Capitolul XVII. Schimbul indirect

1. Mijloacele de efectuare a schimburilor și moneda

Schimbul interpersonal se numește indirect dacă între bunurile și serviciile al căror schimb reciproc este obiectivul ultim al tranzacțiilor se interpun unul sau mai multe mijloace de efectuare a schimburilor. Obiectul de studiu al teoriei schimbului indirect este cercetarea rapoartelor de schimb dintre, pe de o parte, mijloacele de efectuare a schimburilor și, pe de alta, bunurile și serviciile de toate ordinele. Afirmațiile teoriei schimbului indirect se referă la toate cazurile de schimb indirect și la toate lucrurile întrebuințate ca mijloace de efctuare a schimburilor.

Un mijloc de efectuare a schimburilor care este întrebuințat ca atare în mod curent se numește monedă. Noțiunea de monedă este vagă, deoarece definiția sa conține expresia vagă “întrebuințat în mod curent”. Există cazuri limită în care nu se poate stabili dacă un mijloc de efectuare a schimburilor este sau nu întrebuințat “în mod curent” – și deci dacă trebuie sau nu numit monedă. Dar această imprecizie, legată de definiția banilor, nu afectează sub nici o formă exactitudinea și precizia impuse de teoria praxeologică. Într-adevăr, tot ce se poate spune despre monedă rămâne adevărat pentru orice mijloc de efectuare a schimburilor. De aceea, este irelevant dacă păstrăm expresia tradițională de teorie a banilor sau adoptăm o expresie diferită. Teoria banilor a fost și este întotdeauna o teorie a schimbului indirect și a mijloacelor de efectuare a schimburilor. [1]

2. Observații asupra unor erori larg răspândite

Erorile fatidice ale doctrinelor monetare populare, care au îndrumat pe căi greșite politicile monetare ale aproape tuturor guvernelor, nu ar fi putut apărea decât cu mare dificultate dacă nu ar fi existat numeroși economiști care să comită ei înșiși erori grave în domeniul chestiunilor monetare și să se cramponeze de ele cu obstinație.

Există, înainte de orice, ideea greșită a unei așa-zise neutralități a banilor. [2] Un produs al acestei doctrine este noțiunea de “nivel” [p.399] al prețurilor, care crește sau scade proporțional cu creșterea sau scăderea cantității de bani aflați în circulație. Nu s-a înțeles faptul că schimbările survenite în cantitatea de monedă nu pot afecta niciodată prețurile tuturor bunurilor și serviciilor în același timp și în aceeași măsură. De asemenea, nu s-a înțeles nici faptul că schimbările puterii de cumpărare ale unității monetare se leagă în mod necesar de schimbările survenite în relațiile mutuale dintre cei ce cumpără și cei ce vând. Pentru a demonstra doctrina după care cantitatea de bani și prețurile cresc și scad proporțional, s-a recurs, în domeniul teoriei monetare, la o metodă în întregime diferită de cea pe care o întrebuințează teoria economică modernă pentru studiul tuturor celorlalte probleme pe care le cercetează. În loc să se înceapă de la acțiunile indivizilor, așa cum trebuie să procedeze fără excepție catalactica, s-au construit formule menite să agrege întreaga economie de piață. Elemente ale acestor formule erau: cantitatea totală de monedă disponibilă în Volkswirtschaft; volumul tranzacțiilor – i.e., echivalentul monetar al tuturor transferurilor de bunuri și servicii efectuate în Volkswirtschaft; viteza medie de circulație a unităților monetare; nivelul prețurilor. Aceste formule furnizau, chipurile, probe ale corectitudinii doctrinei nivelurilor prețurilor. În realitate însă, acest mod de a pune problema este, în întregime, un caz tipic de raționament circular. Într-adevăr, ecuația schimbului presupune dintru început doctrinele nivelului prețurilor pe care urmărește să le demonstreze. Ea nu este, în esență, nimic altceva decât expresia matematică a doctrinei – de nesusținut – după care ar exista o proporționalitate între variațiile cantității de monedă și acelea ale prețurilor.

Cei ce analizează ecuația schimbului postulează că unul dintre elementele acesteia – cantitatea totală de monedă, volumul tranzacțiilor, viteza de circulație – se modifică, fără a-și pune problema cum survin aceste schimbări. Ceea ce nu se recunoaște este că schimbările suferite de aceste mărimi nu apar în Volkswirtschaft ca atare, ci în condițiile actorilor individuali, și că interacțiunea reacțiilor acestor actori este aceea care generează modificările suferite de structura prețurilor. Economiștii matematicieni refuză de la bun început să pornească de la cererile și ofertele de monedă ale diverșilor indivizi. Ei introduc, în schimb, noțiunea necorespunzătoare de viteză de circulație, croită după modelul mecanicii.

În acest punct al raționamentului nostru nu este necesar să răspundem la întrebarea dacă economiștii matematicieni au sau nu dreptate atunci când postulează că serviciile furnizate de monedă constă în întregime, sau în esență, în circuitul pe care-l parcurge aceasta, în circulația sa. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, încă ar fi greșit să se explice puterea de cumpărare, sau prețul unității monetare, pe baza serviciilor furnizate de aceasta. Serviciile furnizate de apă, whisky și cafea nu explică prețurile plătite pentru lucrurile acestea. Ele nu explică decât de ce oamenii, în măsura în care recunosc [p.400] aceste servicii, cer anumite cantități din aceste lucruri, în anumite condiții suplimentare. De fiecare dată cererea este cea care influențează structura prețurilor, nu valoarea obiectivă de utilizare.

Referitor la monedă, este adevărat că sarcina catalacticii este mai amplă decât aceea care-i revine cu privire la bunurile vandabile. Nu este sarcina catalacticii să explice de ce oamenii doresc să-și procure serviciile pe care le pot furniza diverse bunuri vandabile. Aceasta este o sarcină a psihologiei și a fiziologiei. Dar este o sarcină a catalacticii să răspundă la această întrebare când este vorba de bani. Numai catalactica ne poate spune ce avantaje anticipează că va obține cineva prin deținerea de bani. Dar nu aceste avantaje anticipate sunt cele care determină puterea de cumpărare a banilor. Urmărirea acestor avantaje este doar unul din factorii care induc cererea de bani. Elementul care joacă un rol în formarea rapoartelor de schimb de pe piață este cererea, un element subiectiv, a cărui intensitate este în întregime determinată de judecăți de valoare – și nu vreun fapt obiectiv, vreo capacitate de a genera un anumit efect.

Deficiența ecuației schimbului și a elementelor sale constitutive de bază este că ele privesc piața dintr-un punct de vedere holist. Ele sunt expresia amăgirii generate de entuziasmul pentru noțiunea de Volkswirtschaft. Dar acolo unde există o Volkswirtschaft în sens strict nu există nicipiață, nici prețuri și bani. Pe piață nu există decât indivizi sau grupuri de indivizi care acționează concertat. Acești actori sunt motivați de propriile lor preocupări, nu de cele ale întregii economii de piață. Dacă se poate atribui vreo semnificație unor noțiuni ca volumul tranzacțiilor și viteză de circulație, atunci ele se referă la rezultanta acțiunii indivizilor. Nu este admisibil să se recurgă la aceste noțiuni pentru a explica acțiunile indivizilor. Prima întrebare pe care trebuie să o pună catalactica în legătură cu schimbările cantității totale de bani disponibile în sistemul economic este cum afectează asemenea schimbări comportamentul diverșilor indivizi. Teoria economică modernă nu se întreabă cât valorează “fierul” sau “pâinea”, ci cât valorează o anumită bucată de fier sau de pâine în ochii unui individ care acționează într-un anumit moment și într-un anumit loc. Ea nu poate proceda altfel în cazul banilor. Ecuația schimbului este incompatibilă cu principiile fundamentale ale gândirii economice. Ea reprezintă o recădere în modul de gândire al epocilor în care oamenii nu reușeau să înțeleagă fenomenele praxeologice, deoarece erau tributari unor noțiuni holiste. Ecuația schimbului este sterilă, așa cum erau și speculațiile din epocile trecute referitoare la valoarea “fierului” și a “pâinii” în general.

Teoria banilor este o parte esențială a teoriei catalactice. [p.401] Ea trebuie tratată cu aceleași metode care se aplică tuturor celorlalte probleme catalactice.

3. Cererea de bani și oferta de bani

Între gradele de comercializabilitate ale diverselor bunuri și servicii există diferențe considerabile. Există bunuri pentru care nu este dificil să se găsească doritori dispuși să achite cea mai ridicată sumă care este cu putință de obținut în condițiile date, sau una numai cu puțin mai mică. Există alte bunuri pentru care este foarte dificil de găsit un client rapid, chiar dacă vânzătorul este dispus să se mulțumească cu o compensație mult mai redusă decât aceea la care ar putea spera dacă ar găsi un alt aspirant, a cărui cerere să fie mai intensă. Diferențele acestea de comercializabilitate sunt cele care au determinat apariția schimbului indirect. Un om care nu poate obține imediat ceea ce dorește pentru gospodăria sau întreprinderea lui de afaceri, sau care nu știe încă de ce fel de bunuri va avea nevoie într-un viitor incert, se apropie de obiectivul său ultim dacă tranzacționează un bun mai puțin comercializabil la care dorește să renunțe în schimbul unuia mai comercializabil. Se poate de asemenea întâmpla ca proprietățile fizice ale mărfii pe care dorește să o vândă (cum ar fi perisabilitatea sau costurile suportate pentru depozitarea sa, sau alte împrejurări similare) să-l silească să nu mai aștepte. Uneori el poate fi îmboldit să se grăbească să renunțe la bunul respectiv pentru că se teme de deteriorarea valorii de piață a acestuia. În toate cazurile de felul acesta el își ameliorează propria situație prin achiziționarea unui bun mai comercializabil, chiar dacă acesta nu este de natură să-i satisfacă direct vreuna din nevoile sale personale.

Un mijloc de efectuare a schimburilor este un bun pe care oamenii nu-l achiziționează nici pentru propriul lor consum, nici pentru a-l întrebuința în propriile lor activități productive, ci cu intenția de a-l tranzacționa ulterior, în schimbul acelor bunuri pe care doresc să le utilizeze, fie pentru consum fie pentru producție.

Moneda este un mijloc de efectuare a schimburilor. Ea este cel mai comercializabil bun pe care-l achiziționează oamenii pentru că doresc să-l ofere în acte ulterioare de schimb interpersonal. Moneda este lucrul care servește drept mijloc de efectuare a schimburilor general acceptat și întrebuințat de toți. Aceasta este singura sa funcție. Toate celelalte funcții care li se atribuie banilor de către oameni nu sunt decât aspecte particulare ale acestei funcții primare și unice, aceea de mijloc de efectuare a schimburilor. [3]

Mijloacele de efectuare a schimburilor sunt bunuri economice. Ele sunt rare; există [p.402] o cerere pentru ele. Există, pe piață, persoane care doresc să le achiziționeze și care sunt dispuse să tranzacționeze bunuri și servicii în schimbul lor. Mijloacele de efectuare a schimburilor posedă valoare în tranzacții. Oamenii fac sacrificii pentru achiziționarea lor; ei plătesc “prețuri” pentru ele. Particularitatea acestor prețuri rezidă numai în aceea că ele nu pot fi exprimate în termeni monetari. Cu referire la bunurile și serviciile vandabile vorbim despre prețuri, sau prețuri monetare. Cu referire la monedă vorbim despre puterea ei de cumpărare, care privește diverse bunuri vandabile.

Există o cerere pentru mijloacele de efectuare a schimburilor deoarece oamenii doresc să dețină câte un stoc format din ele. Fiecare membru al unei societăți de piață dorește să posede o anumită cantitate de bani în buzunar sau într-o casă de bani, o deținere de monedă sau un sold monetar de o anumită mărime. Uneori el dorește să păstreze o deținere de monedă mai mare, alteori una mai mică; în cazuri excepționale el poate chiar să renunțe la orice deținere de monedă. În orice caz, imensa majoritate a oamenilor nu doresc să posede doar bunuri vandabile; ei doresc, în egală măsură, să dețină bani. Deținerea lor monetară nu este doar un reziduu, o margine necheltuită a avuției lor. Ea nu este un rest neintenționat rămas după ce s-au consumat toate actele deliberate de cumpărare și vânzare. Cantitatea sa este determinată de o cerere deliberată pentru bani lichizi. Ca și în cazul tuturor celorlalte bunuri, schimbările survenite în relațiadintre cererea și oferta de bani sunt acelea care produc schimbări în raportul de schimb dintre bani și bunurile vandabile.

Fiecare unitate monetară este proprietatea unuia dintre membrii economiei de piață. Transferul banilor de sub controlul unui actor în acela al altuia se face imediat și în mod continuu. Nu există nici o fracțiune de timp intermediară, în care banii respectivi să nu facă parte din deținerea monetară a unui individ sau a unei firme, ci să fie doar aflați în “circulație”. [4] Este greșit să distingem între banii aflați în circulație și banii neîntrebuințați. Nu este mai puțin eronat să deosebim între banii circulanți și banii tezaurizați. Ceea ce se numește tezaurizare este mărimea deținerii monetare care — în opinia personală a observatorului – depășește ceea ce este socotit a fi normal și adecvat. Însă tezaurizarea este deținere de monedă. Banii tezaurizați sunt încă bani și îndeplinesc în tezaure aceleași obiective pe care le îndeplinesc și în deținerile de monedă numite normale. Cel ce tezaurizează bani crede că anumite condiții speciale justifică utilitatea acumulării unei dețineri de bani care depășește volumul pe care l-ar păstra el însuși în condiții diferite, sau pe care îl consideră adecvat alți oameni, sau un economist care îi cenzurează acțiunea. Faptul că el acționează în felul acesta influențează configurația [p.403] cererii de monedă în același fel în care o influențează orice cerere “normală”.

Mulți economiști evită să întrebuințeze termenii de cerere și ofertă, în sensul de cerere și ofertă de bani pentru dețineri monetare, deoarece se tem că ar putea apărea confuzii cu terminologia întrebuințată în mod curent de bancheri. Printre aceștia se obișnuiește, într-adevăr, să se întrebuințeze denumirea de cerere de bani pentru împrumuturile pe termen scurt și cea de ofertă de bani pentru oferta de asemenea împrumuturi. În același context, piața pentru împrumuturi pe termen scurt este numită piața de bani. Se spune că banii sunt rari dacă se înregistrează o tendință de creștere aratei dobânzii la împrumuturile pe termen scurt și că banii sunt abundenți dacă rata dobânzii pentru asemenea împrumuturi scade. Aceste moduri de exprimare sunt atât de solid împământenite încât nu se pune problema de a le elimina. Însă ele au favorizat și au răspândit multe erori. Ele i-au făcut pe oameni să confunde noțiunea de bani cu cea de capital și să creadă că augmentarea cantității de monedă ar putea să diminueze în mod durabil rata dobânzii. Pe de altă parte, tocmai enormitatea acestor erori sugerează că este puțin probabil ca terminologia întrebuințată să poată crea vreo neînțelegere. Este greu de presupus că economiștii ar putea greși cu privire la chestiuni atât de fundamentale.

Alții au afirmat că nu s-ar cuveni să vorbim despre cererea și oferta de bani pentru că obiectivele celor care cer bani diferă de obiectivele celor care cer bunuri vandabile. Bunurile, spun ei, sunt cerute, în ultimă instanță, în vederea consumului, pe când banii sunt ceruți pentru a se renunța la ei, cu prilejul unor acte ulterioare de schimb. Nici această obiecție nu este validă. Întrebuințarea pe care o dau oamenii unui mijloc de efectuare a schimburilor constă, în cele din urmă, în a renunța la ei. Dar înainte de aceasta ei sunt dornici să acumuleze o anumită cantitate de bani, astfel încât să fie pregătiți pentru momentul în care se va putea efectua o achiziție. Tocmai pentru că nu doresc să-și satisfacă nevoile personale exact în clipa în care renunță la bunurile și serviciile pe care le aduc ei înșiși pe piață, tocmai pentru că doresc să aștepte, sau sunt nevoiți să aștepte până când apar condiții propice pentru a cumpăra, oamenii nu practică barterul direct, ci pe cel indirect, prin interpunerea unui mijloc de efectuare a schimburilor. Faptul că banii nu se alterează prin utilizarea care li se dă și că pot furniza servicii pe o perioadă de timp practic nelimitată constituie un factor important în configurația ofertei de monedă. Însă el nu alterează întru nimic faptul că valoarea atribuită monedei trebuie explicată în același fel în care se explică valoarea atribuită tuturor celorlalte bunuri: prin cererea acelora care doresc să obțină o anumită cantitate de bani.

Economiștii au încercat să enumere factorii care, în cadrul [p.404] întregului sistem economic, pot determina creșterea sau descreșterea cererii de bani. Asemenea factori sunt: cifrele populației; măsura în care gospodăriile individuale își satisfac propriile nevoi prin producție autarhică și măsura în care produc pentru nevoile altora, comercializânu-și produsele și cumpărând lucruri necesare propriului consum de pe piață; distribuția activităților economice și efectuarea plăților în diferite sezoane ale anului; instituțiile de ajustare a datoriilor și creanțelor care se anulează reciproc, de felul caselorde compensații (clearing). Este adevărat că toți acești factori influențează cererea de bani și nivelul deținerilor monetare ale diverșilor indivizi. Dar ele nu le influențează decât indirect, datorită rolului pe care-l joacă în considerațiile oamenilor cu privire la determinarea volumului de solduri monetare pe care le consideră adecvate. Decisive sunt întotdeauna judecățile de valoare ale persoanelor în chestiune. Diverșii actori hotărăsc cu privite la nivelul deținerilor lor monetare care li se pare adecvat. Ele își duc la îndeplinire hotărârea renunțând la cumpărarea de bunuri, titluri de valoare și creanțe purtătoare de dobândă și prin vânzarea de asemenea active sau, pentru a obține rezultatul contrar, sporindu-și achizițiile. Cu privire la bani, lucrurile nu stau altfel decât cu privire la toate celelalte bunuri și servicii. Cererea de bani este determinată de comportamentul oamenilor care doresc să-i obțină pentru deținerile lor monetare.

O altă obiecție avansată împotriva noțiunii de cerere de monedă a fost aceasta: Utilitatea marginală a unității monetare descrește mult mai lent decât aceea a altor bunuri; de fapt, descreșterea ei este atât de lentă încât poate fi practic ignorată. Nimeni nu spune vreodată că cererea sa de bani este satisfăcută și nimeni nu renunță vreodată la vreo ocazie de a obține mai mulți bani, dacă sacrificiul necesar nu este prea mare. De aceea este inacceptabil să se considere că cererea pentru bani este limitată. Dar însăși noțiunea de cerere nelimitată este contradictorie.Raționamentul acesta popular este în întregime greșit. El confundă cererea de bani pentru dețineri monetare cu dorința de mai multă avuție, exprimată în termeni monetari. Cel ce afirmă că setea sa de bani este insațiabilă nu dorește să afirme că deținereasa de monedă nu poate fi niciodată prea mare. Ceea ce dorește el să spună în realitate este că nu poate fi niciodată prea bogat. Dacă va beneficia de un flux bănesc suplimentar, el nu îl va întrebuința pentru augmentarea deținerii sale monetare, sau îl vautiliza numai parțial în acest scop. El va cheltui surplusul fie pentru consum imediat, fie pentru investiții. Nimeni nu păstrează vreodată mai mulți bani decât dorește să posede în deținerea sa de monedă.

Ideea că raportul de schimb între bani, pe de o [p.405] parte, și bunurile și serviciile vandabile, pe de alta, se formează, ca și rapoartele mutuale dintre diversele bunuri vandabile, prin cerere și ofertă, a constituit esența teoriei cantitative a monedei. Această teorie este în esență o aplicație a teoriei generale a cererii și ofertei la cazul particular al banilor. Meritul ei a fost încercarea de a explica determinarea puterii de cumpărare a monedei prin același tip de raționament care se întrebuințează pentru explicarea tuturor celorlalte rapoarte de schimb. Neajunsul ei a fost că a recurs la o interpretare holistă. Ea privea la oferta totală de bani din Volkswirtschaft și nu la acțiunile persoanelor și firmelor individuale. Un produs al acestui punct de vedere eronat a fost că există o proporționalitate între modificările cantității – totale – de bani și prețurile monetare. Însă criticii mai timpurii au eșuat în încercările lor de a evidenția erorile implicate în teoria cantitativă și de a-i substitui acesteia o teorie mai satisfăcătoare. Ei nu au combătut greșelile din teoria cantitativă; dimpotrivă, au atacat nucleul ei de adevăr. Ei încercau să nege că există o relație cauzală între fluctuațiile prețurilor și acelea ale cantității de monedă. Această negație i-a condus către un labirint de erori, contradicții și absurdități. Teoria monetară modernă reia firul teoriei cantitative tradiționale, în măsura în care pornește de la recunoașterea faptului că modificările puterii de cumpărare a monedei trebuie cercetate în concordanță cu principiile aplicate tuturor celorlalte fenomene de piață și că există o legătură între modificările cererii și ofertei de bani, pe de o parte și acelea ale puterii de cumpărare, pe de alta. În acest sens, teoria monetară modernă poate fi considerată o versiune îmbunătățită a teoriei cantitative.

Importanța epistemologică a teoriei lui Carl Menger referitoare la originea banilor

Carl Menger nu a furnizat doar o teorie praxeologică irefutabilă referitoare la originea banilor. El a recunoscut de asemenea importanța teoriei sale pentru elucidarea principiilor fundamentale ale praxeologiei și a metodelor de cercetare ale acesteia. [5]

Au existat autori care au încercat să explice originea banilor prin decret sau contract. Autoritatea, statul, sau un contract între cetățeni ar fi instituit în mod deliberat și conștient schimbul indirect și banii. Deficiența de căpătâi a acestei doctrine nu rezidă în presupoziția că oamenii dintr-o epocă în care schimbul indirect [p.406] și banii nu erau familiare ar fi putut concepe un plan al unei noi ordini economice, în întregime diferit de condițiile reale ale epocii lor, și ar fi putut înțelege importanța unui asemenea plan. Ea nu rezidă nici în faptul că istoria nu ne furnizează nici un indiciu în sprijinul unor asemenea afirmații. Există motive mai serioase pentru respingerea ei.

Dacă admitem că fiecare pas care duce de la schimbul direct spre schimbul indirect și, ulterior, spre acordarea de preferință utilizării ca mijloc de efectuare a schimburilor anumitor bunuri, caracterizate prin comercializabilitatea lor deosebit de pronunțată, ameliorează condițiile părților implicate, atunci este dificil de înțeles de ce ar trebui, când cercetăm originile schimbului indirect, să recurgem în plus la decrete autoritare sau la contracte explicite între cetățeni. Un om care întâmpină dificultăți în obținerea a ceea ce dorește să achiziționeze prin barter direct își sporește șansele de a achiziționa lucrul respectiv prin schimburi ulterioare, dacă își procură un bun mai comercializabil. În aceste condiții nu este necesar amestecul guvernului sau intervenția unui contract între cetățeni. Ideea fericită de a proceda astfel le-ar putea veni indivizilor mai ageri, iar cei mai puțin înzestrați ar putea imita metoda celor dintâi. Este cu siguranță mai plauzibil să admitem că părțile care acționează au recunoscut avantajele imediate de care se puteau bucura de pe urma schimbului indirect, decât să presupunem că întreaga imagine a unei societăți în care comerțul se desfășoară prin intermediul banilor ar fi fost concepută de un geniu și, dacă adoptăm doctrina contractului, explicată celorlalți oameni în mod convingător, prin mijloacele persuasiunii.

Dacă, pe de altă parte, nu admitem că indivizii au descoperit că este mai avantajos pentru ei să practice schimbul indirect decât să aștepte o ocazie de a efectua un schimb direct și, de dragul argumentației, admitem că autoritățile sau un contract se află la originea introducerii banilor, atunci apar întrebări adiționale. Trebuie să ne întrebăm ce fel de măsuri au fost întrebuințate pentru a-i determina pe oameni să adopte un procedeu a cărui utilitate nu o înțelegeau și care era, din punct de vedere tehnic, mai complicat decât schimbul direct. Putem presupune că s-a recurs la constrângere. Dar în acest caz trebuie să ne întrebăm, în continuare, în ce moment și în ce împrejurări schimbul indirect și întrebuințarea banilor au încetat să fie percepute ca proceduri stingheritoare, sau cel puțin indiferente, devenind avantajoase în ochii indivizilor implicați.

Metoda praxeologică urcă îndărăt pe firul fenomenelor până la acțiunile indivizilor. În cazul în care condițiile de schimb interpersonal sunt de așa natură încât schimbul indirect facilitează tranzacțiile și dacă — și în măsura în care – oamenii realizează existențaacestor avantaje, schimbul indirect și banii își fac apariția. Experiența istorică ne arată că aceste condiții au fost și sunt prezente. Este de neconceput cum ar fi putut oamenii să adopte schimbul indirect și banii și să perpetueze aceste modalități de efectuare a schimburilor în absența condițiilor menționate.

Problema istorică a originii schimbului indirect și [p.407] a banilor nu privește praxeologia. Singurul lucru relevant este că schimbul indirect și banii există deoarece condițiile necesare pentru existența lor au fost și continuă să fie prezente. Așa stând lucrurile, praxelogia nu are nevoie să apeleze la ipoteza că un decret autoritar sau un pact au permis inventarea acestor moduri de efectuare a schimburilor. Dacă doresc, etatiștii pot continuasă-i atribuie statului “inventarea” banilor, indiferent cât de improbabilă ar fi această ipoteză. Ceea ce contează este că un individ își procură un bun nu pentru a-l consuma sau pentru a-l utiliza în producție, ci pentru a renunța la el într-un act de schimb ulterior. Un asemenea comportament din partea oamenilor face dintr-un bun un mijloc de efectuare a schimburilor și, dacă acest comportament devine comun cu privire la un anumit bun, bunul respectiv devine monedă. Toate teoremele teoriei catalactice a mijloacelor de efectuare a schimburilor și a banilor se referă la serviciile pe care le furnizează un bun în calitatea sa de mijloc de efectuare a schimburilor. Chiar dacă ar fi adevărat că imboldul pentru introducerea schimbului indirect și a banilor arfi provenit de la autorități sau dintr-o înțelegere între membrii societății, afirmația că numai comportamentul persoanelor care efectuează schimburi poate crea schimbul indirect și banii rămâne nezdruncinată.

Istoria ne poate spune unde și când au fost întrebuințate pentru prima oară mijloace de efectuare a schimburilor și cum, ulterior, s-a redus din ce în ce mai mult gama bunurilor utilizate în acest scop. Deoarece deosebirea dintre noțiunea mai largă de mijloc de efectuare a schimburilor și cea mai restrânsă de bani nu este netă, ci de natură graduală, nu se poate ajunge la nici un consens istoric referitor la tranziția de la simple mijloace de efectuare a schimburilor la monedă. Răspunsul la această întrebare este o chestiune de înțelegere interpretativă istorică. Dar, după cum am mai spus, distincția dintre schimbul direct și cel indirect este netă și toate rezultatele pe care le stabilește catalactica referitor la mijloacele de efectuare a schimburilor se referă, în mod categoric, la toate bunurile cerute și procurate în calitate de asemenea mijloace.

În măsura în care afirmația că schimbul indirect și banii ar fi fost instituite prin decret sau contract se dorește a fi o dare de seamă despre evenimente istorice, este sarcina istoricilor să-i demonstreze falsitatea. În măsura în care ea este formulată numai ca afirmație de natură istorică, ea nu poate afecta în nici un fel teoria catalactică a banilor și explicația evoluției schimbului indirect pe care o furnizează ea. Dar dacă este formulată ca o afirmație despre acțiunea umană și evenimentele sociale, ea este inutilă, deoarece nu ne comunică nimic despre acțiune. A spune că într-o bună zi guvernanții sau cetățenii adunați într-o convenție au fost loviți brusc de inspirația că ar fi o idee bună să se facă schimburi indirecte, și anume prin mijlocirea unui mijloc general întrebuințat de efectuare a schimburilor, nu este o afirmație despre acțiunea umană. Este numai o împingere îndărăt a problemei care se pune.

Este necesar să înțelegem că nu putem contribui cu nimic la cercetarea științifică a acțiunilor umane și a fenomenelor sociale declarând că acestea ar fi create de stat, un lider carismatic, sau o revelație [p.408] coborâtă peste întregul popor. Asemenea afirmații nu infirmă nici concluziile unei teorii care arată cum pot fi asemenea fenomene înțelese ca “rezultatul neintenționat, rezultanta neproiectată în mod deliberat și neurmărită prin intermediul unor eforturi individuale specifice ale membrilor societății.” [6]

4. Determinarea puterii de cumpărare a banilor

Îndată ce un bun economic începe să fie solicitat nu numai de către cei care doresc să-l utilizeze pentru consum sau producție, ci și de persoane care vor să-l păstreze în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor și să renunțe la el când vor avea nevoie, cu prilejul unui act de schimb ulterior, cererea pentru el crește. A apărut o nouă întrebuințare pentru acest bun, care creează o cerere suplimentară pentru el. Ca și în cazul tuturor celorlalte bunuri economice, o asemenea cerere suplimentară determină o creștere a valorii sale de schimb, adică a cantității de alte bunuri oferite pentru achiziționarea lui. Cantitatea de alte bunuri care poate fi obținută în schimbul mijlocului de efectuare a schimburilor, “prețul” acestuia exprimatîn termeni de diferite bunuri și servicii, este determinat în parte de cererea celor ce doresc să și-l procure, ca mijloc de efectuare a schimburilor. Dacă oamenii încetează de a mai utiliza bunul în chestiune ca mijloc de efectuare a schimburilor, această cerere specifică adițională dispare și “prețul” scade concomitent.

