1. Caracteristicile economiei de piață
Economia de piață este sistemul social de diviziune a muncii bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Fiecare persoană acționează pe cont propriu; însă acțiunile fiecăruia urmăresc satisfacerea nevoilor altor persoane, ca și pe aceea a nevoilor sale proprii. Acționând, fiecare își servește semenii. Pe de altă parte, fiecare este beneficiarul serviciilor concetățenilor săi. Fiecare persoană este atât un mijloc cât și un scop în sine, un scop ultim pentru ea însăși și un mijloc pentru alte persoane, în eforturile pe are le depun acestea pentru atingerea propriilor lor scopuri.
Sistemul acesta este călăuzit de piață. Piața direcționează activitățile individului înspre acele canale care-l fac să deservească cel mai bine dorințele semenilor săi. În modul de funcționare al pieței nu există constrângere și coerciție. Statul, aparatul social de coerciție și constrângere, nu interferează cu piața și cu activitățile cetățenilor care sunt călăuzite de piață. El își întrebuințează puterea de a supune oamenii prin violență fizică numai pentru înlăturarea acțiunilor dăunătoare prezervării și funcționării neobstrucționate a economiei de piață. El protejează viața, sănătatea și proprietatea individului împotriva agresiunilor violente sau frauduloase venite din partea răufăcătorilor interni sau a dușmanilor externi. În felul acesta statul creează și prezervă un mediu în care economia de piață poate funcționa în siguranță. Sloganul marxist “anarhia producției” caracterizează pertinent această structură socială ca un sistem economic care nu este dirijat de un dictator, de un țar al producției care să dea fiecărui individ o sarcină și să-l silească să-i asculte porunca. Fiecare om este liber; nimeni nu este supus vreunui despot. Omul se integrează de bună voie într-un sistem bazat pe cooperare. Piața îl călăuzește și îi arată în ce fel poate promova cel mai adecvat atât bunăstarea sa proprie cât și pe cea a celorlalți. Piața deține supremația. Ea singură asigură ordinea întregului sistem social, înzestrându-l cu sens și semnificație.
Piața nu este un loc, un lucru, sau o entitate colectivă. Piața este un proces, pus în mișcare de interferența acțiunilor diverșilor indivizi care cooperează în condiții de diviziune a muncii. Forțele care determină starea mereu schimbătoare a pieței sunt [p.258] judecățile de valoare ale acestor indivizi și acțiunile lor, călăuzite de aceste judecăți de valoare. Starea pieței în fiecare moment constă în structura prețurilor, i.e., în totalitatea rapoartelor de schimb stabilite prin interacțiunea celor dornici să cumpere cu cei dornici să vândă. Nu există nimic inuman sau mistic în funcționarea pieței. Procesele de piață rezultă în întregime din acțiunile umane. Fiecare fenomen de piață poate fi atribuit în cele din urmă anumitor opțiuni ale membrilor societății de piață.
Procesul de piață este ajustarea acțiunilor individuale ale diverșilor membri ai societății de piață la imperativele cooperării mutuale. Prețurile de piață le comunică producătorilor ce să producă, cum să producă și în ce cantitate. Piața este focarul către care converg activitățile indivizilor și centrul din care iradiază aceste activități.
Economia de piață trebuie riguros diferențiată de al doilea sistem de cooperare socială în condiții de diviziune a muncii imaginabil – deși irealizabil: sistemul bazat pe proprietatea socială, sau guvernamentală, asupra mijloacelor de producție. Acest al doilea sistem este numit îndeobște socialism, comunism, economie planificată, sau capitalism de stat. Economia de piață sau capitalismul, cum i se spune de regulă, este incompatibilă cu economia socialistă. Între aceste două sisteme nici un amestec nu este posibil sau imaginabil; nu există nimic de felul unei economii mixte, al unui sistem care să fie parțial capitalist și parțial socialist. Producția este dirijată de piață sau prin decretele unui țar al producției sau ale unui comitet de țari ai producției.
Dacă în cadrul unei societăți bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție o parte a acestor mijloace de producție sunt deținute în proprietate publică și gestionate ca atare – adică deținute și gestionate de guvern sau de una din agențiile sale – aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu un sistem mixt, în care capitalismul și socialismul se combină. Faptul că statul, sau municipalitățile, dețin și gestionează anumite întreprinderi nu modifică trăsăturile caracteristice ale economiei de piață. Aceste întreprinderi, deținute și gestionate în proprietate publică, se supun suveranității pieței. Ele trebuie să se încadreze, în calitate de cumpărători de materii prime, echipamente și mână de lucru, precum și ca vânzători de bunuri și servicii, în schema economiei de piață. Ele se supun legilor pieței și depind ca atare de consumatori, care pot să le ofere sau nu patronajul lor. Ele trebuie să urmărească profitul, sau, cel puțin, să evite pierderile. Guvernul poate acoperi pierderile fabricilor sau magazinelor sale din fondurile publice. Dar lucrul acesta nu elimină și nici nu reduce supremația pieței; el o translatează pur și simplu către un alt sector. Într-adevăr, mijloacele de acoperire a pierderilor trebuie procurate prin impunere de taxe. Însă impozitarea aceasta are [p.259] propriile sale efecte asupra pieței și influențează structura economică, în conformitate cu legile pieței. Funcționarea pieței și nu guvernul care colectează taxe decide asupra cui va cădea incidența impozitelor și cum vor afecta ele producția și consumul. Astfel, piața și nu un birou guvernamental determină funcționarea acestor întreprinderi gestionate public.
Dintre lucrurile care au vreo legătură cu funcționarea pieței nici unul nu se poate numi, în sens praxeologic sau economic, socialism. Noțiunea de socialism, așa cum o concep și o definesc toți socialiștii, implică absența unei piețe a factorilor de producție și a prețurilor acestor factori. “Socializarea” unor anumite întreprinderi, magazine și ferme – i.e., transferul lor din proprietate privată în proprietate publică — este o metodă de implementare a socialismului prin măsuri succesive. Este un pas pe calea către socialism, dar nu este socialismul însuși. (Marx și marxiștii ortodocși neagă categoric posibilitatea unei astfel de apropieri graduale de socialism. Conform doctrinei lor evoluția graduală a capitalismului va atinge într-o bună zi punctul în care capitalismul va fi transformat dintr-o lovitură în socialism).
Prin simplul fapt că vând și cumpără pe piețe întreprinderile guvernamentale și economia sovietică rusească sunt racordate la sistemul capitalist. Ele însele mărturisesc această legătură, calculând rentabilitatea în termeni monetari. Astfel, ele întrebuințează metodele intelectuale ale sistemului capitalist pe care-l condamnă cu fanatism.
Într-adevăr, calculul economic în termeni monetari este fundamentul intelectual al economiei de piață. Sarcinile pe care le are de îndeplinit acțiunea în orice sistem de diviziune a muncii nu pot fi îndeplinite fără ajutorul calculului economic. Economia de piață calculează în termeni de prețuri monetare. Faptul că ea este capabilă de asemenea calcule de rentabilitate a fost decisiv în evoluția sa și condiționează modul ei actual de funcționare. Economia de piață este reală pentru că este capabilă să calculeze.
2. Bunurile de capital și capitalul
În toate ființele vii există un impuls înnăscut care le dirijează către asimilarea materiei ce le prezervă, înnoiește și fortifică energia vitală. Eminența omului care acționează se manifestă în faptul că el urmărește sporirea vitalității sale conștient și deliberat. În urmărirea acestui obiectiv, iscusința sa îl duce la a construi unelte care-i servesc inițial la procurarea hranei, într-un stadiu ulterior îl face să proiecteze metode de sporire a cantității de alimente disponibile, iar în cele din urmă îl face capabil să-și satisfacă cele mai intens resimțite dorințe, [p.260] dintre cele specific umane. În termenii lui Böhm-Bawerk: Omul alege metode de producție indirecte, care necesită mai mult timp, dar compensează această întârziere generând produse mai multe și mai bune.
La începutul fiecărui pas către o existență mai prosperă se găsește economisirea – constituirea de rezerve de produse care face posibilă prelungirea perioadei medii de timp care se scurge între începutul procesului de producție și momentul în care acesta furnizează un produs imediat utilizabil și consumabil. Produsele acumulate în acest scop sunt fie stadii intermediare în procesul tehnologic, i.e., unelte și produse semifinite, fie bunuri imediat consumabile, care îi permit omului să substituie, fără a suferi privațiuni pe durata perioadei de așteptare, un proces care absoarbe mai mult timp unuia care absoarbe mai puțin. Bunurile acestea se numesc bunuri de capital. Astfel, economisirea și acumularea de bunuri de capital ce rezultă din ea reprezintă începutul fiecărei tentative de ameliorare a condițiilor materiale ale omului; ele reprezintă fundamentul civilizației umane. Fără economisire și acumulare de capital nu poate exista nici un fel de străduință de atingere a unor obiective nonmateriale. [1]
Noțiunea de bunuri de capital trebuie distinsă în mod clar de conceptul de capital. [2] Conceptul de capital este conceptul fundamental al calculului economic, cel mai important instrument mental pentru conducerea afacerilor în economia de piață. Conceptul său corelativ este cel de venit.
Noțiunile de capital și venit, așa cum sunt ele întrebuințate în contabilitate și în reflecțiile cotidiene, în raport cu care contabilitatea nu este decât o rafinare, pun în contrast mijloacele și scopurile. Mintea calculată a actorului delimitează bunurile de consum, pe care urmărește să le întrebuințeze pentru satisfacerea imediată a dorințelor sale, de bunurile de toate ordinele – inclusiv cele de ordinul întâi [3] – pe care intenționează să le întrebuințeze pentru a asigura satisfacerea unor dorințe viitoare prin noi acțiuni. Diferențierea mijloacelor de scopuri devine astfel o diferențiere între achiziție și consum, între firme de afaceri și [p.261] gospodării, între fonduri destinate comerțului și bunuri casnice. Întregul complex de bunuri care urmează a fi achiziționate este evaluat în termeni monetari, iar această sumă — capitalul – este punctul de plecare al calculului economic. Obiectivul imediat al acțiunilor achizitive este de a spori, sau cel puțin de a prezerva capitalul. Cantitatea ce poate fi consumată într-o anumită perioadă fără reducerea capitalului se numește venit. Dacă consumul depășește venitul disponibil, diferența se numește consum de capital. Dacă venitul disponibil depășește volumul consumat, diferența se numește economisire. Printre sarcinile principale ale calculului economic sunt și acelea de a stabili mărimile venitului, economisirii și consumului de capital.
Modul de gândire care l-a condus pe omul care acționează la noțiunile implicate în conceptele de capital și venit se găsesc sub formă incipientă în fiecare premeditare și planificare a acțiunii. Chiar și cei mai primitivi gospodari sunt întrucâtva conștienți de consecințele actelor care, din perspectiva contabilității moderne, ar reprezenta consum de capital. Ezitarea vânătorului de a ucide o căprioară gestantă și jena resimțită până și de cei mai neînduplecați războinici față de tăierea pomilor fructiferi erau manifestări ale unei mentalități influențate de asemenea considerații. Aceste considerații se manifestă și în venerabila instituție legală a uzufructului și în cutumele și practicile analoage. Însă numai persoanele care pot recurge la calculul monetar pot avansa până la atingerea unei clarități depline în ce privește distincția dintre o substanță economică și avantajele ce decurg din ea și o pot aplica riguros tuturor claselor, tipurilor și ordinelor de bunuri și servicii. Doar ele pot opera astfel de distincții în contextul condițiilor aflate în permanentă schimbare, al industriilor de transformare aflate pe o treaptă înaltă de dezvoltare și al structurii complicate a cooperării sociale dintre sute de mii de slujbe și activități specializate.
Privind în urmă de pe treapta de cunoaștere furnizată de contabilitatea modernă spre condițiile înaintașilor sălbatici ai omului, putem spune în termeni metaforici că și ei întrebuințau conceptul de “capital”. Un contabil contemporan ar putea aplica metodele specifice profesiei sale și uneltelor lor primitive de vânat și pescuit, activităților lor de crescători de vite și de agricultori, dacă ar ști ce prețuri să atribuie diverselor obiecte avute în vedere. De aici unii economiști au tras concluzia că noțiunea de “capital” este o categorie proprie oricărui fel de producție realizată de om, că este prezent în toate sistemele imaginabile de gestionare a proceselor de producție – i.e., nu mai puțin în izolarea involuntară a lui Robinson Crusoe decât într-o societate socialistă — și că ea nu depinde de practica calculului monetar. [4] Însă aceasta este o confuzie. [p.262] Conceptul de capital nu poate fi separat de contextul calculului monetar și de structura socială a unei economii de piață, singura în care calculul monetar este posibil. Este un concept care este lipsit de sens în afara unei economii de piață. El joacă un rol exclusiv în planurile și situațiile contabile ale indivizilor care acționează pe cont propriu într-un asemenea sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, și s-a dezvoltat odată cu răspândirea calcului economic în termeni monetari. [5]
Contabilitatea modernă este fructul unei lungi evoluții istorice. Astăzi s-a ajuns la o unanimitate printre oamenii de afaceri și contabili, cu privire la semnificația termenului de capital. Capitalul este suma de bani echivalentă cu toate activele, minus suma de bani echivalentă cu toate datoriile, care sunt consacrate la o anumită dată desfășurării activităților unei anumite unități economice. Nu contează în ce constă aceste active, dacă ele sunt terenuri, clădiri, echipamente, unelte, bunuri de orice alt tip și ordin, creanțe, lichidități, bani gheață sau orice altceva.
Împrejurarea că în zilele de început ale contabilității neguțătorii – deschizătorii de drum în ce privește calculul economic – nu includeau, de regulă, echivalentul în bani al clădirilor și terenurilor lor în noțiunea de capital, este un fapt istoric. Un alt fapt istoric este acela că agricultorii au aplicat relativ târziu conceptul de capital terenurilor lor. Chiar și astăzi – în țările cele mai avansate – doar o parte din fermieri sunt familiarizați cu metodele contabilității riguroase. Numeroși fermieri continuă să întrebuințeze un sistem de contabilizare care omite să ia în calcul pământul și contribuția sa la producție. Intrările lor contabile omit echivalentul în bani al pământului și, în consecință nu înregistrează modificările acestui echivalent. Asemenea registre contabile sunt defectuoase, deoarece nu furnizează informația care constituie însuși obiectivul urmărit prin contabilizarea capitalului. Ele nu indică dacă activitățile fermei au provocat sau nu o deteriorare a capacității pământului de a contribui la producție, adică a valoarii sale obiective de utilizare. Dacă s-a produs o erodare a solului registrele lor o ignoră, așa încât venitul (net) calculat este mai mare celui pe care l-ar fi indicat o metodă mai completă de contabilizare.
Este necesar să pomenim aceste fapte istorice deoarece ele au influențat încercările economiștilor de a construi o noțiune de capital real.
Economiștii s-au confruntat și încă se mai confruntă cu credința superstițioasă că raritatea factorilor de producție ar putea fi măturată, fie integral, fie cel puțin într-o anumită măsură, [p.263] prin sporirea volumului de bani aflați în circulație și prin expansiunea creditelor. Pentru a analiza în mod adecvat această problemă fundamentală de politică economică, ei au considerat necesar să construiască noțiunea de capital real, pentru a o opune noțiunii de capital așa cum este ea întrebuințată de oamenii de afaceri, ale căror calcule se referă la întregul complex al activităților lor desfășurate în vederea obținerii de profit. Pe vremea când economiștii se lansau în aceste considerații, locul echivalentului în bani al pământului în cadrul conceptului de capital era încă pus la îndoială. Astfel, economiștii au găsit că este rezonabil să lase deoparte pământul în construcția noțiunilor de capital real. Ei au definit capitalul real ca fiind totalitatea factorilor de producție produși care sunt disponibili. S-a despicat firul în patru pentru a ști dacă stocurile de bunuri de consum deținute de întreprinderi sunt sau nu capital real. Însă s-a decis practic în unanimitate că banii gheață nu reprezintă capital real.
Conceptul acesta, de totalitate a factorilor de producție produși, este lipsit de conținut. Echivalentul în bani al diverșilor factori de producție aflați în proprietatea unei întreprinderi poate fi determinat și sumat. Însă dacă facem abstracție de asemenea evaluări în termeni monetari, totalitatea factorilor de producție produși nu este decât o enumerare de cantități fizice a mii și mii de bunuri eterogene. Un asemenea inventar nu servește acțiunii. El este o descriere a unei părți din univers în termeni de tehnologie și topografie și nu are nimic de a face cu problemele care se pun atunci când se încearcă ameliorarea bunăstării umane. Ne putem conforma uzanței terminologice care numește factorii de producție produși bunuri de capital. Dar aceasta nu face conceptul de capital real întru nimic mai semnificativ.
