem imagina cum ar fi stat lucrurile dacă, înzestrați cu actualele noastre cunoștințe despre resursele naturale, geografie, tehnologie și igienă, am fi aranjat toate procesele de producție și am fi produs toate bunurile de capital în consecință. Am fi situat centrele de producție în alte părți. Am fi populat altfel pământul. Anumite regiuni, care în prezent sunt dens locuite și pline de ferme și de plante, ar fi fost mai puțin ocupate. Am fi adunat mai mulți oameni, mai multe magazine și mai multe ferme în alte regiuni. Toate unitățile productive ar fi fost înzestrate cu cele mai eficiente mașini și unelte. Fiecare dintre ele ar avea dimensiunea potrivită celei mai economice utilizări a capacității sale de producție. În lumea planificării noastre perfecte n-ar exista înapoiere tehnologică, nici capacități productive nefolosite și nici transporturi inutile de oameni și bunuri. Productivitatea muncii umane ar depăși-o cu mult pe cea existentă în actuala noastră stare imperfectă.
Scrierile socialiștilor sunt pline de asemenea vise utopice. [p. 507] Fie că își spun socialiști marxiști sau ne-marxiști, tehnocrați, sau pur și simplu planificatori, ei doresc cu toții să ne arate cât de prostește sunt aranjate lucrurile în realitate și cât de fericiți ar putea trăi oamenii dacă i-ar investi pe reformatori cu puteri dictatoriale. Doar inadecvarea modului capitalist de producție este cea care împiedecă omenirea de a se bucura de toate facilitățile care s-ar putea produce, în condițiile actualei stări a cunoștințelor tehnologice.
Eroarea fundamentală implicată în acest romantism raționalist este greșita înțelegere a caracterului bunurilor de capital disponibile și a rarității lor. Produsele intermediare disponibile astăzi au fost fabricate în trecut, de noi înșine și înaintașii noștri. Planurile care au călăuzit producția lor au fost un produs al ideilor existente la vremea aceea, cu privire la obiective și la procedeele tehnologice. Dacă evaluăm posibilitatea de a urmări obiective diferite și de a alege metode de producție diferite, atunci ne confruntăm cu o opțiune. Trebuie fie să lăsăm o mare parte din bunurile de capital disponibile neîntrebuințate și să începem de la zero producția de echipament modern, fie să ne adaptăm procesele de producție, pe cât este cu putință, la caracteristicile specifice ale bunurilor de capital disponibile. Ca întotdeauna în economia de piață, alegerea aparține consumatorilor. Chestiunea este tranșată prin decizia lor de a cumpăra sau de a nu cumpăra. Alegând între locuințele vechi și cele noi, echipate cu toate facilitățile care asigură confortul, între calea ferată și autoturism, între iluminarea cu gaz și cea electrică, între bumbac și mătasea artificială, între lenjeria de mătase și cea de nylon, ei aleg implicit între continuarea întrebuințării bunurilor de capital acumulate în trecut și renunțarea la ele. Când o clădire veche, care ar mai putea fi locuită vreme de ani de zile, nu este prematur demolată și înlocuită cu o locuință modernă, deoarece chiriașii nu sunt dispuși să plătească chirii mai mari, ci preferă să-și satisfacă alte dorințe, în loc de a locui în case mai confortabile, este evident felul în care condițiile din trecut influențează consumul în prezent.
Faptul că nu orice inovație tehnologică se aplică imediat întregului domeniu la care se referă nu este mai învederat decât faptul că nu toată lumea își aruncă mașina sau hainele vechi îndată ce o mașină mai bună se ivește pe piață, sau devin la modă noi modele de îmbrăcăminte. În toate împrejurările de felul acesta oamenii sunt motivați de raritatea bunurilor disponibile.
Se construiește un dispozitiv nou, mai eficient decât cele utilizate înainte. Decizia întreprinderilor echipate cu dispozitivele vechi, mai puțin eficiente, de a renunța sau nu la acestea – în ciuda faptului că mai sunt încă utilizabile – și de a le înlocui cu noul model, depinde de gradul de superioritate al noului dispozitiv. Renunțarea la vechiul echipament este sănătoasă, din punct de vedere economic, numai dacă această superioritate [p. 508] este suficient de mare pentru a compensa cheltuielile suplimentare necesare. Fie p prețul noului dispozitiv, q prețul ce poate fi obținut prin vânzarea vechiului dispozitiv la fier vechi, a costul producerii unei unități cu dispozitivul cel vechi și b costul producerii unei unități de produs cu dispozitivul cel nou, fără a lua în considerație costurile necesare achiziționării sale. Să presupunem în continuare că superioritatea noului dispozitiv constă numai într-o mai bună utilizare a materialului brut și a muncii întrebuințate – și nu în fabricarea unei cantități mai mari de produse, astfel încât outputul anual, z, rămâne neschimbat. Atunci înlocuirea vechiului dispozitiv cu cel nou este avantajoasă dacă venitul z(a-b) este suficient de mare pentru a justifica cheltuiala p-q. Putem neglija scăderea datorată uzurii, dacă presupunem că rata uzurii anuale nu este mai mare la echipamentului cel nou, decât la cel vechi. Aceleași considerații rămân valabile și pentru transferul unei întreprinderi deja existente, dintr-un loc unde condițiile de producție sunt mai puțin favorabile, într-unul care oferă condiții mai favorabile.
Înapoierea tehnologică și inferioritatea economică sunt lucruri diferite și ele nu trebuie confundate. Se poate întâmpla ca un agregat productiv, care pare depășit din punct de vedere pur tehnologic, să fie în situația de a rivaliza cu succes cu agregate superior echipate sau localizate mai favorabil. Întrebarea este dacă gradul de superioritate furnizat de echipamentul mai eficient din punct de vedere tehnologic, sau de localizarea mai favorabilă, depășește sau nu cheltuiala suplimentară necesară pentru efectuarea transformării. Acest raport depinde de convertibilitatea bunurilor de capital implicate.