Astfel, cererea pentru un mijloc de efectuare a schimburilor este compusul a două cereri parțiale: cererea determinată de intenția de a-l întrebuința pentru consum și producție și cererea determinată de intenția de a-l întrebuința ca mijloc de efectuare a schimburilor. [7] Referitor la moneda metalică modernă se vorbește adesea despre cerere industrială și cerere monetară. Valoarea de schimb (puterea de cumpărare) a unui mijloc de efectuare a schimburilor este rezultanta efectelor cumulate ale ambelor cereri parțiale.

Însă intensitatea acelei părți a cererii pentru un mijloc de efectuare a schimburilor care provine din utilitatea sa ca mijloc de efectuare a schimburilor depinde de valoarea sa de schimb. Lucrul acesta ridică dificultăți pe care mulți economiști le consideră insolubile, așa încât au renunțat la a urma mai departe această direcție de raționament. Este ilogic, spuneau ei, să explicăm puterea de cumpărare a banilor prin cererea de monedă și cererea de monedă prin puterea de cumpărare a banilor.

Dar această dificultate nu este decât una aparentă. Puterea de cumpărare [p.409] pe care o explicăm pe baza intensității cererii specifice nu este aceeași cu puterea de cumpărare al cărei nivel determină această cerere specifică. Problema este de a explica determinarea puterii de cumpărare din viitorul imediat, din momentul care urmează. Pentru a soluționa această problemă ne raportăm la puterea de cumpărare din trecutul imediat, din momentul care tocmai a trecut. Acestea sunt două mărimi diferite. Este greșit să se obiecteze la teorema noastră, pe care o putem numi teorema regresiei, că se mișcă într-un cerc vicios. [8]

Dar, spun criticii, aceasta este doar o împingere îndărăt a problemei, deoarece acum încă mai rămâne de explicat determinarea puterii de cumpărare de ieri. Dacă o explicăm pe aceasta în același fel, prin invocarea puterii de cumpărare de alaltăieri, ș.a.m.d., alunecăm într-un regressus in infinitum. Raționamentul acesta, afirmă ei, cu siguranță că nu reprezintă o soluție completă și satisfăcătoare din punct de vedere logic a problemei cu care avem de-a face. Ceea ce le scapă din vedere acestor critici este că regresia nu se întoarce îndărăt la nesfârșit. Ea ajunge la unpunct în care explicația este încheiată și nici o altă problemă nu rămâne fără răspuns. Dacă urmărim îndărăt puterea de cumpărare pas cu pas, ajungem, în final, la punctul în care începe utilizarea bunului respectiv ca mijloc de efectuare a schimbului. Înacest punct valoarea de schimb din ziua de ieri este determinată exclusiv de cererea nonmonetară — industrială — datorată numai persoanelor care doresc să dea acestui bun utilizări diferite de cea de mijloc de efectuare a schimburilor.

Dar, continuă criticii, aceasta revine la a explica acea parte a puterii de cumpărare a banilor care este datorată serviciilor furnizate de ei ca mijloc de efectuare a schimburilor prin utilizarea sa în scopuri industriale. Problema ca atare – explicarea componentei specific monetare a valorii de schimb a monedei – rămâne nerezolvată. Și aici criticii se înșeală. Acea componentă a valorii banilor care este un rezultat al serviciilor pe care aceștia le furnizează în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor este pe deplin explicată prin raportare la aceste servicii monetare specifice și la cererea determinată de ele. Două lucruri sunt de necontestat și nu sunt contestate de nimeni. În primul rând, faptul că cererea pentru un mijloc de efectuare a schimburilor este determinată prin luarea în considerare [p.410] a valorii sale de schimb, care este o consecință atât a serviciilor monetare pe care le furnizează, cât și a celor nemonetare. În al doilea rând, faptul că valoarea de schimb a unui bun care nu a fost încă solicitat pentru a servi ca mijloc de efectuare a schimburilor este determinată exclusiv de cererea venită din partea celor dornici să-l întrebuințeze pentru scopuri industriale, adică pentru consum și producție. Pornind de aici, teorema regresiei urmărește să interpreteze prima apariție a unei cereri monetare pentru un bun care nu a fost solicitat înainte decât pentru scopuri industriale, ca fiind influențată de valoarea de schimb care îi era atribuită bunului în acel moment, numai datorită serviciilor sale nonmonetare.

În fine, s-a obiectat că teorema regresiei se bazează pe o abordare istorică, nu una teoretică. Nici această obiecție nu este mai puțin eronată. A explica un eveniment din perspectivă istorică înseamnă a arăta cum a fost el produs de forțe și factori care au lucrat la o anumită dată și la un anumit loc. Aceste forțe individuale și acești factori reprezintă elementele ultime ale interpretării. Ele sunt date ultime și, ca atare, nu se pretează la analize și reducții suplimentare. A explica un fenomen teoretic înseamnă a reduce apariția sa la funcționarea unor reguli generale, care sunt deja încorporate în sistemul teoretic. Teorema regresiei respectă această cerință. Ea reduce valoarea specifică de schimb a unui mijloc de efectuare a schimburilor lafuncția acestuia în calitate de astfel de mijloc și la teoremele referitoare la procesul de evaluare și de formare a prețurilor, care fac obiectul teoriei catalactice generale. Teorema regresiei deduce un caz mai special din regulile unei teorii mai generale. Ea arată cum apare în mod necesar fenomenul special, ca o consecință a funcționării regulilor general valide pentru toate fenomenele. Ea nu afirmă: cutare lucru s-a întâmplat în cutare moment și în cutare loc. Ea afirmă: aceasta se întâmplă întotdeauna, când condițiile necesare sunt îndeplinite; ori de câte ori un bun, care nu a fost solicitat în prealabil pentru a fi întrebuințat ca mijloc de efectuare a schimburilor, începe să fie solicitat în vederea acestei întrebuințări, trebuie să se manifeste din nou aceleași efecte; nici un bun nu poate fi întrebuințat în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor dacă în primul moment al utilizării sale pentru acest scop el nu poseda o valoare de schimb datorată altor întrebuințări. Și toate aceste afirmații, implicate în teorema regresiei, sunt enunțate apodictic, fiind implicate în apriorismul praxeologic. Lucrurile trebuie să se petreacă în felul acesta. Nimeni nu a reușit vreodată să construiască un caz ipotetic în care lucrurile să se petreacă altfel.

Puterea de cumpărare a banilor este determinată prin cerere și ofertă, la fel ca prețurile tuturor bunurilor și serviciilor vandabile. Deoarece acțiunea urmărește întotdeauna o configurare mai satisfăcătoare a condițiilor viitoare, [p.411] cel ce își pune problema achiziționării de bani sau a renunțării la aceștia este, bineînțeles, interesat în primul rând de puterea viitoare de cumpărare a monedei și de structura viitoare a prețurilor. Dar el nu poate formula o judecată despre puterea viitoare de cumpărare a banilor altfel decât raportându-se la configurația acesteia din trecutul imediat. Acesta este faptul care deosebește radical determinarea puterii de cumpărare a banilor de determinarea rapoartelor mutuale de schimb dintre diverse bunuri și servicii vandabile. Cu privire la acestea din urmă, actorii nu au nevoie să ia în seamă nimic altceva decât importanța lor pentru satisfacerea de dorințe în viitor. Dacă se oferă spre vânzare o nouă marfă, nemaiauzită, cum a fost de pildă cazul aparatelor radiofonice cu câteva zeci de ani în urmă, atunci singura întrebare relevantă pentru individ este dacă satisfacția pe care i-o poate prilejui noul gadget este mai mare decât cea pe care i-ar produce-o bunurile la care ar trebui să renunțe pentru a-și cumpăra bunul cel nou. Informațiile despre prețurile trecute nu sunt, pentru cumpărător, decât un mijloc de a culege surplusul consumatorului. Dacă nu ar urmări acest lucru, el ar putea, la nevoie, să-și aranjeze cumpărăturile chiar în absența oricărei familiarități cu prețurile de piață din trecutul imediat, care se numesc prețuri prezente. El ar putea face judecăți de valoare și fără estimări anticipative (appraisement). După cum am arătat deja, obliterarea din memorie a tuturor prețurilor din trecut nu ar împiedica formarea de noi rapoarte de schimb între diversele bunuri vandabile. Dar dacă ar dispărea cunoașterea despre puterea de cumpărare a banilor, atunci procesul de dezvoltare a schimbului indirect și a mijloacelor de efectuare a schimburilor ar trebui să fie reluatde la început. Ar fi necesar să se înceapă din nou cu întrebuințarea anumitor bunuri, mai comercializabile decât celelalte, ca mijloace de efectuare a schimburilor. Cererea pentru aceste bunuri ar crește și ar adăuga la valoarea determinată de întrebuințarea lor industrială (nemonetară) o componentă specifică provenită din noua lor întrebuințare, de mijloace de efectuare a schimburilor. Când este vorba de monedă, o judecată de valoare nu este posibilă decât pe baza estimării anticipative. Acceptarea unui nou tip de bani presupune că bunul respectiv poseda deja o valoare de schimb prealabilă, provenită din serviciile pe care le poate furniza direct pentru consum, sau pentru producție. Nici cumpărătorul nici vânzătorul nu ar putea estima valoarea unității monetare dacă nu ar dispune de nici o informație despre valoarea de schimb a acesteia – puterea sa de cumpărare – din trecutul imediat.

Relația dintre cererea și oferta de bani, pe care o putem numi relația monetară, determină nivelul puterii de cumpărare. Relația monetară de astăzi, formată pe baza puterii de cumpărare de ieri, determină puterea de cumpărare de azi. Individul care dorește să-și sporească deținerea de monedă își reduce [p.412] cumpărăturile și își sporește vânzările, și prin aceasta induce o tendință de scădere a prețurilor. Individul care dorește să-și reducă deținerea de monedă își sporește cumpărăturile – destinate fie consumului, fie producției și investițiilor – și își reduce vânzările; prin aceasta el induce o tendință de creștere a prețurilor.

Modificările survenite în oferta de bani trebuie, în mod necesar, să altereze dispunerea bunurilor vandabile care se află în proprietatea diverșilor indivizi și firme. Cantitatea de bani disponibilă în întregul sistem de piață nu poate crește sau descrește altfel decât prin creșterea sau descreșterea inițială a deținerilor monetare ale anumitor indivizi. Dacă dorim, putem presupune că fiecare membru al sistemului de piață primește o parte din moneda adițională chiar în momentul pătrunderii acesteiaîn sistem, sau suportă în mod egal diminuarea cantității de bani. Indiferent dacă facem sau nu această presupunere, rezultatul final al demonstrației noastre rămâne același. El este că modificările survenite în structura prețurilor, datorită schimbărilor ofertei de bani disponibili în sistemul economic, nu afectează niciodată prețurile diverselor bunuri și servicii în aceeași măsură și la aceeași dată.

Să presupunem că guvernul emite o cantitate suplimentară de bani de hârtie. Intenția sa este fie de a achiziționa bunuri și servicii, fie de a achita datorii făcute în trecut, sau de a plăti dobânzile corespunzătoare unor astfel de datorii. Oricum ar fi, trezoreria intervine pe piață cu o cerere adițională de bunuri și servicii; acum este în măsură de a cumpăra mai multe bunuri decât înainte. Prețurile bunurilor pe care le cumpără cresc. Dacă guvernul ar fi cheltuit pentru cumpărăturile acestea bani colectați prin impozitare, contribuabilii și-ar fi redus cumpărăturile și, în vreme ce prețurile bunurilor cumpărate de guvern ar fi crescut, acelea ale altor bunuri ar fi scăzut. Dar această scădere a prețurilor la bunurile pe care obișnuiau să le cumpere contribuabilii nu are loc dacă guvernul își mărește cantitatea de bani de care dispune fără a reduce cantitatea de bani din mâinile publicului. Prețurile anumitor bunuri – ale acelor bunuri pe care le achiziționează guvernul – cresc imediat, în vreme acelea ale altor bunuri rămân neschimbate o vreme. Dar procesul continuă. Cei ce vând bunurile solicitate de guvernsunt acum și ei în măsură să cumpere mai mult decât obișnuiau înainte. Prețurile lucrurilor pe care le cumpără acești oameni în cantități mai mari cresc, așadar, și ele. Astfel, boomul se propagă de la un grup de bunuri și servicii la altele, până când toate prețurile și ratele salariale vor fi crescut. Astfel, creșterea prețurilor nu este sincronă pentru diversele bunuri și servicii.

Când, în cele din urmă, în cursul desfășurării ulterioare a procesului de creștere a cantității [p.413] de bani, toate prețurile vor fi crescut, creșterea nu afectează diversele bunuri și servicii în aceeași măsură. Într-adevăr, procesul afectează situațiile materiale ale diverșilor indivizi în grade diferite. Câtă vreme procesul se află în desfășurare, anumite persoane se bucură de avantajul prețurilor mai ridicate pentru bunurile și serviciile pe care le vând, în timp ce prețurile lucrurilor pe care le cumpără nu au crescut încă, sau nu au crescut în aceeași măsură. Pe de altă parte, există persoane care se găsesc în nefericita situație de a vinde bunuri și servicii ale căror prețuri nu au crescut încă, sau nu au crescut în aceeași măsură ca prețurile bunurilor pe care trebuie să le cumpere pentru consumul zilnic. Pentru cei dintâi creșterea progresivă a prețurilor este o binefacere; pentru cei din urmă, o calamitate. În plus, debitorii sunt favorizați pe seama creditorilor. Când procesul se încheie, în cele din urmă, avuția diverșilor indivizi a fost afectată în diverse feluri și în diverse măsuri. Unii s-au îmbogățit, alțiiau sărăcit. Condițiile nu mai sunt aceleași ca înainte. Noua ordine de lucruri provoacă modificări ale intensității cererilor pentru diverse bunuri. Rapoartele mutuale al prețurilor monetare ale bunurilor și serviciilor vandabile nu sunt aceleași ca înainte. Structura prețurilor s-a schimbat și altfel decât prin creșterea tuturor prețurilor monetare. Prețurile finale, către care tinde piața după consumarea tuturor efectelor creșterii cantității de monedă, nu sunt egale cu prețurile finale dinainte înmulțite cu un același multiplicator.

Principala eroare a vechii teorii cantitative, precum și a ecuației de schimb a economiștilor matematicieni, este că au ignorat această problemă fundamentală. Modificările ofertei monetare trebuie să determine și alte schimbări de date. Sistemele de piață dinainte și de după pătrunderea sau scurgerea unei cantități de monedă nu diferă numai prin aceea că deținerile monetare ale indivizilor și prețurile au crescut sau au scăzut. Au survenit și modificări ale rapoartelor reciproce de schimb dintre diverse bunuri și servicii, care, dacă ar fi să recurgem la metafore, ar putea fi descrise mai adecvat prin imaginea unei revoluții a prețurilor, decât prin cifra înșelătoare a unei creșteri sau scăderi a “nivelului prețurilor”.

În acest punct putem lăsa de o parte efectele produse prin influențarea conținutului tuturor plăților amânate, așa cum sunt acestea stipulate în contracte. Ne vom ocupa mai târziu de ele, ca și de impactul evenimentelor monetare asupra consumului și producției, investițiilor în bunuri de capital, acumulării și consumului de capital. Dar chiar și lăsând aceste lucruri la o parte, nu trebuie să uităm niciodată că modificările cantității de monedă nu afectează prețurile în mod proporțional. În ce moment și în ce măsură sunt afectate prețurile diverselor bunuri și servicii depinde de datele specifice fiecărui caz particular. [p.414] În cursul unei expansiuni monetare (al unei inflații) prima reacție nu este doar o creștere mai abruptă și mai pronunțată a prețurilor anumitor bunuri și servicii față de altele. Se poate de asemenea întâmpla ca anumite prețuri să scadă inițial, dacă bunurile respective sunt solicitate în cea mai mare parte de grupurile ale căror interese sunt lezate.

Modificările relației monetare nu se datorează numai guvernelor care emit cantități suplimentare de bani de hârtie. Aceleași efecte le are și o creștere a producției de metale prețioase întrebuințate ca bani, deși, bineînțeles, de ea vor fi favorizate sau defavorizate alte clase de indivizi.Prețurile cresc, de asemenea, în același fel, dacă, în absența unei reduceri corespunzătoare a cantității de bani disponibili, cererea de bani scade datorită unei tendințe generale de diminuare a deținerilor de monedă. Banii cheltuiți în plus datorită unei astfel de “detezaurizări” induc o tendință de creștere a prețurilor, în același fel ca și cei proveniți din mine de aur sau de la tiparniță. Invers, prețurile scad când oferta monetară scade (e.g., prin retragerea de bani de hârtie din circulație), sau când cererea de bani crește (e.g., datorită unei tendințe de “tezaurizare” – de păstrare a unor dețineri monetare mai mari). Procesul este întotdeauna inegal și gradual, neproporțional și asimetric.

Se poate obiecta – și s-a obiectat – că producția normală a minelor aurifere poate induce o creștere a cantității de bani atunci când este adusă pe piață, dar nu sporește veniturile proprietarilor de mine, și cu atât mai puțin avuția lor. Aceste persoane obțin numai veniturile lor “normale”, și astfel cheltuielile lor provenite din aceste venituri nu pot deranja condițiile pieței și tendințele curente de stabilire a prețurilor finale și a echilibrului corespunzător economiei în regim de rotație uniformă. Pentru ei, output-ul anual al minelor nu înseamnă o creștere a avuției și nu-i determină să ofere prețuri mai ridicate. Ei vor continua să trăiască la standardele la care obișnuiau să trăiască înainte. Cheltuielile efectuate de ei în aceste limite nu vor revoluționa piața. Prin urmare, volumul normal al producției de aur, deși sporește cu siguranță cantitatea de bani disponibilă, nu poate iniția un proces de depreciere. El este neutru față de prețuri.

Împotriva acestui raționament trebuie mai întâi să observăm că în cadrul unei economii aflate în progres, în care cifrele populației cresc și diviziunea muncii împreună cu corolarul ei, specializarea industrială, se intensifică, se manifestă o tendință de creștere a cererii de bani. Pe scenă apar indivizi noi, care doresc să-și asigure dețineri monetare. Gradul de autosuficiență economică, i.e. de producție în vederea nevoilor propriei gospodării, scade în vreme ce oamenii devin mai dependenți de piață; împrejurarea aceasta [p.415] îi va stimula, în general, să-și sporească deținerile monetare. În felul acesta, tendința de creștere a prețurilor, provenită din ceea ce se numește producția “normală” de aur, întâlnește o tendință de scădere a prețurilor, determinată de creșterea cererii pentru dețineri de bani. Însă aceste două tendințe opuse nu se neutralizează reciproc. Ambele procese își urmează propriul lor curs, ambele au drept consecință o deranjare a condițiilor sociale existente, făcându-i pe unii oameni mai bogați, iar pe alții mai săraci. Ambele afectează prețurile diverselor bunuri la diverse date și în diversegrade. Este adevărat că creșterea prețurilor anumitor mărfuri cauzată de unul din aceste procese poate fi, în cele din urmă, compensată de o reducere cauzată de celălalt proces. Se poate întâmpla ca, în final, unele, sau chiar numeroase prețuri, să revinăla nivelul lor dinainte. Însă acest rezultat final nu este determinat de absența unor mișcări provocate de schimbări ale relației monetare. El este mai degrabă rezultatul efectelor cumulate ale coexistenței a două procese independente unul de celălalt, care produc fiecare modificări, atât ale datelor pieței, cât și ale condițiilor materiale ale diverșilor indivizi și grupuri de indivizi. Noua structură a prețurilor nu diferă foarte mult de cea veche. Dar ea este rezultanta a două serii de modificări care au produs toate transformările sociale care le sunt inerente.

Faptul că proprietarii minelor de aur contează pe încasări anuale constante de pe urma aurului pe care îl produc nu anulează impactul aurului nou extras asupra prețurilor. Proprietarii minelor obțin de pe piață, în schimbul aurului pe care-l produc, bunurile și serviciile necesare pentru minerit, precum și bunurile de care au nevoie pentru consum și pentru a investi în alte linii de producție. Dacă nu ar fi produs cantitatea respectivă de aur, prețurile nu ar fi fost afectate de el. Faptul că ei au anticipat venitul viitor pe care-l vor aduce minele și că și-au ajustat nivelul de trai la anticiparea de încasări constante de pe urma activității lor minerești este irelevant din acest punct de vedere. Efectele pe care aurul nou extras le exercită asupra cheltuielilor efectuate de ei și asupra acelora ale persoanelor în ale căror dețineri de monedă aurul nou minerit pătrunde ulterior în mod gradual, încep numai în clipa în care aurul acesta devine disponibil, în mâinile proprietarilor de mine. Dacă, în așteptarea veniturilor viitoare, ei și-ar cheltui banii mai devreme și venitul anticipat nu ar fi apoi realizat, atunci condițiile ar fi aceleași cu cele existente în alte cazuri de finanțare a consumului prin credite bazate pe anticipări care nu se realizează ulterior.

Modificările cantitative ale deținerilor monetare dorite de diverși oameni nu se neutralizează unele pe altele, decât în măsura în care sunt recurente și legate între ele prin reciprocități cauzale. Persoanele salariate și angajații nu sunt plătiți zilnic, ci în anumite zile de plată, [p.416] pentru o perioadă de una sau mai multe săptămâni. Ei nu urmăresc să-și mențină deținerile monetare la același nivel în intervalele dintre zilele de plată; cantitatea de bani lichizi aflați în buzunarele lor scade, odată cu apropierea următoarei zile de plată. Pe de altă parte, comercianții care le furnizează cele necesare vieții își sporesc concomitent deținerile monetare. Cele două fenomene se condiționează reciproc; există o interdependență cauzală între ele, care le armonizează, atât temporal cât și cantitativ. Nici comerciantul nici clientul său nu sunt influențați de aceste fluctuații recurente. Atât planurile lor privitoare la deținerile monetare, cât și activitățile lor economice și, respectiv, cheltuielile lor destinate consumului au în vedere întreaga perioadă și o iau în considerație ca pe un tot.

Acesta este fenomenul care i-a făcut pe economiști să-și imagineze că există o circulație regulată a banilor și să neglijeze modificările deținerilor monetare ale indivizilor. Dar cazul acesta nu reprezintă decât o concatenare, limitată la un domeniu strâmt și strict circumscris. Neutralizarea nu se poate produce decât în măsura în care creșterea deținerilor monetare ale unui grup de oameni este corelată temporal și cantitativ cu descreșterea deținerilor monetare ale altui grup; trebuie ca aceste schimbări să se lichideze de la sine în decursul unei perioade pe care membrii ambelor grupuri o considerăca pe un întreg în planificarea deținerilor lor monetare. Dincolo de cazul acesta nu se pune problema unei asemenea neutralizări.

5. Problema lui Hume și Mill și forța motrice a banilor

Este posibil să ne imaginăm o stare de lucruri în care modificările puterii de cumpărare a monedei să se petreacă în același timp și să afecteze în aceeași măsură toate bunurile și serviciile, și anume proporțional cu schimbările survenite fie în cererea fie în oferta de bani? Cu alte cuvinte, este posibil să ne imaginăm o monedă neutră, în cadrul unui sistem economic care nu corespunde construcției imaginare a unei economii în regim de rotație uniformă. Putem numi această întrebare pertinentă problema lui Hume și Mill.

Nimeni nu contestă că nici Hume nici Mill n-au reușit să dea un răspuns pozitiv la această întrebare. [9] Este cu putință să răspundem categoric negativ?

Să ne imaginăm două sisteme, două economii în regim de rotație uniformă, notate prin A și B. Cele două sisteme sunt independente și nu sunt legate în nici un fel unul de altul. Ele diferă unul de altul numai prin aceea [p.417] că fiecărei cantități m de bani din A îi corespunde o cantitate n m din B, n fiind mai mare sau mai mic decât 1; presupunem că nu există plăți amânate și că banii din ambele sisteme nu îndeplinesc decât obiective monetare și nu admit nici o întrebuințare nonmonetară. În consecință, prețurile din cele două sisteme sunt în raportul 1 : n. Este posibil să modificăm într-un singur pas condițiile din A, astfel încât ele să devină întru totul echivalente cu cele din B?

Răspunsul la această întrebare trebuie evident să fie negativ. A răspunde pozitiv ar însemnă să admitem că un deus ex machina intervine pe lângă fiecare individ în același moment, augmentându-i sau diminuându-i deținerea monetară prin multiplicare cu n, și comunicându-i că, din momentul respectiv, trebuie să înmulțească cu n toate cifrele prețurilor care intervin în estimările sale anticipative și în calculele sale de rentabilitate. Lucrul acesta nu se poate întâmpla decât printr-un miracol.

Am arătat deja că în cadrul construcției imaginare a unei economii în regim de rotație uniformă însăși noțiunea de bani se evaporă, transformându-se într-un proces de efectuare a calculelor economice lipsit de substanță, contradictoriu și lipsit de orice semnificație. [10] Este imposibil să atribuim vreo funcție schimbului indirect, mijloacelor de efectuare a schimburilor și banilor în cadrul unei construcții imaginare caracterizate prin imuabilitatea și rigiditatea condițiilor.

Unde nu există incertitudine cu privire la viitor, nu sunt necesare nici un fel de dețineri monetare. Deoarece este necesar ca banii să se afle în deținerile monetare ale oamenilor, în aceste condiții ei nu ar putea să existe. Utilizarea mijloacelor de efectuare a schimburilor și păstrarea de dețineri monetare sunt condiționate de caracterul schimbător al datelor economice. Moneda în sine este un element al schimbării; existența sa este incompatibilă cu imaginea fluxului regulat al evenimentelor, dintr-o economie în regim de rotație uniformă.

Fiecare modificare a relației monetare alterează — în afara efectelor pe care le are asupra plăților amânate – condițiile membrilor individuali ai societății. Unii devin mai bogați, alții mai săraci. Se poate întâmpla ca efectele unei schimbări ale cererii și ofertei de bani să întâlnească efectele unor schimbări în sens contrar, survenite mai mult sau mai puțin în același timp și în aceeași măsură; se poate întâmpla ca rezultanta celor două mișcări opuse să fie de așa natură încât în structura prețurilor să nu se manifeste nici o modificare evidentă. Dar nici în cazul acesta nu lipsesc efectele asupra situațiilor diverșilor indivizi. Fiecare modificare în relația monetară își are propriul ei curs și produce propriile ei efecte particulare. Dacă o mișcare inflaționistă și una deflaționistă se produc în același timp, sau dacă inflația este urmată temporar de o deflație, astfel încât [p.418] prețurile să nu se modifice foarte mult în final, consecințele sociale ale fiecăreia dintre cele două mișcări nu se anulează reciproc; consecințelor sociale ale inflației li se adaugă cele ale deflației. Nu există absolut nici un motiv să presupunem că toți, sau măcar o mare parte dintre cei favorizați de o mișcare vor fi defavorizați de cea de-a doua, sau viceversa.

Banii nu reprezintă nici un numerar abstract, nici un etalon valoric sau al prețurilor. Ei sunt în mod necesar un bun economic și, ca atare, sunt evaluați și estimați pe baza meritelor lor proprii, adică a serviciilor pe care le așteaptă omul de pe urma deținerii de bani lichizi. Piața se află întotdeauna în schimbare și în mișcare. Banii nu există decât datorită existenței fluctuațiilor. Banii sunt un element al schimbării, nu pentru că “circulă”, ci pentru că sunt păstrați în dețineri monetare. Oamenii nu dețin bani decât pentru că se așteaptă la schimbări despre ale căror tip și amploare nu au nici un fel de cunoștințe sigure.

Banii nu pot fi imaginați decât într-o economie supusă schimbării și sunt ei înșiși un element de noi schimbări. Fiecare modificare a datelor economice îi pune în mișcare și îi transformă în forța motrice a unor noi schimbări. Fiecare modificare a relațiilor mutuale dintre rapoartele de schimb existente între diversele bunuri nemonetare generează nu doar modificări ale producției și ale așa-numitei distribuții, ci și ale relației monetare, inducând astfel și alte schimbări. Nimic nu se poate petrece în orbita bunurilor vandabile fără a afecta orbita banilor, iar tot ce se petrece în orbita banilor afectează orbita bunurilor.

Noțiunea de monedă neutră nu este mai puțin contradictorie decât aceea cu o putere de cumpărare stabilă. Banii lipsiți de o forță motrice nu ar fi, așa cum își imaginează unii, perfecți; ei nu ar fi bani deloc.

O eroare larg răspândită este credința că moneda perfectă ar trebui să fie neutră și înzestrată cu o putere de cumpărare constantă și că obiectivul politicilor monetare ar trebui să fie obținerea acestei monede perfecte. Putem înțelege cu ușurință această idee, ca o reacție împotriva postulatelor încă și mai populare ale inflaționiștilor. Dar ea este o reacție excesivă, în sine confuză și contradictorie, și a adus mari daune, deoarece a consolidat o eroare inveterată inerentă în gândirea multor filozofi și economiști.

Acești gânditori sunt induși în eroare de credința larg răspândită că o stare de repaos ar fi mai perfectă decât cea de mișcare. Ideea de perfecțiune implică faptul că nici o stare mai perfectă nu este imaginabilă și, deci, că orice schimbare i-ar dăuna. În cel mai bun caz putem spune despre mișcare că este orientată către atingerea unei stări perfecte, care este caracterizată prin repaos, deoarece orice nouă mișcare ar [p.419] transforma-o într-o stare mai puțin perfectă. Mișcarea este înțeleasă ca absență a echilibrului și a deplinei satisfacții. În măsura în care asemenea considerații nu fac decât să stabilească faptul că acțiunea urmărește îndepărtarea inconfortului și, în cele din urmă, atingerea deplinei satisfacții, ele sunt perfect întemeiate. Dar nu trebuie săuităm că repaosul și echilibrul nu sunt prezente doar într-o stare în care mulțumirea deplină i-a făcut pe oameni deplin fericiți ci, în aceeași măsură, și într-o stare în care, deși multe lucruri lasă de dorit, ei nu văd nici un mijloc pentru a-și ameliora situația. Absența acțiunii nu este doar rezultatul deplinei satisfacții; ea poate fi în egala măsură corolarul incapacității de a face lucrurile mai satisfăcătoare. Ea poate să însemne atât mulțumire cât și disperare.