Cea mai dăunătoare urmare a întrebuințării noțiunii mitice de capital real a fost aceea că economiștii au început să se lanseze în speculații despre o falsă problemă, numită productivitatea capitalului (real). Prin definiție, un factor de producție este un lucru care poate contribui la succesul unui proces de producție. Prețul său de piață reflectă în întregime valoarea pe care o acordă oamenii contribuției sale. Serviciile anticipate de pe urma întrebuințării unui factor de producție (i.e., contribuțiile sale la productivitate) sunt plătite, cu prilejul tranzacțiilor de piață, la întreaga valoare pe care le-o atribuie oamenii. Factorii nu sunt considerați valoroși decât datorită acestor servicii. Aceste servicii sunt singurul motiv pentru care ei sunt achiziționați la anumite prețuri. Odată plătite aceste prețuri, nu mai rămâne nimic care să poată determina alte plăți efectuate de cineva, ca o compensație pentru serviciile productive suplimentare ale acestor factori de producție. Explicarea dobânzii ca un venit derivat din productivitatea capitalului a fost o eroare. [6] [p.264]
Nu mai puțin dăunătoare a fost o a doua confuzie generată din conceptul de capital real. Oamenii au început să mediteze la un concept de capital social, pe care-l considerau diferit de capitalul privat. Pornind de la construcția imaginară a unei economii socialiste, ei urmăreau să definească un concept de capital adecvat activităților economice care i-ar reveni managerului general al unui asemenea sistem. Ei aveau dreptate să considere că un asemenea manager ar fi foarte interesat să știe dacă felul cum conduce treburile este sau nu încununat de succes (și anume din punctul de vedere al propriilor sale evaluări și al țelurilor urmărite în conformitate cu aceste valori) și cât de mult poate cheltui pentru consumul supușilor săi, fără a diminua stocul disponibil de factori de producție, prejudiciind astfel fructele producției viitoare. Un guvern socialist ar avea imperios nevoie de conceptele de capital și venit pentru a-și orienta acțiunile. Însă într-un sistem economic în care nu există proprietate privată asupra mijloacelor de producție, piață și prețuri pentru asemenea bunuri, conceptele de capital și venit nu sunt decât niște postulate academice lipsite de orice aplicabilitate practică. Într-o economie socialistă există bunuri de capital, dar nu există capital.
Noțiunea de capital nu are sens decât într-o economie de piață. Ea servește deliberărilor și calculelor de rentabilitate ale indivizilor sau ale grupurilor de indivizi care acționează pe cont propriu într-o asemenea economie. Este un instrument al capitaliștilor, antreprenorilor și fermierilor dornici să realizeze profituri și să evite pierderile. Nu este o categorie universală a acțiunii, ci o categorie a acțiunii în cadrul unei economii de piață.
Până acum toate civilizațiile s-au bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. În trecut, civilizația și proprietatea privată au fost corelate. Cei ce susțin că economia este o știință experimentală și recomandă totuși controlul public asupra mijloacelor de producție se contrazic lamentabil. Dacă experiența istorică ar putea să ne învețe ceva, ar fi că proprietatea privată este inextricabil legată de civilizație. Nu există nici un experiment care să probeze că socialismul ar putea furniza un nivel de trai la fel de ridicat ca cel furnizat de capitalism. [7]
Sistemul economiei de piață nu a fost niciodată încercat integral și în formă pură. Dar, în orbita civilizației occidentale, începând din Evul Mediu a prevalat în linii mari o tendință generală de abolire a instituțiilor care obstrucționează funcționarea economiei de piață. Odată cu avansul treptat a acestei tendințe, cifrele populației au [p.265] crescut iar nivelul de trai al maselor a crescut până la nivele nemaiatinse și nemaivisate în trecut. Muncitorul american mediu se bucură de facilități pentru care Crassus, familia Medicis și Ludovic al XIV-lea l-ar fi invidiat.
Problemele ridicate de critica socialistă și intervenționistă a economiei de piață sunt de natură pur economică și nu pot fi soluționate decât în maniera în care încearcă să o facă această carte: printr-o analiză sistematică a acțiunii umane și a tuturor sistemelor imaginabilte de cooperare socială. Problema psihologică de a ști de ce oamenii critică și denigrează capitalismul, numind tot ce le displace “capitalist” și tot ce le place “socialist”, privește istoria și trebuie lăsată în seama istoricilor. Însă mai există câteva chestiuni care trebuie subliniate în acest punct.
Adepții totalitarismului consideră “capitalismul” un rău înfiorător, o boală teribilă care s-a abătut asupra omenirii. În ochii lui Marx el reprezenta un stadiu inevitabil în evoluția omenirii, dar aceasta nu-l împiedica să fie cel mai cumplit dintre rele; din fericire mântuirea este iminentă, ea urmând să elibereze pe veci omul de acest dezastru. Alții consideră că ar fi fost posibilă evitarea capitalismului, cu singura condiție ca oamenii să fi fost mai morali și mai pricepuți în alegerea politicii lor economice. Toate elucubrațiile de felul acesta au o trăsătură comună. Ele privesc capitalismul ca și cum acesta ar fi un fenomen accidental, ce ar putea fi eliminat fără modificarea condițiilor esențiale pentru acțiunea și gândirea omului. Deoarece nu-și bat capul cu problema calculului economic, le scapă consecințele pe care le-ar atrage inevitabil abolirea calculului monetar. Autorii lor nu realizează faptul că omul socialist, căruia aritmetica nu-i va fi de nici un folos în planificarea acțiunii, va fi în întregime diferit de contemporanii noștri, atât în ce privește mentalitatea cât și modul de a gândi. Chiar presupunând că am fi gata să trecem sub tăcere consecințele dezastruoase pe care acesta le-ar avea pentru bunăstarea materială a omului, când discutăm despre socialism nu putem trecem cu vederea această transformare mentală.
Economia de piață este modul de acțiune în condiții de diviziune a muncii, elaborat de om. Însă de aici nu rezultă că el este ceva accidental sau artificial și că ar putea fi înlocuit printr-un alt mod de acțiune. Economia de piață este produsul unui lung proces evolutiv. Ea este rezultatul strădaniilor omului de a-și adapta cât mai bine cu putință acțiunile la condițiile date ale mediului său, pe care nu le poate altera. Este, așa zicând, o strategie, prin aplicarea căreia omul a progresat triumfător de la sălbăticie la civilizație.
Unii autori afirmă: capitalismul este sistemul economic care a făcut cu putință minunatele realizări ale ultimelor două sute de ani; de aceea el este depășit, fiindcă ceea ce a fost bun în trecut [p.266] nu poate continua să fie astfel și în vremurile noastre sau în viitor. Asemenea raționamente se află în contradicție flagrantă cu principiile cunoașterii experimentale. Nu este necesar să reiterăm în acest punct întrebarea dacă științele acțiunii umane pot adopta metodele științelor naturale experimentale sau nu. Chiar dacă un răspuns afirmativ la o astfel de întrebare ar fi cu putință, încă ar fi absurd să se argumenteze în maniera adoptată de acești experimentaliști à rebours. Științele experimentale afirmă că deoarece a a fost valid în trecut, el va continua să fie valid și în viitor. Ele nu pot susține niciodată contrariul, afirmând că deoarece a a fost valid în trecut, el nu va mai fi valid în viitor.
Există obiceiul de a-i învinovăți pe economiști pentru așa-zisul lor dispreț pentru istorie. Se afirmă că economiștii consideră că economia de piață este paradigma ideală și eternă a cooperării sociale. Ei se concentrează asupra investigării condițiilor din economia de piață, lăsând tot restul deoparte. Pe ei nu-i preocupă faptul că apariția capitalismului datează numai de două sute de ani și că el este limitat chiar și astăzi încă la o porțiune relativ redusă din suprafața pământului și la o minoritate de popoare. Au existat și încă mai există, spun criticii aceștia, alte civilizații cu alte mentalități și cu moduri diferite de a-și gestiona treburile economice. Văzut sub specie aeternitatis, capitalismul este un fenomen trecător, un stadiu efemer al evoluției istorice, o simplă tranziție de la epocile precapitaliste către un viitor postcapitalist.
Toate aceste critici sunt eronate. De bună seamă, teoria economică nu este o ramură a istoriei sau a oricărei alte științe istorice. Ea este teoria întregii acțiuni umane, știința generală a categoriilor imutabile ale acțiunii și a funcționării lor în toate condițiile speciale imaginabile în care se poate găsi actorul uman. Așa fiind, ea furnizează instrumentul mental pentru abordarea problemelor istorice și etnografice. Istoricul sau etnograful care neglijează în activitatea lor posibilitatea de a beneficia din plin de rezultatele teoriei economice va avea rezultate modeste. De fapt, acesta nu poate aborda obiectul cercetării sale independent de ceea ce respinge drept teorie. La fiecare pas făcut pe calea colectării de fapte, chipurile brute, a sistematizării acestor fapte și a formulării de concluzii derivate din ele, el este călăuzit de rămășițe confuze și trunchiate ale unor doctrine economice superficiale cârpăcite în secolele dinaintea elaborării științei economice autentice și de multă vreme respinse.
Analiza problemelor societății de piață, singurul tip de acțiune umană care permite întrebuințarea calculului de rentabilitate în vederea planificării acțiunii, deschide accesul spre analiza tuturor modurilor imaginabile de acțiune și a tuturor problemelor economice cu care se confruntă istoricii și etnografii. Toate metodele noncapitaliste de [p.267] management economic pot fi studiate numai presupunând ipotetic că și în cadrul lor se pot întrebuința numere cardinale pentru înregistrarea acțiunilor trecute și planificarea acțiunilor viitoare. Acesta este motivul pentru care economiștii situează în centrul investigațiilor lor studiul unei economii de piață pure.
Nu economiștii sunt cei cărora le lipsește “simțul istoric” și care ignoră factorul evolutiv, ci criticii lor. Economiștii au fost totdeauna pe deplin conștienți că economia de piață este produsul unui îndelungat proces istoric, început pe vremea când specia umană se năștea dintre alte primate. Adepții curentului greșit intitulat “istoricism” sunt cei care intenționează să anuleze efectele schimbărilor evolutive. În ochii lor, toate lucrurile a căror existență nu o pot deriva dintr-un trecut îndepărtat sau nu o pot identifica printre cutumele vreunui trib polinezian primitiv sunt artificiale, chiar decadente. Ei consideră faptul că o anumită instituție este necunoscută sălbaticilor drept o dovadă de inutilitate și putreziciune. Marx și Engels, ca și profesorii prusaci care aparțineau Școlii Istorice au exultat la aflarea veștii că proprietatea privată nu este “decât” un fenomen istoric. În ochii lor, aceasta era dovada faptului că planurile lor socialiste erau realizabile. [8]
Geniul creator se află în contradicție cu contemporanii săi. Ca pionier al unor lucruri noi și nemaiauzite, el se află în conflict cu acceptarea necritică de către aceștia a normelor și valorilor tradiționale. În ochii săi rutina cetățeanului de rând, a omului mediu de pe stradă, este simplă prostie. Pentru el, “burghez” este sinonim cu imbecil. [9] [p.268]
Artiștii frustrați care se delectează maimuțărind manierismul geniului pentru a-și uita și ascunde propria impotență adoptă această terminologie. Acești boemi numesc “burghez” tot ce le displace. De când Marx a echivalat termenul de “capitalist” cu cel de “burghez”, ei întrebuințează ambele cuvinte ca sinonime. În vocabularele tuturor limbajelor, cuvintele “capitalist” și “burghez” desemnează astăzi tot ce este rușinos, degradant și infam. [10] Pin contrast, oamenii numesc tot ceea ce consideră bun și demn de laudă “socialist”. Schema obișnuită de raționament este următoarea: cineva numește ceva ce îi displace “capitalist”, după care deduce din acest epitet că lucrul respectiv este dăunător.
Confuzia semantică merge încă și mai departe. Sismondi, apologeții romantici ai Evului Mediu, autorii socialiști, Școala Istorică prusacă și instituționaliștii americani susțineau despre capitalism că este un sistem de exploatare nedrept, care sacrifică interesele vitale ale majorității populației în beneficiul exclusiv al unui mic grup de profitori. Nici o persoană decentă nu poate susține acest sistem “dement”. Economiștii care susțin despre capitalism că este benefic nu doar pentru un grup restrâns ci pentru toată lumea, sunt “sicofanți ai burgheziei”. Ei sunt fie prea obtuzi pentru a recunoaște adevărul, fie apologeți mituiți ai intereselor egoiste de clasă ale exploatatorilor.
În terminologia acestor dușmani ai libertății, democrației și economiei de piață, capitalismul înseamnă politica economică recomandată de marii afaceriști și de milionari. Confruntați cu faptul că anumiți antreprenori și capitaliști bogați – dar cu siguranță nu toți – recomandă astăzi măsuri restrictive pentru liberul schimb și competiție și care duc la formarea de monopoluri, ei afirmă: Capitalismul contemporan este adeptul protecționismului, al cartelurilor și al abolirii competiției. Este adevărat, adaugă ei, că la un moment dat capitalismul britanic a susținut liberul schimb, atât pe piețele autohtone cât și în relațiile internaționale. Lucrurile s-au petrecut astfel deoarece, la vremea respectivă, interesele de clasă ale burgheziei britanice erau cel mai bine slujite de o asemenea politică. Însă condițiile s-au schimbat, iar astăzi capitalismul, i.e. doctrina recomandată de exploatatori, urmează o altă politică.
Am văzut deja că această doctrină distorsionează grav atât teoria economică cât și faptele istorice. [11] Au existat și vor exista întotdeauna oameni ale căror ambiții egoiste solicită protecție pentru interese speciale și care speră să obțină avantaje de pe urma măsurilor care limitează competiția. Antreprenorii îmbătrâniți și obosiți și moștenitorii decadenți ai celor ce au reușit în trecut îi detestă pe [p.269] parveniții agili care le pun în pericol averea și poziția socială eminentă. Dacă dorința lor de a rigidiza condițiile economice și de a obstrucționa progresul se materializează sau nu depinde de climatul public de opinie. Structura ideologică a secolului al XIX-lea, modelată de prestigiul doctrinelor economiștilor liberali, făcea ca asemenea dorințe să fie irealizabile. Când progresele tehnologice din epoca liberală au revoluționat metodele tradiționale de producție, de transport și de comerț cei ale căror interese speciale erau afectate nu au solicitat protecție, deoarece o asemenea acțiune ar fi fost sortită eșecului. Însă astăzi se consideră că una dintre sarcinile legitime ale aparatului guvernamental este de a împiedica omul mai eficient să rivalizeze cu cel mai puțin eficient. Opinia publică simpatizează cu cererile grupurilor puternice de presiune de a opri progresul. Producătorii de unt luptă cu destul de mult succes împotriva producătorilor de margarină, iar interpreții de muzică împotriva înregistrărilor muzicale. Sindicatele sunt inamici ireductibili al oricărei mașini noi. Nu este de mirare că, într-un asemenea mediu, oamenii de afaceri mai puțin eficienți urmăresc să obțină protecție împotriva rivalilor lor mai eficienți.
O descriere corectă a stării de lucruri ar suna astfel: Astăzi numeroase grupuri de oameni de afaceri nu mai sunt liberale; ei nu mai susțin o economie de piață pură și libera inițiativă, ci dimpotrivă, solicită diverse măsuri prin care guvernul să se amestece în afaceri. Dar este întru totul eronat să se spună că înțelesul conceptului de capitalism s-a modificat și că ceea ce instituționaliștii americani numesc “capitalism matur”, iar marxiștii “capitalism târziu”, s-ar caracteriza prin politici restrictive, destinate să protejeze interesele speciale ale salariaților, fermierilor, vânzătorilor, artizanilor și uneori și pe ale capitaliștilor și ale antreprenorilor. Conceptul de capitalism este un concept economic imutabil; în măsura în care înseamnă ceva el înseamnă economie de piață. Cei ce se consimt la utilizarea unei terminologii diferite se lipsesc de instrumentul semantic care permite analiza corespunzătoare a problemelor istoriei contemporane și ale politicilor economice. Această nomenclatură eronată devine inteligibilă numai în măsura în care înțelegem că pseudo-economiștii și politicienii care o întrebuințează urmăresc să-i împiedice pe oameni să afle ce este de fapt economia de piață. Ei doresc să-i facă pe oameni să creadă că toate manifestările respingătoare al politicilor guvernamentale restrictive sunt produse de “capitalism”.