Distincția care se face între perfecțiunea tehnologică și eficacitatea economică nu este, așa cum ar vrea inginerii romantici să credem, o particularitate a capitalismului. Este adevărat că doar calculul economic, așa cum este el posibil numai într-o economie de piață, oferă posibilitatea efectuării tuturor calculelor necesare pentru constatarea faptelor relevante. Un management socialist nu ar fi în măsură să evalueze starea lucrurilor prin metode aritmetice. El nu ar putea ști, prin urmare, dacă planurile pe care le are și le pune în aplicație reprezintă cea mai adecvată procedură de întrebuințare a mijloacelor disponibile, în vederea satisfacerii a ceea ce consideră drept cele mai urgente dintre nevoile încă nesatisfăcute ale oamenilor. Însă dacă ar fi în măsură să calculeze, nu ar proceda altfel decât omul de afaceri care face acest lucru. Nu ar irosi factori rari de producție pentru satisfacerea unor dorințe socotite mai puțin urgente, dacă aceasta ar împiedica [p. 509] satisfacerea dorințelor mai urgente. Nu s-ar grăbi să dezafecteze facilități încă utilizabile de producție, dacă investiția necesară ar compromite desfășurarea producției de bunuri mai urgent necesare.
Luând în considerație așa cum se cuvine problema convertibilității, putem respinge cu ușurință multe erori foarte răspândite. Iată, spre exemplu, argumentul industriilor infantile, avansat în favoarea protecționismului. Adepții săi afirmă că, pentru dezvoltarea industriilor de prelucrare acolo unde condițiile lor naturale de funcționare sunt mai favorabile, sau, cel puțin, nu mai puțin favorabile decât cele unde sunt situați rivalii deja existenți, este necesară o protecție temporară. Aceste industrii mai vârstnice au dobândit un avantaj datorită începutului lor timpuriu. Ele se prezintă acum ca fiind generate doar de un factor istoric, accidental și evident „irațional”. Acest avantaj împiedică înființarea de întreprinderi rivale, în regiunile unde condițiile promit să facă posibilă producția mai ieftin, sau, cel puțin, la fel de ieftin ca și în cele vechi. Se poate admite că protecția industriilor infantile este, temporar, costisitoare. Însă sacrificiile necesare vor fi mai mult decât răsplătite de câștigurile ce urmează a fi culese ulterior.
Adevărul este că înființarea unei industrii infantile este avantajoasă din punct de vedere economic numai dacă superioritatea noii locații este atât de pronunțată, încât depășește dezavantajele rezultate din abandonarea bunurilor de capital nonconvertibile și nontransferabile, deja investite în întreprinderile existente. În cazul acesta, noile întreprinderi vor putea concura cu succes cu cele vechi, fără nici un fel de ajutor de la stat. Altminteri, protecția care li se oferă este generatoare de risipă, chiar dacă este doar temporară și oferă noii industrii posibilitatea să reziste mai târziu pe cont propriu. Tariful vamal revine practic la o subvenție, pe care consumatorii sunt constrânși să o plătească, drept compensație pentru întrebuințarea unor factori rari de producție la înlocuirea unor bunuri de capital încă utilizabile, care se casează – și pentru retragerea acestor factori de la alte întrebuințări, prin care ar fi putut furniza servicii mai prețuite de consumatori. Consumatorii sunt lipsiți de posibilitatea satisfacerii anumitor dorințe, deoarece bunurile de capital necesare sunt direcționate spre producția de bunuri care erau deja disponibile pentru ei, în absența tarifelor vamale.
Există o tendință universală, pentru toate industriile, de a se deplasa către acele locații unde posibilitățile de producție sunt cele mai favorabile. În economia de piață neobstrucționată, acestă tendință este încetinită atât de mult cât este necesar, pentru a lua cum se cuvine în considerație inconvertibilitatea bunurilor rare de capital. Elementul istoric nu asigură o superioritate permanentă industriilor vechi. El nu împiedică decât [p. 510] irosirea provocată de investiții care generează, pe de o parte, neutilizarea capacităților unor facilități de producție încă utilizabile și, pe de altă parte, o limitare a bunurilor de capital disponibile pentru satisfacerea dorințelor nesatisfăcute. În absența tarifelor vamale, migrația industriilor se amână, până când bunurile de capital investite în întreprinderi vechi se depreciază fizic, sau sunt depășite de inovații tehnologice atât de importante, încât să necesite înlocuirea lor cu echipamente noi. Istoria industrială a Statelor Unite furnizează numeroase exemple de transfer al centrelor de producție industrială, în interiorul granițelor țării, care nu a fost determinat de nici un fel de măsuri de protecție ale autorităților. Argumentul industriilor infantile nu este mai puțin eronat decât toate celelalte argumente avansate în favoarea protecționismului.
O altă eroare larg răspândită se referă la presupusa eliminare a unor patente utile. Patentul este un monopol legal, acordat inventatorului unei noi invenții, pentru un număr limitat de ani. Nu ne preocupă acum întrebarea dacă acordarea unor asemenea privilegii exclusive inventatorilor este sau nu o măsură politică bună[14]. Trebuie să răspundem numai la afirmația că „marii afaceriști” abuzează de sistemul patentelor, pentru a sustrage de la public avantajele de care acesta ar putea beneficia, de pe urma inovațiilor tehnologice.
Acordând inventatorului un patent, autoritățile nu investighează semnificația economică a invenției. Ele se preocupă numai de prioritatea ideii și își mărginesc cercetarea la aspecte tehnologice. Ele procedează cu aceeași scrupulozitate imparțială cu o invenție ce revoluționează o întreagă industrie, ca și cu vreo născocire măruntă, a cărei inutilitate este evidentă. Astfel, un mare număr de invenții lipsite de orice valoare sunt protejate prin patente. Autorii lor sunt gata să supraestimeze importanța contribuțiilor lor la progresul cunoașterii tehnologice și să-și clădească speranțe exagerate, pe câștigurile materiale pe care ar urma să le aducă acestea. Dezamăgiți, ei protestează împotriva absurdității unui sistem economic care îi lipsește pe oameni de avantajele progresului tehnologic.
Am arătat mai sus condițiile care fac economică înlocuirea mijloacelor încă utilizabile mai vechi, cu echipament nou și îmbunătățit. În absența lor nu este rentabil să se adopte imediat noul proces tehnologic, nici pentru o întreprindere privată, în cadrul unei economii de piață, nici pentru managementul socialist al unui sistem totalitar. Noile ustensile, care urmează a fi produse pentru capacități productive noi, extinderea unor capacități deja existente și înlocuirea vechiului [p. 511] echipament uzat urmează a fi efectuate după noile planuri. Însă echipamentul încă utilizabil nu va fi casat. Noile procese vor fi adoptate doar gradual. Capacitățile echipate cu vechile dispozitive mai sunt, pentru o vreme, în măsură să facă față rivalității celor echipate cu cele noi. Cei ce se îndoiesc de veracitatea acestei afirmații ar trebui să se întrebe dacă ei înșiși își aruncă întotdeauna aspiratoarele și aparatele de radio, îndată ce apar noi modele de vânzare.