Nici neutralitatea banilor nici stabilitatea puterii lor de cumpărare nu sunt compatibile cu universul real, al acțiunii și al schimbării neîncetate. O lume de tipul celei pe care o presupun condițiile necesare de existență ale unei monede neutre și stabile ar fi o lume lipsită de acțiune.

Nu este, așadar, nici ciudat nici păgubos că în cuprinsul unei asemenea lumi schimbătoare banii nu sunt nici neutri și nici stabili în ceea ce privește puterea de cumpărare. Toate planurile de neutralizare și stabilizare a monedei sunt contradictorii. Moneda este un element al acțiunii și deci al schimbării. Modificările relației monetare, adică ale relației dintre cererea și oferta de bani, afectează raportul de schimb dintre bani, pe de o parte, și celelalte bunuri comercializabile, pe de altă parte. Aceste modificări nu afectează în același timp și în aceeași măsură prețurile diverselor bunuri și servicii. În consecință, ele afectează în mod diferit avuția diferiților membri ai societății.

6. Schimbări ale puterii de cumpărare induse de bani și de bunuri

Schimbările puterii de cumpărare ale banilor, adică ale raportului de schimb dintre bani și bunurile și serviciile comercializabile, pot veni fie din partea banilor fie din partea bunurilor și mărfurilor comercializabile. Modificarea datelor economice care le provoacă poate surveni fie în sfera cererii și ofertei de bani, fie în cea a cererii și ofertei de alte bunuri și servicii. Putem, așadar, distinge între schimbările puterii de cumpărare induse de bani și cele induse de bunuri.

Schimbările puterii de cumpărare induse de bunuri pot fi generate de modificări survenite în oferta de bunuri și servicii, sau în cererea de bunuri și servicii specifice. O creștere sau o scădere generală [p.420] a cererii pentru toate bunurile și serviciile, sau pentru cea mai mare parte a lor, nu poate veni decât din partea banilor.

Să cercetăm în continuare consecințele sociale și economice ale modificării puterii de cumpărare a banilor, în următoarele trei ipoteze: în primul rând, că banii în chestiune nu pot fi utilizați decât ca bani – i.e. ca mijloc de efectuare a schimburilor – și nu pot servi nici unui alt scop; în al doilea rând, că nu se comercializează decât bunuri prezente și nu există tranzacții de bunuri prezente contra bunuri viitoare; în al treilea rând,lăsăm de o parte efectele modificării puterii de cumpărare asupra calculului monetar.

În aceste ipoteze, toate modificările puterii de cumpărare venite din partea banilor atrag după sine modificări ale dispunerii avuției între diferiți indivizi. Unii devin mai bogați, ații devin mai săraci; unii sunt mai bine aprovizionați, alții mai puțin bine; câștigul unora provine din pierderile altora. Ar fi totuși inacceptabil să interpretăm această situație spunând că satisfacția totală a rămas neschimbată sau că,deși nu au intervenit schimbări în oferta totală, nivelul satisfacției totale sau al sumei fericirilor ar fi fost augmentat sau diminuat de modificări în distribuția avuției. Noțiunile de satisfacție totală și de fericire totală sunt lipsite de conținut. Este imposibil să descoperim un etalon pentru compararea diverselor grade de satisfacție sau de fericire, atinse de diferiți indivizi.

Modificările puterii de cumpărare induse de bani generează indirect și alte modificări, favorizând fie acumularea de capital suplimentar, fie consumul capitalului disponibil. Dacă și în ce direcție survin aceste efecte secundare depinde de datele specifice ale fiecărui caz particular. Vom analiza ulterior aceste probleme importante. [11]

Modificările puterii de cumpărare induse de bunuri nu sunt uneori nimic altceva decât consecințele unui transfer al cererii de la anumite bunuri la altele. Dacă sunt generate de o creștere sau de o descreștere a ofertei de bunuri, atunci ele nu sunt doar transferuri de la anumiți oameni către alții. Ele nu înseamnă că Petru a câștigat ceea ce a pierdut Pavel. Anumiți oameni pot deveni mai bogați deși nimeni nu a sărăcit și viceversa.

Putem descrie această situație după cum urmează: Fie A și B două sisteme independente între care nu există nici o legătură. În ambele sisteme se întrebuințează același fel de monedă, o monedă care nu poate fi întrebuințată pentru scopuri nemonetare. [p.421] Să presupunem acum, în cazul 1 că A și B nu diferă unul de celălalt decât prin aceea că în B oferta totală de monedă este n m, m fiind cantitatea totală de monedă din A, și că fiecărei dețineri monetare de mărime c și fiecărei creanțe bănești d din A îi corespunde o deținere monetară de n c și o creanță de n d în B. În toate celelalte privințe A este identic cu B. Apoi să presupunem, în cazul 2, că A și B diferă unul de altul numai prin aceea că în B cantitatea totală a unei anumite mărfi r este n p, p fiind cantitatea totală a acestei mărfi în A, și că fiecărui stoc v din această marfă r aflat în A îi corespunde un stoc n v aflat în B. În ambele cazuri n este supraunitar. Dacă întrebăm pe oricare individ din A dacă este dispus să facă cel mai mic sacrificiu pentru a-și schimba poziția cu poziția corespunzătoare din B, răspunsul va fi în unanimitate negativ, în cazul 1. Dar în cazul 2 toți proprietarii de r și toți cei ce nu posedă r, dar doresc să achiziționeze o anumită cantitate din această marfă — i.e. cel puțin un individ — vor răspunde afirmativ.

Serviciile pe care le furnizează moneda sunt condiționate de nivelul puterii sale de cumpărare. Nimeni nu dorește să posede în deținerea sa monetară un anumit număr de unități monetare sau o anumită greutate de monedă; fiecare individ dorește să posede o deținere monetară caracterizată printr-o anumită puterede cumpărare. Deoarece funcționarea pieței tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a monedei la un nivel la care oferta coincide cu cererea pentru bani, nu poate exista niciodată un exces sau un deficit de monedă. Fiecare individ și toți indivizii laolaltă se bucură întotdeauna pe deplin de avantajele pe care le pot culege de pe urma schimbului în direct și a utilizării banilor, indiferent dacă stocul total de bani este mare sau mic. Modificările puterii de cumpărare a monedei generează modificări în dispunerea avuției printre diferiții membrii ai societății. Din punctul de vedere al persoanelor dornice de înavuțire de pe urma unor astfel de modificări, oferta monetară poate fi considerată insuficientă sau excesivă, iar apetitul pentru asemenea câștiguri poate induce politici menite să producă schimbări ale puterii de cumpărare venite din partea monedei. Dar serviciile pe care le furnizează banii nu pot fi nici ameliorate nici restaurate prin schimbarea ofertei de bani. În deținerea monetară a fiecărui individ pot exista excedente sau deficite de bani dar asemenea situații pot fi remediate prin sporirea sau descreșterea consumului sau a investițiilor. (Bineînțeles, nu trebuie să cădem pradă confuziei populare dintre cererea de bani în vederea deținerii de monedă și apetitul pentru mai multă avuție.) Cantitatea de bani disponibilă în ansamblul economiei este întotdeauna suficientă pentru a le asigura tuturor toate serviciile pe care banii le pot furniza și le furnizează.

Din acest punct de vedere se poate considera că toate cheltuielile efectuate pentru augmentarea cantității de monedă sunt o risipă. Faptul că anumite lucruri, care ar putea furniza alte servicii folositoare, sunt [p.422] întrebuințate ca bani, și astfel sunt reținute de la celelalte întrebuințări, apare ca o diminuare superfluă a posibilităților și așa limitate de satisfacere a dorințelor. Aceasta este ideea care le-a indus lui Adam Smith și Ricardo opinia că ar fi foarte benefic de a reduce costul producerii de monedă, prin recurgerea la utilizarea de bani tipăriți de hârtie. Însă lucrurile apar într-o lumină diferită în ochii cercetătorilor istoriei monetare. Dacă privim la consecințele catastrofale ale marilor inflații ale banilor de hârtie trebuie să admitem că scumpetea aurului este cel mai mic rău. Ar fi zadarnic să se răspundă că aceste catastrofe au fost generate de utilizarea necorespunzătoare pe care guvernele au dat-o puterilor puse în mâinile lor de moneda credit și de moneda discreționară, și că alte guverne mai înțelepte ar fi adoptat politici mai sănătoase. Deoarece o monedă nu poate fi niciodată neutră și stabilă în ce privește puterea ei de cumpărare, planurile unui guvern referitoare la determinarea cantității de bani nu pot fi niciodată imparțiale și echitabile față de toți membrii societății. Orice ar face un guvern în vederea influențării nivelului puterii de cumpărare depinde, în mod necesar, de judecățile personale de valoare ale conducătorilor. Întotdeauna interesele anumitor grupuri de persoane sunt privilegiate pe seama altor grupuri. Asemenea politici nu slujesc niciodată așa-numitului bine comun, sau bunăstării generale. În domeniul politicilor monetare nu există nimic de felul unei formule normative științifice.

Alegerea bunului ce urmează a fi întrebuințat ca mijloc de efectuare a schimburilor și ca monedă nu este niciodată indiferentă. Ea determină cursul modificărilor puterii de cumpărare venite din partea monedei. Întrebarea este doar cine ar trebui să aleagă: indivizii care cumpără și vând pe piață, sau guvernul? Piața este cea care, prin intermediul unui proces de selecție, desfășurat pe o durată istorică foarte lungă, le-a conferit în cele din urmă metalelor prețioase, aurului și argintului, calitatea de bani. De două sute de ani guvernele se amestecă în alegerea mijlocului monetar efectuată de piață. Nici chiar cei mai bigoți etatiști nu se aventurează să afirme că această interferență s-a dovedit benefică.

Inflația și deflația; inflaționismul și deflaționismul

Noțiunile de inflație și deflație nu sunt concepte praxeologice. Ele n-au fost create de economiști, ci de vorbirea curentă a marelui public și a politicienilor. În el este implicată eroarea populară că ar exista ceva de felul monedei neutre, sau al monedei cu putere de cumpărare stabilă, șică moneda sănătoasă ar trebui să fie neutră și să posede o putere de cumpărare stabilă. Din această perspectivă, termenul de inflație a fost întrebuințat pentru a desemna schimbările venite din partea banilor și care au drept rezultat o scădere a puterii de cumpărare, iar termenul de deflație a fost întrebuințat pentru a desemna schimbările venite din partea banilor care au drept rezultat o creștere a puterii de cumpărare. [p.423]

Însă cei ce întrebuințează acești termeni nu realizează faptul că puterea de cumpărare nu rămâne niciodată neschimbată și că, de aceea, există întotdeauna inflație sau deflație. Ei ignoră aceste fluctuații perpetue și inevitabile în cazul în care nu au decât o amploare redusă și nu sunt vădite, rezervând întrebuințarea termenilorde inflație și deflație numai pentru cazurile de schimbări majore ale puterii de cumpărare. Deoarece întrebarea din ce punct începe să fie potrivit să numim mare o modificare a puterii de cumpărare depinde de judecăți de relevanță personale, devine evident că inflația și deflația sunt termeni cărora le lipsește precizia categorială necesară conceptelor praxeologice, economice și catalactice. Întrebuințarea lor este potrivită în istorie și în politică. Catalactica poate recurge la ei numai în vederea aplicării teoremelor sale la interpretarea evenimentelor istoriei economice și a programelor politice. Mai mult, este foarte util să se facă uz de acești doi termeni chiar și în cursul investigațiilor riguros catalactice, ori de câte ori nu este posibilă nici o neînțelegere și se poate evita încărcarea pedantă a limbajului. Dar este necesar să nu uităm niciodată că tot ce afirmă catalactica referitor la inflație și deflație – adică la schimbările mari ale puterii de cumpărare venite din partea monedei – este valabil și cu privire la schimbările mici, deși, bineînțeles, consecințele schimbărilor mai mici sunt mai puțin vădite decât consecințele celor mari.

Termenii de inflaționism și deflaționism, inflaționist și deflaționist, desemnează programe politice care urmăresc inflația sau deflația în sensul unor mari modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă.

Revoluția semantică ce constituie una din trăsăturile caracteristice ale zilelor noastre a modificat și înțelesul tradițional al termenilor inflație și deflație. Ceea ce numesc oamenii astăzi inflație sau deflație a încetat de a mai fi o mare creștere sau descreștere a ofertei de monedă, desemnând consecințele inexorabile ale acestor fenomene, adică tendința generală de creștere sau reducere a prețurilor bunurilor și a ratelor salariale. Această inovație nu este nicidecum inofensivă. Ea joacă un rol important în stimularea predilecției populare către inflație.

În primul rând, nu mai există nici un termen care să însemne ceea ce însemna inflația. Este cu neputință să ne împotrivim unei politici pe care nu o putem numi. Atunci când doresc să pună sub semnul întrebării utilitatea emiterii unor cantități masive de monedă adițională, oamenii politici și scriitorii nu mai au posibilitatea de a întrebuința o terminologie acceptată și înțeleasă de către public. Ei trebuie să procedeze la o analiză detaliată a acestor politici, plină de detalii și de dări de seamă minuțioase, oridecâteori doresc să se refere la ele – și trebuie să repete această procedură greoaie în fiecare propoziție pe care vor să o dedice acestui subiect. Deoarece politica aceasta nu are nici un nume, perpetuarea ei devine de la sine înțeleasă, ca stare de fapt. Ea se perpetuează în mod luxuriant.

Al doilea neajuns este că cei ce fac încercări zadarnice și disperate de a combate consecințele inevitabile ale inflației – deci creșterea prețurilor — își prezintă în mod inducător în eroare încercările drept o luptă împotriva inflației. [p.424] Deși nu luptă decât împotriva simptomelor, ei se prefac că luptă împotriva cauzelor răului. Deoarece nu înțeleg relația cauzală dintre creșterea cantității de bani, pe de o parte, și creșterea prețurilor, pe de alta, practic ei înrăutățesc starea de lucruri. Exemplul cel mai bun l-au furnizat subsidiile oferite fermierilor de guvernele Statelor Unite, Canadei și Marii Britanii, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Prețurile maximale reduc oferta la bunurile respective, deoarece producția generează pierderi în cazul producătorilor marginali. Pentru a evita o atare consecință, guvernele le-au acordat subvenții fermierilor care produc la costurile cele mai ridicate. Finanțarea acestor subvenții s-a făcut din sporiri adiționale ale cantității de monedă. Dacă pentru produsele respective consumatorii ar fi trebuit să plătească prețuri mai mari, atunci nu ar fi apărut alte efecte inflaționiste. Consumatorii ar fi fost nevoiți să întrebuințeze pentru asemenea cheltuieli suplimentare doar banii care fuseseră deja emiși dinainte. Astfel, confuzia dintre inflație șiconsecințele sale poate de fapt genera mai multă inflație.

Este evident că această accepțiune de modă nouă a termenilor inflație și deflație este în întregime derutantă și inducătoare în eroare și trebuie respinsă în mod categoric.

7. Calculul monetar și schimbările puterii de cumpărare

Calculul monetar operează cu prețurile bunurilor și serviciilor, așa cum au fost ele determinate sau ar fi fost determinate, sau vor fi probabil determinate pe piață. El urmărește detectarea discrepanțelor de prețuri și tragerea de concluzii de pe urma acestor discrepanțe. Modificările puterii de cumpărare induse de monedă nu pot fi luate în socoteală în aceste calcule. Se poate înlocui calculul de rentabilitate bazat pe un anumit tip de monedă, a, cu cel bazat pe un alt tip de monedă, b. În acest caz rezultatul calculului este imunizat la perturbările provenite de pe urma modificărilor suferite de puterea de cumpărare a lui a; dar el poate fi încă perturbat de modificările suferite de puterea de cumpărare a lui b. Nu există nici un mijloc pentru a imuniza vreun mod de calcul economic la influența schimbărilor puterii de cumpărare ale tipului specific de monedă pe care se bazează.

Toate rezultatele calcului economic și toate concluziile deduse din ele sunt condiționate de vicisitudinile schimbării puterii de cumpărare induse de monedă. Există diferențe specifice care apar între cifrele care indică prețurile de la un moment mai timpuriu și cele care indică prețurile de la un moment mai târziu, care apar în funcție de creșterea sau scăderea puterii de cumpărare; calculele de rentabilitate indică profituri sau pierderi care nu sunt produse decât de modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă. [p.425] Dacă comparăm asemenea profituri și pierderi cu rezultatele unui calcul desfășurat pe baza unui tip de monedă a cărei putere de cumpărare să fie supusă unor schimbări mai puțin dramatice, ele ne apar ca imaginare, sau doar aparente. Dar nu trebuie să uităm că asemenea aprecieri sunt posibile numai ca urmare a unei comparații a calculelor de rentabilitate desfășurate pe baza unor tipuri de monede diferite. Cum nu există nimic de felul unei monede cu putere de cumpărare stabilă, asemenea profituri și pierderi aparente sunt prezente indiferent de modalitatea de calcul economic, oricare ar fi tipul de monedă pe care s-ar baza aceasta. Este imposibil să distingem cu precizie între profiturile și pierderile autentice și cele care nu sunt decât aparente.

Despre calculul economic se poate deci afirma că nu este perfect. Însă nimeni nu poate furniza o metodă care să elibereze calculul economic de aceste defecte, sau să proiecteze un sistem monetar care să îndepărteze complet aceste surse de erori.

Este un fapt incontestabil că piața liberă a reușit să permită dezvoltarea unui sistem monetar care a îndeplinit cu succes toate cerințele, atât ale schimbului indirect cât și ale calculului economic. Obiectivele calculului monetar sunt de așa natură încât nu pot fi frustrate de inacuratețile provenite din variații lente și comparativ reduse ale puterii de cumpărare. Modificările puterii de cumpărare induse de monedă de proporțiile celor survenite pe parcursul ultimelor două secole, în condițiile funcționării monedei metalice, în special a monedei aur, nu pot influența rezultatele calculelor economice ale oamenilor de afaceri atât de mult încât să le facă inutile. Experiența istorică arată că, pentru toate obiectivele practice care țin de gestionarea unei afaceri, aceste metode de calcul sunt întru totul satisfăcătoare. Argumentele teoretice arată că este imposibil să proiectăm, și cu atât mai puțin să realizăm, o metodă mai bună. În aceste condiții este inutil să numim calculul monetar imperfect. Omul nu are puterea de a schimba categoriile acțiunii umane. El trebuie să-și adapteze comportamentul la acestea.

Oamenii de afaceri nu au considerat niciodată necesar să elibereze calculul economic bazat pe aur de dependența sa față de fluctuațiile puterii de cumpărare. Propunerile de ameliorare a sistemului monetar prin adoptarea unui etalon tabular bazat pe indici numerici, sau prin adoptarea de diverse metode de întrebuințare a unor mărfuri ca etaloane, n-au fost avansate în vederea efectuării tranzacțiilor economice și a calculului monetar. Obiectivul lor era de a furniza un etalon mai puțin variabil pentru contractele de împrumut pe termen lung. Oamenii de afaceri n-au considerat că merită efortul de a-și modifica metodele de ținere a contabilității nici măcar în acele privințe în care ar fi fost ușor să reducă anumite erori induse de fluctuațiile puterii de cumpărare. Ar fi fost, de pildă, posibil să se renunțe la practica amortizării echipamentelor durabile în tranșe anuale, [p.426] stabilite invariabil ca un procent fix din costul lor de achiziție. În locul său, s-ar fi putut întrebuința un sistem de punere deoparte a unor sume destinate înlocuirii echipamentului uzat, dimensionate astfel încât să acopere întregul cost al înlocuirii, la vremea când aceasta devine necesară. Însă oamenii de afaceri nu s-au arătat interesați de adoptarea unei asemenea proceduri.

Toate cele spuse mai sus se referă doar la banii care nu sunt supuși unor variații rapide și de mare amploare ale puterii de cumpărare induse de monedă. Însă banii supuși unor asemenea variații mari și rapide devin complet inadecvați pentru a fi întrebuințați ca mijloc de efectuare a schimburilor.

8. Anticiparea schimbărilor probabile ale puterii de cumpărare

Considerațiile indivizilor, care determină comportamentul acestora față de monedă, se bazează pe cunoștințele acestora referitoare la prețurile din trecutul imediat. Dacă le-ar lipsi aceste cunoștințe, ei nu ar fi în măsură să decidă care să fie dimensiunea adecvată a deținerilor lor monetare și cât să cheltuiască pentru achiziționarea de diferite bunuri. Un mijloc de efectuarea schimburilor fără trecut este inimaginabil. Nimic nu poate dobândi funcția de mijloc de efectuare a schimburilor, dacă nu a fost un bun economic căruia oamenii îi atribuiau deja o valoare de schimb încă dinainte de a fi solicitat în calitate de instrument de schimb.

Însă puterea de cumpărare moștenită din trecutul imediat este modificată de cererea și oferta de monedă din prezent. Acțiunea umană vizează întotdeauna viitorul, fie acesta uneori și numai viitorul din următoarea oră. Cel ce cumpără, cumpără pentru consumul sau producția viitoare. În măsura în care crede că viitorul va fi diferit de prezent și de trecut, el își modifică evaluările și estimările prețurilor. Lucrul acesta nu este mai puțin adevărat cu privire la monedă decât este cu privire la toate bunurile comercializabile. În acest sens, putem spune că valoarea de schimb a monedei astăzi este o anticipare a valorii sale de schimb mâine. Baza tuturor judecăților referitoare la monedă este puterea ei de cumpărare, așa cum era aceasta în trecutul imediat. Dar, în măsura în care se așteaptă modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă, apare în scenă un al doilea factor, constând din anticiparea acestor modificări.

Cel care crede că prețurile bunurilor care-l interesează vor crește, cumpără mai mult din ele decât ar cumpăra în absența acestei credințe; ca atare, el își reduce deținerea monetară. Cel ce crede că prețurile vor scădea, își reduce cumpărăturile, mărindu-și astfel deținerea monetară. Câtă vreme asemenea anticipații speculative se limitează la anumite bunuri, ele nu provoacă o tendință generală de modificare a deținerilor monetare. Dar lucrurile se schimbă dacă oamenii [p.427] cred că se află în pragul unor mari modificări ale puterii de cumpărare, induse de monedă. Când anticipează că toate prețurile monetare, ale tuturor bunurilor, vor crește sau vor scădea, ei își sporesc sau își reduc cumpărăturile. Atitudinile acestea consolidează și accelerează considerabil tendințele anticipate. Lucrul acesta se petrece până în momentul când nu se mai anticipează alte schimbări ale puterii de cumpărare ale monedei. Doar atunci încetează această înclinație de a cumpăra și de a vinde, iar oamenii încep din nou să-și sporească sau să-și diminueze deținerile de monedă.

Dar dacă opinia publică este convinsă că creșterea cantității de monedă va continua și nu se va sfârși niciodată și că, drept urmare, prețurile tuturor mărfurilor și serviciilor nu vor înceta să crească, atunci toată lumea devine dornică să cumpere cât mai mult cu putință și să-șireducă deținerea de monedă la un minimum. Într-adevăr, în aceste circumstanțe costurile obișnuite ale deținerii de monedă sunt sporite de pierderile cauzate de diminuarea progresivă a puterii de cumpărare. Avantajele deținerii de monedă trebuie plătite prin sacrificii care sunt considerate nejustificat de împovărătoare. Cu prilejul marilor inflații europene din anii douăzeci, acest fenomen a fost denumit precipitare asupra valorilor reale (flight into real goods, Flucht in die Sachwerte) sau panică financiară (crack –up boom, Katastophenhausse). Economiștii matematicieni nu sunt în măsură să înțeleagă relația cauzală dintre creșterea cantității de monedă și ceea ce numesc ei “viteză de circulație.”

Trăsătura caracteristică a fenomenului acesta este că augmentarea cantității de monedă determină o scădere a cererii pentru bani. Tendința generală de scădere a puterii de cumpărare, care este generată de creșterea ofertei monetare, este intensificată de propensiunea generală de a reduce deținerile de monedă, pe care o generează. În cele din urmă se ajunge la un punct în care prețurile la care ar fi dispuși oamenii să se despartă de bunurile “reale” încorporează asemenea adaosuri pentru a reflecta continuarea anticipată a scăderii puterii de cumpărare încât nimeninu mai deține cantități suficiente de bani lichizi pentru a le achita. Sistemul monetar se prăbușește; toate tranzacțiile desfășurate în moneda respectivă încetează; o panică face ca puterea sa de cumpărare să dispară complet. Oamenii revin fie la troc, fie la întrebuințarea unui alt tip de bani.

Traseul unei inflații în desfășurare este următorul: la început, injecția de monedă adițională face ca prețurile anumitor bunuri și servicii să crească. Alte prețuri cresc ulterior. Creșterea prețurilor afectează diferitele bunuri și servicii, după cum am văzut, la date diferite și în măsuri diferite.

Acest prim stadiu al procesului inflaționist poate dura mai mulți ani. Câtă vreme el continuă, prețurile multor bune și servicii nu sunt încă ajustate la relația monetară modificată. Există încă în țară oameni [p.428] care n-au devenit conștienți de faptul că au de-a face cu o revoluție a prețurilor, care va determina în cele din urmă o creștere considerabilă a acestora, deși amploarea acestei creșteri nu va fi aceeași pentru diferitele bunuri și servicii. Oamenii aceștia încă mai cred că într-o zi prețurile vor scădea. În așteptarea zilei aceleia, ei își reduc volumul cumpărăturilor, sporindu-și concomitent deținerile monetare. Câtă vreme asemenea idei sunt încă împărtășite de opinia publică, nu este prea târziu ca guvernul să-și abandoneze politicile inflaționiste.

Dar în cele din urmă masele se trezesc. Brusc, ele devin conștiente de faptul că inflația este o politică deliberată, care va continua la nesfârșit. Atunci se instalează panica financiară. Toată lumea este nerăbdătoare să-și preschimbe banii pe bunuri “reale”, indiferent dacă au sau nu nevoie de ele, indiferent câți bani trebuie să plătească pentru ele. Într-un interval de timp foarte scurt, în câteva săptămâni sau chiar în câteva zile, lucrurile care erau întrebuințate în calitate de bani încetează de a mai fi utilizate ca mijloace de efectuare a schimburilor. Ele devin hârtie bună de aruncat. Nimeni nu mai este dispus să renunțe la ceva în schimbul lor.

Așa s-au petrecut lucrurile cu așa-numita Continental currency americană în 1781, cu așa-numitele mandats territoriaux franțuzești în 1796 și cu marca germană în 1923; și așa se vor petrece din nou, oridecâteori vor apărea aceleași condiții. Dacă un lucru trebuie să fie întrebuințat ca mijloc de efectuare a schimburilor, atunci opinia publică nu trebuie să creadă că va exista o creștere nelimitată a cantității lucrului respectiv. Inflația este o politică ce nu poate dura.

9. Valoarea specifică a banilor

În măsura în care bunurile întrebuințate ca bani sunt evaluate și exprimate în lumina serviciilor pe care le furnizează pentru obiective nonmonetare, nu apar probleme care să necesite un tratament special. Sarcina teoriei monetare constă numai în cercetarea acelei componente a evaluării banilor care este condiționată de funcționarea lor ca mijloc de efectuare a schimburilor.

În cursul istoriei numeroase bunuri au fost întrebuințate ca mijloace de efectuare a schimburilor. O lungă evoluție a eliminat cea mai mare parte a acestor bunuri din funcția lor monetară. Au rămas numai două: aurul și argintul. În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, din ce în ce mai multe guverne s-au orientat deliberat spre demonetizarea argintului.

În toate cazurile acestea, ceea ce se întrebuințează în calitate de monedă este o marfă, care este de asemenea întrebuințată pentru obiective nemonetare. În condițiile funcționării etalonului aur, aurul este monedă și moneda este aur. Nu contează dacă legile atribuie sau nu calitatea de mijloc legal de efectuare a plăților (legal tender) doar monedelor de aur bătute de guvern. Ceea ce contează este că aceste monede conțin efectiv o greutate fixă [p.429] de aur și orice cantitate de metal prețios poate fi transformată în monedă. În condițiile funcționării etalonului aur, dolarul și lira sterlină nu erau decât simple nume pentru o anumită greutate de aur, în limitele definite de lege cu un grad foarte mare de precizie. Putem numi o astfel de monedă monedă-marfă (commodity money).

Un al doilea tip de monedă este moneda-credit (credit money). Moneda credit s-a dezvoltat pornind de la utilizarea substiutelor monetare. Exista obiceiul de a utiliza creanțe plătibile la cerere și absolut sigure, ca substitute pentru suma de bani asupra căruia dădeau un drept. (Vom analiza caracteristicile și problemele substitutelor monetare în secțiunile următoaroare.) Piața n-a încetat să întrebuințeze asemenea creanțe când, într-o bună zi, rambursarea lor promptă a fost suspendată și astfel au apărut îndoieli în legătură cu siguranța și solvabilitatea celui obligat să achite suma. Câtă vreme aceste creanțe fuseseră creanțe cu scadență cotidiană acoperită de un debitor a cărui solvabilitate era incontestabilă și puteau fi preschimbate în bani la vedere șifără alte cheltuieli, valoarea lor de schimb era egală cu valoarea înscrisă pe ele; Această echivalență perfectă era cea care le conferea caracterul de substitute monetare. Însă când rambursarea a fost suspendată, scadența a fost amânată pe o perioadă nedeterminată și, în consecință, au apărut îndoieli în legătură cu solvabilitatea debitorului, sau cel puțin în legătură cu intenția lui de a plăti, aceste creanțe au pierdut din valoarea care le era atribuită în prealabil. De acum înainte nu mai erau decât creanțe nepurtătoare de dobândă asupra unui debitor îndoielnic și scadente la o dată neprecizată. Însă, deoarece erau întrebuințate ca mijloace de efectuare a schimburilor, valoarea lor nu a scăzut până la nivelul la care ar fi scăzut dacă ar fi fost simplecreanțe.