4. Suveranitatea consumatorilor
Într-o societate de piață direcționarea tuturor activităților economice cade în sarcina antreprenorilor. Ei sunt cei ce controlează producția. Ei pilotează și cârmesc vasul. Un observator superficial ar putea crede că ei dețin supremația. Dar lucrurile nu stau astfel. Ei trebuie să asculte necondiționat de ordinele căpitanului. Iar căpitan este [p.269] consumatorul. Nici antreprenorii, nici fermierii, nici capitaliștii nu determină ce anume trebuie produs. Decizia această o iau consumatorii. Dacă un om de afaceri nu ascultă cu strictețe de ordinele publicului, așa cum îi sunt ele transmise prin structura prețurilor de piață, el suferă pierderi, ajunge la faliment și este astfel îndepărtat din poziția eminentă de cârmaci. El va fi înlocuit de alte persoane, care s-au dovedit mai capabile de a satisface cererea consumatorilor.
Consumatorii își oferă patronajul acelor magazine în care pot cumpăra ceea ce doresc la prețurile cele mai mici. Decizia lor de a cumpăra sau de a se abține de la a cumpăra determină cine urmează să dețină în proprietate și să gestioneze întreprinderile și fermele. Ei îi pot înavuți pe săraci și sărăci pe cei bogați. Ei determină cu exactitate ce urmează să se producă, ce calitate urmează să aibă aceste produse și ce cantități urmează să se producă. Ei sunt șefii nemiloși, plini de capricii și mofturi schimbătoare și imprevizibile. Pentru ei nu contează decât propria lor satisfacție. Lor nu le pasă câtuși de puțin de meritele trecute și de interesele speciale. Dacă li se oferă ceva care le place mai mult sau care este mai ieftin, ei își abandonează foștii furnizori. În calitate de cumpărători și consumatori ei au inimile împietrite și nemiloase, fiind lipsiți de orice compasiune pentru alții.
Doar vânzătorii de bunuri și servicii de ordinul întâi sunt în contact direct cu consumatorii și depind nemijlocit de ordinele lor. Însă ei transmit ordinele primite de la public tuturor producătorilor de bunuri și servicii de ordin superior. Într-adevăr, producătorii bunurilor de consum, vânzătorii cu amănuntul, furnizorii de servicii și reprezentanții profesiunilor intelectuale sunt nevoiți să-și achiziționeze cele de trebuință pentru buna desfășurare a treburilor lor de la acei furnizori care le oferă la prețurile cele mai mici. Dacă nu ar avea intenția să cumpere pe piețele cele mai ieftine și să-și organizeze procesarea factorilor de producție astfel încât să satisfacă cererile consumatorilor în maniera cea mai adecvată și mai puțin costisitoare, ei ar fi siliți să iasă din afaceri. Locul lor ar fi luat de persoane mai eficiente, încununate de mai mult succes în achiziționarea și procesarea factorilor de producție. Consumatorul este în măsură să dea frâu liber capriciilor și mofturilor sale. Antreprenorii, capitaliștii și fermierii au mâinile legate. Ei sunt siliți să se supună în tot ce fac ordinelor publicului cumpărător. Orice abatere de la direcțiile prescrise de cererea consumatorilor li se scade din cont. Chiar și cea mai mică abatere, fie că este produsul unui act deliberat, fie că este sau cauzată de o eroare, de o judecată greșită, sau de ineficiență, le reduce profiturile sau le face să dispară. O deviație mai substanțială atrage după sine pierderi și astfel le diminuează sau le absoarbe în întregime averea. Capitaliștii, antreprenorii și proprietarii funciari, nu-și pot prezerva și spori avuția decât satisfăcând cât mai deplin ordinele consumatorilor. Ei nu sunt liberi să facă cheltuieli [p.271] acolo unde consumatorii nu sunt dispuși să refinanțeze plătind mai mult pentru produse. În modul cum își conduc afacerile ei trebuie să fie nemiloși și fără inimă, deoarece consumatorii – șefii lor – sunt nemiloși și fără inimă.
În ultimă instanță, consumatorii nu determină doar prețurile bunurilor de consum ci, în aceeași măsură, și pe cele ale factorilor de producție. Ei determină venitul fiecărui membru al economiei de piață. Consumatorii, nu antreprenorii, sunt cei ce achită în ultimă instanță salariile fiecărui muncitor, fie că este vorba de fascinanta stea de cinema sau de femeia de serviciu angajată cu ziua. Cu fiecare penny cheltuit consumatorii determină direcția tuturor proceselor de producție. Această stare de lucruri a fost descrisă numind piața o democrație în care fiecare penny reprezintă un vot. [12] Ar fi mai corect să se spună că o constituție democratică este un mod de a le acorda cetățenilor, în domeniul guvernării, aceeași supremație pe care economia de piață le-o asigură în calitate de consumatori. Totuși, comparația este imperfectă. În cadrul democrației politice doar voturile acordate candidatului sau planului majorității influențează efectiv mersul lucrurilor. Voturile minorității nu influențează politicile în mod direct. Dar pe piață nici un vot nu este irosit. Fiecare penny cheltuit are puterea de a modifica procesele de producție. Editorii nu se îngrijesc doar de majoritate, publicând romane polițiste, ci și de minoritatea dornică să citească poezie lirică și scrieri filozofice. Brutăriile nu fac pâine numai pentru consumatorii sănătoși, ci și pentru bolnavii care țin regim. Decizia consumatorului este pusă în practică cu întreaga intensitate pe care i-o imprimă disponibilitatea sa de a cheltui o anumită sumă de bani.
Este adevărat că pe piață diverșii consumatori nu au același drept de vot. Bogații dispun de mai multe voturi decât cetățenii mai săraci. Dar inegalitatea aceasta este ea însăși rezultatul unui proces de vot anterior. În cadrul unei economii de piață pure, bogăția este rezultatul succeselor înregistrate în satisfacerea cea mai adecvată a cererii consumatorilor. Un om bogat nu-și poate păstra averea decât continuând să-i servească pe consumatori, în maniera cea mai eficientă.
Astfel, proprietarii factorilor materiali de producție și antreprenorii sunt practic mandatarii sau împuterniciții consumatorilor, numiți în mod revocabil printr-un plebiscit zilnic repetat.
În modul de funcționare al unei economii de piață nu există decât un singur caz în care clasa proprietarilor nu este complet supusă [p.272] supremației consumatorilor. Prețurile de monopol reprezintă o atingere adusă domniei consumatorilor.
Întrebuințarea metaforică a terminologiei care descrie stăpânirea politică
Ordinele date de oamenii de afaceri atunci când își dirijează activitățile pot fi auzite și văzute. Nimeni nu poate să nu le observe. Chiar și mesagerii știu că patronul este cel care conduce întreprinderea. Însă pentru a sesiza dependența antreprenorului de piață este necesară ceva mai multă minte. Ordinele date de consumatori nu sunt tangibile, ele nu pot fi percepute prin simțuri. Multor oameni le lipsește discernământul necesar pentru a lua cunoștință de ele. Ei cad victimă iluziei că antreprenorii și capitaliștii ar fi autocrați iresponsabili, cărora nimeni nu le cere socoteală pentru acțiunile lor. [13]
Un rezultat al acestei mentalități este obiceiul de a întrebuința pentru afaceri terminologia corespunzătoare stăpânirii politice și acțiunii militare. Oamenii de afaceri încununați de succes sunt denumiți regi sau duci și întreprinderile lor sunt denumite imperii, regate sau ducate. N-ar fi necesar să criticăm idiomul acesta dacă el n-ar fi decât o exprimare metaforică benignă. Dar el este o sursă de erori importante, care joacă un rol sinistru în evoluția doctrinelor contemporane.
Guvernul este un aparat de constrângere și coerciție. El are puterea de a impune obediența cu forța. Suveranul politic, fie el un autocrat sau poporul reprezentat prin mandatarii săi, are capacitatea de a zdrobi rebeliunile, câtă vreme ideologia pe care se bazează puterea sa subzistă.
Poziția pe care o ocupă în economia de piață antreprenorii și capitaliștii este de un alt tip. Un “rege al ciocolatei” n-are nici un fel de putere asupra consumatorilor, care sunt patronii săi. El le furnizează ciocolată de calitatea cea mai bună cu putință, la prețurile cele mai mici cu putință. El nu guvernează asupra consumatorilor, ci îi servește. Consumatorii n-au nici o obligație față de el. Ei sunt liberi să înceteze de a-i patrona magazinele. Dacă acești consumatori preferă să-și cheltuiască mărunțișul în altă parte, el își pierde “regatul”. Nici muncitorii nu se află în “stăpânirea” sa. El le cumpără serviciile, plătindu-i exact cu suma pe care sunt consumatorii pregătiți să i-o ramburseze prin cumpărarea produsului. Capitaliștii și antreprenorii sunt încă și mai lipsiți de putere politică. Țările civilizate din Europa și America au fost multă vreme controlate de guverne care nu obstrucționau semnificativ funcționarea economiei de piață. Astăzi, țările acestea sunt și ele dominate de partide ostile capitalismului, care consideră că fiecare barieră ridicată în calea capitaliștilor și antreprenorilor este extrem de benefică pentru populație.
Într-o economie de piață neobstrucționată, capitaliștii și antreprenorii [p.273] nu pot spera să obțină avantaje de pe urma mituirii funcționarilor și politicienilor. Pe de altă parte, funcționarii și politicienii nu au posibilitatea de a-i șantaja pe oamenii de afaceri și de a extrage mită de la ei. Într-o țară intervenționistă există grupuri puternice de presiune care urmăresc dobândirea de privilegii pentru membrii lor pe seama grupurilor și indivizilor aflați în poziție mai slabă. În acest caz, oamenii de afaceri pot considera util să se protejeze prin mită împotriva actelor discriminatorii ale reprezentanților executivului și ale legislativului; odată consacrate asemenea metode, ei pot încerca să le întrebuințeze și pentru a-și asigura privilegii lor înșiși. În orice caz, faptul că oamenii de afaceri mituiesc politicienii și funcționarii și sunt șantajați de acești oameni nu demonstrează că ei au puterea supremă și guvernează țara. Cei ce mituiesc și plătesc tribut sunt guvernații și nu guvernanții.
Majoritatea oamenilor de afaceri nu pot recurge la mită, fie datorită convingerilor lor morale, fie de frică. Ei își asumă riscul de a prezerva sistemul liberei inițiative și de a se apăra de discriminare prin metode democratice legitime. Ei formează asociații comerciale și încearcă să influențeze opinia publică. Rezultatele acestei strădanii au fost mai degrabă modeste, după cum o vădește avansul triumfal al politicilor anticapitaliste. Cel mai important lucru pe care l-au realizat a fost de a amâna o vreme anumite măsuri deosebit de dăunătoare.
Prin felul cum o prezintă, demagogii deformează cras starea de lucruri. Ei ne spun că aceste asociații de bancheri și manufacturieri sunt adevărații guvernanți ai țărilor din care fac parte și că întregul aparat al ceea ce numesc ei guvern “plutodemocratic” este dominat de ei. Simpla enumerare a legilor adoptate în ultimele decenii de către adunarea legislativă a oricărei țări este suficientă pentru a spulbera această legendă.
În natură se prevalează conflicte de interese ireconciliabile. Mijloacele de subzistență sunt limitate. Proliferarea tinde să depășească subzistența. Doar plantele și animalele cele mai bine adaptate supraviețuiesc. Antagonismul dintre două animale aflate în pericol să piară de inaniție, care-și smulg hrana unul de la altul, este implacabil.
Cooperarea socială în condiții de diviziune a muncii elimină asemena antagonisme. Ea substituie ostilității parteneriatul și mutualitatea. Membrii societății sunt uniți într-o aventură comună.
Termenul de competiție, așa cum se aplică el condițiilor vieții animale, desemnează rivaliatea dintre animale, care se manifestă în căutarea de către ele a hranei. Putem numi acest fenomen competiție biologică. Competiția biologică nu trebuie confundată cu competiția socială, i.e. cu efortul indivizilor de a atinge poziția cea mai favorabilă în cadrul sistemului de cooperare socială. Cum întotdeauna vor exista [p.274] poziții pe care oamenii pun un preț mai mare decât pe altele, ei se vor strădui să le atingă și vor încerca să-și depășească rivalii. Așadar competiția socială este prezentă în toate modurile de organizare socială imaginabile. Dacă dorim să ne imaginăm o stare de lucruri din care competiția socială este absentă trebuie să construim imaginea unui sistem socialist, în care șeful nu este asistat de nici una dintre ambițiile supușilor săi, în eforturile sale de a-i fixa fiecăruia locul și sarcina în societate. Indivizii sunt total indiferenți și nu candidează pentru numiri speciale. Ei se comportă asemenea cailor de herghelie, care nu încearcă să se pună într-o lumină favorabilă când proprietarul alege armăsarul care-i va însămânța cea mai bună iapă de prăsilă. Dar asemenea oameni ar înceta de a mai fi persoane care acționează.
Competiția catalactică înseamnă emulație între persoane care doresc să se depășească reciproc. Ea nu este o luptă, deși există obiceiul de a o descrie metaforic în termeni de război și conflicte intestine, de atacuri și apărări, de strategie și tactică. Cei ce eșuează nu sunt anihilați; ei sunt îndreptați spre o regiune din sistemul social care este mai modestă, dar mai adecvată realizărilor lor decât cea pe care plănuiseră s-o atingă.
Într-un sistem totalitar competiția socială se manifestă în strădaniile oamenilor de a curta favorurile celor aflați la putere. În economia de piață competiția se manifestă prin aceea că vânzătorii trebuie să se depășească unii pe alții, oferind bunuri și servicii mai adecvate și mai ieftine, iar cumpărătorii trebuie și ei să se depășească unii pe alții, oferind prețuri mai ridicate. Analizând acest tip de competiție socială, care poate fi numită competiție catalactică, trebuie să ne ferim de diverse erori populare.
Economia clasică agrea ideea abolirii tuturor barierelor ridicate în calea comerțului, care îi împiedică pe oameni să rivalizeze pe piață. Asemenea legi restrictive, explicau ei, au drept consecință deplasarea producției din acele locuri în care condițiile naturale sunt mai favorabile desfășurării ei, către acelea în care sunt mai puțin favorabile. Ele îl protejează pe cel mai puțin eficient împotriva rivalului său mai eficient. Ele tind să perpetueze metodele tehnologice de producție înapoiate. Pe scurt, ele reduc producția, reducând astfel nivelul de trai. Pentru a le asigura tuturor un plus de prosperitate, spuneau economiștii, competiția trebuie să fie liber accesibilă tuturor. Acesta era sensul în care întrebuințau ei termenul de liberă competiție. În întrebuințarea pe care o dădeau ei termenului de libertate nu exista nimic metafizic. Ei susțineau anularea privilegiilor care împiedică accesul oamenilor în anumite ramuri comerciale și pe anumite piețe. Toate elucubrațiile sofisticate care caută nod în papură pe seama conotațiilor metafizice ale adjectivului liberă așezat pe lângă substantivul competiție sunt nefondate; ele nu au nici o legătură cu problema catalactică a competiției. [p.275]
În măsura în care intervin condițiile naturale competiția nu poate fi liber accesibilă decât cu privire la acei factori de producție care nu sunt rari și deci nu constituie obiectele acțiunii umane. În sfera catalactică, competiția este întotdeauna limitată de raritatea inexorabilă a bunurilor și serviciilor economice. Chiar și în absența barierelor instituționale ridicate pentru a reduce numărul celor care rivalizează, starea de lucruri nu poate fi niciodată astfel încât să le permită tuturor să rivalizeze în toate sectoarele pieții. În fiecare sector în competiție nu se pot angaja decât grupuri relativ mici.
Competiția catalactică, una din trăsăturile caracteristice ale economiei de piață, este un fenomen social. Ea nu este un drept, garantat de stat și legi, care să facă cu putință ca fiecare individ să-și aleagă ad libitum locul care-i surâde cel mai mult din structura diviziuni muncii. Așezarea fiecărei persoane la locul ei potrivit în societate este sarcina consumatorilor. Decizia lor de a cumpăra sau de a se abține de la a cumpăra este hotărâtoare pentru determinarea poziției sociale a fiecărui individ. Supremația lor nu este știrbită de nici un privilegiu acordat indivizilor în calitate de producători. Intrarea într-o anumită ramură economică este practic deschisă nou veniților numai în măsura în care consumatorii consimt expansiunii acestei ramuri, sau în măsura în care nou veniții reușesc să-i înlocuiască pe cei ce activează deja în ea, satisfăcând în mod mai adecvat și la prețuri mai mici cererile consumatorilor. Investițiile suplimentare sunt justificate numai în măsura în care ele răspund celor mai intense dintre nevoile încă nesatisfăcute ale consumatorilor. Dacă întreprinderile existente sunt suficiente, investirea de mai mult capital în aceeași ramură ar fi o risipă. Structura prețurilor de piață îi împinge pe investitori în alte ramuri.