Nu are nici o importanță, în această privință, dacă noua invenție este sau nu protejată de un patent. O firmă care a achiziționat o licență a cheltuit deja niște bani pentru noua invenție. Dacă totuși ea nu adoptă noua metodă, motivul este că nu este rentabilă. Nu are importanță faptul că monopolul guvernamental, furnizat de patent, îi împiedică pe rivali să aplice invenția. Contează numai gradul de superioritate asigurat de noua metodă, în comparație cu cele vechi. Superioritatea înseamnă reducerea costurilor unitare de producție, sau o asemenea îmbunătățire a calității produsului, încât să-i determine pe cumpărători să suporte prețuri suficient de sporite. Absența unui grad de superioritate suficient pentru a face profitabil costul transformării dovedește dorința mai mare a consumatorilor de a achiziționa alte bunuri, decât de a se bucura de avantajele invenției celei noi. Decizia ultimă aparține consumatorilor.
Observatorii superficiali nu reușesc întotdeauna să vadă lucrurile acestea, deoarece sunt induși în eroare de practica multor mari firme, de a achiziționa drepturile asigurate de un patent în domeniul lor de activitate, indiferent de utilitatea lor. Această practică se explică prin varii considerații:
1. Semnificația economică a inovației nu este încă clară.
2. Inovația este evident nefolositoare, însă firma crede că ar putea-o dezvolta în așa fel încât să o facă să devină folositoare.
3. Aplicarea imediată a inovației nu este rentabilă, însă firma intenționează să o aplice ulterior, pe măsura înlocuirii echipamentului uzat.
4. Firma dorește să-l încurajeze pe inventator să-și continue cercetările, în ciuda faptului că, până în prezent, eforturile sale nu s-au soldat cu vreo inovație de utilitate practică.
5. Firma dorește să prevină neplăcerile de pe urma inventatorilor litigioși, pentru a economisi bani, timp și consumul nervos pe care îl provoacă procesele de încălcare a drepturilor declanșate din frivolitate.
6. Firma recurge la mituirea abia disimulată sau cedează vreunui șantaj mascat, suportând costurile unor patente complet nefolositoare, în favoarea unor funcționari, ingineri, [p. 512] sau a altor categorii de persoane influente, din firme și instituții care sunt clienții săi, actuali sau potențiali.
Dacă invenția este cu atât de mult superioară vechilor procese, încât face ca echipamentul vechi să devină desuet și pledează peremptoriu pentru înlocuirea sa imediată cu ustensile noi, atunci transformarea va fi efectuată, indiferent dacă privilegiul conferit prin patent se află în mâinile proprietarilor vechiului echipament, sau ale unei firme independente. Aserțiunea contrară se bazează pe ipoteza că nu numai inventatorul și avocații săi, dar și toți cei care sunt deja activi în respectivul domeniu de producție, sau sunt pregătiți să pătrundă în el, dacă li se ivește o ocazie, se dovedesc în întregime incapabili de a recunoaște importanța invenției. Inventatorul își vinde drepturile către vechea firmă pe o nimica toată, fiindcă nimeni altcineva nu dorește să le cumpere. Iar această firmă veche este, de asemenea, prea indolentă pentru a vedea avantajele pe care le-ar putea culege de pe urma aplicării invenției.
Este, desigur, adevărat că o inovație tehnologică nu poate fi adoptată dacă lumea este oarbă la utilitatea ei. În cadrul unui management socialist, incompetența și încăpățânarea funcționarilor responsabili de respectivul departament ar fi suficiente pentru a împiedica adoptarea vreunei metode mai economice de producție. Același lucru se întâmplă cu invențiile din domeniile de activitate supervizate de stat. Cele mai grăitoare exemple ne sunt furnizate de eșecul experților militari de a înțelege semnificația unor noi dispozitive. Marele Napoleon n-a sesizat ajutorul pe care navele cu aburi le-ar fi putut furniza planurilor sale de invazie a Marii Britanii; atât Foch, cât și cartierul general german au subestimat importanța aviației, în ajunul Primului Război Mondial, iar ulterior generalul Billy Mitchell, eminentul pionier al forțelor aeriene, a avut de înfruntat mari neplăceri. Însă lucrurile stau cu totul altfel în sfera în care economia de piață nu este obstrucționată de îngustimea birocratică. Acolo predomină tendința de a supraevalua, mai degrabă decât de a subevalua, potențialul inovațiilor. Istoria capitalismului modern furnizează nenumărate exemple de încercări eșuate de a promova inovații ce s-au dovedit neviabile. Mulți promotori au suportat pagube grele pentru optimismul lor nefondat. Ar fi mai realist să blamăm capitalismul pentru înclinația sa de a supraevalua inovații inutile, decât pentru presupusa suprimare a celor folositoare. Este un fapt incontestabil că s-au irosit mari sume de bani pentru achiziționarea unor patente în întregime nefolositoare și pentru tentative sterile de a le fructifica în practică.
Este absurd să se vorbească despre o presupusă idee preconcepută a marilor firme de afaceri moderne, împotriva inovațiilor tehnologice. Marile corporații cheltuiesc sume enorme în căutare de procese și echipamente noi. [p. 513]
Cei ce deplâng așa-zisa suprimare a invențiilor de către libera inițiativă nu trebuie să-și imagineze că și-au demonstrat afirmația făcând trimitere la numeroasele patente care fie nu sunt utilizate deloc, fie sunt utilizate abia după o lungă amânare. Este evident că numeroase patente, poate chiar de departe cele mai multe dintre ele, sunt complet inutile. Cei care susțin că inovațiile folositoare sunt suprimate nu citează nici măcar un singur exemplu de asemenea inovație rămasă nefolosită în țările unde este protejată de un patent, în vreme ce este folosită de sovietici, care nu respectă privilegiile corespunzătoare patentelor.