Putem presupune fără riscul de a ne înșela prea mult că asemenea monedă credit ar putea rămâne în uz, ca mijloc de efectuare a schimbului, chiar dacă și-ar pierde caracterul de creanță asupra unei bănci sau trezorerii, devenind astfel monedă discreționară (fiat money). Moneda discreționară este o monedă care constă în simple însemne monetare, care nu pot fi întrebuințate nici pentru scopuri industriale, nici nu reprezintă o creanță asupra nimănui.

Investigarea faptului dacă în trecut au apărut specimene de monedă discreționară, sau dacă toate tipurile de monedă care n-au fost monedă marfă au fost monedă credit nu este o sarcină a catalacticii, ci a istoriei economice. Singurul lucru pe care-l stabilește catalactica în mod necesar, este că trebuie admisă posibilitatea existenței monedei discreționare.

Ceea ce este important de reținut este că, în cazul fiecărui tip de monedă, demonetizarea – i.e. abandonarea utilizării monedei ca mijloc de efectuare a schimburilor – trebuie să conducă la o reducere serioasă a valorii sale de schimb. Ce înseamnă lucrul acesta din punct de vedere practic s-a văzut în ultimii nouăzeci de ani, când utilizarea argintului ca monedă marfă a fost progresiv restrânsă. [p.430]

Există specimene de monedă credit sau de monedă discreționară care sunt încorporate într-o monedă metalică. Banii aceștia sunt tipăriți, așa-zicând, pe argint, nichel sau cupru. Dacă o asemenea monedă discreționară se demonetizează, ea își păstrează totuși valoarea de schimb, ca bucată de metal. Însă aceasta nu este decât o indemnizație foarte redusă pentru proprietarul ei. Ea este lipsită de importanță practică.

Păstrarea de dețineri monetare necesită sacrificii. În măsura în care cineva păstrează bani în buzunare sau în soldul său bancar, el renunță la cumpărarea imediată de bunuri pe care le-ar putea consuma sau întrebuința în vederea producției. În cadrul unei economii de piață aceste sacrificii pot fi determinate cu precizie, prin calcul. Ele sunt egale cu nivelul dobânzii originare pe care ar fi încasat-o prin investirea sumei respective. Faptul că cineva ia în calcul această pierdere a unei posibilități de câștig este o dovadă că el preferă avantajele deținerii monetare, în ciuda pierderii venitului pe care i l-ar fi adus dobânda.

Se pot specifica avantajele pe care le așteaptă oamenii de pe urma păstrării unei anumite cantități de bani lichizi. Dar este o iluzie să presupunem că analizarea acestor motive ne-ar putea furniza o teorie a determinării puterii de cumpărare, independentă de noțiunile de deținere monetară și de cerere și ofertă de monedă. [12] Avantajele și dezavantajele provenite din deținerea de monedă nu sunt factori obiectivi, care să poată influența direct mărimea deținerilor monetare. Ele sunt ierarhizate de către fiecare individ și sunt evaluate comparativ. Rezultatul este o judecată subiectivă de valoare, colorată de personalitatea individului. Diferite persoane, sau aceleași persoane la diferite momente, evaluează aceleași fapte obiective în mod diferit. Exact așa cum informațiile despre avuția și condiția fizică a unei persoane nu ne spun ce sumă ar fi aceasta dispusă să cheltuiască pentru hrana de o anumită capacitate nutritivă, tot astfel informațiile despre date ce privesc condiția materială a omului nu ne permit să facem afirmații precise referitoare la dimensiunea deținerilor sale monetare.

10. Însemnătatea relației monetare

Relația monetară, adică relația între cererea și oferta de bani, determină în mod unic structura prețurilor, cât privește raportul reciproc de schimb dintre bani și bunurile și serviciile comercializabile.

Dacă relația monetară rămâne neschimbată, atunci nu se poate manifesta nici o presiune inflaționistă (expansionistă), nici una deflaționistă (contracționistă) asupra comerțului, afacerilor, producției, consumului și utilizării mâinii de lucru. Aserțiunile contrare reflectă nemulțumirea persoanelor nedoritoare [p.431] să-și ajusteze activitățile la cererile semenilor lor, așa cum se manifestă acestea pe piață. Totuși, nu datorită unei așa-zise rarități a banilor sunt prețurile produselor agricole prea scăzute pentru a le asigura fermierilor submarginali încasările pe care ar dori să le realizeze. Cauza necazurilor acestor fermieri este că alți fermieri produc la costuri mai scăzute.

O creștere a cantității de bunuri produse trebuie să aducă cu sine, în absența altor modificări, o ameliorare a condițiilor de trai ale indivizilor. Ea are drept consecință o scădere a prețurilor monetare ale bunurilor a căror producție a crescut. Dar o asemenea scădere a prețurilor monetare nu diminuează câtuși de puțin beneficiile provenite de pe urma surplusului de avuție produsă. Creșterea părții din avuția adițională care le revine creditorilor poate fi considerată inechitabilă, deși asemenea critici sunt de valoare îndoielnică, în măsura în care creșterea puterii de cumpărare a fost anticipată corect și luată adecvat în calcul printr-o primă negativă inclusă în prețuri. [13] Dar nu trebuie să afirmăm că scăderea prețurilor determinată de creșterea producției la bunurile în chestiune constituie o dovadă a vreunui dezechilibru care n-ar putea fi eliminat altfel decât printr-o creștere a cantității de monedă. Bineînțeles, de regulă toate creșterile producției la unele sau la toate bunurile, presupun o nouă alocare a factorilor de producție între diversele ramuri economice. Când cantitatea de monedă rămâne neschimbată, necesitatea unor asemenea realocări devine vizibilă în structura prețurilor. Unele linii de producție devin mai profitabile, în vreme ce în altele profiturile scad și apar pierderi. Astfel, funcționarea pieței tinde să elimine aceste dezechilibre despre care s-a vorbit atât de mult. Prin sporirea cantității de bani este posibilă amânarea sau întreruperea unui astfel de proces de ajustare. A-l face superfluu sau mai puțin dureros pentru cei vizați nu este cu putință.

Dacă schimbările puterii de cumpărare induse de monedă care sunt determinate de guvern n-ar produce decât transferuri de avuție de la anumiți oameni către alți oameni, atunci nu ar fi posibil să le condamnăm din punctul de vedere al neutralității științifice a catalacticii. Bineînțeles că justificarea lor sub pretextul binelui comun sau al bunăstării publice este frauduloasă. Cu toate acestea unii le-ar putea totuși lua în considerație, ca mămsuri politice potrivite pentru a privilegia interesele anumitor grupuri de persoane pe seama altora, fără a produce alte pagube. Însă aici mai sunt implicate și alte consecințe.

Nu este cazul să specificăm consecințele la care trebuie să conducă o politică deflaționistă indefinit continuată. Nimeni nu preconizează asemenea [p.432] politici. Preferințele maselor și ale scriitorilor și politicienilor dornici să culeagă aplauze se îndreaptă către inflație. Cu privire la aceste practici trebuie să subliniem trei lucruri. În primul rând, politica inflaționistă și expansionistă trebuie să ducă la supraconsum, pe de o parte, și la malinvestiții, pe de alta. Astfel, ea implică irosire de capital și subminează satisfacerea viitoare a dorințelor. [14] În al doilea rând, procesul inflaționist nu elimină necesitatea ajustării producției și a realocării resurselor. El nu face decât să-l amâne, și prin aceasta să-l facă mai dificil. În al treilea rând, inflația nu poate fi întrebuințată ca o politică permanentă deoarece, atunci când este perpetuată, ea trebuie să ducă în cele din urmă la prăbușirea sistemului monetar.

Un vânzător cu amănuntul sau un cârciumar pot cădea cu ușurință pradă iluziei că, pentru ca el și colegii săi să devină mai prosperi, nu este necesară decât sporirea cheltuielilor efectuate de public. În ochii lor, problema esențială este de a-i îmboldi pe oameni să cheltuiască mai mult. Dar este uimitor că această opinie a putut fi prezentată lumii sub forma unei noi filozofii sociale. Lordul Keynes și discipolii săi fac absența propensiunii de a cumpăra responsabilă pentru condițiile economice pentru ceea ce consideră ei condiții economice necorespunzătoare. În ochii lor, ceea ce este necesar pentru a-i face pe oameni mai prosperi nu este un spor al producției, ci o creștere a cheltuielilor. Pentru a le da oamenilor posibilitatea să cheltuiască mai mult, ei recomandă o politică “expansionistă”.

Doctrina aceasta este tot atât de veche pe cât este de greșită. Analiza și respingerea ei vor fi întreprinse în capitolul referitor la ciclul economic. [15]

11. Substitutele monetare

Creanțele asupra unei anumite cantități de bani, plătibile și rambursabile la cerere de către un debitor a cărui solvabilitate și disponibilitate de a plăti nu ridică nici cea mai mică îndoială, furnizează individului toate serviciile pe care le pot furniza banii, cu condiția ca toate părțile cu care ar putea el tranzacționa să fie perfect familiarizate cu calitățile esențiale ale creanțelor respective: scadență cotidiană și, de asemenea, solvabilitate și disponibilitate de a plăti neîndoielnice din partea debitorului. Putem numi asemenea creanțe substitute monetare, deoarece ele pot înlocui complet banii în deținerile monetare ale unui individ sau ale unei firme. Caracteristicile tehnice și legale ale substitutelor monetare nu privesc catalactica. Un substitut monetar poate fi încorporat fie într-o bancnotă, fie într-un depozit la cerere la o bancă rambursabil la vederea unui cec (“monedă-cec” [ “checkbook money”] sau monedă-depozit [ deposit currency] ), presupunând că banca este pregătită să [p.433] preschimbe nota sau depozitul în bani propriu-ziși cotidian și fără a percepe vreun tarif. Însemnele monetare (token coins) sunt de asemenea substitute monetare, cu condiția ca posesorul lor să fie în măsură să le preschimbe la nevoie în bani, imediat și fără cheltuieli. În acest scop nu este necesar ca guvernul să fie constrâns prin lege să le ramburseze. Ceea ce contează este ca aceste însemne monetare să poată fi efectiv convertite în bani, imediat și fără cheltuieli. Dacă volumul total al însemnelor monetare emise este menținut în limite normale, atunci nu sunt necesare măsuri speciale legiferate de guvern pentru a le păstra valoarea de schimb la paritate cu cea înscrisă pe ele. Cererea publicului pentru monedă divizionară (small change) le asigură tuturor posibilitatea de a preschimba cu ușurință aceste însemne în bani. Lucrul cel mai important este ca toți deținătorii de substitute monetare să fie perfect siguri ca le pot preschimba oricând pe acestea în bani, imediat și fără alte cheltuieli.

Dacă debitorul – un guvern sau o bancă — menține o rezervă de 100% bani propriu-ziși pentru a acoperi întreaga cantitate de substitute monetare, atunci numim substitutele monetare certificate monetare. Certificatul monetar individual este – nu neapărat în sens legal, dar întotdeauna în sens catalactic – reprezentarea unei cantități corespunzătoare de bani, menținute în rezervă. Emiterea de certificate monetare nu sporește cantitatea de lucruri care pot satisface cererea de bani pentru dețineri monetare. De aceea, modificările cantității de certificate monetare nu afectează oferta de bani și relația monetară. Ele nu joacă un rol în determinarea puterii de cumpărare a banilor.

Dacă rezervele monetare menținute de debitori pentru acoperirea substitutelor monetare emise sunt mai reduse decât volumul total al acestor substitute, atunci numim acest excedent de substitute în raport cu rezerva mijloace fiduciare. De regulă, nu este posibil să stabilim dacă un specimen concret de substitute monetare este un certificat monetar sau un mijloc fiduciar. De obicei o parte din cantitatea totală a substitutelor monetare emise este acoperită de rezerva monetară păstrată. Astfel, o parte din volumul total al substitutelormonetare emise constă din certificate monetare, restul fiind mijloace fiduciare. Însă lucrul acesta nu poate fi stabilit decât de către cei ce au acces la bilanțurile contabile ale băncii. Bancnota, depozitul, sau însemnul monetar individuale nu-și relevă caracterul catalactic.

Emiterea de certificate monetare nu sporește fondurile pe care le poate întrebuința banca în desfășurarea activităților sale de creditare. O bancă ce nu emite mijloace fiduciare nu poate acorda decât credite reale (commodity credit), i.e., nu poate împrumuta decât propriile sale fonduri și suma de bani pe care i-au încredințat-o clienții. Emisiunea de mijloace fiduciare sporește fondurile de care dispune o bancă în vederea creditării dincolo de aceste limite. [p.434] Ea permite de acum băncii să acorde nu numai credite reale, ci și credite de circulație (circulation credit), adică credite acordate din mijloacele fiduciare nou emise.

Spre deosebire de cantitatea de certificate monetare, care este indiferentă, cantitatea de mijloace fiduciare nu este. Mijloacele fiduciare afectează fenomenele de piață la fel ca și banii. Modificările survenite în cantitatea lor influențează determinarea puterii de cumpărare a monedei și prețurile și, temporar, afectează de asemenea și rata dobânzii.

Economiștii mai timpurii întrebuințau o terminologie diferită. Mulți dintre ei erau gata să numească substitutele monetare pur și simplu bani, deoarece acestea puteau furniza serviciile pe care le furnizează banii. Însă această terminologie nu este adecvată. Cel dintâi obiectiv al terminologiei științifice este de a facilita analiza problemelor la care se referă. Sarcina teoriei catalactice a banilor – care este deosebită de teoria legală și de disciplinele tehnice a managementului bancar și a contabilității – este cercetarea problemelor legate de determinarea prețurilor și a ratelor dobânzilor. Pentru acest scop este necesară o distincție netă între certificatele monetare și mijloacele fiduciare.

Termenul de expansiune a creditului a fost adesea răstălmăcit. Este important să realizăm că creditul real nu poate fi expandat. Vehiculul expansiunii creditului este creditul de circulație. Dar acordarea de credit de circulație nu înseamnă întotdeauna o expansiune a creditului. Dacă volumul de mijloace fiduciare emise în prealabil și-a consumat toate efectele asupra pieței, dacă prețurile, ratele salariale și ratele dobânzii s-au adaptat la oferta totală de bani propriu-ziși plus mijloace fiduciare (adică la oferta de bani în sens larg), atunci acordarea de credit de circulație, fără alte augmentări ale cantității de mijloace fiduciare, nu mai este o expansiune a creditului. Expansiunea creditului este prezentă numai când se acordă credite prin emiterea unei cantități adiționale de mijloace fiduciare; ea nu este prezentă dacă băncile reîmprumută mijloace fiduciare care le-au fost returnate de foștii lor debitori.

12. Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare

Oamenii tratează substitutele monetare ca și cum ar fi bani pentru că sunt pe deplin încredințați că va fi posibil să le preschimbe oricând în bani, neîntârziat și fără alte costuri. Îi putem numi pe cei care împărtășesc această încredere, și care sunt deci gata să trateze substitutele monetare ca și când ar fi vorba de bani, clienți ai băncii, bancherului sau autorității emitente. Nu are importanță dacă instituția emitentă este gestionată conform practicilor curente în industria bancară. Însemnele monetare emise de trezoreria unei țări sunt și ele substitute monetare, deși trezoreria nu contabilizează de regulă suma emisă în registrele sale ca pe un [p.435] pasiv și nici nu privește această sumă ca pe o parte a datoriei naționale. Nu este mai puțin irelevant dacă posesorul unui substitut monetar are sau nu o creanță care îi conferă un drept legal la rambursare. Ceea ce contează este dacă substitutul monetar poate fi efectiv preschimbat în bani, neîntârziat și fără alte costuri. [16]

Emiterea de certificate monetare este o operațiune costisitoare. Bancnotele trebuiesc tipărite, însemnele monetare trebuiesc bătute; trebuie organizat un sistem complicat de menținere a contabilității pentru depozite; rezervele trebuie păstrate în siguranță; în fine, există riscul fraudelor comise prin întrebuințarea de bancnote și cecuri contrafăcute. Pentru a diminua toate aceste cheltuieli nu există decât șansa redusă ca unele dintre bancnotele emise să fie distruse și posibiliatatea încă și mai redusă ca unii depozitari să uite de depozitele lor. Emiterea de certificate monetare este o întreprindere ruinătoare, dacă nu este corelată cu emiterea de mijloace fiduciare. În istoria timpurie a activităților bancare sunt consemnate bănci a căror unică activitate era emiterea de certificate monetare. Dar aceste bănci erau indemnizate de clienții lor, pentru a putea suporta costurile corespunzătoare. În orice caz, catalactica nu se preocupă de problemele pur tehnice ale băncilor care nu emit mijloace fiduciare. Singurul interes pe care îl prezintă certificatele fiduciare pentru catalactică ține de legătura dintre emiterea lor și emiterea de mijloace fiduciare.

În vreme ce cantitatea de certificate monetare este catalactic lipsită de importanță, o creștere sau o descreștere de mijloace fiduciare afectează determinarea puterii de cumpărare a banilor în același mod în care o fac și variațiile cantității de monedă. De aceea, întrebarea dacă există sau nu o limită în calea creșterii cantității de mijloace fiduciare este de o importanță vitală.

Dacă printre clienții unei bănci se numără toți membrii economiei de piață, atunci limita existentă în calea emiterii de mijloace fiduciare coincide cu cea existentă în calea augmentării cantității de monedă. O bancă aflată în situația de a fi singura instituție emitentă de mijloace fiduciare într-o țară izolată sau în întreaga lume, și în a cărei clientelă se numără toți indivizii și toate firmele trebuie să respecte în desfășurarea activităților sale două reguli: [p.436]

În primul rând, trebuie să evite orice acțiune care ar putea trezi suspiciunea clienților săi, adică a publicului. Îndată ce clienții încep să-și piardă încrederea, ei încep să solicite rambursarea bancnotelor și își retrag depozitele. Cât de departe poate merge o bancă în direcția augmentării emisiunilor sale de mijloace fiduciare fără a genera neîncredere, ține de factori psihologici.

În al doilea rând, banca nu trebuie să sporească cantitatea de mijloace fiduciare în așa măsură și cu asemenea viteză încât clienților săi să li se formeze convingerea că creșterea prețurilor va continua la nesfârșit și în ritm accelerat. Într-adevăr, dacăpublicul își formează această credință, atunci oamenii își vor reduce deținerile monetare, se vor precipita asupra valorilor “reale” și vor provoca o panică financiară. Apropierea unei astfel de catastrofe este imposibil de imaginat dacă un se admite că prima sa manifestare constă în pierderea încrederii. Cu siguranță, publicul va prefera să-și preschimbe mijloacele fiduciare în bani, mai degrabă decât să se precipite asupra valorilor reale, adică să cumpere nediferențiat diverse bunuri. În aceste condițiibanca trebuie să dea faliment. Dacă guvernul intervine pentru a elibera banca de obligația de a-și rambursa bancnotele și de a înapoia depozitele, conform termenilor contractuali, atunci mijloacele fiduciare devin fie monedă credit, fie monedă discreționară. Suspendarea plăților de metal prețios schimbă în întregime starea de lucruri. De acum înainte nu se mai pune problema mijloacelor fiduciare, a certificatelor monetare și a substitutelor monetare. În scenă intră guvernul cu legile sale de reglementare a mijloacelor de plată. Bancă își pierde existența independentă, devenind un instrument al politicilor guvernamentale, un oficiu aflat în subordinea trezoreriei.

Problemele cele mai importante din punct de vedere catalactic, legate de emiterea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, sau de mai multe bănci care acționează concertat, a căror clientelă înglobează toți indivizii, nu sunt cele legate de limitarea cantităților emise. Le vom analiza în capitolul XX, care este consacrat legăturilor dintre cantitatea de monedă și rata dobânzii.

Ajunși în acest punct al investigațiilor noastre, trebuie să cercetăm problema coexistenței mai multor bănci independente. Independența înseamnă că fiecare bancă își urmează propriul ei curs în ce privește emisiunea de mijloace fiduciare și nu acționează în înțelegere cu alte bănci. Coexistența înseamnă că fiecare bancă are o clientelă în care nu se numără toți membrii sistemului de piață. Pentru simplificare, vom presupune că nici un individ sau firmă nu sunt clienți ai mai mult decât unei singure bănci. Rezultatul raționamentului nu s-ar modifica dacă am presupune că există și persoane care sunt clienți ai mai mult decât unei singure bănci și persoane care nu sunt clienți ai nici unei bănci.

Întrebarea care se pune este dacă există sau nu o limită [p.437] în calea emiterii de mijloace fiduciare de către asemenea bănci care coexistă în mod independent. Deoarece există limite chiar și pentru emisiunea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, a cărei clientelă include toți indivizii, este evident că asemenea limite există și pentru o multitudine de bănci, care coexistă în mod independent. Ceea ce dorim să arătăm este că pentru o asemenea multitudine de bănci care coexistă independent, limitele sunt mai severe decât cele existente în cazul unei singure bănci cu o clientelă nelimitată.

Presupunem că, în cadrul unui sistem de piață, au fost înființate mai multe bănci independente în trecut. După ce, în prealabil, nu s-au utilizat decât bani, aceste bănci au introdus utilizarea substitutelor monetare, o parte dintre acestea fiind mijloace fiduciare. Fiecare bancă posedă o clientelă și a emis o anumită cantitate de mijloace fiduciare, care sunt păstrate, în calitate de substitute monetare, în deținerile monetare ale diverșilor clienți. Cantitatea totală de mijloace fiduciare emisă astfel de către bănci și absorbită de deținerile monetare ale clienților lor a modificat structura prețurilor și puterea de cumpărare a unității montare. Dar efectele acestea s-au consumat deja și, în prezent, piața nu mai este perturbată de mișcări provenite din această expansiune trecută a creditelor.

Presupunem în continuare că, în prezent, o singură bancă se lansează în emiterea de noi mijloace fiduciare, în vreme ce celelalte nu procedează la fel. Clienții băncii expansioniste – foști clienți sau clienți noi, dobândiți prin intermediul expansiunii – primesc credite suplimentare, își extind activitățile economice, intervin pe piață cu o cerere suplimentară de bunuri și servicii, determinăcreșterea prețurilor. Persoanele care nu se numără printre clienții băncii expansioniste nu-și pot permite să cumpere la aceste prețuri mai ridicate; ele sunt nevoite să-și restrângă cumpărăturile. Astfel, pe piață se manifestă un transfer al bunurilor, de la nonclienți la clienții băncii expansioniste. Clienții cumpără mai mult de la nonclienți decât le vând acestora; ei au posibilitatea de a le plăti nonclienților mai mult decât primesc de la ei. Dar substitutele monetare emise de banca expansionistă nu sunt mijloace de plată adecvate pentru nonclienți, deoarece acești oameni nu le atribuie caracterul de substitute monetare. Pentru a-și reglementa plățile către nonclienți, clienții trebuie întâi să preschimbe substitutele monetare emise de propria lor bancă — banca expansionistă — în bani. Banca expansionistă trebuie să-și ramburseze bancnotele și să înapoieze depozitele. Rezerva sa scade (presupunând că numai o parte din substitutele monetare pe care le emisese aveau caracterul de mijloace fiduciare). Se apropie momentul în care – după epuizarea rezervei sale monetare – banca nu va mai fi în măsură să-și ramburseze substitutele monetare aflate încă în circulație. Pentru a evita insolvabilitatea, ea trebuie să se întoarcă în cel mai scurt timp [p.438] posibil la o politică de consolidare a rezervei sale monetare. Ea trebuie să-și abandoneze metodele expansioniste.

Această reacție a pieței la expansiunea creditului, venită din partea unei bănci cu o clientelă limitată, a fost descrisă strălucit de Școală Monetară (Currency School). Cazul particular analizat de Școala Monetară se referea la coincidența expansiunii creditului de către banca centrală privilegiată a unei țări, sau de către toate băncile unei țări, cu politica nonexpansionistă practicată de băncile altor țări. Demonstrația noastră se referă la cazul mai general al coexistenței unei multitudini de bănci cu clientele diferite, precum și la cazul cel mai general, al existenței unei singure bănci cu clientelă limitată, într-un sistem în care restul populației nu patronează nici o bancă și nu acordă nici unui fel de creanțe statutul de substitute monetare. Bineînțeles că nu contează dacă presupunem că clienții unei bănci trăiesc net separat de geografic de cei ai altor bănci dintr-un anumit district sau dintr-o anumită țară, sau dacă cele două categorii de clienți trăiesc laolaltă. Acestea nu sunt decât diferențe de date care nu privesc problemele catalactice la care ne referim.

O bancă nu poate niciodată emite mai multe substitute monetare decât cele pe care le pot păstra clienții săi în deținerile lor de monedă. Un client individual nu poate păstra niciodată sub formă de substitute monetare o parte mai mare din deținerea sa de monedă decât cea corespunzătoare proporției dintre tranzacțiile sale cu alți clienți ai băncii la care este afiliat și tranzacțiile sale totale. Din considerente practice el se va fixa, de regulă, mult sub această proporție maximală. Astfel se definește o limită în calea emiterii de mijloace fiduciare. Putem admite că, în tranzacțiile curente, toți actorii sunt dispuși să accepte fără discriminare bancnote și cecuri emise de orice bancă. Dar fiecare actor depozitează neîntârziat, la propria sa bancă, atât cecurile cât și bancnotele băncilor al căror client personal nu este. În continuare, banca sa își reglează conturile cu cealaltă bancă. Astfel se pune în mișcare procesul descris mai sus.

S-au scris o mulțime de absurdități despre o așa-zisă predilecție perversă a publicului pentru bancnotele emise de bănci dubioase. Adevărul este că, în afara unui mic număr de oameni de afaceri capabili să distingă între băncile sănătoase și cele nesănătoase, bancnotele au fost întotdeauna privite cu neîncredere. Ceea ce a făcut ca aceste suspiciuni să dispară treptat au fost statutele speciale (special charters) acordate de guverne băncilor privilegiate. Argumentul frecvent avansat, că bancnotele de valoare mică ar fi ajuns în mâinile oamenilor săraci și ignoranți, care erau incapabili de a distinge între bancnotele sănătoase și cele nesănătoase, nu poate fi luat în serios. Cu cât este mai sărac și mai puțin familiarizat cu operațiunile bancare cel ce intră în posesia unei bancnote, cu atât el o va cheltui mai repede, astfel încât ea se va întoarce mai repede, [p.439] prin intermediul comerțului cu amănuntul și cu ridicata, la banca emitentă sau la persoane familiarizate cu situațiile bancare.

Pentru o bancă este foarte ușor să sporească numărul persoanelor dispuse să accepte împrumuturi acordate prin expansiunea creditelor și plătite în substitute monetare. Dar, pentru orice bancă este foarte dificil să-și mărească clientela, adică numărul de persoane dispuse să atribuie acestor creanțe calitatea de substitute monetare și să le păstreze ca atare în deținerile lor de monedă. Mărirea clientelei este un proces dificil și lent, asemenea tuturor proceselor care se bazează pe câștigarea bunăvoinței. Pe de altă parte, o bancă își poate pierde clientela foarte rapid. Dacă dorește să și-o păstreze, ea nu trebuie să permită niciodată apariția vreunor îndoieli în legătură cu capacitatea și disponibilitatea sa de a–și onora toate datoriile, cu respectarea strictă a termenilor contractuali. Ea trebuie să mențină o rezervă suficient de mare pentru a rambursa toate bancnotele pe care le poate prezenta vreun purtător în acest scop. De aceea, nici o bancă nu se poate limita doar la emiterea de mijloace fiduciare; ea trebuie să păstreze o rezervă corelată cu volumul total de substitute monetare emise, combinând astfel emiterea de mijloace fiduciare cu cea de certificate monetare.

A fost o mare eroare să se creadă că rostul rezervelor este de a furniza mijloacele de rambursare pentru acele bancnote ale căror deținători și-au pierdut încrederea în bancă. Încrederea de care se bucură o bancă și substitutele monetare emise de ea este indivizibilă. Ea fie este prezentă la toți clienții săi, fie dispare cu totul. Dacă unii dintre clienți își pierd încrederea, atunci și-o pierd și ceilalți. Nici o bancă ce emite mijloace fiduciare și acordă credit de circulație nu-și poate îndeplini obligațiile asumate în momentul emiterii de substitute monetare dacă toți clienții își pierd încrederea în ea și solicită rambursarea bancnotelor și restituirea depozitelor lor. Aceasta este o caracteristică sau o slăbiciune esențială a emiterii de mijloace fiduciare și a acordării de credit de circulație. Ea nu poate fi remediată de nici un sistem de politici de gestionare a rezervelor și de nici un fel de cerință de acoperire cu rezerve reglementată prin lege. Tot ce se poate obține prin menținerea unei rezerve este posibilitatea ca banca să-și retragă de pe piață excesul de mijloace fiduciare emise. Dacă banca a emis mai multe bancnote decât pot întrebuința clienții săi în tranzacțiile cu alți clienți, ea trebuie să ramburseze acest exces.

Legile care au constrâns băncile să mențină rezerve corespunzătoare unei anumite fracțiuni din depozitele și bancnotele emise au fost eficace în măsura în care au limitat creșterea volumului de mijloace fiduciare și de credit de circulație. Ele au fost inutile în măsura în care au urmărit asigurarea rambursării prompte a bancnotelor și a înapoierii prompte a depozitelor, în eventualitatea unei pierderi a încrederii.