Este necesar să subliniem acest aspect, deoarece neînțelegerea lui stă la rădăcina multor nemulțumiri populare legate de imposibilitatea competiției. Acum șaizeci sau șaptezeci de ani oamenii obișnuiau să spună că nu se poate intra în competiție cu companiile feroviare. Este imposibil, spuneau ei, să li se conteste poziția prin înființarea de linii feroviare rivale; deci în domeniul transportului terestru nu mai există competiție. Adevărul e că la vremea aceea liniile deja existente erau în mare parte suficiente. Perspectivele pentru investițiile suplimentare de capital erau mai favorabile în domeniul ameliorării capacității de a furniza servicii ale liniilor deja existente și în alte ramuri de afaceri, diferite de construcția de noi căi ferate. Însă această împrejurare nu împiedica continuarea progresului tehnicilor de transport. Mărimea și “puterea” companiilor feroviare nu reprezenta un impediment pentru apariția autoturismului și a avionului.
Astăzi oamenii spun același lucru despre diversele ramuri dominate de firme mari: Nu le poți contesta poziția, deoarece sunt prea mari [p.276] și prea puternice. Însă competiția nu înseamnă că oricine poate să prospere imitând pur și simplu ce fac alții. Ea înseamnă șansa de a-i servi pe consumatori mai bine și la prețuri mai mici, fără opreliști datorate privilegiilor acordate celor ale căror interese speciale sunt lezate de inovații. Nou venitul care dorește să sfideze interesele speciale ale vechilor firme consolidate are nevoie în primul rând de minte și idei. Dacă proiectul său este adecvat pentru a satisface cele mai intense nevoi încă nesatisfăcute ale consumatorilor, sau pentru a le furniza bunuri la un preț mai mic decât o făceau vechii lor furnizori, atunci el va reuși, în ciuda mult temutei mărimi și puteri a vechilor firme.
Competiția catalactică nu trebuie confundată cu luptele în vederea obținerii unui premiu sau cu concursurile de frumusețe. Scopul acestor lupte și concursuri este de a descoperi cine este cel mai bun boxer sau cea mai frumoasă fată. Rolul social al competiției catalactice nu este, desigur, de a stabili cine este băiatul cel mai deștept și de a premia câștigătorul cu titluri și medalii. Rolul său este de a garanta cea mai adecvată satisfacție cu putință a consumatorilor, în condițiile economice date.
Egalitatea șanselor nu intervine nici în luptele pentru premii și în concursurile de frumusețe, nici în vreun alt tip de competiție, biologică sau socială. Imensa majoritate a oamenilor sunt, datorită structurii fiziologice a corpului lor, lipsiți de șansa de a se bucura de onorurile campionului de box sau ale reginei frumuseții. Numai un număr foarte mic de oameni pot fi competitivi pe piața muncii ca interpreți de operă sau ca staruri de cinema. Cele mai mari șanse de a fi competitivi în domeniul realizărilor științifice le au profesorii universitari. Cu toate acestea, mii și mii de profesori dispar fără să lase nici o urmă în istoria ideilor sau a progresului științific, în vreme ce mulți dintre outsiderii defavorizați cuceresc gloria prin contribuții minunate.
Se obișnuiește să se obiecteze deoarece competiția catalactică nu este liber accesibilă tuturor în același fel. Începutul este mult mai dificil pentru un băiat sărac decât pentru fiul unui om bogat. Însă consumatorilor le este indiferent dacă oamenii care-i servesc și-au început cariera în condiții egale sau nu. Singurul lor interes este de a-și asigura cea mai adecvată satisfacere posibilă a propriilor nevoi. Deoarece sistemul proprietății ereditare este mai eficient în această privință, ei îl preferă altor sisteme mai puțin eficiente. Ei privesc lucrurile din punctul de vedere al utilității și al bunăstării sociale, și nu din cel al unui așa-zis drept “natural” al fiecărui individ de a rivaliza cu șanse egale, care este imaginar și irealizabil. Realizarea unui asemenea drept ar necesita plasarea în poziții defavorabile a celor născuți mai inteligenți și cu o voință mai puternică decât omul de rând. Evident, lucrul acesta ar fi absurd. [p.277]
Termenul de competiție este întrebuințat îndeosebi în antiteză cu cel de monopol. În acest context, termenul de monopol are mai multe semnificații, care trebuie separate cu claritate.
Prima conotație a termenului de monopol, foarte frecvent implicată în utilizarea curentă a termenului, se referă la o stare de lucruri în care monopolistul, care poate fi un singur individ sau un grup de indivizi, deține controlul exclusiv asupra unei resurse vitale pentru supraviețuire. Un asemenea monopolist are puterea să-i înfometeze până la moarte pe toți cei ce nu ascultă de ordinele sale. El dictează și ceilalți n-au altă alternativă decât să se supună sau să moară. În cazul unui asemenea monopol nu există nici un fel de piață și nici un fel de competiție catalactică. Monopolistul este stăpân, iar restul sunt sclavi, în întregime dependenți de bunul său plac. Nu este necesar să insistăm asupra acestui tip de monopol. El nu are nici un fel de legătura cu economia de piață. Este suficient să cităm un exemplu. Un stat socialist atotcuprinzător ar exercita un asemenea monopol absolut și total; el ar avea purtarea de a-și strivi oponenții, amenințându-i cu moartea prin inaniție. [14]
A doua conotație a monopolului diferă de prima prin aceea că descrie o stare de lucruri compatibilă cu condițiile unei economii de piață. În acest caz, prin monopolist se înțelege un monopolist sau un grup de monopoliști pe deplin coordonați pentru a acționa în comun, care controlează în exclusivitate oferta unui anumit bun. Dacă definim termenul de monopol în felul acesta, domeniul său de aplicabilitate pare să devină extrem de vast. Produsele industriei de transformare sunt mai mult sau mai puțin diferite unele de altele. Fiecare fabrică produce mărfuri diferite de cele produse de alte fabrici. Fiecare hotel are monopolul vânzării serviciilor sale în locul unde sunt amplasate clădirile sale. Serviciile profesionale asigurate de un medic sau de un avocat nu sunt niciodată perfect identice cu cele asigurate de un alt medic sau un alt avocat. Cu excepția anumitor materii prime, produse alimentare și alte produse de larg consum, monopolul se găsește pretutindeni pe piață.
Însă simplul fenomen al monopolului este lipsit de orice semnificație și relevanță pentru funcționarea pieței și pentru determinarea prețurilor. El nu îi furnizează monopolistului nici un avantaj la vânzarea produselor sale. În virtutea legii de copyright, orice improvizator de rime se bucură de monopolul vânzării poeziei sale. Însă lucrul acesta nu influențează piața. Se poate întâmpla ca producția sa să nu fie cumpărată la nici un preț, iar cărțile sale să nu se vândă decât la prețul hârtiei uzate încorporate în ele.
Monopolul, în această a doua accepțiune a termenului, devine un factor în determinarea prețurilor numai în cazul în care curba cererii pentru [p.278] bunul respectiv are o anumită forma specifică. Dacă monopolistul poate obține încasări nete mai mari prin vânzarea unei cantități mai mici din produsul său la un preț mai mare decât prin vânzarea unei cantități mai mari din stocul său la un preț mai mic, atunci se formează un preț de monopol, mai mare decât ar fi fost prețul potențial al pieței în absența monopolului. În vreme ce prețurile de monopol reprezintă un fenomen de piață important, monopolul ca atare nu este important decât dacă poate duce la formarea prețurilor de monopol.
Există obiceiul de a numi prețurile care nu sunt de monopol prețuri competitive. Deși este îndoielnic dacă această terminologie este adecvată, ea este general acceptată și ar fi dificil de schimbat. Însă trebuie să ne ferim să o interpretăm greșit. Ar fi o mare eroare să se deducă din antiteza dintre prețul de monopol și cel competitiv că prețul de monopol este determinat de absența competiției. Competiția catalactică este întotdeauna prezentă pe piață. Ea nu intervine în mai mică măsură în determinarea prețurilor de monopol decât în determinarea prețurilor competitive. Aspectul curbei cererii care face cu putință apariția prețurilor de monopol și determină comportamentul monopolistului este determinat de competiția tuturor celorlalte bunuri care rivalizează pentru dolarii cumpărătorului. Cu cât monopolistul ridică mai mult prețul la care este dispus să vândă, cu atât cumpărătorii potențiali își direcționează mai mult dolarii către alte bunuri care sunt de vânzare. Pe piață fiecare bun rivalizează cu toate celelalte bunuri.
Există persoane care susțin despre teoria catalactică a prețurilor că ea nu este de nici un folos pentru studiul realității deoarece “libera” competiție n-a existat niciodată sau deoarece, astăzi cel puțin, ea a încetat să mai existe. Toate aceste doctrine sunt eronate. [15] Ele deformează fenomenele, ignorând ce este în realitate competiția. Este adevărat că istoria ultimilor zeci de ani este o cronică a politicilor destinate să restricționeze competiția. Intenția vădită a acestor măsuri este de a acorda privilegii anumitor grupuri de producători, protejându-le împotriva competiției rivalilor lor mai eficienți. Politicile acestea au creat de multe ori condițiile necesare apariției prețurilor de monopol. În multe cazuri lucrul acesta nu s-a întâmplat, rezultatul fiind doar o stare de lucruri care îi împiedica pe capitaliști, antreprenori, fermieri și muncitori să intre în acele ramuri economice în care le-ar fi putut furniza concetățenilor lor serviciile cele mai prețioase. [p.279] Competiția catalactică a fost restricționată sever, însă economia de piață încă mai funcționează, deși este sabotată de intervențiile guvernului și ale sindicatelor. Sistemul competiției catalactice funcționează încă, deși productivitatea muncii a fost substanțial redusă.
Obiectivul ultim al acestor politici anticompetitive este de a înlocui capitalismul cu un sistem de planificare socialist, din care competiția catalactică lipsește cu totul. În vreme ce varsă lacrimi de crocodil în legătură cu declinul competiției, planificatorii urmăresc abolirea acestui sistem competitiv “dement”. În anumite țări ei și-au atins țelul. Însă în restul lumii n-au reuși decât să restrângă competiția din anumite ramuri economice, sporind numărul celor ce rivalizează în alte ramuri.
Forțele ce urmăresc restrângerea competiției joacă astăzi un rol important. Studiul lor constituie una din sarcinile importante ale istoriei vremurilor noastre. Teoriei economice nu-i incumbă să se ocupe de ele în mod special. Faptul că există bariere în calea comerțului, privilegii, carteluri, monopoluri guvernamentale și sindicate nu este decât un dat al istoriei economice. Interpretarea sa nu implică teoreme speciale.
Filozofii și avocații s-au ostenit mult căutând definiția conceptului de libertate. Cu greu s-ar putea susține că strădaniile lor au fost încununate de succes.
Conceptul de libertate are sens numai în măsura în care se referă la relații interumane. Există autori care au istorisit povești despre o așa-zisă libertate naturală, originară, de care omul s-ar fi bucurat într-o fabuloasă stare de natură, care ar fi precedat stabilirea relațiilor sociale. Însă asemenea indivizi sau familii, care cutreierau pământul auto-suficienți din punct de vedere mental și economic, nu erau liberi decât până când întâlneau în drumul lor pe cineva mai puternic. În condițiile nemiloase ale competiției biologice, cel puternic avea întotdeauna dreptate, iar cel mai slab nu avea decât șansa supunerii necondiționate. Cu siguranță omul primitiv nu s-a născut liber.
Numai în cadrul unui sistem social i se poate atribui un sens termenului de libertate. Ca termen praxeologic, libertatea se referă la sfera în care individul care acționează are posibilitatea de a alege între diverse moduri de acțiune. Omul este liber în măsura în care i se permite să aleagă obiective și mijloacele care urmează a fi întrebuințate pentru atingerea acelor obiective. Libertatea omului este rigid limitată, atât de legile naturii cât și de cele ale praxeologiei. El nu poate atinge obiective care sunt mutual incompatibile. Dacă alege gratificări care produc anumite efecte asupra [p.280] funcționării trupului și minții sale, el trebuie să suporte aceste consecințe. Ar fi nepotrivit să spunem că omul este lipsit de libertate pentru că nu se poate bucura de plăcerile provocate de întrebuințarea anumitor droguri fără a fi afectat de rezultatele lor inevitabile, considerate îndeobște extrem de indezirabile. Cu toate că lucrul acesta este acceptat în general de către toate persoanele dezirabile, nu există o asemenea unanimitate și în ce privește aprecierea legilor praxeologiei.
Omul nu se poate bucura atât de avantajele cooperării sociale bazate pe principiul diviziunii muncii în cadrul societății cât și de licențele comportamentale menite să dezintegreze societatea. El trebuie să aleagă între respectarea anumitor reguli care fac cu putință viața în cadrul societății și sărăcia și insecuritatea unei “vieți periculoase”, de conflict perpetuu între persoanele independente. Legea aceasta, care determină urmările oricărei acțiuni umane, nu este mai puțin rigidă decât legile fizicii.
Însă există o diferență importantă între sechelele nesocotirii legilor naturii și cele ale nesocotirii legilor praxeologiei. De bună seamă, ambele categorii de legi lucrează prin ele însele, fără a fi nevoie de aplicarea lor de către om. Însă efectele alegerii lor de către un individ diferă. Omul care consumă otravă nu-și face rău decât sie-și. Însă omul care optează pentru recursul la furt tulbură întreaga ordine socială. În vreme ce doar el singur beneficiază de câștigul pe termen scurt cules de pe urma acțiunilor sale, efectele lor dezastruoase pe termen lung sunt dăunătoare pentru toți. Fapta sa este o crimă, deoarece are efecte dăunătoare asupra semenilor săi. Dacă societatea n-ar stăvili asemenea comportamente, ele s-ar generaliza rapid, punând capăt cooperării sociale și tuturor avantajelor pe care le furnizează aceasta tuturor.
Pentru a institui și a prezerva cooperarea socială sunt necesare măsuri care să împiedice persoanele asociale de a comite acte care ar submina toate realizările acumulate de om, în ridicarea sa progresivă deasupra nivelului Neanderthal. Pentru a prezerva starea de lucruri în care există protecție a individului împotriva tiraniei nelimitate a semenilor săi mai puternici și mai inteligenți este necesară o instituție care să descurajeze toate elementele antisociale. Pacea — absența luptelor perpetue ale tuturor împotriva tuturor — nu poate fi asigurată decât prin instituirea unui sistem în care puterea de a recurge la acțiuni violente este monopolizată de către un aparat social al constrângerii și coerciției, iar aplicarea acestei puteri în fiecare caz individual este reglementată printr-un set de reguli — legile elaborate de om, care sunt distincte atât de legile naturii cât și de cele ale praxeologiei. Principalul instrument al unui sistem social constă în funcționarea unui astfel de aparat, numit îndeobște stat. [p.281]
Conceptele de libertate și de servitute n-au sens decât prin raportare la modul de funcționare al statului. A spune că o persoană nu este liberă pentru că, dacă dorește să rămână în viață, puterea ei de a alege între a bea apă și a bea cianură de potasiu este restricționată de natură, ar fi cât se poate de impropriu și de inducător în eroare. Nu ar fi mai puțin inacceptabil să se spună despre un om că este lipsit de libertate deoarece legea impune sancțiuni asupra dorinței sale de a ucide un alt om și deoarece poliția și tribunalele penale le aplică. În măsura în care statul — aparatul social de constrângere și opresiune — își limitează exercițiul violenței și al amenințării cu violența la suprimarea și prevenirea acțiunilor antisociale, prevalează ceea ce se poate numi în mod rezonabil și inteligibil libertate. Interzisă este doar conduita care este menită să dezintegreze cooperarea socială și civilizația, aruncând astfel întreaga populație îndărăt, către condițiile din vremea când homo sapiens își făcea apariția din existența pur animalică a strămoșilor săi nonumani. Felul acesta de coerciție nu restrânge semnificativ posibilitatea de a alege a omului. Chiar dacă n-ar exista nici un guvern care să aplice legile elaborate de om, individul nu s-ar putea bucura în același timp atât de avantajele ce decurg din existența cooperării sociale cât și de plăcerea de a da frâu liber instinctelor sale agresive de animal rapace.