Convertibilitatea limitată a bunurilor de capital joacă un rol important în geografia umană. Actuala distribuție a așezărilor umane și a centrelor industriale pe suprafața pământului este determinată, într-o anumită măsură, de factori istorici. Faptul că în trecutul îndepărtat au fost alese anumite situri are încă urmări. Există, este adevărat, o tendință universală a oamenilor de a migra spre acele zone care oferă cele mai propice posibilități pentru producție. Însă această tendință nu este limitată numai de factori instituționali, cum sunt barierele în calea migrației. Există și un factor istoric care joacă un rol important. În regiunile în care, din punctul de vedere al actualelor noastre cunoștințe, există posibilități mai puțin favorabile, au fost investite bunuri de capital cu un grad limitat de convertibilitate. Imobilizarea lor contracarează tendința de a situa industriile, fermele și așezămintele de locuit în concordanță cu informațiile contemporane despre geografie, geologie, fiziologia plantelor și a animalelor, climatologie și alte ramuri ale științei. Avantajele migrației către locații ce se bucură de posibilități naturale mai mari trebuie puse în cumpănă cu dezavantajul abandonării bunurilor de capital nefolosite, cu un grad limitat de convertibilitate și de transferabilitate.
Astfel, gradul de convertibilitate al stocului disponibil de bunuri de capital afectează toate deciziile privitoare la producție și consum. Cu cât gradul de convertibilitate este mai redus, cu atât aplicarea inovațiilor tehnologice este amânată. Însă ar fi absurd să considerăm că acest efect de întârziere este irațional și opus progresului. A lua în considerație avantajele și dezavantajele anticipate și a le cântări, în cursul planificării acțiunii, este o manifestare de raționalitate. Nu afaceristul care calculează lucid, ci tehnocratul romantic este vinovat de o înțelegere greșită, amăgitoare a realității. Ceea ce încetinește inovația tehnologică nu este convertibilitatea imperfectă a bunurilor de capital, ci raritatea lor. Nu suntem suficient de bogați pentru a renunța la serviciile pe care ni le-ar putea furniza bunuri de capital care sunt încă utilizabile. Nu faptul că există un stoc disponibil de bunuri de capital limitează progresul; dimpotrivă, existența sa este condiția indispensabilă a oricărei ameliorări și a oricărui progres. Moștenirea trecutului, [p. 514] încorporată în stocul nostru de bunuri de capital, este avuția și mijlocul nostru cel mai important de sporire în continuare a bunăstării. Este adevărat că ne-am afla într-o situație și mai bună dacă înaintașii noștri și noi înșine, în acțiunile noastre anterioare, am fi reușit să anticipăm mai bine condițiile în care trebuie să acționăm astăzi. Realizarea acestui fapt explică multe fenomene actuale. Însă ea nu așază nici o vină pe umerii trecutului, nici nu indică vreo imperfecțiune inerentă în economia de piață.
7. Acumularea, menținerea și consumul capitalului
Bunurile de capital sunt produse intermediare care, în continuarea activităților productive, vor fi transformate în bunuri de consum. Toate bunurile de capital, inclusiv acelea nenumite perisabile, pier fie prin epuizarea capacității lor de a furniza servicii în desfășurarea proceselor de producție, fie prin pierderea acestei capacități chiar mai înainte, datorită schimbării datelor pieței. Este de neconceput ca un stoc de bunuri de capital să se păstreze intact. Aceste bunuri sunt tranzitorii.
Noțiunea de avuție constantă este un produs al acțiunii și planificării deliberate. Ea se referă la conceptul de capital așa cum intervine el în contabilizarea capitalului, nu la bunurile de capital ca atare. Ideea de capital nu are corespondent în universul fizic, al bunurilor tangibile. Ea nu se găsește decât în mintea oamenilor care își fac planuri. Este un element al calculului economic. Contabilizarea capitalului nu servește decât unui singur scop. Ea este concepută pentru a ne da posibilitatea să știm cum este influențată capacitatea noastră de a satisface dorințe viitoare, de felul în care ne aranjăm producția și consumul. Întrebarea la care răspunde este dacă un anumit curs al acțiunii duce la creșterea sau descreșterea productivității muncii noastre viitoare.
Intenția de a conserva stocul bunurilor de capital disponibile la deplina capacitate, sau de a-l spori, ar putea călăuzi și acțiunile persoanelor lipsite de instrumentul mental al calculului economic. Pescarii și vânătorii primitivi erau cu siguranță conștienți de diferența între menținerea uneltelor și dispozitivelor lor în bună stare de funcționare și uzarea lor, fără a se îngriji de înlocuitori adecvați. Un țăran de modă veche, angrenat în rutina tradițională și care ignoră contabilitatea, cunoaște foarte bine semnificația menținerii intacte a stocului său de vite și de carne. În condițiile elementare ale unei economii staționare sau aflate în progresie lentă, este posibilă desfășurarea cu succes a activităților, chiar în absența contabilizării capitalului. Menținerea unui stoc în linii mari constant de bunuri de capital poate fi asigurată fie prin producerea permanentă de piese destinate înlocuirii celor uzate, fie prin acumularea unui fond de [p. 515] bunuri de consum, care face posibilă alocarea ulterioară de efort, în vederea înlocuirii acestor bunuri de capital, fără a fi necesară reducerea temporară a consumului. Dar o economie industrială, aflată în permanentă schimbare, nu se poate dispensa de calculul economic și de conceptele sale fundamentale de capital și venit.
Realismul conceptual a distorsionat înțelegerea conceptului de capital. El a generat o mitologie a capitalului[15]. „Capitalului” i s-a atribuit o existență independentă de bunurile de capital în care este încorporat. Capitalul, ni se spune, se autoreproduce, asigurându-și astfel propria menținere. Capitalul, zice marxistul, scoate profit. Toate acestea sunt absurdități.
Capitalul este un concept praxeologic. El este un produs al rațiunii, iar locul său este în mintea umană. Este un mod de a privi la problemele acțiunii, o metodă de evaluare a lor, din punctul de vedere al unui anumit plan. El determină cursul acțunii umane și este, numai în acest sens, un factor real. El este inextricabil legat de capitalism, de economia de piață.