Școala Bancară (Banking School) a eșuat complet în ce privește analizarea acestor probleme. [p.440] Ea a fost indusă în eroare de ideea greșită că necesitatea desfășurării afacerilor limitează rigid cantitatea maximă de bancnote convertibile pe care le poate emite o bancă. Reprezentanții săi nu au realizat faptul că cererea publicului pentru credit este o mărime dependentă de disponibilitatea băncii de a împrumuta și că băncile care nu se preocupă de propria lor solvabilitate au posibilitatea de a expanda creditul de circulație, prin reducerea ratei dobânzii sub valoarea ei de piață. Nu este adevărat că suma totală pe care o poate împrumuta o bancă, dacă își limitează împrumuturile la scontarea efectelor de comerț cu scadență rapidă, rezultate din vânzarea și cumpărarea de materiale și bunuri semifinite, este o cantitate unic determinată de mersul afacerilor și independentă de politicile băncii. Această cantitate crește sau scade odată cu scăderea sau creșterea ratei de scont. Scăderea ratei dobânzii este echivalentă cu augmentarea cantității a ceea ce se consideră în mod eronat a fi cerințele normalepentru desfășurarea afacerilor.

Școala Monetară (Currency School) a oferit o explicație în întregime corectă a crizelor recurente care perturbau situația economică din Anglia în anii treizeci și patruzeci ai secolului al XIX-lea. Banca Angliei și alte bănci și bancheri britanici practicau expansiunea creditului, în vreme ce în țările cu care făcea negoț Marea Britanie nu exista expansiune a creditului, sau cel puțin nu în același grad. Scurgerea în exterior survenea ca o consecință necesară a acestei stări de lucruri. Toate argumentele avansate de Școala Bancară pentru a respinge această teorie au fost eronate. Din nefericire, Școala Monetară a greșit în două privințe. Ea n-a realizat niciodată că remediul pe care-l sugera — anume legiferarea limităriistricte a cantității de bancnote emise în surplus față de rezervele de metal prețios – nu era singurul posibil aici. Ea n-a acordat nici un fel de atenție ideii de liberă competiție bancară (free banking). A doua greșeală a Școlii Monetare a fost incapacitatea sa de a recunoaște faptul că depozitele rambursabile la vedere reprezintă substitute monetare și, în măsura în care volumul lor depășește rezervele existente, reprezintă mijloace fiduciare și, în consecință, sunt vehicule ale expansiunii creditului, la fel ca și bancnotele. Faptul de a fi recunoscut că ceea ce se numește monedă-depozit (deposit currency) este un substitut monetar, la fel ca și bancnotele, a fost singurul merit al Școlii Bancare. Dar în afara acestui aspect, toate doctrinele Școlii Bancare erau viciate. Ea se ghida după idei contradictorii referitoare la neutralitatea monedei, încerca să respingă teoria cantitativă a banilor prin invocarea unui deus ex machina – mult pomenitele tezaurizări – și denatura complet problemele legate de rata dobânzii.

Trebuie subliniat faptul că problema restricțiilor legale impuse asupra emiterii de mijloace fiduciare n-a putut apărea decât datorită faptului că guvernele [p.441] acordaseră privilegii uneia sau mai multor bănci, împiedicând astfel libera dezvoltare a activităților bancare. Dacă guvernele nu s-ar fi amestecat niciodată în beneficiul anumitor bănci, dacă nu ar fi scutit niciodată unele bănci de obligația, care le revine tuturor indivizilor și firmelor dintr-o economie de piață, de a-și achita datoriile în deplină concordanță cu termenii contractuali, nu s-ar fi ivit niciodată o problemă bancară. Limitele care stau în calea expansiunii creditului ar fi funcționat cu eficacitate. Fiecare bancă ar fi fost constrânsă de considerații legate de propria ei solvabilitate să dea dovadă de reținere în emiterea de mijloace fiduciare. Băncile care nu s-ar fi conformat acestor reguli indispensabile ar fi fost condamnate la faliment, iar publicul, avertizat datorită pagubelor, ar fi devenit de două ori mai suspicios și mai rezervat.

Atitudinea guvernelor europene cu privire la activitățile bancare a fost dintru început lipsită de sinceritate și înclinată către mistificare. Pretinsa solicitudine față de binele națiunii, față de public în general și față de sărmanele mase ignorante în particular n-a fost decât un paravan. Guvernele doreau inflație și expansiune a creditului, doreau boom-uri și bani ieftini. Americanii aceia care au reușit în două rânduri să se debaraseze de banca centrală erau conștienți de pericolul pe care-l reprezentau asemenea instituții; regretabil a fost numai că ei n-au sesizat faptul că răul pe care-l combăteau era prezent în toate tipurile de amestec guvernamental în activitățile bancare. Astăzi, nici chiar cei mai fanatici etatiști nu pot nega că pretinsele deficiențe ale liberei competiții bancare sunt minore în comparație cu efectele dezastruoase ale inflațiilor gigantice provocate de băncile privilegiate și controlate de guvern.

Ideea că guvernele s-au amestecat în activitatea bancară pentru a reduce emiterea de mijloace fiduciare și a împiedica expansiunea creditului este un mit. Guvernele au fost ghidate, dimpotrivă, de atracția pentru inflație și pentru expansiunea creditului. Ele au privilegiat băncile deoarece doreau să lărgească limitele pe care le impune piața neobstrucționată expansiunii creditului, sau pentru că erau dornice să obțină o sursă de venit pentru trezorerie. De cele mai multe ori, aceste considerații au constituit ambele o motivație pentru autorități. Acestea împărtășeau convingerea că mijloacele fiduciare sunt un mijloc eficient de reducere a ratei dobânzii și le cereau băncilor să expandeze creditul, în beneficiul atât al economiei cât și al trezoreriei. Abia atunci când au devenit vizibile efectele nedorite ale expansiunii creditului s-au adoptat legi menite să reducă emisiunea de bancnote – iar uneori și de depozite – neacoperite în metal prețios. Instituirea liberei competiții bancare nu a fost luată niciodată serios în considerație, tocmai pentru că ar fi fost prea eficientă în ce privește limitarea expansiunii creditului. Într-adevăr, conducătorii, scriitorii și publicul împărtășeau în unanimitate credința că mediile de afaceri [p.442] posedă un drept bine întemeiat la o cantitate “normală” și “necesară” de credit circulant, și că această cantitate nu putea fi asigurată în regim de liberă competiție bancară. [17]

Multe guverne n-au privit niciodată emiterea de mijloace fiduciare din alt punct de vedere decât cel al fiscalității. În ochii lor, principala sarcină a băncilor era de a împrumuta bani trezoreriei. Substitutele monetare erau privite favorabil, ca înaintemergătoare ale banilor de hârtie emiși de stat. Bancnota convertibilă nu era decât primul pas pe calea către bancnota neconvertibilă. Odată cu progresul statolatriei și cu politica intervenționismului aceste idei s-au generalizat, încetând de a mai fi puse la îndoială de către cineva. Astăzi nici un guvern nu-și mai pune problema de a lua în considerație programul adepților liberei competiții bancare, deoarece nici un guvern nu dorește să renunțe la ceea ce consideră o sursă comodă de venit. Ceea ce se numește astăzi pregătire financiară pentru război nu este decât capacitatea de a obține prin mijlocirea băncilor privilegiate și controlate de către stat, toate sumele de bani de care ar putea avea nevoie o țară aflată în război. Cu toate că acest lucru nu este admis în mod explicit, inflaționismul radical este o caracteristică esențială a ideologiei economice din epoca în care trăim.

Însă chiar și pe vremea când liberalismul se bucura de cel mai înalt prestigiu pe care l-a avut vreodată, și guvernele erau mai înclinate să păstreze pacea și bunăstarea decât să stârnească războaie, moarte, distrugere și mizerie, oamenii priveau problemele legate de activitatea bancară cu idei preconcepute. În afara țărilor anglo-saxone, opinia publică era convinsă că una din principalele sarcini ale bunei guvernări este de a reduce rata dobânzii și că expansiunea creditului este mijlocul potrivit pentru atingerea acestui obiectiv.

Marea Britanie nu era afectată de aceste erori când, în 1844, și-a reformat legislația bancară. Dar această lege faimoasă a fost viciată de cele două neajunsuri de care suferea Școala Monetară. Pe de o parte se păstra sistemul amestecului guvernamental în activitatea bancară. Pe de altă parte nu se limita decât emiterea de bancnote neacoperite în metal prețios. Mijloacele fiduciare n-au fost suprimate decât în măsura în care luau forma bancnotelor. Ele puteau prolifera sub forma monedei depozit.

În vederea dezvoltării ideii implicate în teoria Școlii Monetare până la ultimele sale concluzii logice, s-ar putea sugera ca toate băncile să fie forțate prin lege să dețină o rezervă monetară de 100%, pentru acoperirea cantității totale de substitute monetare (bancnote plus depozite la cerere). Acesta este nucleul planului de adoptare a rezervelor 100%, al profesorului Irving Fisher. Însă profesorul Fisher și-a combinat planul cu propunerea sa de adoptare ca etalon [p.443] a unui index numeric (inde-number standard). Am arătat deja de ce o asemenea schemă este iluzorie și echivalentă cu aprobarea în mod deschis a puterii statului de a manipula puterea de cumpărare în funcție de apetitul celor mai puternice grupuri de presiune. Dar chiar și dacă planul de legiferare al rezervelor 100% ar fi adoptat pe baza unui etalon aur neadulterat, el nu ar îndepărta cu totul dezavantajele inerente oricărui tip de amestec guvernamental în activitățile bancare. Pentru a evita orice nouă expansiune a creditelor este necesar ca activitatea bancară să fie așezată sub jurisdicția regulilor generale ale dreptului comercial și civil, care silesc pe fiecare individ și pe fiecare firmă să-și îndeplinească toate obligațiile, în sensul respectării depline a termenilor contractuali. Dacă se perpetuează caracterul de organisme privilegiate al băncilor, care sunt supuse unor prevederi legislative speciale, atunci nu dispare instrumentul pe care guvernele îl pot întrebuința pentru obiective fiscale. Atunci orice restricție impusă emisiunii de mijloace fiduciare depinde de bunele intenții ale guvernului și ale parlamentului. Acestea pot limita emisiunea în timpul perioadelor considerate normale. Însă restricția va fi ridicată oridecâteori un guvern socotește că recursul la asemenea măsuri extraordinare este justificat de vreo stare de urgență. Dacă o administrație și partidul care o susține doresc să-și sporească cheltuielile fără a-și periclita popularitatea prin impunerea de impozite mai ridicate, ei vor fi întotdeauna gata să declare că impasul în care se află este o stare de urgență. Recursul la tiparniță și la complezența servilă a responsabililor bancari grăbiți să dea satisfacție autorităților prin felul în care-și gestionează activitățile, este instrumentul preferat al guvernelor dornice să cheltuiască bani pentru care contribuabilii nu sunt dispuși să suporte impozite mai ridicate.

Libera competiție bancară este singura metodă disponibilă pentru prevenirea pericolelor inerente expansiunii creditelor. Este adevărat că ea nu ar împiedica o expansiune lentă a creditelor, menținute în limite foarte înguste, practicată de bănci precaute, care ar furniza publicului toate informațiile necesare despre statutul lor financiar. Dar în regim de liberă competiție bancară ar fi fost imposibil ca expansiunea creditelor, cu toate consecințele sale inevitabile, să capete proporțiile unei caracteristici obișnuite – am fi tentați să spunem chiar normale – a sistemului economic. Numai libera competiție bancară ar fi putut feri economia de piață de crize și de presiuni.

Privind în urmă la istoria ultimelor două secole, nu putem să nu observăm că erorile comise de liberalism în domeniul problemelor legate de activitățile bancare au reprezentat o lovitură fatală pentru economia de piață. Nu exista nici un motiv să se abdice de la principiul liberei inițiative în domeniul activităților bancare. Majoritatea politicienilor liberali au dezarmat pur și simplu în fața ostilității populare, îndreptate împotriva acordării de bani [p.444] cu împrumut și a perceperii de dobânzi. Ei n-au reușit să înțeleagă că rata dobânzii este un fenomen de piață, care nu poate fi manipulat ad libitum de autorități sau de vreun alt organism. Ei și-au însușit superstiția că reducerea ratei dobânzii este benefică și că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit în vederea obținerii unor asemenea bani ieftini. Nimic nu a dăunat mai mult cauzei liberalismului decât revenirea aproape regulată a boom-urilor febrile și a prăbușirii piețelor dominate de optimism cu privire la creșterea cursului, urmate de crize prelungite. Opinia publică a căpătat convingerea că astfel de fenomene sunt inevitabile pentru o economie de piață neobstrucționată. Oamenii nu realizau că ceea ce îi deranja erau consecințele necesare ale politicilor menite să reducă rata dobânzii, prin mijlocirea expansiunii creditelor. Ei s-au cramponat cu încăpățânare de aceste politici și au încercat zadarnic să combată consecințele nedorite ale unui amestec guvernamental tot mai pronunțat.

Observații referitoare la discuțiile despre libera competiție bancară

Școala Bancară considera că emiterea unei cantități prea mari de bancnote este imposibilă atâta vreme cât banca se limitează la acordarea de împrumuturi pe termen scurt. [18] Când un împrumut este înapoiat la scadență, bancnotele reintră în posesia băncii și dispar astfel de pe piață. Însă lucrul acesta nu se întâmplă decât dacă banca reduce volumul creditelor acordate. (Dar chiar și atunci, prin aceasta nu se neutralizează efectele precedentei expansiuni a creditului. Efectelor acesteia i se adaugă, pur și simplu, efectele unei contracții ulterioare a creditului.) Scenariul obișnuit este cel în care banca înlocuiește efectele expirate și achitate prin scontarea unor noi efecte de schimb (bills of echange). În acest caz, cantității de bancnote retrase de pe piață prin onorarea unui împrumut prealabil îi corespunde o cantitate de bancnote nou emise.

Concatenarea care limitează expansiunea creditului într-un sistem de liberă competiție bancară funcționează diferit. Ea nu are nici un fel de legătură cu procesul avut în vedere de acest așa-zis Principiu al lui Fullarton, ci este provocată de faptul că expansiunea creditelor nu mărește prin ea însăși clientela băncii, adică numărul de persoane care le atribuie creanțelor la cerere asupra băncii caracterul de substitute monetare. Deoarece emiterea de către o bancă de mijloace fiduciare în exces augmentează, după cum am văzut mai sus, suma care trebuie plătită de clienții băncii expansioniste către alte persoane, ea sporește concomitentcererea de rambursare a substitutelor sale monetare. În felul acesta ea forțează banca expansionistă să dea dovadă de reținere.

Faptul acesta n-a fost niciodată pus în discuție în ce privește depozitele rambursabile la cerere. Este evident că banca expansionistă ar ajunge rapid într-o poziție dificilă în privința operațiunilor de clearing cu alte bănci. [p.445] Însă uneori s-a susținut că lucrurile se prezintă diferit în ce privește bancnotele.

În tratarea problemelor legate de substitute monetare, catalactica afirmă că creanțele respective sunt privite de un număr de oameni ca și cum ar fi bani, că sunt date și primite în tranzacții și păstrate în dețineri monetare, ca și banii. Tot ce afirmă catalactica cu privire la substitutele monetare presupune această stare de lucruri. Însă ar fi ridicol să credem că orice bancnotă emisă de o bancă devine într-adevăr un substitut monetar. Ceea ce conferă unei bancnote statutul de substitut monetar este un anumit tip de bunăvoință de care se bucură banca emitentă. Cea mai mică îndoială cu privire la capacitatea sau disponibilitatea unei bănci de a rambursa orice bancnotă fără întârziere, în orice moment și fără nici o cheltuială pentru purtător subminează tipul acesta special de bunăvoință și înlătură caracterul de substitute monetare al bancnotelor. Putem admite că toată lumea este nu numai dispusă să primească asemenea bancnote îndoielnice cu împrumut, ci și că preferă să le primească în calitate de plăți, mai degrabă decât să mai aibe de așteptat. Însă dacă există îndoieli cu privire la caracterul lor ireproșabil, oamenii se vor grăbi să scape de ele cât mai rapid cu putință. Ei vor păstra în deținerile lor monetare bani și substitute monetare pe care le consideră întru totul sigure, renunțând la bancnotele suspecte. Aceste bancnote vor fi comercializate cu un rabat, iar această împrejurare va face ca ele să se îndrepte din nou către banca lor emitentă, singura care este obligată să le răscumpere la întreaga valoare nominală înscrisă pe ele.

Chestiunea poate fi clarificată și mai bine dacă aruncăm o privire asupra condițiilor de desfășurare a activităților bancare din Europa continentală. Aici băncile comerciale nu erau supuse nici unei limite în ce privește cantitatea depozitelor rambursabile la vedere. Ele ar fi fost în măsură să acorde credit de circulație, și astfel să expandeze creditul, prin adoptarea metodelor aplicate de băncile din țările anglo-saxone. Însă publicul nu s-a arătat dispus să trateze asemenea depozite bancare ca pe niște substitute monetare. O persoană care primea un cec îl convertea de regulă imediat în bani, retrăgând astfel de la bancă suma respectivă. Pentru o bancă comercială era imposibil să acorde împrumuturi prin deschiderea de credite în contul debitorului, cu excepția unei sume neglijabile. Îndată ce un debitor plătea cu un cec urma retragerea sumei respective de la bancă. Numai firmele mari priveau depozitele ca pe niște substitute monetare. Deși băncile centrale din majoritatea acestor țări nu erau supuse nici unor restricții legale care să le afecteze gestionarea depozitelor, ele au fost împiedicate să întrebuințeze acest instrument ca pe un vehicul de expansiune a creditelor pe scară mare, deoarece clientela monedei-depozit era prea redusă. Practic singurul instrument al creditului circulant și al expansiunii creditelor erau bancnotele.

În anii optzeci ai secolului al XIX-lea guvernul austriac s-a lansat într-un proiect de popularizare a monedei-cec prin înființarea unui departament de conturi de cecuri în cadrul Serviciului de Economii al Oficiului Poștal. Inițiativa a fost într-o anumită măsură încununată de succes. Depozitele din cadrul acestui departament [p.446] al Oficiului Poștal erau tratate ca substitute monetare de către o clientelă mai largă decât cea a departamentului conturilor de cecuri din cadrul Băncii Centrale de Emisiune a țării. Sistemul a fost păstrat de noile state, care i-au succedat imperiului habsburgic în 1918. El a fost adoptat de asemenea de numerose alte țări europene, cum ar fi Germania. Este important să observăm că acest tip de monedă depozit a fost o inițiativă pur guvernamentală, iar creditul de circulație acordat de acest sistem a fost destinat exclusiv guvernelor. Este grăitor faptul că numele instituției austriece de economii din cadrul Oficiului Poștal, ca și cel al majorității replicilor sale din străinătate, nu a fost Bancă de Economii, ci Oficiu de Economii (Amt). În afara acestor depozite la cerere gestionate de sistemul poștal de stat, în majoritatea țărilor non-anglo-saxone principalele vehicule ale creditului circulant sunt bancnotele și, într-o măsură mai redusă, depozitele de la Bancă Centrală de Emisiune controlată de stat.

În Statele Unite mulți patroni plătesc indemnizații și chiar salarii prin emitere de cecuri. În măsura în care beneficiarii preschimbă imediat cecurile în bani lichizi și retrag întreaga sumă de la bancă, această metodă nu înseamnă decât că povara oneroasă a manipulării de monede și bancnote este transferată de la casieria patronului la casieria băncii. Ea nu are implicații catalactice. Dacă toți cetățenii ar proceda în felul acesta cu cecurile pe care le primesc, depozitele nu ar fi substitute monetare și nu ar putea fi utilizate ca instrumente ale creditului circulant. Ceea ce face ca depozitele să fie ceea ce se numește îndeobște monedă-cec sau monedă depozit este doar faptul că o parte considerabilă a opiniei publice le privește ca substitute monetare.

Este o greșeală să se asocieze noțiunii de liberă competiție bancară imaginea unei stări de lucruri în care toată lumea este liberă să emită bancnote și să înșele publicul ad libitum. Se invocă adesea dictonul unui american anonim, citat de Tooke: “Liberul schimb în domeniul bancar înseamnă liber schimb în activitatea de escrocare” (“Free trade in banking is free trade in swindling”). Cu toate acestea, libertatea de a emite bancnote ar fi redus considerabil întrebuințarea acestora, dacă nu ar fi suprimat-o complet. Aceasta este ideea pe care a avansat-o Cernuschi, cu prilejul audierilor comisiei franceze de anchetă asupra activitățior bancare din 24 octombrie 1865: “Cred că ceea ce se numește libertate bancară ar avea drept rezultat dispariția completă a bancnotelor din Franța. Doresc să acord tuturor dreptul de a emite bancnote, astfel încât nimeni să nu le mai accepte.” [19]

Se poate susține opinia după care bancnotele sunt mai comode decât moneda metalică, astfel încât întrebuințarea lor este recomandată de considerente practice. În măsura în care lucrurile stau astfel, publicul ar fi dispus să plătească o primă pentru evitarea inconvenientelor legate de transportul de greutăți mari de monede în buzunare. Astfel, bancnotele emise [p.447] de bănci a căror solvabilitate era nepusă la îndoială se tranzacționau cândva cu un mic adaos față de moneda metalică. Astfel, cecurile de călătorie sunt destul de populare, deși băncile care le emit percep un comision pentru această operație. Dar nimic din toate acestea n-are legătură cu problema care ne preocupă. Lucrurile acestea nu justifică politicile care urmăresc să convingă publicul să recurgă la utilizarea bancnotelor. Guvernele nu au favorizat întrebuințarea bancnotelor pentru a le scuti de inconveniente pe doamnele care fac cumpărături. Ideea lor era de a reduce rata dobânzii și de a deschide o linie ieftină de credit pentru trezoreriile lor. În ochii lor, augmentarea cantității de mijloace fiduciare era un mijloc de promovare a bunăstării.

Bancnotele nu sunt indispensabile. Toate reușitele economice ale capitalismului ar fi existat și dacă ele n-ar fi apărut niciodată. În plus, moneda depozit poate furniza toate serviciile pe care le furnizează bancnotele. Iar amestecul statului în gestionarea depozitelor băncilor comerciale nu poate fi justificat prin pretextul ipocrit că sărmanii salariați și fermieri ignoranți trebuie să fieprotejați împotriva bancherilor cei răi.

Însă, se pot întreba unii, cum rămâne cu posibilitatea cartelizării băncilor comerciale? Oare n-ar putea băncile să se înțeleagă între ele în vederea expansiunii nelimitate a emisiunilor lor de mijloace fiduciare? Obiecția aceasta este ridicolă. Câtă vreme publicul nu este lipsit, prin intervenții guvernamentale, de dreptul de a-și retrage depozitele, nici o bancă nu-și poate risca bunăvoința de care dispune prin înțelegeri cu bănci a căror reputație nu se ridică la același nivel. Nu trebuie să uităm că orice bancă care emite mijloace fiduciare se află într-o poziție mai degrabă precară. Atuul său cel mai prețios este reputația. Ea este condamnată la faliment îndată ce se nasc îndoieli cu privire la credibilitatea și solvabilitatea ei ireproșabilă. Pentru o bancă care se bucură de un bun renume ar fi o sinucidere să-și lege numele de acelea ale altor bănci cu o reputație mai proastă. Într-un sistem de liberă competiție bancară, un cartel bancar ar distruge întregul sistem bancar al țării. El nu ar sluji interesele nici unei bănci.

Cel mai adesea băncilor cu o bună reputație li se reproșează conservatorismul și îndărătnicia de care dau dovadă când este vorba de expansiunea creditelor. În ochii celor care nu merită credite, această abstinență apare ca un viciu. Însă ea este prima și cea mai importantă regulă pentru gestionarea operațiunilor bancare în regim de liberă competiție bancară.

Pentru contemporanii noștri este extrem de dificil să-și imagineze o situație de liberă competiție bancară, deoarece ei iau amestecul guvernului în activitățile bancare drept de la sine înțeles și necesar. Însă trebuie să ne amintim că acest amestec guvrnamental s-a bazat pe presupoziția eronată că expansiunea creditelor este mijlocul potrivit de reducere permanentă a ratei dobânzii, fără a dăuna nimănui cu excepția capitaliștilor cei lipsiți de scrupule. Guvernele s-au amestecat tocmai pentru că știau că libera competiție bancară asigură menținerea expansiunii creditelor în limite reduse.

Economiștii pot avea dreptate atunci când afirmă că actuala situație a băncilor face ca intervenția guvernamentală în activitățile bancare să fie recomandabilă. [p.448] Însă această situație actuală a băncilor nu este rezultatul funcționării economiei de piață neobstrucționate. Ea este produsul tentativelor diverselor guverne de a crea condițiile necesare pentru expansiunea creditelor pe scară largă. Dacă guvernele nu s-ar fi amestecat niciodată, atunci utilizarea bancnotelor și a monedei-depozit ar fifost limitată la acele segmente ale populației care știu foarte bine cum să distingă între băncile solvabile și cele insolvabile. În acest caz nu ar fi fost posibilă vreo expansiune a creditelor pe scară mare. Numai guvernele sunt responsabile pentru răspândirea extazului superstițios cu care omul de rând privește fiecare bucățică de hârtie pe care trezoreria sau agențiile pe care le controlează aceasta au tipărit cuvintele magice: mijloc legal de efectuare a plăților (legal tender).

Amestecul guvernului în actuala configurație a întreprinderilor bancare s-ar putea justifica, dacă obiectivul său ar fi de a pune capăt situației nesatisfăcătoare, împiedicând, sau cel puțin reducând orice expansiune suplimentară a creditelor. În fapt, principalul obiectiv alamestecului guvernamental contemporan este intensificarea noilor expansiuni ale creditelor. Politica aceasta este destinată eșecului. Mai devreme sau mai târziu ea trebuie să conducă la o catastrofă.

13. Volumul și compoziția deținerilor monetare

Cantitatea totală de bani și de substitute monetare se află în posesia indivizilor și a firmelor, în deținerile lor monetare. Partea fiecăruia este determinată de utilitatea marginală. Fiecare individ sau firmă dorește să dețină o anumită parte din avuția sa totală sub formă de bani. Pentru a se debarasa de un exces monetar el își sporește cumpărăturile, iar pentru a remedia o insuficiență își sporește vânzările. Economistul nu trebuie să se lase înșelat de terminologia curentă, care confundă cererea de bani în vederea deținerii de monedă cu cererea de avuție și bunuri comercializabile.

Ceea ce se poate spune despre indivizi și firme nu este mai puțin adevărat cu privire la orice sumă de dețineri monetare, ale unui număr de indivizi sau de firme. Punctul de vedere din care analizăm un număr de asemenea indivizi și firme ca pe o totalitate, sumând deținerile lor monetare, este indiferent. Deținerile monetare ale unui oraș, ale unei provincii, sau ale unei țări, reprezintă suma deținerilor monetare ale tuturor rezidenților teritoriului respectiv.

Să presupunem că economia de piață întrebuințează numai un singur tip de monedă și că substitutele monetare sunt fie necunoscute, fie utilizate în întreaga regiune de toată lumea, în mod nediferențiat. Poate fi vorba, de exemplu, de bani de aur și de bancnote rambursabile, emise de o bancă mondială și tratate de toată lumea ca substitute monetare. În aceste ipoteze măsurile care stânjenesc schimbul de bunuri și servicii nu afectează situația tranzacțiilor monetare și nici volumul deținerilor monetare. Tarifele vamale, embargourile și barierele ridicate în calea migrației afectează tendințele de egalizare a prețurilor, salariilor și ratelor dobânzii, dar nu acționează direct asupra deținerilor monetare. [p.449]

Dacă un guvern urmărește sporirea volumului de bani aflat în posesia supușilor săi, el trebuie să le ordone acestora să depună o anumită cantitate la o instituție și să-i lase acolo neatinși. Necesitatea de a-și procura această cantitate i-ar forța pe toți să vândă maimult și să cumpere mai puțin. Prețurile locale ar scădea; exporturile ar spori iar importurile s-ar reduce; o cantitate de bani ar fi importată. Însă dacă guvernul nu ar face decât să obstrucționeze importul de bunuri și exportul de bani, el nu ar reuși să-și atingă țelul. Dacă importurile scad, în absența altor modificări, exporturile scad concomitent și ele.

Rolul pe care-l joacă banii în comerțul internațional nu diferă de cel pe care-l joacă în comerțul intern. Banii reprezintă un mijloc de efectuare a schimburilor în comerțul internațional, în aceeași măsură ca și în comerțul intern. Atât în comerțul intern cât și în cel internațional, cumpărările și vânzările au drept rezultat mai mult decât transferuri de monedă între deținerile monetare ale indivizilor și firmelor numai dacă actorii urmăresc deliberat augmentarea sau reducerea deținerilor lor monetare. Pătrunderea unui surplus de monedă într-o țară are loc numai când rezidenții acesteia devin mai dornici să-și augmenteze deținerile monetare decât străinii. O scurgere de bani intervine numai dacă localnicii sunt mai dornici decât străinii să-și reducă deținerile monetare. Un transfer de bani dintr-o țară în alta care nu este compensat printr-un transfer în direcția opusă nu este niciodată rezultatul neintenționat al tranzacțiilor comerciale internaționale. El este întotdeauna rezultatul modificării deliberate a deținerilor monetare ale rezidenților. După cum grâul nu este exportat decât dacă rezidenții țării respective doresc să exporte un surplus degrâu, tot astfel banii nu sunt exportați decât dacă rezidenții țării respective doresc să exporte o sumă de bani, pe care o consideră un surplus.

Dacă o țară adoptă întrebuințarea de substitute monetare care nu sunt întrebuințate în străinătate, atunci apare un asemenea surplus. Apariția acestor substitute monetare este echivalentă cu o creștere a ofertei de bani în sens larg – adică a ofertei de bani plus mijloace fiduciare — a țării respective; ea provoacă un surplus al ofertei de monedă în sens larg. Rezidenții devin dornici să se debaraseze de partea lor de surplus, sporindu-și cumpărăturile de bunuri, fie autohtone fie străine. În primul caz exporturile scad, iar în al doilea importurile cresc. În ambele cazuri, surplusul de bani se scurge în străinătate. Deoarece, conform ipotezei pe care am făcut-o, substitutele monetare nu se pot exporta, în afara țării nu se scurg decât bani propriu-ziși. Rezultatul este că, în compoziția ofertei interne de bani în sens larg (monedă + mijloace fiduciare) proporția banilor scade și proporția mijloacelor fiduciare crește. Stocul intern de bani în sens restrâns este acum mai redus decât era în prealabil.