În economia de piață, în cadrul organizării sociale de tip laissez-faire, există o sferă în care individul este liber să aleagă între diverse moduri de acțiune, fără a fi amenințat cu pedepse. Pe de altă parte, dacă guvernul face mai mult decât să protejeze indivizii împotriva agresiunilor violente și frauduloase venite din partea persoanelor anti-sociale, el reduce sfera libertății individuale de acțiune dincolo de gradul în care aceasta este limitată de legitatea praxeologică. Astfel, putem defini libertatea ca fiind acea stare de lucruri în care posibilitatea individului de a alege după cum dorește nu este constrânsă de violența guvernamentală dincolo de limitele pe care i le impune oricum legitatea praxeologică.
Aceasta este semnificația libertății atunci când ea este definită drept condiția individului în cadrul economiei de piață. Individul este liber, în sensul că legile și statul nu-l silesc să renunțe la autonomie și autodeterminare mai mult decât o fac inevitabil legile praxeologice. El nu renunță decât la libertatea animalică de a trăi fără a acorda nici un fel de considerație existenței altor specimene din specia pe care o reprezintă. Rolul aparatului social de constrângere și coerciție este de a-i sili pe indivizii a căror răutate, lipsă de prevedere sau inferioritate mentală îi împiedică să realizeze că permițându-și acte care distrug societatea își dăunează atât lor înșile cât și tuturor celorlalte ființe umane, să evite asemenea acte. [p.282]
Din acest punct de vedere este necesar să ne oprim la întrebarea frecvent formulată dacă serviciul militar obligatoriu și prelevarea de impozite reprezintă restricții ale libertății. Dacă principiile economiei de piață ar fi recunoscute de toți oamenii, din întreaga lume, atunci nu ar mai exista nici un motiv pentru a purta războaie și statele ar putea să-și ducă fiecare viața netulburate, în pace. [16] Însă date fiind condițiile din epoca noastră, o țară liberă este permanent amenințată de schemele agresive ale autocrațiilor totalitare. Dacă dorește să-și păstreze libertatea, ea trebuie să fie pregătită să-și apere independența. Dacă guvernul unei țări libere îl forțează pe fiecare cetățean să-și aducă deplina cooperare la atingerea obiectivului său — de a respinge agresorii — și silește pe fiecare cetățean apt din punct de vedere fizic să se înroleze în forțele armate, el nu impune prin aceasta individului datorii care depășesc sarcinile dictate de legile praxeologiei. Într-o lume plină de agresori și înrobitori necruțători, pacifismul integral și necondiționat este sinonim cu cedarea necondiționată în fața opresorului cel mai lipsit de scrupule. Cel ce dorește să rămână liber trebuie să lupte până la moarte împotriva celor ce doresc să-i suprime libertatea. Deoarece tentativele de a rezista izolate ale fiecărui individ sunt sortite eșecului, singura soluție eficace este organizarea rezistenței de către aparatul guvernamental. Sarcina esențială a guvernului este de a apăra sistemul social, nu doar împotriva gangsterilor interni, ci și împotriva inamicilor externi. În epoca noastră cel ce se opune înarmării și serviciului militar obligatoriu este, poate fără să-și dea seama, complicele moral al celor ce urmăresc înrobirea tuturor.
Menținerea unui aparat guvernamental alcătuit din tribunale, ofițeri de poliție, pușcării și forțe armate, presupune cheltuieli considerabile. Prelevarea de impozite pentru aceste scopuri este pe deplin compatibilă cu libertatea de care se bucură individul într-o economie liberă de piață. Spunând aceasta este de la sine înțeles că nu justificăm metodele de impozitare confiscatoare și discriminatoare, practicate astăzi de către statele autointitulate progresiste. Este necesar să subliniem acest lucru, deoarece în epoca noastră de intervenționism și “progres” constant către totalitarism, guvernele își întrebuințează puterea de a preleva taxe în scopul distrugerii economiei de piață.
Fiecare pas pe care-l face un guvern dincolo de îndeplinirea funcțiilor sale esențiale, de protecție a funcționării nestânjenite a economiei de piață împotriva agresiunilor, fie acestea interne sau venite din partea unor răufăcători externi, este un pas făcut înainte pe drumul ce duce direct spre sistemul totalitarist în care nu mai există libertate deloc.
Libertatea și autonomia sunt condițiile de care se bucură omul într-o societate contractuală. Cooperarea socială în cadrul unui sistem bazat pe proprietatea privată asupra factorilor de producție înseamnă că în cadrul pieței [p.283] individul nu are a se supune și a asculta de nici un stăpânitor. În măsura în care oferă anumite lucruri și-i servește pe alții, el o face de bună voie, pentru a fi recompensat și servit la rândul său de către beneficiarii serviciilor sale. El se angajează în schimburi de bunuri și servicii, fără a depune muncă forțată și fără a plăti tribut. Sigur că el nu este independent. El depinde de ceilalți membri ai societății. Însă dependența aceasta este mutuală. Cumpărătorul depinde de vânzător iar vânzătorul de cumpărător.
Principala preocupare a multor scriitori din secolele al XIX-lea și XX a fost de a deforma și distorsiona această stare evidentă de lucruri. Muncitorii, spuneau ei, se află la cheremul patronilor lor. Desigur, este adevărat că patronul are dreptul să-și concedieze salariatul. Însă dacă întrebuințează acest drept pentru a-și satisface capriciile el își subminează propriile interese. A disponibiliza un om mai destoinic și a angaja în locul lui unul mai puțin eficient este în propriul său dezavantaj. Piața nu împiedică direct pe nimeni să provoace neplăceri concetățenilor săi; ea nu face decât să penalizeze o asemenea conduită. Proprietarul de magazin este liber să se comporte grosolan cu clienții săi, presupunând că este gata să suporte consecințele. Consumatorii sunt liberi să boicoteze un furnizor, dacă sunt dispuși să-și asume costurile ce decurg din aceasta. Ceea ce îl îmboldește pe fiecare om să-și dea toată silința în a-și servi semenii pe piață, estompându-i tendințele înnăscute către samavolnicie și răutate, nu sunt constrângerea și coerciția venite din partea jandarmilor, călăilor și tribunalelor penale, ci interesul propriu. Membrul unei societăți contractuale este liber deoarece nu-i servește pe alții decât servindu-se pe sine. Singura constrângere exercitată asupra lui este cea provocată de fenomenul natural inevitabil al rarității. În rest, el este liber în cuprinsul pieței.
Nu există nici un fel de libertate și autonomie, altele decât acelea pe care le permite piața. Într-o societate hegemonică de tip totalitarist singura libertate care îi este lăsată individului, deoarece nu-i poate fi uzurpată, este libertatea de a se sinucide.
Statul, aparatul social al coerciției și al constrângerii, este inevitabil o instituție hegemonică. Dacă aparatul guvernamental ar fi în măsură să-și extindă puterea ad libitum, el ar putea aboli economia de piață, substituind-o cu socialismul totalitarist integral. Pentru a evita aceasta, este necesar să se limiteze puterea aparatului guvernamental. Aceasta este sarcina constituțiilor, declarațiilor drepturilor omului și a legilor. Aceasta este semnificația tuturor luptelor pentru libertate pe care le-au purtat oamenii.
Detractorii libertății au dreptate în sensul acesta, atunci când numesc libertatea o valoare “burgheză” și le reproșează drepturilor ce garantează libertatea faptului că sunt negative. În raport cu statul și aparatul guvernamental, libertatea înseamnă constrângeri impuse asupra exercițiului puterii polițienești.
N-ar fi fost necesar să insistăm asupra acestui fapt evident [p.284] dacă adepții abolirii libertății nu ar fi generat în mod deliberat o confuzie semantică. Ei și-au dat seama că nu aveau nici o șansă de victorie într-o luptă deschisă și sinceră pentru cauza servituții și a restrângerii libertății. Noțiunile de libertate și autonomie se bucurau de un asemenea prestigiu încât nici o propagandă nu era în stare să le clatine popularitatea. În regiunea de înflorire a civilizației occidentale libertatea era considerată bunul cel mai de preț din vremuri imemoriale. Ceea ce i-a asigurat Occidentului eminența a fost tocmai preocuparea lui pentru libertate, un ideal social străin de popoarele orientale. Filozofia socială a Occidentului este, în esență, o filozofie a libertății. Individualismul “neînduplecat” este emblema civilizației noastre. Nici un atac fățiș asupra libertății individuale nu avea vreo șansă de succes.
În consecință, adepții totalitarismului au adoptat altă tactică. Ei au răsturnat înțelesul cuvintelor. Ei numesc libertate adevărată sau autentică situația indivizilor în cadrul unui sistem în care singurul lor drept este de a asculta de ordine. În Statele Unite ei se autointitulează liberali adevărați, pentru că lucrează la instituirea unei astfel de ordini sociale. Ei numesc metodele rusești de guvernare dictatorială “democrație”. Ei numesc metodele sindicale de exercitare a violenței și a coerciției “democrație industrială”. Ei numesc libertate a presei o stare de lucruri în care doar statul are libertatea de a publica ziare și cărți. Ei definesc libertatea ca fiind posibilitatea de a face lucrurile “îndreptățite” și, bineînțeles, își rezerva lor înșile sarcina de a determina ce este îndreptățit și ce nu. În ochii lor omnipotența statului înseamnă deplină libertate. Adevăratul înțeles al luptei lor pentru libertate este eliberarea puterii polițienești de toate constrângerile.
Economia de piață, afirmă acești pretinși liberali, îi oferă libertate doar clasei parazitare a exploatatorilor, adică burgheziei. Ticăloșii din care e alcătuită aceasta se bucură de libertate numai pentru a înrobi masele. Salariatul nu este liber; el trebuie să trudească pentru beneficiul exclusiv al stăpânilor săi, patronii. Capitaliștii își însușesc ceea ce ar trebui, conform drepturilor inalienabile ale omului, să aparțină muncitorului. În regim socialist muncitorul se va bucura de libertate și de demnitate umană, deoarece va înceta de a fi sclavul capitalistului. Socialismul înseamnă emanciparea omului de rând și libertate pentru toți. Mai mult, el înseamnă avuție pentru toți.
Doctrinele acestea au putut să triumfe deoarece ele n-au avut de întâmpinat critici raționale judicioase. Anumiți economiști au înregistrat succese strălucite în ce privește demascarea erorilor crase și a contradicțiilor care le străbat. Însă publicul larg ignoră rezultatele teoriei economice. Argumentele avansate [p.285] de politicienii și scriitorii de rând împotriva socialismului sunt fie naive, fie irelevante. Este inutil să insistăm asupra unui presupus drept “natural” al oamenilor de a deține proprietate atunci când alții afirmă că dreptul “natural” de căpătâi este egalitatea veniturilor. Asemenea dispute nu pot fi niciodată soluționate. Criticarea aspectelor nonesențiale, accesorii ale socialismului este lipsită de eficacitate. Socialismul nu poate fi respins prin atacarea pozițiilor socialiste care privesc religia, căsătoria, controlul natalității sau arta. Mai grav, cu privire la aceste chestiuni criticii socialismului s-au situat adesea pe poziții eronate.
În ciuda acestor deficiențe serioase ale apărătorilor libertății economice, înșelarea în permanență a tuturor în legătură cu principalele caracteristici ale socialismului s-a dovedit imposibilă. Cei mai fanatici planificatori au fost siliți să admită că proiectele lor presupun abolirea multor libertăți de care se bucură oamenii în regimul capitalist de “plutodemocrație”. Strânși cu ușa, ei au apelat la un nou subterfugiu. Libertatea care urmează să fie abolită, insistă ei, nu este decât falsa libertate “economică” a capitaliștilor, care-i dăunează omului de rând. În afara “sferei economice” nu numai că libertatea va fi în întregime prezervată, ci ea va fi chiar considerabil extinsă. În ultima vreme, sloganul cel mai popular al adepților guvernului totalitarist și al rusificării tuturor țărilor a devenit “planificarea pentru libertate”.
Eroarea implicată în acest argument provine din distincția factice între două sfere ale vieții și ale acțiunii umane, sfera “economică” și cea “noneconomică”, care sunt astfel complet separate una de alta. În această privință nu este necesar să adăugăm nimic la ceea ce s-a spus deja în precedentele părți ale acestei lucrări. Însă există un alt aspect pe care trebuie să-l subliniem.
Libertatea, așa cum le-a fost dată oamenilor din țările democratice care alcătuiesc civilizația occidentală să se bucure de ea pe vremea triumfului vechiului liberalism, nu a fost un produs al constituțiilor, al declarațiilor de drepturi ale omului, al legilor și al statutelor. Asemenea documente nu urmăreau decât protejarea libertății și a autonomiei, care erau ferm înstructurate în modul de funcționare al economiei de piață, împotriva știrbirilor pe care i le-ar fi putut aduce funcționarii de stat. Nici un guvern și nici o lege de drept civil nu poate garanta și genera libertate, altfel decât prin susținerea și apărarea instituțiilor fundamentale ale economiei de piață. Guvernarea înseamnă întotdeauna coerciție și constrângere, fiind în mod necesar opusă libertății. Aparatul guvernamental este un garant al libertății și este compatibil cu această numai dacă sfera sa de acțiune este adecvat limitată la prezervarea a ceea ce se numește libertatea economică. Acolo unde nu există economie de piață, cele mai bine intenționate stipulații constituționale și legale rămân literă moartă.
Libertatea omului în regim capitalist este un efect al competiției. [p.286] Muncitorul nu depinde de bunul plac al unui patron. Dacă patronul său îl eliberează din funcție, el își găsește un alt patron. [17] Consumatorul nu este la bunul plac al vânzătorului. El este liber să-și ofere patronajul unui alt magazin, dacă găsește de cuviință. Nimeni nu trebuie să sărute mâna altora sau să se teamă de pierderea favorurilor lor. Relațiile interpersonale sunt relații de afaceri. Schimbul de bunuri și servicii este mutual; a vinde sau a cumpăra nu este o favoare, ci o tranzacție dictată de egoismul ambelor părți.
Este adevărat că, în calitatea sa de producător, orice om depinde, fie direct – ca în cazul antreprenorului –, fie indirect – ca în cazul salariatului –, de cererile consumatorilor. Totuși, dependența aceasta de supremația consumatorilor nu este nelimitată. Dacă o persoană are motive serioase să sfideze suveranitatea consumatorilor, ea poate încerca să o facă. Există în cadrul pieței un drept foarte substanțial și foarte efectiv de a rezista opresiunii. Nimeni nu este forțat să investească în industria producătoare de băuturi alcoolice sau să lucreze într-o fabrică de armament dacă are obiecțiuni de conștiință împotriva acestor activități. El poate fi nevoit să plătească un preț pentru convingerile sale; nu există în lumea aceasta obiective a căror atingere să fie gratuită. Însă alegerea între un avantaj material și ceea ce consideră individul că este chemarea datoriei este lăsată în seama propriei sale puteri de decizie. Într-o economie de piață individul singur este arbitrul suprem al chestiunilor ce privesc satisfacția sa. [18]
Societatea capitalistă nu are alte mijloace de a constrânge pe cineva să-și schimbe ocupația sau locul de muncă decât recompensarea celor ce ascultă de dorințele consumatorilor cu venituri mai mari. Tocmai acesta este tipul de presiune pe care mulți îl consideră insuportabil și speră să-l vadă abolit în societatea socialistă. Ei sunt prea obtuzi pentru a realiza că singura alternativă este de a încredința autorităților întreaga putere de a determina în ce ramură și în ce loc trebuie să lucreze fiecare om. [p.287]
Omul nu este mai puțin liber în calitatea sa de consumator. El singur decide ce este mai important și ce este mai puțin important pentru sine. El își cheltuiește banii conform opțiunilor propriei sale voințe.
Substituirea economiei de piață cu planificarea economică anulează orice libertate, nelăsându-i individului decât dreptul de a asculta. Autoritatea directoare a tuturor chestiunilor economice controlează toate aspectele vieții și activităților omului. Ea este unicul patron. Orice muncă devine muncă forțată, deoarece angajatul trebuie să accepte ceea ce șeful binevoiește să-i ofere. Țarul economic determină ce și cât de mult poate consuma fiecare consumator. În nici un sector al vieții umane nu este lăsată vreo decizie la latitudinea judecăților de valoare ale individului. Autoritatea îi dă sarcini precise, îl formează profesional pentru slujba sa și îl întrebuințează în locul și în felul pe care le consideră oportune.