Conceptul de capital este funcțional câtă vreme oamenii se lasă ghidați, în acțiunile lor, de contabilitatea capitalului. Dacă antreprenorul a întrebuințat factorii de producție astfel încât echivalentul monetar al produselor să fie cel puțin egal cu echivalentul monetar al factorilor cheltuiți, atunci el este în măsură să înlocuiască bunurile de capital cheltuite prin noi bunuri de capital, echivalentul monetar al cărora este egal cu acela al bunurilor cheltuite. Dar întrebuințarea veniturilor brute, alocarea lor în vederea menținerii capitalului, a consumului și a acumulării de capital nou este întotdeauna rezultatul acțiunii orientate spre un scop, a antreprenorilor și capitaliștilor. Ea nu se face „automat”; ea este, cu necesitate, rezultatul acțiunii deliberate. Iar dacă socotelile pe care se bazează sunt viciate de neglijență, eroare sau greșita anticipare a condițiilor viitoare, ea poate deveni falsă.
O cantitate suplimentară de capital nu poate fi acumulată decât prin economisire, adică printr-un surplus de producție relativ la consum. Economisirea poate consta într-o reducere a consumului. Dar ea poate fi de asemenea generată fără o reducere adițională a consumului și fără o modificare a inputului de bunuri de capital, de o creștere a producției nete. Aceasta poate apărea în diverse feluri:
1. Ameliorarea condițiilor naturale. Recoltele sunt mai abundente. Oamenii au acces la soluri mai fertile și au descoperit mine care furnizează venituri mai mari pe unitatea de input. Cataclismele și catastrofele care au frustrat în trecut eforturile umane, [p. 516] în mod repetat, s-au rărit. Epidemiile și bolile de vite s-au potolit.
2. Oamenii reușesc să asigure o mai mare eficiență proceselor de producție, fără a investi mai multe bunuri de capital și fără o prelungire suplimentară a perioadei de producție.
3. Tulburările instituționale ale activităților de producție se răresc. Pierderile generate de războaie, revoluții, greve, sabotaje sau alte infracțiuni s-au redus.
Dacă surplusurile asigurate astfel sunt întrebuințate pentru investiții suplimentare, ele vor determina o și mai mare creștere a veniturilor nete în viitor. Creșterea consumului devine atunci posibilă fără a prejudicia stocul bunurilor de capital disponibile și productivitatea muncii.
Capitalul este acumulat întotdeauna de indivizi și grupuri de indivizi care acționează concertat, niciodată de societate, de așa-numita Volkswirtschaft[16]. Este posibil ca, în vreme ce anumiți actori acumulează capital suplimentar, alții să consume simultan din capitalul acumulat anterior. Dacă aceste două procese sunt de amplori egale, atunci suma fondurilor de capital disponibile în sistemul de piață rămâne nealterată și este ca și cum nu s-ar produce nici o modificare a volumului total de bunuri de capital disponibile. Acumularea de capital suplimentar de către anumiți oameni nu face decât să îndepărteze necesitatea de a reduce perioada de producție a anumitor procese. Dar nu este posibilă adoptarea vreunor noi procese, cu perioadă mai lungă de producție. Privind lucrurile din această perspectivă, putem spune că a avut loc un transfer de capital. Însă trebuie să ne ferim de a confunda noțiunea aceasta de transfer de capital, cu transferul de proprietate de la un individ, sau de la un grup de indivizi, către alții.
Vânzarea și achiziționarea bunurilor de capital și împrumuturile acordate firmelor de afaceri nu reprezintă, ca atare, un asemenea transfer de capital. Ele sunt tranzacții utile pentru a canaliza bunurile de capital concrete în mâinile acelor antreprenori care doresc să le întrebuințeze, pentru executarea anumitor proiecte. Ele nu sunt decât niște pași auxiliari, pe calea unei secvențe de acțiuni cu bătaie lungă. Efectul lor compus hotărăște succesul sau eșecul întregului proiect. Însă nici profitul, nici pierderile nu provoacă direct nici acumularea, nici consumul de capital. Ceea ce modifică volumul de capital disponibil este felul în care își reglează consumul cei ce cad sub incidența profiturilor sau a pierderilor.
Transferul de capital poate fi efectuat atât fără, cât și cu un transfer de proprietate asupra bunurilor de capital. În primul caz, [p. 517] o persoană își consumă capitalul, în vreme ce o alta acumulează aceeași cantitate de capital în mod independent. În al doilea caz, vânzătorul bunurilor de capital consumă veniturile încasate, în vreme ce cumpărătorul suportă prețul dintr-un surplus neconsumat (economisit) de venituri nete, care depășesc consumul.
Consumul de capital și dispariția fizică a bunurilor de capital sunt două lucruri diferite. Toate bunurile de capital sunt absorbite, mai devreme sau mai târziu, în produsele finale – și încetează să mai existe, datorită uzurii, consumului, degradării prin folosință. Ceea ce putem prezerva printr-o aranjare adecvată a consumului este numai valoarea fondului de capital, niciodată bunurile de capital ca atare. Se poate întâmpla uneori ca voia lui Dumnezeu sau distrugeri datorate omului să determine o dispariție atât de dramatică de bunuri de capital, încât nici o reducere posibilă a consumului să nu poată asigura în scurt timp o înlocuire a fondurilor de capital, până la nivelul prealabil. Dar o asemenea pierdere este întotdeauna imputabilă faptului că veniturile nete obținute de pe urma producției curente, care sunt alocate pentru menținerea capitalului, nu sunt suficient de mari.
Convertibilitatea limitată a bunurilor de capital nu impune limite de neînlăturat asupra proprietarului. Investitorul este liber să modifice felul în care își investește fondurile. Dacă este în măsură să anticipeze mai bine decât alții configurația viitoare a pieții, el poate reuși să aleagă numai investiții al căror preț va crește și să evite investițiile al căror preț va scădea.
Profiturile și pierderile antreprenoriale sunt rezultatul alocării factorilor de producție pentru diferite proiecte. Speculațiile bursiere și tranzacțiile similare din afara pieței hârtiilor de valoare determină cine va încasa aceste profituri și cine va suporta aceste pierderi. Există tendința de a face o distincție netă între asemenea acte pur speculative și investițiile cu adevărat sănătoase. Distincția este numai una de grad. Nu există nimic de felul unei investiții nespeculative. Într-o economie aflată în schimbare, acțiunea implică întotdeauna speculații. Investițiile pot fi bune sau rele, dar ele sunt întotdeauna speculative. O schimbare radicală a situației poate face ca investiții considerate în mod curent ca fiind perfect sigure să devină rele.