Presupunem în continuare că substitutele monetare interne încetează [p.450] de a mai fi substitute monetare. Bancă emitentă încetează de a le mai rambursa în bani propriu-ziși. Aceste foste substitute monetare sunt acum creanțe asupra unei bănci care nu-și îndeplinește obligațiile, o bancă ale cărei capacitate și disponibilitate de plată ale datoriilor sunt îndoielnice. Nimeni nu știe dacă și când vor mai fi ele eventual rambursate. Dar este posibil ca aceste creanțe să fie utilizate de public în calitate de monedă-credit. Ca substitute monetare, ele erau considerate echivalente cu suma de bani asupra căreia crea o creanță rambursabilă în orice moment. Ca monedă credit, ele sunt comercializate acum cu un rabat.

În acest moment guvernul poate interveni. El decretează că aceste piese de monedă credit reprezintă mijloace legale de efectuarea plăților la valoarea înscrisă pe ele. [20] Fiecare creditor este ținut să le accepte drept plată, la valoarea nominală înscrisă pe ele. Nici un comerciant nu are libertatea de a discrimina împotriva lor. Decretul urmărește să forțeze publicul să trateze lucruri cu valori de schimb diferite ca și cum ar avea aceeași valoare de schimb. El se amestecă cu structura prețurilor determinată de către piață. El stabilește prețuri minimale pentru moneda credit și prețuri maximale pentru moneda marfă (aur) și pentru valuta străină. Rezultatul nu este cel urmărit de guvern. Diferența între valoarea de schimb a monedei credit și a monedei aur nu dispare. Deoarece întrebuințarea monedelor metalice la prețul lor de piață este interzisă, actorii încetează de a le mai întrebuința în actele de vânzare, cumpărare și pentru plata datoriilor. Ei le păstrează sau le exportă. Banii marfă dispar de pe piața internă. Moneda proastă, spune legea lui Gresham o alungă din țară pe cea bună. Mai corect ar fi să se spună că moneda subevaluată ca urmare a decretului guvernamental dispare de pe piață, iar cea supraevaluată prin decret rămâne.

Scurgerea monedei marfă nu este efectul unei balanțe defavorabile de plăți, ci al unui amestec guvernamental în structura prețurilor.

14. Balanțele de plăți

Confruntarea echivalentului monetar al tuturor intrărilor și ieșirilor unui individ sau unui grup de indivizi, pe durata unei anumite perioade de timp, se numește balanță de plăți. Rubrica creditelor și rubrica debitelor sunt întotdeauna egale. Balanța de plăți este întotdeauna în echilibru. [p.451]

Dacă dorim să cunoaștem poziția unui individ în cadrul economiei de piață, trebuie să ne uităm la balanța sa de plăți. Ea ne spune totul despre rolul pe care-l joacă el în sistemul de diviziune socială a muncii. Ea ne arată ce oferă el concetățenilor săi și ce primește sau ia de la aceștia. Ea ne arată dacă el este un cetățean decent, care se autosusține, un hoț, sau un cerșetor. Ea arată dacă el își consumă toate veniturile, sau economisește o parte din ele. Există multe aspecteale vieții umane care nu se reflectă în paginile unui registru. Există virtuți și realizări, vicii și crime, care nu lasă nici o urmă în conturi. Dar în măsura în care o persoană este integrată în viață și activitățile sociale, în măsura în care ea contribuie la efortul comun al societății și contribuțiile sale sunt apreciate de semenii săi, și în măsura în care consumă ceea ce se comercializează sau s-ar putea comercializa pe piață, informația furnizată este completă.

Combinând balanțele de plăți ale unui anumit număr de indivizi și lăsând deoparte intrările contabile care se referă la tranzacțiile dintre membrii acestui grup, obținem balanța de plăți a grupului. Această balanță ne spune cum sunt racordați membrii grupului, considerat ca un complex integrat de persoane, la restul societății. Astfel putem stabili balanța de plăți a membrilor baroului din New York, a fermierilor belgieni, a locuitorilor orașului Paris, sau a locuitorilor cantonului elvețian Berna. Statisticienii manifestă interes mai ales pentru stabilirea balanțelor de plăți ale rezidenților diverselor țări care sunt organizate ca națiuni independente.

În vreme ce balanța de plăți a unui individ furnizează informații exhaustive despre poziția sa socială, balanța unui grup este mult mai puțin relevantă. Ea nu ne spune nimic despre relațiile mutuale dintre membrii grupului. Cu cât este mai mare grupul și cu cât sunt mai puțin omogeni membrii săi, cu atât este mai defectuoasă informația pe care ne-o comunică balanța de plăți. Balanța de plăți a Danemarcei ne spune mai mult despre situația danezilor decât ne spune balanța de plăți a Statelor Unite despre situația americanilor. Pentru a descrie condițiile sociale și economice dintr-o țară nu este necesar să analizăm balanța de plăți a fiecărui individ în parte. Însă nu trebuie să grupăm laolaltă decât persoane care sunt, în linii mari, omogene în ce privește statutul lor social și activitățile lor economice.

Citirea balanțelor de plăți este, așadar, foarte instructivă. Însă, pentru a ne feri de erorile curente, trebuie să știm să le interpretăm.

Există obiceiul de a lista separat elementele monetare și pe cele nonmonetare din balanța de plăți a unei țări. Se spune că balanța [p.452] este favorabilă dacă există un surplus de bani și metale prețioase, relativ la exporturile de bani și de metale prețioase. Se spune că balanța este defavorabilă dacă exporturile de bani și metale prețioase depășesc importurile. Terminologia aceasta provine din erorile inveterate ale mercantiliștilor, care mai supraviețuiesc, din nefericire, în ciuda criticilor devastatoare ale economiștilor. Importurile și exporturile de monedă și metale prețioase sunt privite ca o consecință neintenționată a configurației elementelor nemonetare ale balanței de plăți. Opinia aceasta este complet eronată. Un exces al exporturilor de monedă și metale prețioase nu este produsul vreunei secvențe nefericite de împrejurări care se abate asupra unei țări, ca un act determinat de providență. El este rezultatul faptului că locuitorii țării respective urmăresc să-și diminueze cantitatea de bani deținuți și să cumpere bunuri în schimb. Iată de ce balanța de plăți a țărilor producătoare de aur este, de regulă, “defavorabilă”; iată de ce balanța de plăți a unei țari care întrebuințează mijloace fiduciare ca parte a stocului ei monetar este “defavorabilă”, câtă vreme nu se pune capăt acestui proces.

Pentru a evita ca o țară să-și piardă întregul stoc monetar datorită unei balanțe de plăți defavorabile nu este necesară nici o acțiune înțeleaptă din partea vreunei autorități paterne. În această privință nu există diferențe între balanțele de plăți personale ale indivizilor și cele ale grupurilor, după cum nu există diferențe nici între balanțele de plăți ale unui oraș sau district și cele ale unei țări suverane. Pentru a-i împiedica pe locuitorii statului New York să-și cheltuiască toți banii în tranzacții cu celelalte 49 de state ale Uniunii nu este necesară nici un fel de interferență guvernamentală. Câtă vreme fiecare american atribuie vreo importanță deținerii de monedă, el se va îngriji spontan de problema aceasta. În felul acesta el va avea partea lui de contribuție la menținerea unei oferte adecvate de bani în țara sa. Dar dacă nici un american nu ar fi interesat de menținerea unei dețineri monetare,atunci nici o măsură guvernamentală privitoare la comerțul internațional și la reglarea plăților internaționale n-ar putea împiedica scurgerea întregului stoc monetar al țării. Pentru a obține acest rezultat ar fi necesară instituirea unui embargou asupraexportului de bani și de metal prețios, la a cărui respectare să se vegheze cu rigiditate.

15. Ratele de schimb interregionale

Să presupunem mai întîi că există un singur tip de monedă. În acest caz, cu privire la puterea de cumpărare a banilor în diferite locuri se poate spune același lucru ca și cu privire la prețurile bunurilor. Prețul final al bumbacului la Liverpool nu poate depăși prețul final din Houston, Texas, cu mai mult decât costul transportului. Îndată ce prețul din Liverpool crește mai multdecât atât, comercianții vor trimite bumbac la Liverpool, [p.453] generând astfel o tendință de revenire la prețul final. În absența unor obstacole instituționale, prețurile unui ordin de plată pentru o anumită cantitate de guldeni plătibili în Amsterdam nu se poate ridica la New York deasupra sumei determinate de costurile necesare pentru rebaterea monedei, transport, asigurare și dobânda corespunzătoare perioadei necesare pentru toate aceste operațiuni. Îndată ce diferența depășește acest punct — punctul de ieșire al aurului (the gold export point) – devine profitabil să se trimită aur de la New York spre Amsterdam. Asemenea transporturi determină scăderea ratei de schimb a guldenului la New York, până la o valoare inferioară punctului de ieșire al aurului. Diferența existentă între configurația ratelor de schimb interregionale pentru mărfuri și, respectiv, pentru bani, provine din faptul că, de regulă, mărfurile sunt transportate într-o singură direcție, anume din spre locurile unde există un surplus de producție către cele unde există un surplus de consum. Bumbacul este transportat de la Houston la Liverpool, și nu de la Liverpool la Houston. Prețul său este mai redus la Houston decât la Liverpool, diferența fiind determinată de costurile de transport. Însă banii sunt transferați când într-un sens, când în celălalt.

Eroarea celor ce încearcă să interpreteze fluctuațiile ratelor de schimb interregionale și ale transporturilor interregionale de bani în funcție de configurația elementelor nonmonetare la balanței de plăți este că atribuie banilor o poziție excepțională. Ei nu realizează faptul că, în privința ratelor de schimb interregionale, nu există nici o diferență între bani și mărfuri. Dacă între Houston și Liverpool este posibil comerțul cu bumbac, atunci prețurile bumbacului în aceste două locuri nu pot diferi prin mai mult decât suma totală a costurilor necesare transportului. Așa cum există un flux de bumbac dinspre părțile sudice ale Statelor Unite către Europa, tot astfel aurul este transferat dințările producătoare de aur, ca Africa de Sud, către Europa.

Să lăsăm deoparte comerțul triunghiular și cazul țărilor producătoare de aur, și să presupunem că indivizii și firmele fac comerț între ei pe baza unui etalon aur, fără intenția de a-și modifica volumul deținerilor monetare. Din asemenea achiziții și vânzări se nasc creanțe, care necesită efectuarea de plăți interregionale. Dar, conform ipotezelor noastre, aceste plăți interregionale sunt egale ca volum. Suma pe care trebuie să o plătească locuitorii lui A locuitorilor lui B este egală cu cea pe care trebuie să o plătească locuitorii lui B locuitorilor lui A. În consecință, este posibil să se evite costurile de transportare a aurului din A în B și din B în A. Creanțele și datoriile pot fi compensate printr-un sistem de clearing interregional. Dacă această compensare se va efectua prin intermediul unei instituții interregionale de clearing sau prin tranzacțiile efectuate pe o piață specială a devizelor străine, [p.454] este numai o problemă tehnică. În orice caz, prețul pe care trebuie să-l achite un locuitor din A (sau din B) pentru efectuarea unei plăți în B (sau în A) se menține în limitele determinate de costurile de transport. El nu poate depăși valoarea nominală a plății cu o sumă mai mare decât cea necesară pentru costurile de transport (punctul de ieșire al aurului) și nu poate scădea sub această valoare cu mai mult decât costurile de transport (punctul de intrare al aurului).

Este posibil ca – păstrând neschimbate toate celelalte presupoziții pe care le-am făcut — să apară o discrepanță temporală între plățile făcute din A spre B și cele făcute din B spre A. În acest caz, evitarea unui transport interregional de aur nu se poate face decât prin interpunerea unei tranzacții de credit. Dacă importatorul care trebuie să plătească astăzi din A spre B poate cumpăra pe piața de devize străine creanțe asupra rezidenților din B scadente în nouăzeci de zile, atunci el poate economisi costul de transport al aurului prin împrumutarea sumei respective din B, pentru o perioadă de nouăzeci de zile. Dealerii de devize străine vor recurge la această stratagemă atunci când costurile contractării unui împrumut în B nu depășesc costurile contractării unui împrumut în A cu o sumă mai mare decât dublul costurilor de transport al aurului. Dacă transportul aurului costă 1/8 %, ei vor fi dispuși să plătească pentru un împrumut de trei luni contractat în B până la 1 % (anual) mai mult, ca dobândă, decât rata dobânzii pe piața monetară la care s-ar efectua tranzacțiile de credit între A și B, în absența unor asemenea solicitări pentru efectuarea de plăți interregionale.

Putem exprima lucrurile acestea spunând că starea cotidiană a balanței de plăți dintre A și B determină, în intervalul mărginit de punctul de ieșire al aurului și punctul de intrare al aurului, punctul în care se stabilesc ratele de schimb valutar. Dar nu trebuie să uităm să adăugăm că lucrul acesta nu se întâmplă decât dacă locuitorii din A și B nu urmăresc să își modifice volumul deținerilor lor monetare. Numai datorită faptului acesta este posibil să se evite complet transferul de aur și să se mențină ratele de schimb valutar în limitele determinate de cele două puncte ale aurului. Dacă rezidenții din A doresc să-și reducă deținerile monetare, iar cei din B să și le sporească, atunci este necesar să se transporte aur din A spre B, iar prețul unui transfer telegrafic în B va urca în A până la nivelul punctului de ieșire a aurului. Apoi aurul va fi trimis din A în B, în acelați mod în care bumbacul este trimis cu regularitate din Statele Unite în Europa. Prețul unui transfer telegrafic spre B atinge punctul de ieșire al aurului datorită faptului că locuitorii din A le vând aur celor din B, și nu datorită faptului că balanța lor de plăți este defavorabilă.

Toate aceste lucruri sunt adevărate cu referire la orice plăți care trebuie efectuate între diverse regiuni. Nu are importanță dacă orașele respective aparțin unei aceleiași țări suverane, sau unor țări suverane diferite. Cu toate acestea, amestecul guvernelor a modificat considerabil condițiile. Toate guvernele au creat instituții care le dau [p.455] locuitorilor din fiecare țară posibilitatea de a efectua plățile interregionale interne la paritate. Costurile de transport ale monedei dintr-un loc în altul sunt suportate fie de trezorerie, fie de banca centrală a țării și sistemul ei de sucursale, fie de vreo altă bancă guvernamentală, așa cum sunt casele de economii de pe lângă oficiile poștale în diverse țări europene. Astfel încetează să mai existe o piațăinternă pentru tranzacții de monedă. Publicului nu i se percepe mai mult când este vorba de achitarea unui ordin de plată interregional decât când este vorba de unul local sau, dacă tariful este ușor diferit, el nu are nici o legătură cu fluctuațiile transferurilor interregionale de monedă din interiorul țării. Acutizarea diferențelor dintre plățile interne și plățile externe este o consecință a intervențiilor guvernamentale. Plățile interne se efectuează la paritate, în vreme ce plățile externe sunt afectate de fluctuații, în limitele determinate de punctele de intrare și de ieșire ale aurului.

Dacă se întrebuințează mai multe tipuri de bani ca mijloace de efectuare a schimburilor, atunci raportul mutual de schimb dintre ele este determinat de puterile lor de cumpărare. Prețurile finale ale diverselor bunuri, exprimate în fiecare dintre cele două sau mai multe tipuri de bani, sunt proporționale. Rata finală de schimb dintre diversele tipuri de bani reflectă puterea acestora de cumpărare cu referire la mărfuri. Dacă apare vreo discrepanță, se ivesc posibilități de efectuare a unor tranzacții profitabile, iar acțiunile oamenilor de afaceri dornici să profite de aceste posibilități tind să le facă din nou să dispară. Teoria parității devizelor străine în funcție de puterea lor de cumpărare nu este decât o aplicație a teoremelor generale referitoare la determinarea prețurilor, la cazul special al coexistenței unor tipuri de bani diferite.

Nu contează dacă diferitele tipuri de bani coexistă pe același teritoriu sau dacă întrebuințarea lor se limitează la teritorii distincte. În orice caz, raportul mutual de schimb dintre ele tinde spre o stare finală, a cărei atingere ar face să nu mai conteze dacă actorii cumpără și vând în schimbul unei monede sau alteia. În măsura în care intervin costuri de transport interregional, acestea trebuiesc adăugate sau scăzute.

Modificările puterii de cumpărare nu intervin în același moment pentru toate bunurile și serviciile. Să considerăm din nou cazul foarte important din punct de vedere practic al unei inflații care se produce într-o singură țară. Creșterea cantității autohtone de monedă credit sau de monedă discreționară afectează, la început, doar prețurile anumitor bunuri și servicii. Prețurile celorlalte bunuri mai rămân câtva timp la nivelul lor prealabil. Raportul de schimb între moneda autohtonă și devizele străine se determină la bursa financiară, o piață organizată și gestionată după modelul și uzanțele comerciale ale bursei de valori. Dealerii de pe această piață specifică [p.456] anticipează schimbările care urmează mai repede decât restul oamenilor. De aceea, structura prețurilor existente pe piața valutară reflectă noua relație monetară mai devreme decât prețurile multor bunuri și servicii. Îndată ce inflația internă începe să afecteze prețurile anumitor mărfuri și, în orice caz, cu mult înainte ca ea să-și consume toate efectele asupra celei mai mari părți a prețurilor de bunuri și servicii, prețul devizelor străine tinde să crească până la nivelul corespunzător stării finale a prețurilor și ratelor salariale naționale.

Acest fapt a fost interpretat de o manieră complet greșită. Oamenii n-au reușit să înțeleagă că creșterea ratelor de schimb valutar nu face decât să anticipeze mișcarea prețurilor interne ale mărfurilor. Ei au pus boom-ul valutei străine pe seama unei balanțe defavorabile de plăți. Cererea pentru devize străine, spuneau ei, a crescut datorită unei deteriorări a balanței comerciale, sau a altor elemente ale balanței de plăți, sau pur și simplu datorită mașinațiunilor sinistre ale speculatorilor lipsiți de patriotism. Prețurile mai mari la care se tranzacționează devizele străine determină creșterea prețurilor interne ale bunurilor importate. Prețurile bunurilor autohtone trebuie să se alinieze acestei tendințe, deoarece altfel nivelul lor scăzut ar încuraja furnizorii să le rețină de la consumul autohton și să le vândă la un preț mai ridicat în străinătate.

Erorile implicate în această doctrină larg răspândită sunt ușor de arătat. Dacă venitul nominal al publicului autohton nu ar fi fost sporit prin inflație, acesta ar fi fost silit să-și reducă consumul de bunuri, fie importate fie autohtone. În primul caz ar avea loc o scădere a importurilor, iar în a doua o creștere a exporturilor. Astfel, balanța comercială ar fi readusă la ceea ce mercantiliștii numesc o situație favorabilă.

Dacă sunt presați s-o facă, mercantiliștii nu pot să nu recunoască pertinența acestui raționament. Dar, adaugă ei, el nu se aplică decât situațiilor comerciale normale. El nu ia în calcul situația țărilor care sunt constrânse să importe bunuri de importanță vitală, cum ar fi hrana și materii brute esențiale. Importul acestor bunuri nu poate fi redus la mai puțin decât un anumit minimum. Ele vor fi importate indiferent de preț. Dacădevizele străine necesare pentru importatrea lor nu pot fi procurate printr-un volum adecvat de exporturi, atunci balanța comercială devine defavorabilă și ratele de schimb valutar cresc tot mai mult.

Acest argument nu este mai puțin iluzoriu decât toate celelalte idei mercantiliste. Oricât de intensă și vitală ar fi cererea pentru anumite bunuri a unui individ sau a unui grup de indivizi, ei nu și-o pot satisface pe piață decât achitând prețul de piață. Dacă un austriac dorește să achiziționeze grâu canadian, [p.457] el trebuie să plătească prețul de piață în dolari canadieni. El trebuie să-și procure acești dolari canadieni exportând bunuri, fie direct în Canada, fie în altă țară. El nu-și sporește cantitatea disponibilă de dolari canadieni plătind pentru ei prețuri mai mari în șilingi (moneda națională austriacă). Mai mult, el nu-și poate permite să plătească asemenea prețuri mai mari (în șilingi) pentru grâul de import, dacă venitul său (în șilingi) rămâne neschimbat. Numai dacă guvernul austriac se lansează într-o politică inflaționistă, sporind prin această numărul de șilingi din buzunarul cetățenilor săi, vor fi austriecii în măsură să continue să cumpere cantitățile de grâu canadian pe care le cumpărau în prealabil, fără a-și reduce celelalte cheltuieli. Dacă n-ar exista inflație internă, orice creștere a prețurilor bunurilor de import s-ar solda fie cu o scădere a consumului lor, fie cu o reducere a consumului altor bunuri. Astfel, procesul de reajustare descris mai sus ar trebui să se pună în mișcare.

Dacă unui om îi lipsesc banii necesari pentru a cumpăra pâine de la vecinul său, brutarul satului, cauza nu trebuie căutată într-o presupusă raritate a banilor. Cauza este că acest om nu a reușit să câștige suma de bani necesară, nici prin vânzare de bunuri, nici prin furnizarea de servicii către cei dispuși să plătească. Același lucru se poate spune și despre comerțul internațional. O țară poate regreta faptul că nu este în măsură să vândă în străinătate atâtea bunuri câte ar fi nevoie pentru a putea achiziționa toată hrana pe care și-o doresc cetățenii ei. Dar această nu înseamnă că devizele străine sunt rare. Înseamnă că cetățenii âării respective sunt săraci. Iar inflația internă nu este în nici un caz un mijloc de îndepărtare a sărăciei.

Nici specula nu are vreo legătură cu modul de determinare a ratelor de schimb valutar. Speculatorii nu fac decât să anticipeze fluctuațiile probabile. Dacă se înșală, dacă opinia lor că inflația va continua este greșită, atunci structura prețurilor și ratele de schimb valutar nu vor corespunde anticipărilor lor, ceea ce îi va sili să plătească pentru greșelile care le-au făcut, prin suportarea de pierderi.

Doctrina conform căreia ratele de schimb valutar sunt determinate de balanța de plăți se bazează pe o generalizare ilicită a unui caz particular. Dacă două localități, A și
B, întrebuințează același tip de monedă, și dacă locuitorii lor nu doresc să-și modifice dimensiunea deținerilor lor monetare, atunci în decursul unei anumite perioade de timp suma de bani plătită de locuitorii din A către locuitorii din B devine egală cu suma plătită de locuitorii din B celor din A, astfel încât toate plățile pot fi efectuate fără a transporta bani din A în B sau din B în A. În acest caz, rata transferului telegrafic în A către B nu poate depăși un nivel ușor mai scăzut decât punctul de ieșire al aurului și nu poate scădea sub un nivel ușor [p.458] superior punctului de intrare al aurului, și viceversa. În limitele determinate de aceste mărimi, starea cotidiană a balanței de plăți determină starea cotidiană a ratei de schimb valutar. Acest lucru este adevărat numai pentru că nici locuitorii lui B nici cei ai lui A nu doresc să-și modifice nivelul deținerilor lor monetare. Dacă locuitorii din A doresc să își reducă deținerile monetare, iar cei din B să și le augmenteze pe ale lor, atunci se transferă bani din A în B, iar prețul transferurilor telegrafice către B atinge în A punctul de ieșire al aurului. Însă banii nu sunt transportați pentru că balanța de plăți a localității A este defavorabilă. Ceea ce numesc mercantiliștii o balanță de plăți defavorabilă este efectul unei reduceri deliberate a deținerilor monetare decise de cetățenii din A și al unei augmentări deliberate a deținerilor monetare decise de cetățenii din B. Dacă nici un locuitor din A nu ar fi dispus să-și reducă deținerea sa monetară, o asemenea scurgere monetară din A nu s-ar putea materializa niciodată.

Diferența dintre comerțul cu bani și cel cu alte bunuri comercializabile este următoarea: De regulă, bunurile se deplasează într-o singură direcție, și anume din locurile unde există un surplus de producție către cele unde există un surplus de consum. În consecință, prețul unei anumite mărfi în locurile unde există un surplus de producție este, de regulă, mai redus decât în locurile unde există un surplus de consum, diferența fiind egală cu suma costurilor de transport. Lucrurile se prezintă altfel în cazul banilor, dacă lăsăm de o parte cazurile țărilor producătoare de aur și pe cel al țărilor ai căror locuitori urmăresc deliberat să-și modifice volumul deținerilor monetare. Banii se deplasează când într-o direcție, când în cealaltă. O țară care la un moment dat exportă bani, altădată îi importă. Orice țară exportatoare devine în scurt timp importatoare, tocmai datorită exporturilor sale prealabile. Numai datorită motivului acesta este posibil să se evite costurile de transport ale banilor, prin interpunerea pieței valutare.

16. Ratele dobânzii și relația monetară

În tranzacțiile de credit banii joacă același rol pe care-l joacă și în toate celelalte tranzacții economice. De regulă, împrumuturile sunt acordate în bani, iar dobânda și suma principală sunt de asemenea plătite în bani. Plățile rezultate din asemenea tranzacții nu influențează volumul deținerilor monetare decât temporar. Beneficiarii împrumuturilor, dobânzilor, și ai sumelor principale cheltuiesc sumele încasate, fie pentru consum, fie pentru investiții. Ei își sporesc deținerile monetare numai dacă sunt motivați în acest sens de anumite considerații, independente de fluxul de bani încasați.

Starea finală a ratei de piață a dobânzii este aceeași pentru toate împrumuturile cu același caracter. Diferențele dintre ratele dobânzii sunt determinate fie de diferențe legate de situația mai mult sau mai puțin sănătoasă și credibilitatea [p.459] debitorului, fie de diferențe între termenii contractuali. [21] Diferențele între ratele dobânzii care nu provin din asemenea diferențe de condiții tind să dispară. Doritorii de credite se adresează ofertanților de împrumuturi care solicită o dobândă mai scăzută. Cei ce dau cu împrumut sunt dornici de a-i satisface pe clienții dispuși să plătească dobânzi mai mari. Pe piața monetară lucrurile se petrec la fel ca și pe toate celelalte piețe.

Cu privire la tranzacțiile de credit interregionale, trebuie să se ia în considerație atât ratele interregionale de schimb, cât și diferențele de etalon monetar, dacă ele există. Să considerăm cazul a două țări, A și B. A funcționează în regim de etalon aur, iar B în regim de etalon argint. Furnizorul de împrumuturi dispus să împrumute bani din A către B trebuie întâi să vândă aur contra argint, iar apoi, la scadența împrumutului, argint contra aur. Dacă la această dată ulterioară prețul argintului a scăzut relativ la aur, atunci suma principală restituită de debitor (în argint) va fi comercializabilă contra unei cantități mai reduse de aur decât cea cheltuită de creditor în prealabil, când s-a angajat în această tranzacție. În consecință, acesta din urmă nu va accepta să ofere împrumuturi în B decât dacă diferența dintre ratele de piață ale dobânzii din A și, respectiv, B este suficient de mare pentru a acoperi reducerea anticipată a prețului argintului, relativ la aur. Tendința de egalizare a ratelor de piață ale dobânzii la împrumuturi pe termen scurt, care se manifestă dacă A și B au același etalon monetar, este subminată serios în condițiile existenței unei diversități de etaloane.

Dacă A și B au același etalon monetar, atunci este imposibil ca băncile din A să practice expansiunea creditului dacă cele din B nu adoptă aceeași politică. Expansiunea creditului în A determină o creștere a prețurilor, iar ratele dobânzii la împrumuturile pe termen scurt scad temporar în A, în vreme ce prețurile și ratele dobânzii din B rămân neschimbate. În consecință, exporturile din A scad, iar importurile către A cresc. În plus, furnizorii de împrumuturi din A devin dornici să ofere împrumuturi pe piața de împrumuturi pe termen scurt din B. Rezultatul este o scurgere în exterior din A, care determină scăderea rezervelor monetare ale băncilor din A. Dacă băncile din A nu-și abandonează politicile expansioniste, ele vor deveni insolvabile.

Acest proces a fost interpretat într-un mod în întregime deformat. Se vorbește despre o funcție importantă și vitală pe care banca centrală a fiecărei țari este ținută să o îndeplinească în numele națiunii. Este, se spune, datoria sacră a băncii centrale să asigure prezervarea stabilității ratelor de schimb valutar și să protejeze rezerva națională de aur împotriva atacurilor speculanților străini și ale complicilor lor interni. Adevărul este că tot ce face o bancă centrală ca să nu i se evapore rezerva de aur se face în scopul menținerii propriei sale solvabilități. Ea și-a periclitat poziția financiară prin practicarea expansiunii creditelor, iar acum trebuie [p.460] să-și neutralizeze acțiunile din trecut în scopul evitării consecințelor lor dezastruoase. Politica sa expansionistă s-a lovit de obstacolele care limitează emiterea de mijloace fiduciare.

Întrebuințarea unei terminologii marțiale este inadecvată atât pentru analizarea problemelor monetare, cât și pentru cercetarea tuturor celorlalte chestiuni care țin de domeniul catalacticii. Nu există nimic de felul unui “război” între băncile centrale. Nu există nici un fel de forțe sinistre care să “atace” poziția unei bănci și să amenințe stabilitatea ratelor de schimb valutar. Nu este necesar nici un “apărător” pentru a “proteja” sistemul monetar al unei țări. În fine, nu este adevărat că ceea ce împiedică banca națională a unei țări sau băncile private din țara respectivă să reducă rata autohtonă a dobânzii sunt considerații legate de prezervarea etalonului aur și a stabilității ratelor de schimb valutar, sau de anihilarea efectelor mașinațiunilor unui complot internațional al furnizorilor de împrumuturi. Rata de piață a dobânzii nu poate fi redusă prin expansiunea creditelor decât pe intervale scurte de timp și chiar și atunci reducerea ei provoacă efectele descrise de teoria ciclului economic.