Îndată ce dispare libertatea economică pe care o acordă economia de piață membrilor săi, toate libertățile politice și declarațiile de drepturi ale omului devin caduce. Drepturile de habeas corpus și cel la proces cu jurați sunt niște vorbe goale dacă, sub pretextul considerentelor de eficiență economică, autoritatea are puterea deplină de a trimite orice cetățean îi displace în regiunea arctică sau într-un deșert și de a-i prescrie acolo “muncă grea” pe viață. Libertatea presei este o simplă iluzie dacă autoritatea controlează toate tiparnițele și fabricile de hârtie. Și același lucru se poate spune despre toate celelalte drepturi ale omului.
Omul este liber în măsura în care își călăuzește viață conform propriilor sale planuri. Un om a cărui soartă este determinată de planurile unei autorități superioare, care este depozitara exclusivă a dreptului de a planifica, nu este liber în sensul în care a fost utilizat și înțeles termenul acesta de “libertate” de către toată lumea, până când revoluția semantică a zilelor noastre a provocat amestecarea limbilor.
7. Inegalitatea averilor și a veniturilor
Inegalitatea indivizilor în ce privește avuția și venitul este o caracteristică esențială a economiei de piață.
Faptul că libertatea este incompatibilă cu egalitatea averilor și a veniturilor a fost subliniat de mulți autori. Nu este necesar să examinăm argumentele emoționale avansate în aceste scrieri. Nu este necesar nici să ne punem întrebarea dacă renunțarea la liberate at putea ea însăși să garanteze egalitatea averilor și a veniturilor și dacă o societate ar putea sau nu să subziste pe bazele unei asemenea egalități. Sarcina noastră este doar de a descrie rolul pe care-l joacă inegalitatea în cadrul societății de piață.
În societatea de piață constrângerea și coerciția directe nu sunt întrebuințate decât pentru combaterea actelor dăunătoare cooperării sociale. [p.288] În rest, indivizii nu sunt molestați de puterea polițienească. Cetățeanul care respectă legea este ferit de amestecul temnicierilor și al călăilor. Presiunea necesară pentru a-l induce pe individ să contribuie cu partea sa la efortul de producție depus în cooperare este exercitată de structura prețurilor de piață. Presiunea aceasta este indirectă. Ea pune pe contribuția fiecărui individ un preț, stabilit în funcție de valoarea atribuită de consumatori contribuției sale. Răsplătind eforturile individului conform valorii acestora, ea lasă la latitudinea fiecăruia alegerea între utilizarea mai mult sau mai puțin completă a propriilor sale facultăți și aptitudini. De bună seamă, metoda aceasta nu poate elimina dezavantajele inerente inferiorității anumitor persoane. Însă ea furnizează tuturor o motivație pentru a-și exercita la maximum facultățile și aptitudinile.
Singurele alternative la această presiune financiară exercitată de piață sunt presiunea directă și constrângerea exercitate de puterea polițienească. Autorităților trebuie să li se încredințeze sarcina de a stabili cantitatea și calitatea muncii pe care urmează fiecare individ să o presteze. Dat fiind că indivizii sunt inegal înzestrați cu aptitudini, aceasta presupune examinarea de către autorități a personalităților lor. Cu alte cuvinte, individul devine locatarul unui penitenciar, fiindu-i încredințată o anumită sarcină. Dacă dă greș în îndeplinirea sarcinii pe care i-au trasat-o autoritățile, el este susceptibil de a fi pedepsit.
Este important să sesizăm în ce constă diferența între presiunea directă exercitată pentru prevenirea actelor criminale și cea exercitată pentru adoptarea unei anumite conduite. În primul caz tot ce i se cere individului este să evite anumite tipuri de conduită, care sunt determinate cu precizie de lege. De regulă este ușor de stabilit dacă această interdicție este sau nu respectată. În al doilea caz, individul este ținut să îndeplinească o anumită sarcină; legea îl constrânge să execute o acțiune care nu este dinainte definită, a cărei stabilire este lăsata în seama deciziilor puterii executive. Individul este ținut să asculte de ceea ce îi va ordona administrația să facă. Răspunsul la întrebarea dacă hotărârea adoptată de puterea executivă este sau nu adecvată capacităților și facultăților individului și dacă el i se supune sau nu din toate puterile sale este extrem de greu de aflat. Fiecare cetățean este supus deciziei autorităților în tot ce ține de diferitele aspecte ale personalității sale și de manifestările conduitei sale. Într-o economie de piață, cu prilejul unui proces penal, procurorul este obligat să producă suficiente dovezi ale vinovăției acuzatului. Însă când este vorba de prestarea muncilor obligatorii sarcina de a demonstra că rolul ce i-a fost încredințat i-a depășit capacitățile sau că a făcut tot ce se putea aștepta de la el îi revine acuzatului. Administratorii combină în persoanele lor funcțiile [p.289] de legislatori, executori ai legii, procurori publici și judecători. Acuzații se află în întregime la discreția lor. Aceasta este situația pe care și-o imaginează oamenii când vorbesc de lipsă de libertate.
Nici un sistem de diviziune socială a muncii nu poate funcționa fără o metodă care să-i facă pe indivizi responsabili pentru contribuția lor la efortul productiv comun. Dacă această responsabilizare nu este asigurată de structura prețurilor de piață și de inegalitatea averilor și a veniturilor pe care o determină acestea, ea trebuie implementată prin metode de constrângere directă, polițienească.
8. Profiturile și pierderile antreprenoriale
Profitul, în sens larg, este câștigul rezultat din acțiune; el este sporul de satisfacție (reducere a neplăcerii) obținut; este diferența dintre valoarea mai mare atribuită rezultatului atins și valoarea mai redusă atribuită sacrificiilor pentru atingerea sa; el este, cu alte cuvinte, diferența dintre venituri și costuri. Realizarea de profituri este, invariabil, obiectivul urmărit prin orice acțiune. Dacă o acțiune eșuează în atingerea obiectivului urmărit, atunci veniturile nu depășesc costurile, sau sunt mai mici decât acestea. În al doilea caz rezultatul este o pierdere, o descreștere a satisfacției.
În sensul acesta originar profitul și pierderea sunt fenomene psihice, și, ca atare, nu se pretează la a fi măsurate sau exprimate într-un mod care să poată furniza altora informații precise despre intensitatea lor. Un om îi poate spune altuia că a îl satisface mai mult decât b; dar el nu-i poate comunica altui om cu cât anume depășește satisfacția obținută de pe urma lui a pe cea obținută de pe urma lui b, decât în termeni vagi și indistincți.
În economia de piață toate lucrurile care sunt vândute și cumpărate pe bani posedă prețuri marcate în termeni monetari. În calculele monetare profitul apare ca un surplus de bani obținut în plus față de banii cheltuiți, iar o pierdere ca un surplus de bani cheltuiți față de banii obținuți. Profiturile și pierderile pot fi exprimate sub forma unor anumite sume de bani. Volumul profiturilor sau pierderilor unui individ poate fi exprimat în termeni monetari. Însă această expresie monetară nu se referă la profiturile sau pierderile psihice ale individului. Ea se referă la un fenomen social, la contribuția acelui individ la efortul social, așa cum este ea evaluată de ceilalți membrii ai societății. Ea nu ne spune nimic despre sporul sau reducerea satisfacției sau fericirii sale. Ea nu face decât să reflecte evaluarea contribuțiilor sale la cooperarea socială făcută de semenii săi. Această evaluare este determinată în ultimă instanță de eforturile fiecărui membru al societății de a atinge cel mai înalt profit psihic cu putință. Este rezultanta efectului compus al judecăților [p.290] de valoare subiective și personale ale tuturor acestor oameni, așa cum se manifestă ele în conduita lor pe piață. Însă ea nu trebuie confundată cu aceste judecăți de valoare ca atare.
Nu ne putem nici măcar imagina o stare de lucruri în care oamenii să acționeze fără intenția de a atinge profituri psihice și în care acțiunile lor să nu aibă drept consecință nici profituri psihice nici pierderi psihice. [19] În cadrul construcției imaginare a economiei în regim de rotație uniformă nu există nici profituri nici pierderi monetare. Dar fiecare individ obține un profit psihic de pe urma acțiunilor sale, căci altfel n-ar acționa deloc. Fermierul își hrănește și își mulge vacile și își vinde laptele deoarece atribuie o valoare mai mare lucrurilor pe care le poate cumpăra cu banii astfel câștigați decât costurilor suportate. Absența profiturilor și a pierderilor monetare într-un astfel de sistem aflat în rotație uniformă se datorează faptului că, lăsând deoparte diferențele produse de evaluarea mai ridicată a bunurilor prezente față de bunurile viitoare, suma prețurilor tuturor factorilor complementari necesari pentru producție este perfect egală cu prețul produsului.
În lumea schimbătoare a realității, diferențele dintre sumele prețurilor factorilor complementari de producție și prețurile produselor reapar fără încetare. Profiturile și pierderile monetare sunt generate de aceste diferențe. Vom analiza mai târziu schimbările de felul acesta care îi afectează pe vânzătorii de forță de muncă, pe cei de factori naturali originari de producție și pe capitaliști, în calitatea lor de furnizori de credite bănești. Acum ne interesează profiturile și pierderile antreprenoriale ale promotorilor. Aceasta este problema la care se referă oamenii atunci când întrebuințează termenii de profit și pierdere în vorbirea curentă.
Ca orice om care acționează, antreprenorul este întotdeauna un speculator. El se confruntă cu condițiile incerte ale viitorului. Succesul sau eșecul său depind de corectitudinea anticipărilor sale referitoare la evenimente incerte. Dacă dă greș în înțelegerea lucrurilor care se vor petrece soarta sa este pecetluită. Singura sursă a profiturilor antreprenoriale este capacitatea sa de a anticipa mai bine decât alții cererea consumatorilor. Dacă toată lumea anticipează corect configurația viitoare a pieței pe care se tranzacționează un anumit produs, atunci prețul produsului și prețurile factorilor complementari de producție necesari s-ar alinia încă de astăzi la această configurație viitoare. Pentru cei ce se lansează în acest domeniu de afaceri nu pot apărea nici profituri nici pierderi.
Funcția specific antreprenorială constă în determinarea [p.291] întrebuințării factorilor de producție. Antreprenorul este persoana care determină utilizarea lor pentru atingerea anumitor scopuri. Făcând aceasta, el nu este mânat decât de interesul său egoist de a realiza profituri și de a se înavuți. Însă el nu poate face abstracție de legea pieței. El nu poate reuși decât satisfăcându-și în cel mai înalt grad consumatorii. Profiturile sale depind de aprobarea conduitei sale de către consumatori.
Profiturile și pierderile antreprenoriale nu trebuie confundate cu alți factori care afectează veniturile antreprenoriale.
Competența tehnologică a antreprenorului nu afectează profiturile și pierderile sale specific antreprenoriale. În măsura în care propriile sale activități tehnologice contribuie la realizarea de venituri și la ridicarea încasărilor sale nete, avem de a face cu o compensație a muncii depuse de el. Este vorba de salariul plătit antreprenorului pentru munca prestată. Nici faptul că anumite procese de producție nu se finalizează prin obținerea produsului dorit din motive tehnologice nu influențează profiturile sau pierderile specific antreprenoriale. Asemenea eșecuri sunt fie evitabile fie inevitabile. În primul caz ele se datorează unei ineficiențe tehnologice în gestionarea producției. În acest caz pierderile rezultate trebuie puse pe seama carențelor personale ale antreprenorului, i.e., fie pe seama lipsei sale de competență tehnologică fie pe seama lipsei sale de competență în alegerea unor colaboratori adecvați. În al doilea caz eșecurile se datorează faptului că stadiul prezent al cunoașterii tehnologice ne împiedică să controlăm pe deplin condițiile de care depinde succesul. Această deficiență poate fi determinată fie de o cunoaștere incompletă a condițiilor care ar asigura succesul, fie de necunoașterea metodelor care ar permite un control deplin asupra unora din condițiile cunoscute. Prețul factorilor de producție reflectă această stare deficitară a cunoașterii și a capacităților noastre tehnologice. Prețul pământului cultivabil, de pildă, reflectă pe deplin faptul că există recolte proaste, prin aceea că este determinat de veniturile anticipate medii. Faptul că explozia unor sticle reduce output-ul de șampanie nu afectează profiturile și pierderile antreprenoriale. El nu este decât unul dintre factorii care determină prețul de producție și prețul șampaniei. [20]
Accidentele care afectează procesul de producție, mijloacele de producție, sau produsele, câtă vreme ele se află încă în mâinile antreprenorului, sunt luate în calcul în contabilizarea costurilor de producție. Experiența, care îi furnizează omului de afaceri toate celelalte cunoștințe tehnologice, [p.292] îi furnizează și informații referitoare la scăderea medie a cantității de output fizic pe care este probabil să o determine asemenea accidente. Operând cu rezerve de securitate, el convertește efectele accidentelor în costuri de producție obișnuite. În ce privește contingențele a căror incidență anticipată este prea rară și prea neregulată pentru a fi luată în calcul în felul acesta de firme individuale de dimensiuni normale, problema este rezolvată prin acțiunea concertată a unor grupuri suficient de mari de firme. Firmele individuale cooperează conform principiului asigurării împotriva pagubelor provocate de incendii, inundații și alte calamități similare. În acest caz, locul rezervei de securitate este luat de o primă de asigurare. În orice caz, riscurile determinate de accidente nu introduc incertitudine în gestiunea proceselor tehnologice. [21] Dacă un antreprenor omite să le ia în mod adecvat în calcul, el dă dovadă de insuficiență de ordin tehnic. Pierderile astfel suportate trebuie puse pe seama caracterului necorespunzător al tehnicilor aplicate și nu pe seama funcției sale antreprenoriale.
Eliminarea antreprenorilor care nu sunt în măsură să le asigure întreprinderilor lor un grad adecvat de eficiență tehnologică, sau a căror ignoranță tehnologică le viciază calculul costurilor, se produce pe piață în același fel în care se produce și eliminarea celor deficitari în privința îndeplinirii funcțiilor specific antreprenoriale. Se poate întâmpla ca un antreprenor să aibă atâta succes în activitatea sa specific antreprenorială încât să poată compensa pierderile cauzate de deficiența sa de ordin tehnologic. Se poate de asemenea întâmpla ca un antreprenor să-și poată compensa pierderile determinate de carențele sale în îndeplinirea funcției antreprenoriale prin avantajele derivate de pe urma superiorității sale tehnologice sau din renta suplimentară care-i revine de pe urma productivității mai mari a factorilor de producție pe care-i întrebuințează. Însă nu trebuie să confundăm diversele funcții care fuzionează în activitatea de gestionare a unei unități economice. Antreprenorul mai eficient din punct de vedere economic primește rate salariale sau cvasi-salariale mai mari decât omologul său mai puțin eficient, în același mod în care muncitorul mai eficient câștigă mai mult decât cel mai puțin eficient. Echipamentul mai eficient și solul mai fertil produc randamente fizice mai mari pe unitatea de costuri cheltuită; ele obțin o rentă suplimentară față de echipamentul mai puțin eficient și solul mai puțin fertil. Ratele salariale superioare și renta mai mare sunt, ceteris paribus, corolarul unui output fizic mai mare. Dar profiturile și pierderile specific antreprenoriale nu sunt produse de cantitatea de output fizic. Ele depind de ajustarea output-ului la dorințele cele mai intense ale consumatorilor. Ceea ce le produce este măsura în care [p.293] antreprenorul a reușit sau nu să anticipeze configurația viitoare – care este în mod necesar incertă — a pieței.
Antreprenorul este de asemenea pândit de pericole politice. Politicile guvernamentale, revoluțiile și războaiele îi pot afecta în mod negativ sau anihila întreprinderea. Asemenea evenimente nu-l afectează doar pe el; ele afectează economia de piață ca atare și pe toți indivizii, deși nu pe toți în aceeași măsură. Pentru antreprenorul luat individual ele reprezintă date pe care el nu le poate modifica. Dacă este eficient, el le va anticipa din timp. Dar antreprenorul nu are întotdeauna posibilitatea de a-și ajusta activitățile astfel încât să evite pagubele. Dacă pericolele anticipate privesc doar o parte din teritoriul accesibil pentru activitățile sale antreprenoriale, el poate evita desfășurarea activităților în regiunile amenințate și se poate orienta spre țări în care pericolul este mai puțin iminent. Însă dacă nu poate emigra, el trebuie să rămână unde se află. Dacă toți antreprenorii ar fi convinși că victoria finală a bolșevismului este iminentă, ei încă nu și-ar abandona activitățile antreprenoriale. Perspectiva exproprierii iminente îi va determina pe capitaliști să-și consume fondurile. Antreprenorii vor fi siliți să-și ajusteze planurile la situația pieței rezultată din acest consum al capitalului și la naționalizarea magazinelor și fabricilor, cu care sunt amenințați. Dar ei nu vor înceta să-și desfășoare activitatea. Dacă anumiți antreprenori ies din afaceri le vor lua locul alții – noi veniți sau antreprenori deja existenți, dornici să-și extindă întreprinderile. În economia de piață vor exista întotdeauna antreprenori. Politicile ostile capitalismului îi pot lipsi pe consumatori de cea mai mare parte a beneficiilor pe care le-ar fi putut culege de pe urma activităților antreprenoriale neobstrucționate. Însă ele nu pot elimina antreprenorii ca atare dacă nu distrug în întregime economia de piață.