Speculația bursieră nu poate anula acțiunile din trecut și nu poate schimba nimic cu privire la convertibilitatea limitată a bunurilor de capital deja existente. Ceea ce poate face este să împiedice investiții suplimentare în ramuri de producție și întreprinderi în care, conform opiniei speculatorilor, ele ar fi greșit plasate. Ea indică direcția concretă corespunzătoare unei tendințe, care se manifestă în economia de piață, de a extinde întreprinderile [p. 518] productive profitabile și de a le restrânge pe cele neprofitabile. În acest sens, bursa devine pur și simplu „piața”, punctul focal al economiei de piață, instrumentul determinant care face ca cererea anticipată a consumatorilor să dețină rolul suprem în conducerea afacerilor.
Mobilitatea investitorilor se manifestă printr-un fenomen numit impropriu scurgere de capital. Investitorii individuali se pot îndepărta de investițiile pe care le consideră nesigure, în condițiile în care sunt dispuși să suporte pierderea deja manifestată pe piață. Ei se pot feri astfel de pierderile anticipate viitoare, transferându-le asupra celor ce sunt mai puțin realiști în evaluarea prețurilor viitoare ale bunurilor respective. Scurgerea de capital nu retrage bunuri de capital neconvertibile din liniile de investiții în care sunt angrenate. Ea nu înseamnă decât o schimbare de proprietar.
Nu contează, din această perspectivă, dacă „retragerea” capitalistului se face către o altă investiție autohtonă sau către una în străinătate. Unul din principalele obiective ale controlului ratelor de schimb valutar este de a împiedica scurgerea de capital spre țări străine. Însă el nu reușește decât să-i împiedice pe proprietarii de investiții autohtone să-și limiteze pierderile, tranzacționând la timp o investiție autohtonă pe care o consideră nesigură, în schimbul unei investiții în străinătate, pe care o consideră sigură.
Dacă o parte sau toate categoriile de investiții autohtone sunt amenințate cu exproprierea parțială sau totală, atunci piața indică urmările defavorabile ale acestei politici economice printr-o scădere adecvată a valorilor investițiilor. Când se întâmplă aceasta, este prea târziu pentru a mai recurge la „scurgere”, pentru a nu deveni o victimă. Numai investitorii suficient de ageri pentru a prevedea dezastrul la un moment când majoritatea este încă inconștientă de apropierea și semnificația sa se pot retrage numai cu pierderi mici. Indiferent ce ar face diverșii capitaliști și antreprenori, ei nu pot face niciodată ca bunurile de capital neconvertibile să devină mobile și transferabile. Deși lucrul acesta este, cel puțin în linii mari, acceptat cu privire la capitalul fix, el este negat când vine vorba de capitalul circulant. Se spune că oamenii de afaceri ar putea exporta produsele, fără a mai reimporta veniturile. Lumea nu observă că o întreprindere nu-și poate continua activitatea dacă este lipsită de capitalul său circulant. Dacă un om de afaceri exportă propriile sale fonduri, care erau destinate achizițiilor curente de materii prime, mână de lucru și alte necesități esențiale, atunci el trebuie să le înlocuiască prin fonduri împrumutate. Grăuntele de adevăr din fabula mobilității capitalului circulant este că un investitor poate evita pierderile care amenință capitalul său circulant, independent de evitarea pierderilor similare ce amenință capitalul său fix. Însă procesul scurgerii de capital este, în ambele cazuri, același. Este vorba de o schimbare a persoanei [p. 519] investitorului. Investiția însăși nu este afectată; capitalul în chestiune nu emigrează.
Scurgerea capitalului într-o țară străină presupune o disponibilitate a străinilor de a tranzacționa investițiile lor din străinătate, pe cele din țara de unde se scurge capitalul. Un capitalist britanic nu se poate debarasa de investițiile sale britanice dacă nu i le cumpără nici un străin. Rezultă că scurgerea de capital nu poate niciodată genera mult invocata deteriorare a balanței de plăți și nici nu poate determina creșterea ratelor de schimb valutar. Dacă numeroși capitaliști – fie ei britanici sau străini – doresc să se debaraseze de hârtiile de valoare britanice, va rezulta o reducere a prețului acestora. Însă rata de schimb între lira sterlină și valutele străine nu va fi afectată.
Același lucru se poate spune despre capitalul investit în bani gheață. Posesorul de franci francezi care anticipează consecințele politicii inflaționiste a guvernului francez poate să se precipite să cumpere fie „bunuri reale”, cumpărând produse, fie valută străină. Însă el trebuie să găsească persoane dispuse să accepte franci în schimb. El nu se poate feri decât atâta timp cât mai există persoane care evaluează viitorul francului mai optimist decât o face el. Ceea ce determină creșterea prețurilor bunurilor și al ratelor de schimb valutar nu este comportamentul celor dispuși să renunțe la franci, ci al celor ce refuză să accepte franci, altfel decât la o rată de schimb redusă.
Atunci când recurg la restricții impuse asupra ratelor de schimb valutar pentru a împiedica scurgerea de capital, guvernele pretind că sunt motivate de luarea în considerație a intereselor vitale ale țării. Ceea ce provoacă ele efectiv este contrar intereselor materiale ale multor cetățeni, fără a aduce vreun beneficiu vreunui cetățean sau fantomei „economiei naționale” (Vokswirkschaft). Dacă în Franța există inflație, cu siguranță nu este nici în avantajul nației în ansamblu, nici în acela al vreunui cetățean, ca urmările ei dezastruase să nu-i afecteze decât pe francezi. Dacă unii francezi ar putea să deplaseze povara acestor pierderi asupra unor străini, vânzându-le bancnote franceze sau obligațiuni rambursabile în asemenea bancnote, atunci o parte din aceste pierderi ar fi suportate de străini. Rezultatul manifest al împiedicării acestui tip de tranzacții este de a-i face pe unii francezi mai săraci, fără a face vreun francez mai bogat. Un rezultat ce nu pare în nici un caz dezirabil, din punct de vedere naționalist.