Când Banca Angliei își rambursa bancnotele emise, conform termenilor contractuali, ea nu făcea poporului britanic vreun serviciu vital din altruism. Ea nu făcea decât să imite pur și simplu comportamentul oricărei gospodine, atunci când își achită nota de plată la băcănie. Ideea că respectarea de către banca centrală a responsabilităților sale asumate în mod voluntar ar denota vreun merit deosebit nu putea să apară decât datorită faptului că guvernele le-au acordat în mod repetat acestor bănci privilegiul de a le refuza clienților lor plățile la care aveau un drept legal. În fapt, băncile centrale au devenit din ce în ce mai mult niște oficii subordonate ale trezoreriilor, simple instrumente de punere în mișcare a expansiunii creditelor și a inflației. Din punct de vedere practic nu are nici o importanță dacă ele se află sau nu în posesia guvernului și sunt gestionate nemijlocit de funcționari guvernamentali. Într-adevăr, băncile furnizoare de credit de circulație nu sunt astăzi, în toată lumea, decât sucursale ale trezoreriilor.

Nu există decât un singur mijloc de păstrare a unei monede locale și naționale la paritate cu aurul și cu devizele străine: rambursarea necondiționată. Bancă centrală trebuie să cumpere la rata paritară orice cantitate de aur și devize străine care i se oferă, în schimbul bancnotelor și monedei depozit autohtone; pe de altă parte, ea trebuie să vândă, fără discriminare, orice cantitate de aur și de valută solicitată de persoane dispuse să plătească la prețul paritar în bancnote, monedă, sau monedă depozit autohtone. Aceasta a fost politica băncilor centrale în perioada etalonului aur. Această a fost politica acelor guverne și bănci centrale care adoptaseră sistemul cunoscut în general sub denumirea de etalon aur pentru schimburile valutare. Singura diferență dintre etalonul aur “ortodox” sau clasic, așa cum [p.461] exista acesta în Marea Britanie de la începutul anilor douăzeci ai secolului trecut până la izbucnirea Primului Război Mondial, precum și în alte țări, pe de o parte, și etalonul aur pentru schimburi valutare, pe de alta, se referea la utilizarea monedelor de aur pe piață internă. În condițiile etalonului aur clasic, o parte a deținerilor monetare ale cetățenilor constau în monezi de aur, restul fiind compus din substitute monetare. În condițiile etalonului aur pentru schimburi valutare, deținerile monetare constau numai din substitute monetare.

Legarea monedei de o valută străină, la o anumită rată, este echivalentă cu o promisiune de rambursare la acea rată.

Un cont de egalizare a devizelor străine nu poate avea nici el succes în îndeplinirea obiectivului său, decât în măsura în care se conformează acelorași principii.

Motivele pentru care, în ultimele decenii, guvernele europene au preferat conturile de egalizare a devizelor străine, mai degrabă decât gestionarea băncilor centrale, sunt evidente. Legislația referitoare la băncile centrale a fost o realizare a guvernelor liberale, sau a guvernelor care nu îndrăzneau să sfideze în mod deschis opinia publică din țările liberale, cel puțin în ceprivește desfășurarea politicilor fiscale. De aceea funcționarea băncilor centrale era adaptată libertății economice. Acesta este motivul pentru care ele au fost considerate nesatisfăcătoare, în această epocă de afirmare a totalitarismului. Principalelecaracteristici ale funcționării unui cont de egalizare a devizelor străine, prin contrast cu o bancă centrală, sunt:

1. Autoritățile țin secrete operațiunile contului. Legile au silit băncile centrale să-și facă publică situația curentă la intervale scurte, de regulă săptămânal. Însă situația conturilor de egalizare a devizelor străine nu le este cunoscută decât inițiaților. Oficialitățile nu furnizează un raport public decât după scurgerea unui interval de timp care face ca cifrele respective să nu mai prezinte decât un interes istoric, nemaifiind de nici un folos pentru oamenii de afaceri.

2. Acest secret deschide posibilitatea discriminării împotriva persoanelor care nu sunt foarte agreate de autorități. În numeroase țări din Europa continentală, el s-a soldat cu o corupție scandaloasă. Alte guverne și-au întrebuințat puterea de discriminare în detrimentul oamenilor de afaceri care aparțineau unor minorități lingvistice sau religioase, sau care acordau sprijin partidelor din opoziție.

3. Rata paritară nu mai este fixată printr-o lege promulgată în mod corespunzător de parlament și deci cunoscută fiecărui cetățean. Determinarea sa depinde de bunul plac al birocraților. Din când în când ziarele relatează: moneda ruritană este slabă. O relatare mai corectă ar fi fost: autoritățile ruritane au luat hotărârea de a ridica prețul devizelor străine. [22]

Un cont de egalizare a devizelor străine nu este o baghetă magică pentru [p.462] remedierea inconvenientelor inflației. El nu poate întrebuința alte mijloace decât cele de care dispun și băncile centrale “ortodoxe”. Și, ca și în cazul băncilor centrale, eforturile lor de menținere a unei rate paritare de schimb valutar trebuie să dea greș, dacă există inflație și expansiune a creditelor autohtone.

S-a spus că metodele “ortodoxe” de combatere a scurgerilor în exterior, care întrebuințează rata de scont, n-ar mai funcționa datorită faptului că națiunile nu mai sunt dispuse să respecte “regulile jocului”. Însă etalonul aur nu este un joc, ci o instituție socială. Funcționarea sa nu depinde de disponibilitatea vreunei națiuni de a respecta anumite reguli arbitrare. Ea este reglementată de legi economice inexorabile.

Criticii își susțin obiecția citând faptul că, în perioada interbelică, o creștere a ratei de scont nu a izbutit să oprească scurgerea în exterior, adică pierderea de metal prețios și transferul de depozite în țări străine. Însă acest fenomen a fost determinat de politicile guvernamentale ostile aurului și favorabile inflației. Dacă o persoană anticipează că va pierde 40% din soldul său datorită unei devaluări probabile, ea va încerca să-și transfere depozitul în altă țară și nu se va răzgândi dacă rata de scont din țara care pregătește o devaluare crește cu 1 sau 2%. O asemenea creștere a ratei de scont nu este, bineînțeles, în măsură să compenseze o pierdere de 20 sau chiar de 40 de ori mai mare. Bineînțeles că etalonul aur nu poate funcționa dacă guvernul încearcă din răsputeri să-l saboteze.

17. Mijloace secundare de efectuare a schimburilor

Întrebuințarea banilor nu îndepărtează diferențele existente între diversele bunuri nonmonetare, cu privire la gradul lor de comercializabilitate. În economia monetarizată există o diferență foarte substanțială între comercializabilitatea banilor și cea a bunurilor vandabile. Dar între diversele specimene ale acestui din urmă grup rămân diferențe. Pentru unele dintre ele este mai ușor de găsit în cel mai scurt timp un cumpărător dispus să achite cel mai ridicat preț care, dată fiind configurația respectivă a pieței, poate fi obținut. Pentru altele este mai dificil. Un titlu de valoare de cea mai bună calitate este mai comercializabil decât o casă de pe una din străzile principale ale orașului, iar o haină veche de blană este mai comercializabilă decât autograful unui om de stat din secolul al XVIII-lea. În asemenea cazuri nu se mai compară comercializabilitatea diverselor bunuri vandabile cu nivelul perfect de comercializabilitate al banilor. Nu se mai compară decât gradele de comercializabilitate ale diverselor bunuri. Putem vorbi despre o comercializabilitate secundară a bunurilor vandabile.

Deținătorul unui stoc de bunuri cu un grad ridicat de comercializabilitate secundară este în măsură să-și reducă deținerea monetară. El se poate aștepta ca, atunci când într-o bună zi va fi necesar să-și augmenteze deținerea monetară, [p.463] să fie în măsură să vândă aceste bunuri cu un grad înalt de comercializabilitate secundară, neîntârziat și la cel mai ridicat preț care poate fi obținut pe piață. Astfel, volumul deținerii monetare a unei persoane sau al unei firme este influențat de faptul că el posedă sau nu un stoc de bunuri cu un grad înalt de comercializabilitate secundară. Volumul deținerii monetare și cheltuielile suportate pentru păstrarea ei pot fi reduse dacăsunt disponibile bunuri aducătoare de venit cu un înalt grad de comercializabilitate secundară.

Apare, în consecință, o cerere specifică pentru asemenea bunuri, exercitată de persoanele dornice să le posede în scopul reducerii costurilor deținerilor monetare. Prețurile acestor bunuri sunt parțial determinate de această cerere specifică; în absența ei ele ar fi mai reduse. Aceste bunuri sunt, așa-zicând, mijloace secundare de efectuare a schimburilor, iar valoarea lor de schimb este rezultanta a două tipuri de cerere: cererea legată de serviciile lor ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor și cererea legată de celelalte servicii pe care le furnizează.

Costurile deținerii de monedă sunt egale cu nivelul dobânzii pe care ar fi adus-o suma respectivă, dacă ar fi fost investită. Costul suportat prin deținerea unui stoc de mijloace secundare de efectuare a schimburilor constă în diferența între venitul adus de dobânzile corespunzătoare valorilor întrebuințate în acest scop și venitul mai mare adus dealte valori, care diferă de primele numai în ce privește gradul lor mai redus de comercializabilitate, nefiind de aceea potrivite pentru a juca rolul de mijloace secundare de efectuare a schimburilor.

Din timpuri imemoriale bijuteriile au fost întrebuințate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Astăzi, mijloacele secundare de efectuare a schimburilor cele mai frecvent întrebuințate sunt:

1. Creanțe asupra unor bănci, bancheri și case de economii care – deși nu sunt substitute monetare [23] – sunt scadente cotidian sau sunt rambursabile în termen scurt.

2. Hârtii de valoare ale căror volum și popularitate sunt atât de mari încât, de regulă, este posibil să se vândă cantități moderate din ele fără a deprima piața.

3. În fine, uneori, chiar anumite acțiuni deosebit de comercializabile, sau chiar anumite mărfuri.

Bineînțeles, că avantajele anticipabile de pe urma reducerii costurilor deținerii de monedă trebuie confruntate cu anumite riscuri care apar. Vânzarea de hârtii de valoare și chiar și cea a mărfurilor poate să nu fie posibilă decât cu suportarea unei pierderi. Pericolul acesta nu apare în cazul conturilor bancare, iar riscul ca banca să devină insolvabilă este de regulă neglijabil. De aceea, creanțele purtătoare de dobândă asupra băncilor și bancherilor care sunt rambursabile în termen scurt reprezintă cel mai popular mijloc secundar de efectuare a schimburilor. [p.464]

Nu trebuie să se confunde mijloacele secundare de efectuare a schimburilor cu substitutele monetare. Substitutele monetare sunt tranzacționate în vederea reglării plăților exact la fel ca și banii. Însă mijloacele secundare de efectuare a schimburilor trebuie mai întâi preschimbate în bani sau în substitute monetare, dacă cineva dorește să le întrebuințeze – pe o cale indirectă — pentru a-și efectua plățile sau a-și augmenta deținerile monetare.

Creanțele întrebuințate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor posedă, datorită acestei întrebuințări, o piață mai largă de desfacere și un preț mai ridicat. Drept consecință, ele aduc dobânzi mai reduse decât creanțele de același tip care nu se pretează a fi utilizate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Obligațiunile guvernamentale și bonurile de trezorerie care pot fi întrebuințate ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor pot fi emise în condiții mai favorabile pentru debitor decât împrumuturile inadecvate acestui scop. Debitorii respectivi sunt deci interesați să organizeze piața pentru certificatele lor de credit în așa fel încât acestea să devină atractive pentru cei ce se află în căutare de mijloace secundare de efectuare a schimburilor. Ei urmăresc să dea posibilitatea fiecărui deținător de astfel de efecte să le vândă, sau să le întrebuințeze drept garanții pentru împrumuturi, în condițiile cele mai avantajoase cu putință. În publicitatea pe care o fac emisiunilor lor, ei subliniază aceste posibilități, ca pe un avantaj deosebit.

În mod similar, băncile și bancherii urmăresc să atragă cereri pentru mijloacele secundare de efectuare a schimburilor. Ei le oferă clienților lor condiții convenabile. Ei încearcă să se depășească unii pe alții prin scurtarea timpului de notificare în vederea rambursării. Uneori, ei plătesc dobândă chiar și pentru bani rambursabili fără notificare. În această competiție, anumite bănci au mers prea departe, periclitându-și solvabilitatea.

Circumstanțele politice din ultimele zeci de ani le-au conferit soldurilor bancare utilizabile ca mijloace secundare de efectuare a schimburilor o importanță sporită. Guvernele aproape a tuturor țărilor sunt angajate într-o campanie împotriva capitaliștilor. Ele urmăresc să-i exproprieze pe aceștia, prin impozitare și măsuri monetare. Capitaliștii încearcă să-și protejeze proprietatea, prin menținerea unei părți din fondurile decare dispun sub formă lichidă, pentru a putea evita la timp măsurile confiscatoare. Ei mențin solduri la băncile din acele țări în care pericolul confiscării sau al devalorizării monedei este temporar mai redus decât în alte țări. Îndată ce perspectivele se schimbă, ei își transferă soldurile în țările care par să ofere mai multă siguranță la momentul respectiv. Acestea sunt fondurile la care se referă expresia de “bani fierbinți” (“hot money”).

Semnificația banilor fierbinți pentru afacerile monetare este consecința sistemului de rezervă unică. Pentru a facilita expansiunea creditului de către băncile centrale, guvernele europene și-au propus de multă vreme să concentreze [p.465] rezervele de aur ale țărilor respective în mâinile băncilor centrale. Celelalte bănci (băncile private, i.e. cele care nu se bucură de privilegii speciale și nu au dreptul să emită bancnote) își limitează deținerile monetare la necesitățile tranzacțiilor cotidiene. Ele nu mai păstrează o rezervă pentru a-și acoperi datoriile scadente. Ele nu consideră că este necesar să-și ajusteze datele de scadență ale datoriilor cu cele ale activelor, astfel încât să fie gata oricând să-și onoreze fără sprijin extern obligațiile față de creditori. Ele se bizuie pe banca centrală. Când creditorii doresc să retragă sume mai mari decât cele “normale” băncile private împrumută fondurile necesare de la banca centrală. O bancă privată se consideră protejată împotriva crizelor de lichiditate dacă posedă fie o cantitate suficientă de titluri de valoare pe care banca centrală le acceptă ca garanții pentru acordarea de împrumuturi, fie o cantitate suficientă de efecte de comerț pe care banca centrală le va resconta. [24]

Când a început afluxul de bani fierbinți, băncile private din țările în care aceștia erau depozitați temporar n-au văzut nici un motiv pentru a nu trata aceste fonduri în maniera obișnuită. Ele au întrebuințat fondurile suplimentare care le-au fost încredințate pentru a-și spori împrumuturile către firmele de afaceri. Nu le-a fost teamă de consecințe, deși știau că aceste fonduri urmau să fie retrase îndată ce ar apărea îndoieli cu privire la politicile fiscale și monetare ale țării respective. Lipsa de lichiditate ce caracteriza situația acestei bănci era evidentă: pe de o parte sume mari pe care clienții le puteau retrage după o notificare pe termen scurt; iar pe de altă parte împrumuturi acordate firmelor de afaceri, care nu puteau fi recuperate decât la o dată ulterioară. Singura metodă prudentă de a trata banii fierbinți ar fi fost de a păstra o rezervă de aur și devize străine suficient de mare pentru a achita întreaga sumă, în caz de retragere bruscă. Bineînțeles, această metodă ar fi presupus ca băncile să încaseze un comision de la clienți în schimbul păstrării fondurilor lor în siguranță.

Pentru băncile elvețiene ora adevărului a sosit atunci când, în septembrie 1936, Franța a devaluat francul francez. Depunătorii de bani fierbinți au început să se teamă; ei erau îngrijorați de posibilitatea ca Elveția să urmeze exemplul francez. Era de așteptat ca ei să încerce cu toții să-și transfere imediat fondurile la Londra sau New York, sau chiar la Paris, care în săptămânile imediat următoare părea mai puțin probabil să fie afectat de o depreciere a monedei. Însă băncile comerciale elvețiene nu erau în măsură să achite aceste fonduri fără sprijinul Băncii Naționale. Ei le împrumutaseră către firmele de afaceri – o mare parte din ele către firme de afaceri din țări care, prin controlul schimbului valutar, le blocaseră conturile. Singura ieșire ar fi fost ca ele să împrumute de la Banca Națională. Procedând astfel, ele și-ar fi menținut solvabilitatea. Însă depunătorii plătiți în bancnote ar fi [p.466] cerut imediat rambursarea acestora de către Banca Națională, în aur sau în devize străine. Dacă Banca Națională nu s-ar fi supus acestei solicitări, ea ar fi abandonat de fapt etalonul aur și ar fi devaluat francul elvețian. Dacă, pe de altă parte, Banca ar fi rambursat bancnotele, ea și-ar fi pierdut cea mai mare parte din rezerve, ceea ce ar fi provocat o panică. Elvețienii înșiși ar fi încercat și ei să-și procure cât mai mult aur și cât mai multe devize cu putință. Întregul sistem monetar al țării s-ar fi prăbușit.

Singura alternativă pentru Banca Națională a Elveției ar fi fost de a nu acorda nici un fel de asistență băncilor private. Dar aceasta ar fi fost echivalent cu falimentul celor mai importante instituții de credit. Astfel guvernul elvețian nu mai avea de ales. El nu avea la dispoziție decât un singur mijloc pentru a evita o catastrofă economică: de a urma exemplul Franței și de a devalua francul elvețian. Chestiunea nu mai suporta amânare.

În linii mari, la izbucnirea războiului în septembrie 1939, Marea Britanie a trecut printr-o situație asemănătoare. Londra a fost pe vremuri centrul bancar al întregii lumi. Ea și-a pierdut de mult timp această funcție. Dar străinii și cetățenii dominioanelor încă mai păstrau, în ajunul războiului, solduri rambursabile în termen scurt considerabile în băncile britanice. În plus, mai existau și depozite importante datorate băncilor centrale din “zona sterlină”. Dacă guvernul britanic nu ar fi înghețat aceste solduri prin impunerea de restricții asupra schimburilor valutare, atunci insolvabilitatea băncilor britanice ar fi devenit manifestă. Controlul schimburilor valutare a reprezentat un moratoriu deghizat acordat băncilor, eliberându-le de obligația de a recunoaște public incapacitatea de a-și onora angajamentele.

18. Interpretarea inflaționistă a istoriei

O doctrină foarte populară afirmă că reducerea progresivă a puterii de cumpărare a unității monetare ar fi jucat un rol decisiv în evoluția istorică. Se spune că omenirea nu ar fi atins starea sa actuală de bunăstare dacă oferta de bani nu ar fi crescut în mai mare măsură decât cererea pentru bani. Reducerea corespunzătoare a puterii de cumpărare, se afirmă, ar fi fost o condiție necesară pentru progresul economic. Intensificarea diviziunii muncii și ritmul accelerat de acumulare a capitalului, care au însutit productivitatea muncii, n-ar fi putut apărea decât într-o lume caracterizată prin creșterea continuă a prețurilor. Inflația generează prosperitate și bunăstare, iar deflația suferință și decădere economică. [25] O trecere în revistă a literaturii politice și a [p.467] ideilor care au ghidat vreme de secole politicile monetare și de credit ale națiunilor arată că această opinie este aproape universal acceptată. În ciuda tuturor avertismentelor venite din partea economiștilor ea este încă și astăzi nucleul filozofiei economice a omului de rând. Ea este în aceeași măsură și esența învățăturilor lordului Keynes și a discipolilor săi în ambele emisfere.

Popularitatea inflaționismului se datorează în mare parte urii adânc înrădăcinate care există împotriva creditorilor. Inflația este considerată justă pentru că îi favorizează pe debitori pe seama creditorilor. Însă interpretarea inflaționistă a istoriei, pe care trebuie să o analizăm în această secțiune, nu este decât indirect legată de acest argument, îndreptat împotriva creditorilor. Afirmația că “expansionismul” este forța motrice a progresului economic și că “restricționismul” este cel mai rău dintre toate relele se bazează în primul rând pe alte argumente.

Este evident că problemele ridicate de doctrina inflaționistă nu pot fi rezolvate recurgând la învățăturile experienței istorice. Este de netăgăduit că istoria prețurilor indică, în linii mari, o tendință de creștere a acestora, continuă, deși uneori întreruptă pe intervale scurte. Bineînțeles, stabilirea acestui fapt nu se poate face decât prin înțelegere istorică. Problemelor istorice nu li se poate aplica precizia catalactică. Tentativele unor istorici și statisticieni de a urmări și măsura modificările puterii de cumpărare a metalelor prețioase vreme de mai multe secole sunt inutile. Am arătat deja că toate tentativele de măsurare a mărimilor economice se bazează pe ipoteze în întregime eronate și denotă ignorarea principiilor fundamentale, atât ale teoriei economice cât și ale istoriei. Însă lucrurile pe care ni le poate spune istoria înaceastă privință, prin întrebuințarea metodelor sale specifice, sunt suficiente pentru a justifica afirmația că puterea de cumpărare a banilor are de mai multe secole tendința să scadă. Asupra acestui punct toată lumea este de acord.

Dar nu acesta este problema pe care trebuie să o elucidăm. Întrebarea este dacă scăderea puterii de cumpărare a fost sau nu un factor indispensabil pentru evoluția care a dus de la sărăcia epocilor anterioare la condițiile mai satisfăcătoare din perioada capitalismului modern. La această întrebare trebuie să răspundem fără a apela la experiența istorică, experiență care poate fi și a fost întotdeauna interpretată în diferite feluri, și pe care atât adepții cât și adversarii fiecărei teorii și explicații a istoriei o invocă drept dovadă pentru afirmațiile lor contradictorii și incompatibile. Ceea ce lipsește este o clarificare a efectelor modificărilor puterii de cumpărare asupra diviziunii muncii, acumulării de capital și progresului tehnologic.

Cu privire la această problemă nu ne putem mulțumi cu respingerea argumentelor avansate, în sprijinul tezei lor, de inflaționiști. Absurditatea acestor argumente este atât de evidentă încât respingerea și dovedirea falsității lor este, cu adevărat, o sarcină ușoară. Încă de la [p.468] apariția sa, teoria economică a arătat, în mod repetat, că afirmațiile privitoare la așa-numitele binecuvântări asociate abundenței de bani și la așa-numitele dezastre provocate de limitarea cantității de monedă sunt produsele unor erori patente de raționament. Încercările apostolilor inflaționismului și ai expansionismului monetar de a respinge corectitudinea învățăturii economiștilor au eșuat lamentabil.

Singura întrebare relevantă este: Este sau nu posibil să se reducă ireversibil rata dobânzii prin expansiunea creditului? Vom trata exhaustiv această problemă în capitolul consacrat relației existente între relația monetară și rata dobânzii. Vom arăta acolo care trebuie să fie consecințele boom-urilor economice create prin intermediul expansiunii creditului.

În acest stadiu al cercetărilor noastre, trebuie însă să ne întrebăm dacă nu este cumva posibil să existe alte argumente în favoarea interpretării inflaționiste a istoriei. Nu este oare posibil ca adepții inflaționismului să fi omis anumite argumente valide, favorabile tezei lor? Este, desigur, necesar să examinăm problema din toate unghiurile posibile.

Să ne imaginăm o lume în care cantitatea de monedă este rigid fixată. Locuitorii acestei lumi au produs, într-un stadiu timpuriu al istoriei, întreaga cantitate a mărfii întrebuințate pentru servicii monetare care poate fi produsă. O nouă creștere a cantității de monedă nu este posibilă. Nu sunt cunoscute mijloacele fiduciare. Toate substitutele monetare – inclusiv numerarul subsidiar – sunt certificate monetare.

În aceste ipoteze intensificarea diviziunii muncii, tranziția de la auto-suficiența economică a gospodăriilor, satelor, districtelor și țărilor, la sistemul de piață mondial din secolul al XIX-lea, acumularea progresivă de capital și îmbunătățirea metodelor tehnologice de producție, ar fi indus o tendință continuă de scădere a prețurilor. Oare o asemenea creștere a puterii de cumpărare a unității monetare ar fi oprit evoluția capitalismului?

Omul de afaceri obișnuit va răspunde afirmativ la această întrebare. Trăind și activând într-un mediu în care o scădere lentă, dar continuă, a puterii de cumpărare a unității monetare este considerată normală, necesară și benefică, el pur și simplu nu poate înțelege o altă stare de lucruri. El asociază,pe de o parte, ideea de creștere a prețurilor cu profiturile și, pe de altă parte, pe cea de scădere a prețurilor cu pierderile. Faptul că există și operațiuni economice care speculează scăderea prețurilor și că asemenea operațiuni au putut duce la constituirea de mari averi nu-i clatină dogmatismul. Acestea, spun ei, nu sunt decât tranzacții speculative, ale unor persoane care urmăresc să profite de scăderea prețurilor unor bunuri deja produse și [p.469] disponibile pe piață. Inovațiile, creativitatea și aplicarea metodelor tehnologice îmbunătățite presupun stimulentele asociate cu anticiparea creșterii prețurilor.

Opinia aceasta este eronată. Într-o lume caracterizată prin creșterea puterii de cumpărare a unității monetare, modul de gândire al tuturor actorilor ar fi nevoit să se adapteze acestei stări de lucruri, exact așa cum în lumea noastră el s-a ajustat la scăderea puterii de cumpărare a unității monetare. Astăzi toată lumea este pregătită să privească un spor al venitului monetar sau nominal al cuiva ca pe o îmbunătățire a bunăstării materiale a acelei persoane. Atenția oamenilor este îndreptată îndeosebi spre creșterea ratelor salariale nominale și al echivalentului monetar al avuției, decât spre augmentarea cantității de bunuri. Într-o lume caracterizată prin creșterea puterii de cumpărare a unității monetare, ei s-ar concentra mai mult pe scăderea costurilor vieții. Astfel ar ieși mai limpede în relief faptul că progresul economic constă îndeosebi în a spori accesibilitatea celor necesare vieții.

În desfășurarea afacerilor, considerațiile privind tendințele seculare ale prețurilor nu joacă nici un fel de rol. Întreprinzătorii și investitorii nu se preocupă de tendințele seculare. Ceea ce le ghidează lor acțiunile sunt opiniile pe care le au despre variațiile prețurilor în următoarele săptămâni, luni, sau, cel mult, ani. Ei nu urmăresc mișcarea generală a tuturor prețurilor. ceea ce contează pentru ei este existența unor discrepanțe între prețurile factorilor complementari de producție și prețurileanticipate ale produselor. Nici un om de afaceri nu se lansează într-un anumit proiect productiv pentru că socotește că prețurile, adică prețurile tuturor bunurilor și serviciilor, vor crește. El se angajează în producție dacă socotește că poate profita de pe urma diferențelor de prețuri dintre bunurile de diverse ordine. Într-o lume caracterizată printr-o tendință seculară de scădere a prețurilor, asemenea prilejuri de a realiza profituri vor apărea în același fel în care apar într-o lume caracterizată printr-o tendință seculară de creștere a prețurilor. Anticiparea unei evoluții generale progresiv ascendente a tuturor prețurilor nu atrage după sine intensificarea producției și creșterea bunăstării. Ea induce “precipitarea asupra valorilor reale”, boom-ul economic urmat de colaps (crack-up boom) și prăbușirea completă a sistemului monetar.

Dacă opinia cu privire la scăderea viitoare a prețurilor tuturor bunurilor devine generală, atunci rata dobânzii pe termen scurt scade cu o valoare corespunzătoare primei de preț negative. [26] Întreprinzătorul care întrebuințează fonduri împrumutate este astfel protejat împotriva consecințelor unei asemenea scăderi a prețurilor, în aceeași măsură în care, în condiții [p.470] de creștere a prețurilor, creditorul este protejat prin prima de preț împotriva consecințelor unei scăderi a puterii de cumpărare.

O tendința seculară de creștere a puterii de cumpărare a unității monetare ar necesita adoptarea de către oamenii de afaceri și investitori a unor reguli de calcul diferite de cele dezvoltate în condițiile unei tendințe seculare de scădere a puterii de cumpărare. Dar este sigur că ea nu ar influența semnificativ cursul activităților economice. Ea nu ar anula dorința oamenilor de a-și îmbunătăți bunăstarea materială, înmăsura posibilului, prin ajustarea corespunzătoare a producției. Ea nu ar lipsi sistemul economic de factorii ce determină ameliorarea condițiilor materiale, adică de străduința promotorilor întreprinzători de a obține profit și de disponibilitatea publicului de a cumpăra acele bunuri care sunt în măsură să-i ofere cele mai mari satisfacții la cele mai reduse costuri.

Asemenea observații nu sunt în nici un caz o pledoarie în favoarea deflației. Ele nu implică decât o respingere a ineradicabilelor fabule inflaționiste. Ele reliefează caracterul iluzoriu al doctrinei lordului Keynes, după care cauza sărăciei și a neajunsurilor, a depresiunilor economice și a neutilizării forței de muncă este de găsit într-o așa-numită “presiune contracționistă”. Nu este adevărat că “o presiune deflaționistă… ar fi… împiedicat dezvoltarea industriilor moderne.” Nu este adevărat ca expansiunea creditului determină “miracolul… transformării pietrelor în pâine.” [27]

Teoria economică nu recomandă nici politici inflaționiste, nici deflaționiste. Ea nu recomandă statelor să se amestece în alegerea de către piață a mijlocului de efectuare a schimburilor. Ea nu stabilește decât următoarele adevăruri:

1. Adoptând politici inflaționiste sau deflaționiste, un stat nu promovează binele public, bunăstarea, sau interesele întregii națiuni. El nu face decât să favorizeze unul dintre multiplele grupuri ale populației, pe seama celorlalte grupuri.