Sursa ultimă din care provin profiturile și pierderile este incertitudinea legată de constelația viitoare a cererii și a ofertei.
Dacă toți antreprenorii ar anticipa corect configurația viitoare a pieței, n-ar exista nici profituri nici pierderi. Prețurile tuturor factorilor de producție ar fi încă de astăzi pe deplin ajustate la prețurile de mâine ale produselor. Cumpărând factori de producție, antreprenorul ar trebui să cheltuiască (cu reducerea corespunzătoare diferenței dintre prețurile bunurilor prezente și cele ale bunurilor viitoare) o sumă care nu este cu nimic mai mică decât cea pe care o vor achita ulterior cumpărătorii, pentru achiziționarea produsului. Un antreprenor nu poate realiza profituri decât dacă anticipează condițiile viitoare mai corect decât alți antreprenori. În acest caz, el cumpără factorii complementari de producție la prețuri a căror sumă, [p.294] inclusiv diferența determinată de decalajul temporal, este mai mică decât prețul la care își vinde produsul.
Dacă dorim să construim imaginea unor condiții economice schimbătoare din care lipsesc atât profiturile cât și pierderile, atunci trebuie să recurgem la o presupoziție irealizabilă: capacitatea tuturor indivizilor de a anticipa perfect toate evenimentele viitoare. Dacă vânătorii și pescarii primitivi, pe seama cărora se obișnuiește să se pună cea dintâi acumulare de factori produși de producție, ar fi cunoscut dinainte toate vicisitudinile ulterioare cu care trebuia să se confrunte omul, și dacă atât ei cât și urmașii lor până în ziua Judecății de Apoi, echipați deopotrivă cu aceeași omnisciență, ar fi evaluat toți factorii de producție în conformitate cu aceste cunoștințe, profiturile și pierderile antreprenoriale nu ar fi apărut niciodată. Profiturile și pierderile antreprenoriale provin din discrepanța dintre prețurile anticipate și cele efectiv stabilite ulterior, pe piață. Este posibilă confiscarea profiturilor și transferarea lor de la cei care le-au realizat către alte persoane. Însă nici profiturile nici pierderile nu pot dispărea vreodată dintr-o lume supusă schimbării, care nu este populată exclusiv cu persoane omnisciente.
9. Profituri și pierderi antreprenoriale într-o economie aflată în creștere
În construcția imaginară a unei economii staționare suma totală a tuturor profiturilor antreprenoriale este egală cu suma totală a tuturor pierderilor antreprenoriale. Profiturile unui antreprenor sunt contrabalansate, în ansamblul sistemului economic, de pierderea unui alt antreprenor. Surplusul pe care toți consumatorii luați laolaltă îl cheltuiește pentru achiziționarea unei anumite mărfi este contrabalansat de reducerea cheltuielilor efectuate de ei pentru achiziționarea altor mărfuri. [22]
Lucrurile stau diferit într-o economie aflată în creștere.
Numim economie aflată în creștere o economie în care cantitatea de capital investit per capita este în creștere. Întrebuințarea acestei terminologii nu implică judecăți de valoare. Nu adoptăm nici perspectiva “materialistă”, conform căreia o asemenea creștere este bună, nici pe cea “idealistă”, conform căreia ea este rea, sau cel puțin irelevantă dintr-un “punct de vedere superior”. Desigur, este un fapt binecunoscut că imensa majoritate a oamenilor consideră consecințele creșterii, în această accepțiune, ca reprezentând cea mai dezirabilă stare de lucruri și tânjesc după condiții care nu sunt realizabile decât într-o economie aflată în creștere.
În economia staționară, antreprenorii, în îndeplinirea [p.295] funcțiilor lor specifice, nu pot face nimic altceva decât să retragă factori de producție, în măsura în care aceștia sunt în continuare convertibili, [23] dintr-o ramură de afaceri, pentru a-i întrebuința în altă ramură, sau pentru a direcționa procesul de restaurare a echivalentului bunurilor de capital consumate în cursul proceselor de producție către anumite ramuri economice care urmează să fie extinse pe seama altor ramuri economice. În economia aflată în creștere printre activitățile antreprenoriale se numără, în plus, determinarea întrebuințării bunurilor de capital suplimentare, acumulate prin noi economisiri. Întrebuințarea acestor bunuri de capital suplimentare urmează să sporească suma totală a venitului produs, i.e., volumul total al bunurilor de consum ce pot fi consumate fără a diminua capitalul disponibil și deci fără a reduce output-ul producției viitoare. Creșterea de venit se efectuează fie printr-o creștere a producției neînsoțită de modificarea metodelor tehnologice de producție, fie printr-o amelioare a metodelor tehnologice care n-ar fi fost fezabilă în condițiile de până atunci, caracterizate printr-un volum mai redus de bunuri de capital.
Diferența dintre suma totală a profiturilor antreprenoriale și suma totală a pierderilor antreprenoriale este generată de această avuție suplimentară. Dar se poate demonstra cu ușurință că acest surplus nu poate niciodată epuiza sporul total de avuție generat de creșterea economică. Legile pieței împart această avuție suplimentară între antreprenori, furnizorii de forță de muncă și furnizorii anumitor factori materiali de producție, astfel încât partea leului să le revină grupurilor nonantreprenoriale.
Trebuie să observăm, în primul rând, că profiturile antreprenoriale nu sunt un fenomen de durată, ci doar unul temporar. Există o tendință inerentă de dispariție a profiturilor și a pierderilor. Piața se îndreaptă întotdeauna către apariția prețurilor finale și a stării finale de repaos. Dacă această mișcare nu ar fi întreruptă de noi schimbări ale datelor, care creează necesitatea unei noi ajustări a producției la condițiile modificate, prețurile tuturor factorilor complementari de producție ar deveni în cele din urmă — luând în calcul și preferința de timp – egale cu prețurile produsului, pentru profituri și pierderi nemairămânând nimic. Pe termen lung orice creștere a productivității le aduce beneficii exclusiv muncitorilor și anumitor grupuri de proprietari de pământ și de bunuri de capital.
Grupurile de proprietari de capital care sunt beneficiare sunt:
1. Cei cărora economisirea le-a sporit cantitatea de bunuri de capital [p.296] disponibile. Ei sunt proprietarii acestei avuții suplimentare, care provine din abținerea lor de la consum.
2. Proprietarii acelor bunuri de capital care existau deja și care, datorită ameliorării metodelor tehnologice de producție, sunt acum mai bine întrebuințate decât înainte. Desigur, asemenea câștiguri nu pot fi decât temporare. Ele trebuie să dispară, deoarece determină o tendință de intensificare a producției de bunuri de capital de același fel.
Pe de altă parte, sporul cantității bunurilor de capital disponibile reduce productivitatea marginală a acestor bunuri de capital; astfel, el induce o reducere a prețurilor la bunurile de capital, dăunând prin aceasta intereselor tuturor acelor capitaliști care n-au participat deloc, sau n-au participat suficient, la procesul de economisire și la acumularea stocului suplimentar de bunuri de capital.
Din grupul proprietarilor funciari vor beneficia toți cei ale căror ferme, păduri, fonduri piscicole, mine ș.a.m.d., vor înregistra o productivitate sporită datorită noii stări de lucruri. Pe de altă parte, toți cei ale căror proprietăți pot deveni submarginale, datorită randamentului superior obținut de pământul beneficiarilor, vor fi dezavantajați.
În grupul muncitorilor, cu toții obțin un câștig de durată de pe urma creșterii productivității marginale a muncii. Pe de altă parte, însă, unii dintre ei pot suferi anumite inconveniente pe termen scurt. Este vorba despre persoanele care erau specializate în prestarea de munci care devin depășite datorită ameliorărilor tehnologice și care sunt apte numai pentru prestarea de slujbe în care — în ciuda creșterii generale a ratelor salariale – câștigă mai puțin decât înainte.
Toate aceste modificări ale prețurilor factorilor de producție încep odată cu inițierea acțiunilor antreprenoriale menite să ajusteze procesele de producție la noua stare de lucruri. În analiza acestei probleme, ca și în cea a celorlalte probleme legate de schimbări ale datelor pieței, trebuie să ne ferim de eroarea curentă de a delimita printr-o linie fixă efectele pe termen scurt de cele pe termen lung. Ceea ce se întâmplă pe termen scurt sunt tocmai primele etape din lanțul de transformări succesive care tind să provoace efectele pe termen lung. În cazul de față, efectul pe termen lung este dispariția profiturilor și pierderilor antreprenoriale. Efectele pe termen scurt sunt etapele preliminare ale acestui proces de eliminare care, dacă nu ar fi întrerupt de noi modificări ale datelor, ar duce în cele din urmă la apariția unei economii în regim de rotație uniformă.
Este necesar să se înțeleagă că însăși apariția unui exces al sumei totale a profiturilor antreprenorilale față de suma totală a pierderilor antreprenoriale depinde de faptul că acest proces de eliminare a profiturilor și pierderilor antreprenoriale începe în același moment [p.297] în care antreprenorii încep să adapteze complexul activităților productive la datele schimbate. În întreaga secvență a evenimentelor nu există nici un moment în care avantajele dobândite de pe urma creșterii volumului de capital disponibil și de pe urma ameliorărilor tehnice să la aducă beneficii numai antreprenorilor. Dacă avuția și venitul altor categorii de persoane ar rămâne nemodificate, acești oameni n-ar putea achiziționa produsele suplimentare decât reducându-și corespunzător cheltuielile destinate altor produse. În acest caz, profiturile unui grup de antreprenori ar fi perfect egale cu pierderile suportate de alte grupuri.
Lucrurile se petrec astfel: Antreprenorii care încep să utilizeze bunurile de capital nou acumulate și metodele tehnologice de producție ameliorate au nevoie de factori complementari de producție. Cererea lor pentru acești factori este o cerere nouă, adițională, care trebuie să determine o creștere a prețurilor la acești factori. Numai în măsura în care creșterea prețurilor și a ratelor salariale se produce sunt consumatorii în măsură să achiziționeze noile produse fără a-și reduce cheltuielile destinate altor bunuri. Numai în felul acesta este posibil să apară un surplus al sumei totale a profiturilor antreprenoriale față de pierderile antreprenoriale.
Vehicolul progresului economic este acumularea de bunuri suplimentare de capital, prin economisire și ameliorarea metodelor tehnologice de producție, un obiectiv care este aproape întotdeauna condiționat de disponibilitatea unui astfel de nou capital. Agenții progresului sunt antreprenorii promotori, care urmăresc să realizeze profituri prin ajustarea mersului economiei la obiectivul satisfacerii cât mai adecvate cu putință a consumatorilor. În desfășurarea proiectelor lor de realizare a progresului ei trebuie să împartă beneficiile acestui progres cu muncitorii și cu o parte din capitaliștii și proprietarii funciari, și să sporească pas cu pas partea destinată acestor persoane, până la dispariția completă a propriei lor părți.
În urma celor spuse devine evident că este absurd să se vorbească despre o ”rată a profitului” sau despre o “rată normală a profitului” sau despre o “rată medie a profitului”. Profitul nu are legătură cu – și nu este dependent de – volumul de capital întrebuințat de antreprenor. Capitalul nu “aduce” profituri. Profiturile și pierderile sunt în întregime determinate de succesul sau eșecul înregistrat de antreprenor în ajustarea producției la cererea consumatorilor. Nu există nimic “normal” în legătură cu profiturile și nu putem vorbi de nici un fel de “echilibru” în ce le privește. Profiturile și pierderile sunt, dimpotrivă, întotdeauna un fenomen de deviere de la “normalitate”, caracterizat prin schimbări neprevăzute de majoritate, un fenomen de “dezechilibru”. Ele nu își găsesc locul în lumea imaginară a normalității și a echilibrului. Într-o economie aflată în schimbare predomină întotdeauna o tendință inerentă [p.298] de dispariție a profiturilor și a pierderilor. Doar apariția unor noi schimbări este cea care le face să reapară. În condiții staționare, “rata medie” a profiturilor și a pierderilor este zero. Un exces al sumei totale a profiturilor față de cea a pierderilor demonstrează existența progresului economic și a unei ameliorări a nivelului de trai a tuturor categoriilor de populație. Cu cât este mai mare surplusul acesta, cu atât este mai mare sporul de prosperitate generală.
Numeroși oameni sunt total incapabili de a aborda fenomenul profiturilor antreprenoriale fără a se lăsa purtați de resentimente invidioase. În ochii lor sursa profiturilor este exploatarea salariaților și a consumatorilor, i.e. o reducere inechitabilă a ratelor salariale, însoțită de o ridicare nu mai puțin inechitabilă a prețurilor produselor. După dreptate n-ar trebiui să existe deloc profituri.
Teoria economică este indiferentă față de asemenea judecăți de valoare arbitrare. Ea nu se preocupă de problema de a ști dacă profiturile se cuvin aprobate sau condamnate din punctul de vedere al unui așa-zis drept natural și al unui așa-zis cod etern și imutabil al moralității, în legătură cu care se presupune că ne-ar furniza informații precise intuiția personală sau revelația divină. Teoria economică nu face decât să stabilească faptul că profiturile și pierderile antreprenoriale sunt fenomene esențiale ale economiei de piață. Nu poate exista o economie de piață dacă ele nu sunt prezente. Bineînțeles că poliția poate confisca toate profiturile, însă o asemenea politică ar converti inevitabil economia de piață într-un haos lipsit de sens. Omul are, fără îndoială, capacitatea de a distruge multe lucruri, iar în cursul istoriei a făcut din abundență uz de ea. El ar putea distruge și economia de piață.
Dacă moraliștii auto-declarați n-ar fi orbiți de invidie, ei n-ar vorbi despre profituri fără să vorbească simultan și despre corolarul acestora – pierderile. Ei nu ar trece sub tăcere faptul că satisfacerea condițiilor preliminare ale progresului economic este meritul persoanelor ale căror economii se materializează în acumularea bunurilor suplimentare de capital și a inventatorilor, și că întrebuințarea acestor condiții pentru realizarea progresului economic este efectuată de către antreprenor. Restul oamenilor nu contribuie la progres, dar beneficiază de pe urma cornului abundenței pe care-l revarsă asupra lor activitățile altora.
Mutatis mutandis, ceea ce s-a spus despre economia aflată în progres rămâne valabil și despre condițiile unei economii aflate în regres, i.e. al unei economii în care cota de capital investit per capita se află în descreștere. Într-o asemenea economie, există un exces al sumei totale a pierderilor antreprenoriale față de cea a profiturilor. Cei ce nu se pot elibera de eroarea de a gândi în concepte colectiviste [p.299] și holiste s-ar putea întreba cum poate exista activitate antreprenorială într-o asemenea economie aflată în regres. De ce s-ar lansa cineva într-o afacere dacă știe dinainte că, matematic, șansele sale de a realiza profituri sunt mai mici decât acelea de a suferi pierderi. Însă modul acesta de a pune problema este greșit. Ca tot restul lumii, antreprenorii nu acționează în calitate de membrii ai unei clase, ci ca indivizi. Nici un antreprenor nu se preocupă de soarta totalității antreprenorilor. Pentru antreprenorul individual este irelevant ce li se întâmplă altor persoane, pe care anumite teorii le situează, în funcție de anumite caracteristici, în aceeași clasă cu el. În societatea de piață vie, aflată în perpetuă schimbare, există întotdeauna profituri ce pot fi realizate de către antreprenorii eficienți. Faptul că într-o economie aflată în regres volumul total al pierderilor depășește volumul total al profiturilor nu descurajează o persoană care este încrezătoare în propria sa eficacitate superioară. Un antreprenor care prospectează piața nu apelează la calculul probabilităților, care nu este de nici un folos în domeniul înțelegerii interpretative. El are încredere în propria sa capacitate de a înțelege condițiile viitoare de pe piață mai bine decât semenii săi mai puțin înzestrați.