Opinia publică găsește câte ceva de obiectat în legătură cu toate aspectele posibile ale tranzacțiilor bursiere. Când prețurile cresc, speculatorii sunt denunțați ca profitori, care-și însușesc ceea ce aparține după dreptate altora. Dacă prețurile scad, speculatorii sunt denunțați pentru că risipesc avuția națiunii. Profiturile lor sunt hulite, sub cuvânt că provin din furt și tâlhărie pe seama [p. 520] restului națiunii. Se insinuează că ele ar fi cauza sărăciei oamenilor. Se obișnuiește a se face o distincție între prada speculanților și profiturile fabricantului care nu practică pur și simplu un joc de noroc, ci le furnizează ceva consumatorilor. Chiar și autorilor specializați în chestiuni financiare le scapă faptul că tranzacțiile bursiere nu produc nici profituri, nici pierderi, ci sunt doar materializarea profiturilor și a pierderilor survenite în comerț și producție. Aceste profituri și pierderi, rezultate din aprobarea sau dezaprobarea de către publicul cumpărător a investițiilor efectuate în trecut, sunt făcute vizibile de către bursă. Prețurile la bursă nu afectează publicul. Dimpotrivă, reacția publicului la modul în care au fost aranjate activitățile de producție de către antreprenori este cea care determină structura prețurilor pe piața bursieră. În ultimă instanță, atitudinea consumatorilor este cea care determină creșterea prețurilor la anumite acțiuni și scăderea lor la altele. Cei ce nici nu economisesc și nici nu investesc nici nu profită și nici nu pierd datorită fluctuaților manifestate de cotațiile bursiere. Tranzacțiile de pe piața hârtiilor de valoare nu fac decât să decidă care investitori vor realiza profituri și care vor suporta pierderi[17].
9. Banii și capitalul; economisirea și investițiile
Capitalul se contabilizează în termeni monetari și este reprezentat, în asemenea operațiuni, printr-o anumită sumă de bani. Dar capitalul poate să și constea în sume de bani. Deoarece și bunurile de capital se tranzacționează, iar aceste tranzacții se efectuează în aceleași condiții ca și schimbul tuturor celorlalte bunuri, schimbul indirect și utilizarea banilor devin peremptorii și aici. În economia de piață, nici un participant nu se poate dispensa de avantajele pe care le furnizează deținerea de bani. Indivizii se văd siliți să păstreze dețineri monetare nu numai în calitate de consumatori, ci și în calitate de capitaliști și antreprenori.
Cei care au găsit ceva ciudat și contradictoriu în această împrejurare au fost induși în eroare de o imagine greșită a calculului monetar și a contabilității capitalului. Ei încearcă să pună pe umerii contabilității capitalului sarcini pe care aceasta nu le poate nicicând realiza. Contabilizarea capitalului este un instrument mental destinat calculului și socotelilor, pentru indivizi și grupuri de indivizi care activează în economia de piață. Capitalul nu devine calculabil decât în cadrul calculului monetar. Singura sarcină de care se poate achita contabilizarea capitalului este de a indica diverșilor indivizi ce acționează în cadrul economiei de piață dacă echivalentul monetar al fondurilor alocate de ei pentru achiziții s-a modificat sau nu, și [p. 521] în ce măsură. Pentru orice alte scopuri, contabilizarea capitalului este complet inutilă.
Dacă încercăm să evaluăm mărimea numită capital social sau Vokswirschaftlichekapital, spre deosebire atât de capitalul pentru achiziții al diverșilor indivizi, cât și de conceptul lipsit de sens de sumă a fondurilor de capital pentru achiziții ale diverșilor indivizi, atunci, desigur, ne lovim de o falsă problemă. Care este, se pune întrebarea, rolul banilor, într-un asemenea concept de capital social? Se descoperă o remarcabilă diferență între capital așa cum este el văzut din punctul de vedere al individului și, respectiv, așa cum este văzut din punctul de vedere al societății. Însă tot acest raționament este teribil de greșit. Este evident contradictoriu să eliminăm orice referință la bani din calculul unei mărimi care nu este calculabilă decât în termeni monetari. Este absurd să recurgem la calcul monetar pentru a încerca să evaluăm o mărime lipsită de semnificație, într-un sistem economic în care nu pot exista bani și prețuri monetare pentru factorii de producție. Îndată ce trecem, cu raționamentul, dincolo de cadrul societății de piață, trebuie să renunțăm la orice trimitere la bani și la prețurile monetare. Conceptul de capital social nu poate fi gândit decât ca o colecție de diverse bunuri. Două colecții de acest fel sunt imposibil de comparat între ele, altminteri decât spunând că una dintre ele este mai utilă decât cealată, pentru îndepărtarea neplăcerii resimțite de întreaga societate. (Dacă este sau nu posibil pentru un muritor să facă o judecată atât de cuprinzătoare este o altă întrebare.) Nici o expresie monetară nu poate fi pusă în corespondență cu o asemenea colecție. Termenii monetari se golesc de orice semnificație, prin aplicarea lor la problemele de capital ale unui sistem social în care nu există piață pentru factorii de producție.
În ultimii ani, economiștii au acordat o atenție deosebită rolului jucat de deținerile monetare în procesul de economisire și acumulare de capital. Au fost avansate numeroase concluzii eronate cu privire la acest rol.
Dacă o persoană nu întrebuințează o sumă de bani pentru consum, ci pentru a achiziționa factori de producție, economisirea se transformă nemijlocit în acumulare de capital. Dacă individul care economisește își întrebuințează economiile suplimentare în vederea creșterii deținerii sale monetare, deoarece, în ochii săi, aceasta este utilizarea cea mai avantajoasă pe care le-o poate da, atunci el induce o tendință de scădere a prețurilor bunurilor și de creștere a puterii de cumpărare a unității monetare. Dacă presupunem că în sistemul de piață cantitatea de bani nu se modifică, atunci acest comportament al celui care economisește nu va influența direct acumularea de capital și întrebuințările care i se dau acesteia, în vederea extinderii producției[18]. Efectul [p. 522] economisirii efectuate de individul nostru, adică surplusul de bunuri produse relativ la bunurile consumate, nu dispare datorită activității sale de tezaurizare. Prețurile bunurilor de capital nu cresc până la nivelul pe care l-ar fi atins în absența acestei tezaurizări. Însă faptul că sunt disponibile mai multe bunuri de capital nu este afectat de efortul unui număr de persoane de a-și spori deținerile monetare. Dacă nimeni nu întrebuințează aceste bunuri – al căror nonconsum a determinat economisirea suplimentară – în vederea unei suplimentări a cheltuielilor sale de consum, atunci ele rămân un adaos adus la volumul bunurilor de capital disponibile, indiferent care vor fi prețurile lor. Cele două procese – creșterea deținerilor monetare ale anumitor oameni și creșterea acumulării de capital – se desfășoară în paralel.