2. Este imposibil să știm dinainte ce grup va fi favorizat printr-o anumită politică inflaționistă sau deflaționistă și în ce măsură se va întâmpla aceasta. Aceste efecte depind de întregul complex al datelor de piață relevante. Ele depind, de asemenea, de viteza mișcărilor inflaționiste sau deflaționiste și pot fi complet inversate, în funcțiede evoluția acestor mișcări.

3. În orice caz, o expansiune monetară induce greșeli în investirea capitalului și supraconsum. În urma ei țara rămâne, în ansamblu, mai săracă, nu mai bogată. Aceste probleme sunt tratate în cap. XX. [p.471]

4. Prelungirea inflației trebuie să se sfârșească în colaps economic, prăbușirea completă a sistemului monetar.

5. Politicile deflaționiste sunt costisitoare pentru trezorerie și impopulare. Însă politicile inflaționiste sunt o “binecuvântare” pentru trezorerie și foarte populare printre neștiutori. Pericolul deflației este, practic, foarte mic, iar cel al inflației este imens.

19. Etalonul aur

Oamenii au ales aurul și argintul, metale prețioase, pentru a îndeplini funcția de monedă, datorită proprietăților lor mineralogice, fizice și chimice. Utilizarea banilor într-o economie de piață este o necesitate praxeologică. Faptul că aurul – și nu altceva – este întrebuințat ca monedă nu este decât un fapt istoric și, ca atare, nu poate fi stabilit de știința catalactică. În istoria monetară, ca și în toate celelalte ramuri istorice, suntem nevoiți să recurgem la înțelegerea (Verstehen) istorică. Dacă unora le face plăcere să numească etalonul aur o “relicvă barbară”, [28] atunci aceste persoane nu pot ridica nici o obiecție la aplicarea aceleiași descrieri tuturor instituțiilor determinate istoric. Faptul că britanicii vorbesc engleza – și nu daneza, germana, sau franceza – este, în acest caz, tot o relicvă barbară, iar toți britanicii care se opun înlocuirii englezei cu limba Esperanto nu sunt mai puțin dogmatici și ortodocși decât cei ce nu elogiază entuziasmați planurile de administrare guvernamentală a banilor.

Demonetizarea argintului și instituționalizarea monometalismului pe bază de aur a fost rezultatul unor amestecuri deliberate ale statului în chestiunile monetare. Este inutil să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat în absența acestor politici. Însă nu trebuie să uităm că intenția guvernelor nu era de a institui etalonul aur. Ele urmăreau instituirea unui dublu etalon –urmăreau substituirea ratelor de schimb fluctuante, stabilite pe piață, între monedele de aur și cele de argint, care coexistau independent, cu o rată de schimb între aur și argint decretată de stat. Doctrinele monetare dindărătul acestor tentative prezentau fenomenele de piață în acel mod complet inadecvat în care nu le pot reprezenta decât doctrinele birocraților. Tentativa de instituționalizare a unui dublu etalon, pentru ambele metale – aur și argint – a eșuat lamentabil. Apariția etalonului aur a fostmanifestarea unei înfrângeri zdrobitoare suferite de guverne și de doctrinele promovate de ele.

În secolul al XVII-lea ratele de schimb ale guvernului englez supraevaluau guineea [de aur – n. tr.] față de argint, determinând astfel dispariția monedelor de argint. N-au rămas în uz decât acele monede de argint care [p.472] erau foarte uzate prin folosință, sau alterate, sau reduse ca greutate din alte motive: exportarea și vânzarea acestora pe piața de metal prețios era neprofitabilă. În felul acesta Anglia a instituit etalonul aur, împotriva dorințelor guvernului său. Abia mult mai târziu legile au transformat statutul de facto al etalonului aur într-unul de jure. Statul a renunțat la alte tentative inutile de a reinjecta monede de argint pe piață, la cursul oficial al etalonului-argint, mulțumindu-se să bată argintul numai ca monedă subsidiară, cu o putere limitată de mijloc legal de efectuare a schimburilor. Acest numerar subsidiar nu avea statut de monedă, ci de substitut monetar. Valoarea sa de schimb nudepindea de conținutul de argint al monedelor, ci de faptul că ele puteau fi schimbate instantaneu în aur, fără amânare și fără alte costuri, la întreaga valoare înscrisă pe ele. Ele erau, de facto, bancnote tipărite pe argint, creanțe asupra unei anumite cantități de aur.

Mai târziu, în cursul secolului al XIX-lea, dublul etalon a dat naștere, în mod similar, monometalismului de facto bazat pe aur, în Franța și alte țări din Uniunea Monetară Latină. Când scăderea prețului la argint, spre sfârșitul anilor 1870, ar fi determinat înlocuirea automată a etalonului aur de facto, cu un etalon argint de facto, statele acestea au suspendat baterea monedei de argint, în vederea prezervării etalonului aur. În Statele Unite, structura prețurilor pe piața de metale prețioase transformase bimetalismul legal într-un monometalism de facto, bazat pe aur, încă înaintea izbucnirii Războiului Civil. După perioada “biletelor verzi” (greenback period [perioada bancnotelor “unioniste”, emise începând din 1962, pentru finanțarea războiului prin inflație – n. tr.]), a urmat o luptă între adepții etalonului aur și cei ai etalonului argint. Rezultatul a fost o victorie a etalonului aur. După ce țările cele mai avansate adoptaseră etalonul aur, ele au fost urmate și de celelalte țări. După marile aventuri inflaționiste din perioada Primului Război Mondial, majoritatea țărilor s-au grăbit să revină la etalonul aur, sau la etalonul aur comercial (gold exchange standard).

Etalonul aur a fost etalonul monetar al întregii lumi în perioada capitalismului, a creșterii bunăstării, a libertății și a democrației, atât politică, cât și economică. În ochii liber-schimbiștilor principala sa calitate era tocmai faptul că reprezenta un etalon monetar internațional, adecvat necesităților comerțului internațional și tranzacțiilor efectuate pe piețele internaționale, financiare și de capital. [29] El reprezenta mijlocul de efectuare a schimburilor prin intermediul căruia industrialismul occidental și capitalul occidental purtaseră civilizația occidentală până în cele mai îndepărtate regiuni ale planetei, distrugând pretutindeni obstacolele străvechilor prejudecăți și superstiții, sădind semințele unei noi vieți și unei noi bunăstări, eliberând mințile și sufletele și provocând o avuție nemaiauzită. El a însoțit avansul triumfal [p.473] fără precedent al liberalismului occidental, capabil să unească toate țările într-o comunitate de națiuni libere, aflate unele cu altele în relații de cooperare pașnică.

Putem înțelege cu ușurință de ce popoarele priveau etalonul aur ca pe simbolul acestei schimbări istorice, cum nu se poate mai mari și mai benefice. Toți cei dornici să saboteze evoluția lumii către bunăstare, pace, libertate și democrație detestau etalonul aur – și nu doar datorită semnificației sale economice. În ochii lor etalonul aur era stindardul labarum, simbolul tuturor doctrinelor și politicilor pe care doreau să le distrugă. În lupta împotriva etalonului aur miza depășea cu mult prețurile bunurilor și ratele de schimb valutar.

Naționaliștii combat etalonul aur fiindcă doresc să-și izoleze țările de piața mondială și să instituie, dacă se poate, un sistem de autarhie națională. Guvernele intervenționiste și grupurile de presiune combat etalonul aur deoarece îl consideră cel mai serios obstacol în calea dorințelor lor, de manipulare a prețurilor și ratelor salariale. Însă cele mai fanatice atacuri împotriva aurului aparțin adepților expansiunii creditului. Pentru aceștia, expansiunea creditului este panaceul tuturor relelor economice. Cu ajutorul ei s-ar putea scădea, sau chiar aboli ratele dobânzii, s-ar putea ridica salariile și prețurile, în beneficiul tuturor, mai puțin al capitaliștilor parazitari și al patronilor exploatatori, s-ar putea elibera statul de necesitatea echilibrării bugetului – pe scurt, s-ar putea asigura prosperitatea și fericirea tuturor persoanelor decente. Doar etalonul aur, această găselniță diabolică a ticăloșilor și stupizilor economiști “ortodocși”, împiedică omenirea să dobândească prosperitatea veșnică.

Etalonul aur nu este, desigur, un etalon perfect sau ideal. Nu există perfecțiune în sfera activităților umane. Însă nimeni nu ne poate spune cum ar putea fi înlocuit etalonul aur cu ceva mai bun. Puterea de cumpărare a aurului nu este stabilă. Dar însăși noțiunea de putere de cumpărare stabilă și imuabilă este absurdă. Într-o lume vie și schimbătoare nu poate exista nimic de felul stabilității puterii de cumpărare. În cadrul construcției imaginare a unei economii în regim de rotație uniformă nu rămâne loc pentru un mijloc de schimb. Modificarea puterii de cumpărare a monedei reprezintă una din trăsăturile sale esențiale. De fapt, adversarii etalonului aur nu urmăresc stabilizarea puterii de cumpărare a monedei. Țelul lor este mai curând să asigure guvernelor puterea de amanipula puterea de cumpărare, fără a fi inoportunate de un factor “extern”, cum este relația monetară corespunzătoare etalonului aur.

Principala obiecție îndreptată împotriva etalonului aur este că face să se manifeste, în procesul determinării prețurilor, un factor pe care nici un guvern nu-l poate controla: vicisitudinile producției de aur. În felul acesta, o forță “externă”, sau “automată”, restrânge [p.474] puterea unui guvern național, de a își face supușii atât de prosperi cât ar dori. Capitaliștii internaționali capătă puteri dictatoriale, iar suveranitatea națională devine o ficțiune.

Însă neviabilitatea politicilor intervenționiste nu are nimic de a face cu problemele monetare. Vom arăta mai jos de ce toate măsurile izolate de intervenție guvernamentală în procesele de piață trebuie să eșueze în atingerea scopurilor urmărite. Dacă guvernul intervenționist dorește să remedieze neajunsurile primelor sale intervenții mergând tot mai departe pe calea intervenției, atunci el transformă, în cele din urmă, sistemul economic național într-o economie socialistă de tip german. Apoi, el abolește în întregime piața autohtonă – și, împreună cu ea, moneda și toate problemele monetare – deși ar putea reține unii din termenii și denumirile economiei de piață. [30] Oricum, nu etalonul aur este cel care frustrează bunele intenții ale autorităților binevoitoare.

Semnificația faptului că etalonul aur face ca sporul ofertei de aur să depindă de profitabilitatea producerii de aur este, desigur, că limitează puterea guvernului de a recurge la inflație. Etalonul aur face determinarea puterii de cumpărare a banilor independentă de ambițiile și doctrinele schimbătoare ale partidelor politice și ale grupurilor de presiune. Acesta nu este un defect al etalonului aur; este principala lui calitate. Toate metodele de manipulare ale puterii de cumpărare sunt, cu necesitate, arbitrare. Toate metodele recomandate pentru descoperirea unui așa-zis etalon obiectiv și “științific” de manipulare monetară se bazează pe iluzia că modificările puterii de cumpărare pot fi “măsurate”. Etalonul aur îndepărtează determinarea modificărilor induse monetar ale puterii de cumpărare din arena politică. Acceptarea sa generalizată presupune recunoașterea adevărului că nu este posibilă augmentarea averilor tuturor prin tipărire de bani. Detestarea etalonului monetar este inspirată de superstiția că atotputernicele guverne pot crea avuție din bucățele de hârtie.

S-a spus că și etalonul aur este manipulat. Guvernele pot influența puterea de cumpărare a aurului, fie prin expansiunea creditului, chiar dacă ea este limitată de necesitatea prezervării rambursabilității substitutelor monetare, fie indirect, prin promovarea de măsuri care stimulează populația să-și reducă volumul deținerilor monetare. Afirmațiile acestea sunt adevărate. Este incontestabil că creșterea prețurilor survenită între 1896 și 1914 a fost, în bună măsură, provocată de asemenea politici guvernamentale. Însă faptul esențial este că etalonul aur impune limite stricte tuturor acestor demersuri de scădere a puterii de cumpărare a banilor. Inflaționiștii combat etalonul aur [p.475] tocmai pentru că văd în aceste limite un obstacol serios în calea planurilor lor.

Expansioniștii numesc defecte ale etalonului aur tocmai elementele care îi conferă acestuia eminența și utilitatea. El stăvilește demersurile inflaționiste de amploare ale guvernelor. Etalonul aur nu a eșuat. Guvernele au ținut să-l distrugă, deoarece erau dedicate doctrinei eronate că expansiunea creditului este un mijloc adecvatde reducere a ratei dobânzii și de “îmbunătățire” a balanței comerciale.

Însă nici un guvern nu este suficient de puternic pentru a aboli etalonul aur. Aurul este moneda comerțului internațional și a comunității economice supranaționale, a întregii omeniri. El nu poate fi afectat de măsuri ale unor guverne a căror suveranitate este limitată la anumite țări. Câtă vreme o țară nu este strict autosuficiență din punct de vedere economic, câtă vreme mai exisă interstiții rămase în zidurile prin care guvernele naționale încearcă să-și izoleze țările de restul lumii, aurul încă mai este utilizat ca monedă. N-are importanță dacă guvernele confiscă monedele de aur și metalul prețios pe care pot pune mâna și îi pedepsesc pe deținătorii de aur ca pe niște răufăcători. Limbajul înțelegerilor bilaterale de cliring, prin care guvernele urmăresc să elimine aurul din comerțul internațional, evită orice referire la aur. Însă vărsămintele consumate pe baza acestor înțelegeri sunt calculate pe baza prețurilor exprimate în aur. Cei care cumpără sau vând pe piețele externe calculează avantajele și dezavantajele tranzacțiilor pe care le fac în aur. În ciuda faptului că o țară și-ar fi desprins moneda locală de orice legătură cu aurul, structura prețurilor sale interne rămâne legată îndeaproape de aur și de prețurile exprimate în aur pe piața mondială. Dacă un stat dorește să-și izoleze structura prețurilor interne de prețurile internaționale, el trebuie să recurgă la alte măsuri, cum ar fi taxe vamale prohibitive și embargouri la importuri și exporturi. Naționalizarea comerțului cu țările străine, efectuată fie deschis, fie direct prin controlul schimburilor valutare, nu elimină aurul. Guvernele, în calitate de comercianți, tranzacționează utilizând aurul ca mijloc de schimb.

Lupta împotriva aurului, care este una dintre principalele preocupări ale tuturor guvernelor contemporane, nu trebuie privită ca un fenomen izolat. Ea nu reprezintă decât un element din giganticul proces de distrugere ce caracterizează epoca noastră. Etalonul aur este combătut pentru că oamenii doresc să înlocuiască liberul schimb cu autarhia națională, pacea cu războiul, libertatea cu omnipotența guvernelor totalitare.

Poate că într-o zi tehnologia va descoperi o metodă de augmentare a ofertei de aur la costuri atât de reduse încât aurul va deveni inutil pentru serviciul monetar. Atunci oamenii vor trebui [p.476] să înlocuiască etalonul aur cu un alt etalon. este inutil să ne preocupăm astăzi de felul în care va fi rezolvată această problemă. Nu știm nimic despre condițiile în care o asemenea decizie va trebui luată.

Cooperarea monetară internațională

Etalonul aur internațional funcționează fără nici un fel de intervenție din partea guvernelor. El exprimă cooperarea efectivă și reală a tuturor membrilor economiei mondiale de piață. Pentru a face etalonul aur să funcționeze ca etalon internațional nu este necesar amestecul nici unui guvern.

Ceea ce numesc guvernele cooperare monetară internațională este acțiunea lor concertată în vederea expansiunii creditului. Ele au înțeles că, dacă expansiunea creditului este limitată la o singură țară, aceasta nu duce decât la scurgerea metalului prețios în exterior. Ele consideră că numai această scurgere împiedică planurile lor, de reducere a ratei dobânzii și de provocare, în felul acesta, a unui boom economic fără sfârșit. Dacă toate guvernele ar coopera, în realizarea politicilor lor expansioniste, atunci ele au convingerea că ar putea îndepărta acest obstacol. În opinia lor este necesară o bancă internațională de emisiune a mijloacelor fiduciare, tratate ca substitute monetare de întreaga populație a tuturor țărilor.

Nu este cazul să insistăm aici din nou asupra faptului că imposibilitatea reducerii ratelor dobânzii prin intermediul expansiunii creditului nu se datorează numai scurgerilor externe. Această chestiune fundamentală este analizată exhaustiv în alte capitole și secțiuni ale acestei cărți. [31]

Însă mai există o problemă importantă pe care trebuie să ne-o punem.

Să presupunem că există o bancă internațională care emite mijloace fiduciare, a cărei clientelă este populația întregii lumi. Nu contează dacă aceste substitute monetare merg direct în deținerile monetare ale persoanelor individuale și firmelor, sau sunt deținute numai de băncile centrale ale diverselor țări, în calitate de rezerve, pe baza cărora emit substitute monetare naționale. Esențial este că există o monedă internațională uniformă. Bancnotele naționale și depozitele la vedere sunt rambursabile în substitute monetare emise de banca internațională. Necesitatea de a prezerva paritatea monedei naționale cu cea internațională limitează puterea sistemului bancar central al fiecărei țări de a expanda creditul. Însă puterea băncii centrale internaționale nu este limitată decât de factorii care limitează expansiunea creditului în cazul unei bănci unice, care operează într-un sistem economic izolat, sau în întreaga lume.

Putem la fel de bine presupune că banca internațională nu este o bancă ce emite substitute monetare din care numai o parte sunt mijloace fiduciare, ci o autoritate mondială care emite o monedă internațională discreționară. Aurul a fost demonetizat în întregime. Singura monedă rămasă în uz este cea creată de o autoritate internațională. Aceasta este liberă să augmenteze cantitatea acestor bani, câtă vreme nu merge până la a determina colapsul economic și prăbușirea monedei. [p.477]

Atunci s-ar realiza idealul keynesienilor. Atunci ar funcționa o instituție capabilă să exercite o “presiune expansionistă asupra comerțului internațional.”

Însă adepții unor astfel de planuri au neglijat o problemă fundamentală – cea a distribuției cantităților acestea suplimentare de monedă-credit, sau de bani de hârtie.

Să presupunem că autoritatea internațională își sporește volumul emisiunilor cu o anumită sumă, alocată în întregime unei anumite țări, Ruritania. Rezultatul final al acestei acțiuni inflaționiste va fi o creștere a prețurilor bunurilor și serviciilor din întreaga lume. Însă, pe parcursul desfășurării acestui proces, condițiile de trai ale cetățenilor din diverse țări sunt afectate în mod diferit. Primul grup binecuvântat cu mana suplimentară sunt ruritanienii. Ei au mai mulți bani în buzunare, în vreme ce restul lumii nu a primit încă partea sa din banii nou creați. Ei pot licita prețuri mai ridicate pe piață, în vreme ce alții nu pot. Așa încât ruritanienii extrag mai multe bunuri de pe piața mondială decât înainte. Non-ruritanienii se văd nevoiți să-și restrângă consumul, deoarece nu pot rivaliza cu ruritanienii, la prețurile mai mari plătite de aceștia. Pe parcursul desfășurării procesului de ajustare a prețurilor la noua relație monetară, ruritanienii se află într-o poziție mai avantajoasă față de nonruritanieni. Până la finalizarea procesului cei dintâi se vor îmbogăți pe seama celor din urmă.

Principala problemă pe care o ridică asemenea măsuri expansioniste este stabilirea proporției în care banii nou creați vor fi alocați diverselor țări. Fiecare țară va fi dornică să susțină un mod de distribuție care să-i asigure ei o cât mai mare parte posibilă din banii nou creați. Orientul înapoiat din punct de vedere industrial, de pildă, va recomanda probabil o distribuție egală per capita, un aranjament care evident îl va favoriza, pe seama țărilor avansate din punct de vedere industrial. Orice aranjament se va adopta, toate țările vor fi nemulțumite și se vor plânge de tratament inechitabil. S-ar ajunge la conflicte serioase, care ar compromite întreaga schemă.

Obiecția că această problemă nu a jucat un rol important în negocierile care au precedat înființarea Fondului Monetar Internațional și că s-a ajuns cu ușurință la un acord privitor la utilizarea resurselor Fondului nu este relevantă. Conferința de la Bretton Wood s-a desfășurat în condiții foarte particulare. La vremea respectivă majoritatea țărilor participante depindeau în întregime de bunăvoința Statelor Unite. Ele erau pierdute dacă Statele Unite ar fi încetat să lupte pentru libertatea lor și să le ajute material prin “împrumuturi nerambursabile”. Guvernul american, pe de altă parte, privea acordul monetar ca pe o schemă deghizată de continuare a împrumuturilor nerambursabile după încetarea ostilităților. Statele Unite erau dispuse să dea, iar ceilalți participanți – îndeosebi țările europene, majoritatea [p.478] încă sub ocupație germană la vremea respectivă, alături de țările asiatice – erau gata să primească orice li s-ar fi oferit. Problemele ridicate de aceste acorduri nu vor deveni vizibile decât după ce ideile himerice ale Statelor Unite, referitoare la chestiunile financiare și de comerț, vor face loc unei mentalități mai realiste.

Fondul Monetar Internațional nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor sponsorilor săi. La întâlnirile anuale ale Fondului se discută multe lucruri, iar uneori se fac auzite observații și critici pertinente, referitoare la politicile monetare și de credit ale diverselor guverne și bănci centrale. Fondul însuși se angajează în tranzacții de creditare și contractare de împrumuturi, cu diverse guverne și bănci centrale. El consideră că sarcina lui principală este de a asista guvernele în menținerea unor rate de schimb valutar nerealiste, pentru monedele lor naționale suprainflaționate. Metodele la care recurge în acest scop nu diferă în mod esențial de cele aplicate dintotdeauna în asemenea cazuri. Evoluțiile monetare din întreaga lume se desfășoară ca și cum nu ar exista un acord de la Bretton Wood sau un Fond Monetar Internațional.

Configurația evoluțiilor politice și economice ale omenirii a permis guvernului american să-și onoreze promisiunea, de a furniza guvernelor și băncilor străine o uncie de aur pentru treizeci și cinci de dolari. Însă continuarea și intensificarea politicilor “expansioniste” americane a stimulat considerabil solicitările de transformare a dolarilor în aur, generând îngrijorare cu privire la viitorul condițiilor monetare. Temerile sunt provocate de perspectiva unei creșteri suplimentare a cererii pentru aur, care ar putea duce la epuizarea rezervelor americane și ar putea determina S.U.A. să abandoneze modul actual de gestionare a aurului.

Trăsătura caracteristică a dezbaterilor publice referitoare la aceste probleme este că evită cu grijă menționarea motivelor care determină creșterea cererii pentru aur. Nu se vorbește deloc despre politicile de finanțare a cheltuielilor publice prin deficite și de expansiune a creditului. În schimb, se fac auzite plângeri cu privire la o așa-numită “insuficiență de lichiditate” și o “penurie de rezerve”. Remediul sugerat este mai multă lichiditate, care urmează să fie procurată prin “crearea” de noi “rezerve” suplimentare. Cu alte cuvinte, propunerea este de a vindeca efectele inflației prin mai multă inflație.

Este necesar să ne amintim că politicile guvernului american și ale Băncii Angliei, destinate menținerii prețului de 35 de dolari uncia de aur pe piața de aur londoneză, constituie singura măsură care împiedică astăzi țările occidentale să recurgă la inflație nelimitată. Aceste politici nu sunt imediat afectate de volumul rezervelor diverselor țări. Planurile vizând noi “rezerve” nu par, de aceea, să privească direct problema relației dintre aur și dolar. Ele o privesc numai indirect, fiind o încercare de abatere a atenției publicului de la adevărata problemă – inflația. În rest, doctrina oficială se bazează pe interpretarea, de mult discreditată, care leagă a necazurile monetare de balanța de plăți. [p.479]

1. Teoria calculului monetar nu aparține teoriei schimbului indirect. Ea este o parte a teoriei generale a praxeologiei.

2. Cf. mai sus, p. 202. Contribuții importante la istoria și terminologia acestei doctrine sunt furnizate de Hayek, Prices and Production, ed. revăzută, Londra, 1935, pp. 1 ff., 129 ff.

3. Cf. Mises, The Theory of Money and Credit, trad. de H. E. Batson, Londra și New York, 1934, pp. 34-37.

4. Banii se pot afla într-un proces de transport, ei pot călători cu trenuri, nave maritime, sau avioane, dintr-un loc într-altul. Dar și în acest caz ei se află în permanență sub controlul cuiva, sunt proprietatea cuiva.

5. A se vedea lucrările lui Carl Menger, Grundsätze der Volkwirtschaftslehre, Viena, 1871, pp. 250 ff.; ibid., ed. a 2-a, Viena, 1923, pp. 241 ff.; Untersuchungen über die Methode der Sozialwissenschaften, Leipzig, 1883, p. 171 ff.

6. Cf. Menger, Untersuchungen, l.c., p. 178.

7. Problemele ridicate de moneda menită a servi exclusiv drept mijloc de efecuare a schimburilor și inadecvată de a furniza vreun alt serviciu datrită căruia să fie solicitată sunt analizate mai jos, în secțiunea 9.

8. Autorul acestor rânduri a expus pentru prima oară teorema regresiei puterii de cumpărare în prima ediție a cărții sale Theory of Money and Credit, publicată în 1912 (pp. 97-123 ale traducerii în limba engleză). Teorema a fost criticată din mai multe puncte de vedere. Unele dintre obiecțiile formulate, îndeosebi cele ale lui B. M. Anderson, din importanta sa lucrare The Value of Money, publicată inițial în 1917 (cf. pp. 100 ff. în ediția din 1936) merită o cercetare foarte atentă. Importanța problemelor implicate face necesară și evaluarea obiecțiilor lui H. Ellis (German Monetary Theory 1905-1933, Cambridge, 1934, pp. 77 ff.). În textul de mai sus sunt particularizate și examinate critic toate obiecțiile formulate.

9. Cf. Mises, Theory of Money and Credit, pp. 140-142.

10. A se vedea mai sus, p. 249.

11. A se vedea mai jos, capitolul XX.

12. O asemenea tentativă a fost făcută de Greidanus, The Value of Money, Londra, 1932, pp. 197 ff.

13. Referitor la legăturile dintre rata de piață a dobânzii și modificările puterii de cumpărare, a se vedea mai jos, cap. XX.

14. Cf. mai jos, pp.564-565.

15. Cf. mai jos, pp. 548-565.

16. Este de asemenea irelevant dacă legislația le atribuie sau nu substitutelor calitatea de mijloace legale de efectuare a plăților. Dacă lucrurile acestea sunt efectiv tratate de oameni ca substitute monetare și deci sunt substitute monetare care posedă o putere de cumpărare egală cu suma respectivă de bani, atunci singurul efect al legiferării calității de mijloace de efectuare a plăților este împiedicarea persoanelor rău voitoare să-și șicaneze semenii, numai din plăcerea de a proceda astfel. Dacă, pe de altă parte, lucrurile respective nu sunt substitute monetare și sunt comercializate cu un rabat față de valoarea înscrisă pe ele, atunci a li se conferi calitatea de mijloace legale de efectuare a plăților revine la impunerea autoritară a unui preț-plafon, adică la stabilirea unui preț maximal pentru aur și valuta străină și a unui preț minimal pentru lucrurile care au încetat de a mai fi substitute monetare, dar au rămas fie monedă credit fie monedă discreționară. În acest caz se manifestă efectele descrise de legea lui Gresham.

17. Noțiunea de expansiune “normală” a creditului este absurdă. Emiterea de noi mijloace fiduciare, indiferent în ce cantitate, pune întotdeauna în mișcare acele modificări în structura prețurilor a căror descriere cade în sarcina teoriei ciclului economic. Bineînțeles, dacă noua cantitate emisă nu este mare, nu vor fi mari nici efectele inevitabile ale expansiunii.

18. A se vedea mai sus, pp. 437-438.

19. Cf. Cernuschi, Contre le billet de banque, Paris, 1866, p. 55.

20. Foarte adesea calitatea de mijloace legale de efectuare a plăților le-a fost conferită unor astfel de bancnote încă din vremea cân ele mai constituiau substitute monetare, posedând ca atare o valoare de schimb egală cu cea a banilor. La vremea promulgării sale, decretul nu avea nici o importanță catalactică. Acum el devine important, deoarece piața încetează de a mai considera bancnotele substitute monetare.

21. Pentru o analiză mai amănunțită a se vedea mai jos, pp. 539-548.

22. A se vedea mai jos, pp. 786-789.

23. De pildă depozite la vedere nerambursabile prin cecuri.

24. Toate acestea se referă la situația din Europa. Situația din Statele Unite diferă numai prin aspecte tehnice, dar nu și din punct de vedre economic.

25. A se vedea studiul critic al Mariannei von Herzfeld, “Die Geschichte als Funktion der Geldbewegung”, Archiv für Sozialwissenschaft, LVI, pp. 654-686, și scrierile citate în acest studiu.

26. Cf. mai jos, pp. 541-545.

27. Citat după International Clearing Union, Text of a Paper Containing Proposals by British Experts for an International Clearing Union, April 8, 1943 (publicație a British Information Services, un birou al guvernului britanic), p. 12.

28. Lordul Keynes, în cuvîntul rostit în fața Camerei Lorzilor, în 23 mai 1944.

29. T. E. Gregory, The Gold Standard and Its Future, ed. întâia, Londra, 1934, pp. 22 ff.

30. Cf. mai jos, cap. XXVII – XXXI.

31. Cf. mai sus, pp. 441 – 442 și mai jos, pp. 550 – 586.