Ceteris paribus, o scădere a prețurilor bunurilor determină o scădere a echivalentului monetar al capitalului diverselor persoane. Însă aceasta nu este totuna cu o reducere a stocului bunurilor de capital și nu necesită o adaptare a activităților productive la presupusa sărăcire. Ea nu modifică decât valorile monetare ce intervin în calculul economic.
Să presupunem acum că o creștere a cantității de monedă-credit, sau de bani discreționari, sau o expansiune a creditului, furnizează cantitatea suplimentară de monedă necesară pentru suplimentarea deținerilor monetare individuale. În acest caz se pun în mișcare trei procese independente unele de altele: o tendință de scădere a prețurilor bunurilor, determinată de creșterea volumului de bunuri de capital disponibile și de extinderea corespunzătoare a activităților productive, o tendință de scădere a prețurilor, determinată de creșterea cererii de bani pentru dețineri monetare și, în fine, o tendință de creștere a prețurilor, determinată de creșterea cantității de bani (în sens larg). Cele trei procese sunt, într-o anumită măsură, sincrone. Fiecare atrage după sine efecte specifice care, în funcție de împrejurări, pot fi intensificate sau slăbite de efectele opuse generate de celelalte două. Însă lucrul cel mai important este că bunurile de capital rezultate din economisire suplimentară nu sunt distruse de variațiile monetare simultane, de variațiile cererii și ofertei de bani (în sens larg). Ori de câte ori o persoană alocă o sumă de bani pentru economisire, în loc de a o cheltui pentru consum, procesul de economisire este în perfectă concordanță cu procesul de alocare și investire de capital. Nu contează dacă individul care economisește își suplimentează sau nu deținerea monetară. Actul de economisire își are întotdeauna corespondentul într-un stoc de bunuri produse și neconsumate, de bunuri disponibile pentru noi activități productive. Economisirile fiecărei persoane sunt întotdeauna încorporate în bunuri de capital concrete.
Ideea că banii tezaurizați ar fi o parte sterilă din volumul total [p. 523] de avuție și că sporirea sa determină scăderea acelei părți de avuție care este destinată producției este corectă numai în măsura în care creșterea puterii de cumpărare a monedei determină întrebuințarea unor factori adiționali de producție pentru mineritul aurului și un transfer de aur, de la întrebuințările industriale către cele monetare. Însă lucrurile acestea sunt determinate de o dorință de creștere a deținerilor monetare, nu de economisire. Într-o economie de piață, economisirea este posibilă numai prin abținerea de la consumul unei părți de avuție. Faptul c#259; economisitorul își întrebuințează economiile sale pentru tezaurizare influențează determinarea puterii de cumpărare a banilor și poate, astfel, reduce volumul nominal de capital, adică echivalentul său monetar; el nu sterilizează nici o parte din capitalul acumulat.
[1] Vom arăta în paginile următoare de ce omul procedează astfel.
[2] Dacă augmentarea durabilității nu este cel puțin proporțională cu creșterea cheltuielilor necesare, atunci este mai avantajos să se sporească numărul unităților de durabilitate mai redusă produse.
[3] Böhm-Bawerk, Kleinere Abhandlungen über Kapital und Zins, vol. II, în Gesammelte Schriften, ed. F. X. Weiss (Viena, 1926), p. 169.
[4] Fenomenul preferinței de timp nu este specific uman. Este un aspect inerent comportamentului tuturor viețuitoarelor. Trăsătura distinctivă a omului ține de faptul particular că, pentru el, preferința de timp nu este inexorabilă și prelungirea perioadei de planificare nu este doar instinctivă, așa ca la anumite animale care înmagazinează hrană, ci rezultă dintr-un proces de evaluare.
[5] Pentru o analiză critică detaliată a acestei părți a raționamentului lui Böhm-Bawerk a se vedea Mises, Nationalökonomie, pp. 439–443.
[6] Cf. F. A. Fetter, Economic Principles (New York, 1923), I, 239.
[7] Aceste considerații îndepărtează obiecțiile formulate împotriva teoriei preferinței de timp de către Frank H. Knight, în articolul său „Capital, Time and the Interest Rate”, Economica, n.s., I, 257-286.
[8] Cf. F. A. Hayek, The Pure Theory of Capital (Londra, 1941), p. 48. Ideea de a atașa anumitor curente de gândire etichete naționale este într-adevăr improprie. După cum a observat Hayek în mod pertinent (p. 47, n. 1), economiștii clasici englezi, începând de la Ricardo – și mai ales J. S. Mill (acesta din urmă probabil, în parte, sub influența lui J. Rae), erau, în anumite privințe, mai „austrieci” decât succesorii lor anglo-saxoni recenți.
[9] Cf. W. S. Jevons, The Theory of Political Economy, (ed. a 4-a, Londra, 1924), pp. 224-229.
[10] Aici este implicată și egalitatea factorilor naturali disponibili.
[11] Cf. John Bates Clark, Essentials of Economic Theory (New York, 1907), pp. 133 ff.
[12] Referitor la atacul marxist împotriva geneticii, cf. T. D. Lysenko, Heredity and Variability (New York, 1945). O evaluare critică a controversei se găsește în J. R. Baker, Science and the Planned State (New York, 1945), pp. 71-76.
[13] Cf. Mises, Omnipotent Government (New Haven, 1944), p. 99 și bibliografia citată acolo.
[14] Cf. mai sus, pp. 385-386 și mai jos, pp. 680-681.
[15] Cf. Hayek, „The Mythology of Capital”, The Quarterly Journal of Economics, L (1936), 223 ff.
[16] Într-o economie de piață, statul și municipalitățile nu sunt, de asemenea, decât actori ce reprezintă acțiunea concertată desfășurată de anumite grupuri de indivizi.
[17] Doctrina populară conform căreia bursa ‚absoarbe” capital și bani este analizată critic și în întregime respinsă în F. Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, trad. de V. Smith (Londra, 1940), pp. 6-153.
[18] Indirect, acumularea de capital este afectată de modificările de avuție și venituri pe care le determină orice modificare indusă monetar a puterii de cumpărare a banilor.