Funcția antreprenorială, eforturile antreprenorilor de a realiza profituri, reprezintă forța motrice a economiei de piață. Profiturile și pierderile sunt dispozitivele prin mijlocirea cărora consumatorii își exercită supremația pe piață. Comportamentul consumatorilor determină apariția profiturilor și a pierderilor și, prin aceasta, transferă proprietatea asupra mijloacelor de producție din mâinile celor mai puțin eficienți în mâinile celor mai eficienți. Ea face ca omul să fie cu atât mai influent în ce privește direcționarea activităților economice cu cât reușește să-și servească mai adecvat consumatorul. În absența profiturilor și a pierderilor, antreprenorii n-ar ști care sunt cele mai intense nevoi ale consumatorilor. Dacă anumiți antreprenori le-ar ghici, acestora le-ar lipsi mijloacele de reorienta producția în consecință.
Întreprinderile care urmăresc realizarea de profituri sunt supuse suveranității consumatorilor, în vreme ce instituțiile nonprofit își sunt proprii suverani și nu răspund față de public. Producția pentru profit este în mod necesar producție pentru utilizare, deoarece profiturile nu pot fi dobândite decât furnizând consumatorilor acele lucruri pe care doresc cel mai intens spre întrebuințare.
Criticile îndreptate de moraliști și predicatori împotriva profiturilor nu-și ating obiectivul. Nu este vina antreprenorilor că masa consumatorilor – poporul, oamenii de rând – preferă băuturi alcoolice în loc de biblii și romane polițiste în loc de cărți serioase, sau că guvernele preferă tunuri în loc de unt. Antreprenorul nu realizează profituri mai mari din vânzarea de lucruri “rele” decât din vânzarea de lucruri “bune”. Profiturile sale sunt cu atât mai mari cu cât reușește să le furnizeze consumatorilor în mod mai adecvat acele bunuri pe care aceștia le solicită [p.300] cel mai intens. Oamenii nu beau băuturi provocatoare de beție pentru a ferici “capitalul alcoolului” și nici nu merg la război pentru a spori profiturile “negustorilor de moarte”. Existența industriilor de armament este consecința — și nu cauza – spiritului belicos.
Nu este treaba antreprenorilor să-i determine pe oameni să înlocuiască ideologiile nesănătoase cu ideologii sănătoase. Rolul de a modifica ideile și idealurile oamenilor le revine filozofilor. Antreprenorul deservește consumatorii așa cum sunt ei astăzi, indiferent cât ar fi de răi și de ignoranți.
Îi putem admira pe cei ce se abțin de la realizarea de câștiguri pe care le-ar putea culege producând arme aducătoare de moarte sau băuturi tari. Însă conduita lor lăudabilă nu este decât un gest, fără nici un fel de efecte practice. Chiar dacă toți antreprenorii și capitaliștii le-ar urma exemplul, războaiele și dipsomania tot nu ar dispărea. Exact ca în epocile precapitaliste, guvernele și-ar produce armamentul în propriile arsenale iar băutorii și-ar distila singuri alcoolul.
Condamnarea morală a profiturilor
Profiturile se câștigă prin ajustarea modului de utilizare al factorilor de producție umani și materiali la schimbările de condiții. Profiturile sunt generate de beneficiarii acestor ajustări, care rivalizează pentru produsele respective, oferind și plătind în schimbul lor prețuri ce depășesc costurile suportate de vânzător. Profitul antreprenorial nu este o “recompensă” acordată de consumator furnizorului care l-a servit mai bine decât rutiniștii împiedecați; el este rezultatul dorinței cumpărătorilor de a licita mai intens decât alții, care sunt și ei foarte dornici să obțină o parte din oferta limitată.
Dividendele corporațiilor se numesc în mod popular profituri. De fapt, ele reprezintă dobânda pe capitalul investit plus acea parte a profiturilor care nu este reinvestită în întreprindere. Dacă întreprinderea nu are succes, atunci fie nu se plătesc dividende deloc, fie dividendele conțin doar dobânda pe capital, sau pe o parte din acesta.
Socialiștii și intervenționiștii numesc profitul și dobânda venit nemeritat, rezultat din lipsirea muncitorilor de o parte considerabilă a fructelor efortului lor. După ei produsele ajung să existe exclusiv datorită trudei ca atare – și deci nu este drept să le aducă beneficii decât celor care au trudit.
Însă munca brută nu produce decât foarte puțin, dacă nu este susținută de întrebuințarea rezultatelor economisirii și acumulării de capital antecedente. Produsele sunt consecința cooperării mâinii de lucru cu uneltele și alte bunuri de capital, alocate conform planului eficace al antreprenorului. Economisitorii, ale căror economii permit acumularea și menținerea capitalului, și antreprenorii, care canalizează întrebuințarea capitalului către acele întrebuințări care-i servesc cel mai adecvat pe consumatori, nu sunt mai puțin indispensabili [p.301] pentru procesul de producție decât cei ce trudesc muncind. Este absurd să se pună întregul produs pe seama furnizorilor de muncă și să se treacă sub tăcere contribuția furnizorilor de capital și de idei antreprenoriale. Ceea ce determină apariția bunurilor utilizabile nu este efortul fizic ca atare, ci efortul fizic direcționat corespunzător de mintea umană către un anumit obiectiv. Cu cât sporește rolul bunurilor de capital (odată cu creșterea bunăstării) și cu cât este mai eficientă utilizarea lor în cooperare cu alți factori de producție, cu atât devine mai absurdă glorificarea romantică a simplei prestări manuale de slujbe de rutină. Minunatele ameliorări economice din ultimii douăzeci de ani sunt realizarea capitaliștilor care au furnizat bunurile d capital necesare și a elitei tehnologilor și antreprenorilor. Masele de muncitori manuali au beneficiat de schimbări pe care nu numai că nu le-au generat dar pe care, cel mai adesea, au încercat să le stăvilească.
Câteva observații despre sperietoarea consumului insuficient și despre argumentul puterii de cumpărare
Când se referă la consum insuficient, oamenii înțeleg prin aceasta o stare de lucruri în care o parte din bunurile produse nu pot fi consumate, deoarece persoanele care le-ar putea consuma nu le pot cumpăra datorită sărăciei. Aceste bunuri rămân nevândute sau nu pot fi comercializate decât la prețuri care nu acoperă costurile de producție. De aici apar diverse nepotriviri și tulburări, al căror ansamblu este numit depresiune economică.
Desigur, se întâmplă uneori ca antreprenorii să greșească în anticiparea configurației viitoare a pieței. În loc de a produce acele bunuri pentru care cererea consumatorilor este cea mai intensă, ei produc bunuri de care este mai puțină nevoie sau lucruri care nu pot fi vândute deloc. Acești antreprenori ineficienți suferă pierderi, în vreme ce rivalii lor mai eficienți, care au anticipat dorințele consumatorilor, realizează profituri. Pierderile primului grup de antreprenori nu sunt determinate de o abținere generală de la a cumpăra din partea publicului; ele se datorează faptului că publicul preferă să cumpere alte bunuri.
Dacă ar fi adevărat, așa cum rezultă din mitul subconsumului, că muncitorii sunt prea săraci pentru a cumpăra produsele pentru, că antreprenorii și capitaliștii își însușesc în mod inechitabil ceea ce ar trebui să le aparțină de drept salariaților, lucrurile nu s-ar schimba. “Exploatatorii” nu sunt ținuți să exploateze numai din capriciu. Ceea ce se insinuează este că ei doresc să-și sporească fie consumul propriu, fie investițiile proprii, pe seama celor “exploatați”. Ei nu își retrag prada din Univers, ci o cheltuiesc, fie cumpărând bunuri de lux pentru propria lor gospodărie, fie cumpărând factori de producție pentru a-și extinde întreprinderile. Bineînțeles, cererea lor se îndreaptă către bunuri diferite de cele pe care le-ar fi achiziționat salariații, dacă profiturile ar fi fost confiscate și le-ar fi fost distribuite lor. [p.302] Erorile antreprenoriale care privesc starea piețelor diverselor clase de bunuri rezultate în urma unei asemenea “exploatări” nu diferă câtuși de puțin de alte greșeli antreprenoriale. Erorile antreprenoriale generează pierderi pentru antreprenorii ineficienți, care sunt contrabalansate de profiturile antreprenorilor eficienți. Ele fac ca afacerile să fie rele pentru anumite grupuri economice și bune pentru altele. Ele nu determină o depresiune generală a activităților economice.
Mitul subconsumului este o absurditate contradictorie și lipsită de temei. Raționamentul subiacent se năruie îndată ce începem să-l analizăm. El este incorect chiar dacă, de dragul argumentației, acceptăm corectitudinea doctrinei “exploatării”.
Argumentul puterii de cumpărare este întrucâtva diferit. El afirmă că creșterea producției presupune o creștere a ratelor salariale. Dacă ratele salariale nu cresc, atunci agenții economici nu au motive să sporească cantitativ și să amelioreze calitativ bunurile produse. Într-adevăr, produsele adiționale nu și-ar mai găsi cumpărători sau ar fi cumpărate numai de persoane care își reduc cheltuielile pentru alte bunuri. Cel dintâi lucru necesar pentru realizarea progresului economic este creșterea continuă a ratelor salariale. Principalele vehicule ale progresului sunt guvernul și presiunile sau constrângerile sindicale, care urmăresc impunerea obligatorie de rate salariale sporite.
După cum am demonstrat mai sus, apariția unui exces al sumei totale a profiturilor antreprenoriale față de suma totală a pierderilor antreprenoriale este inseparabil legată de faptul că o parte din beneficiile rezultate din creșterea volumului de bunuri de capital disponibile și din ameliorarea metodelor tehnologice le revine grupurilor nonantreprenorilale. Creșterea prețurilor factorilor complementari de producție – și în primul rând a ratelor salariale – nu este nici o concesie pe care antreprenorii trebuie s-o facă de voie sau de nevoie față de restul populației, nici o stratagemă șireată la care recurg antreprenorii pentru a realiza profituri. Ea este un fenomen inevitabil și necesar în secvența evenimentelor succesive pe care trebuie să o determine strădaniile antreprenorilor de a realiza profituri, prin ajustarea ofertei de bunuri de consum la noua stare de lucruri. Același proces care generează un exces de profituri antreprenoriale fața de pierderi determină inițial – i.e. înainte de apariția unui asemenea exces – apariția unei tendințe de ridicare a ratelor salariale și a prețurilor multor factori materiali de producție. Și, din nou, același proces ar face să dispară ulterior acest exces de profituri față de pierderi, presupunând că n-ar interveni schimbări suplimentare, care să sporească volumul de capital disponibil. Excesul de profituri față de pierderi nu este o consecință a creșterii prețurilor factorilor de producție. Cele două fenomene – creșterea prețurilor factorilor de producție și excesul profiturilor față de pierderi – sunt, deopotrivă, pași în procesul de ajustare a producției la un spor al cantității bunurilor de capital și la schimbările tehnologice pe care [p.303] le provoacă acțiunile anteprenoriale. Numai în măsura în care alte straturi ale populației beneficiază de un plus de avuție de pe urma ajustării poate apărea un exces temporar al profiturilor față de pierderi.
Eroarea fundamentală implicată în argumentul puterii de cumpărare constă în răsturnarea acestei relații cauzale. El răstoarnă lucrurile atunci când afirmă că forța generatoare de progres economic este mărirea ratelor salariale.
Vom studia într-un stadiu ulterior al acestei cărți tentativele guvernelor și ale violenței sindicale organizate de a impune cu forța rate salariale mai mari decât cele determinate de o piață neobstrucționată. [24] Aici nu este necesar să mai adăugăm decât o singură observație explicativă.
Când vorbim despre profituri și pierderi, la prețuri și rate salariale ne referim întotdeauna la profituri și pierderi reale, la prețuri și rate salariale reale. Identificarea arbitrară a termenilor monetari cu cei reali i-a indus pe mulți în eroare. În capitolele următoare ne vom ocupa exhaustiv de această problemă. Să spunem aici în treacăt numai că o creștere a ratelor salariale reale este compatibilă cu o scădere a ratelor salariale nominale.
10. Promotori, manageri, tehnicieni și birocrați
Antreprenorul angajează tehnicieni, i.e. persoane care au abilitatea și calificarea necesară pentru a presta anumite tipuri și cantități de muncă. Din clasa tehnicienilor fac parte mari inventatori, persoanele care se evidențiază în domeniul științelor aplicate, constructorii și proiectanții, ca și cei ce îndeplinesc sarcinile cele mai simple. Antreprenorul li se alătură și el în măsura în care participă personal la execuția tehnică a planurilor sale antreprenoriale. Tehnicianul contribuie cu propria sa trudă și muncă; însă antreprenorul ca antreprenor este cel care îi orientează munca spre anumite obiective. Antreprenorul însuși acționează, așa-zicând, ca un mandatar al consumatorilor.
Antreprenorii nu sunt omniprezenți. Ei nu se pot ocupa personal de numeroasele sarcini care le revin. Adaptarea producției la modul cel mai adecvat de aprovizionare a consumatorilor cu bunurile pe care le solicită cel mai intens nu constă doar în elaborarea planului general de utilizare a resurselor. Aceasta este, fără îndoială, principala funcție a promotorului și a speculatorului. Însă pe lângă marile ajustări mai sunt necesare și numeroase ajustări minore. Fiecare dintre acestea poate să pară banală și de mică importanță pentru rezultatul de ansamblu. Însă efectul cumulat al inadvertențelor manifestate în multe astfel de chestiuni minore poate fi de o astfel de anvergură încât să submineze în întregime succesul în ce privește soluționarea corectă a problemelor majore. În orice caz, este sigur că fiecare deficiență în rezolvarea micilor [p.304] probleme are drept consecință irosirea de factori rari de producție și, prin urmare, compromiterea celei mai bune satisfaceri posibile a consumatorilor.
Este important să se înțeleagă în ce privință diferă problema la care ne referim de sarcinile tehnologice ale tehnicienilor. Executarea fiecărui proiect asumat de antreprenor prin decizia sa referitoare la planul general de acțiune necesită o sumedenie de decizii mărunte. Fiecare dintre acestea trebuie luată în așa fel încât să se adopte soluția care – fără a împieta asupra obiectivelor planului general al întregului proiect – este cea mai economică. Trebuie să se evite costurile inutile, exact ca și în cazul planului general. Din punctul său de vedere pur tehnologic, tehnicianul poate să nu vadă nici o diferență între alternativele corespunzătoare diferitelor metode de soluționare ale unui asemenea detaliu, sau poate să prefere o anumită metodă în virtutea output-ului superior pe care îl permite ea, în termeni de cantități fizice. Însă antreprenorul este ghidat de motivația profitului. Aceasta îi impune preocuparea pentru a alege soluția cea mai economică, i.e. acea soluție care evită întrebuințarea factorilor de producție a căror utilizare ar împieta asupra satisfacerii dorințelor mai intens resimțite de consumatori. Dintre diversele metode față de care tehnicianul este neutru, el o va prefera pe cea a cărei aplicare presupune cel mai mic cost. El poate respinge sugestia tehnicianului de a alege o metodă mai costisitoare care ar asigura un output fizic mai mare, dacă din calculele lui de rentabilitate rezultă că acest output sporit nu ar compensa creșterea costurilor impuse de realizarea sa. Antreprenorul nu trebuie să-și îndeplinească sarcina specifică, de ajustare a producției la cererea consumatorilor, așa cum se reflectă aceasta în prețurile de piață, numai cu privire la deciziile și planurile de anvergură ci, în aceeași măsură, și cu privire la micile probleme, așa cum se ivesc acestea în desfășurarea cotidiană a activităților.
Calculul economic, așa cum se practică el în cadrul economiei de piață, mai ales prin sistemul de contabilizare în dublă partidă, îl scutește pe antreprenor de a se un amesteca prea mult în fiecare detaliu. El se poate dedica marilor sale sarcini fără a se încurca în sumedenia de mărunțișuri care sunt dincolo de capacitatea sinoptică a oricărui muritor. El poate numi asistenți, în a căror solicitudine încredințează grija pentru datoriile antreprenoriale subordonate. Iar acești asistenți pot, la rândul lor, să se ajute, conform aceluiași principiu, de asistenți numiți pentru sfere și mai reduse de sarcini. În felul acesta se poate edifica o întreagă ierarhie managerială.
Un manager este, așa-zicând un partener de mai mică anvergură al antreprenorului, indiferent care sunt termenii contractuali și financiari prin care este angajat. [p.305] Singurul lucru relevant este că propriile sale interese financiare îl silesc să se îngrijească din toate puterile de funcțiile antreprenoriale care îi revin într-o sferă de acțiune limitată și precis determinată.
Ceea ce face cu putință funcționarea sistemului managerial este tehnica contabilizării în dublă partidă. Cu ajutorul acesteia antreprenorul este în măsură să izoleze fiecare parte a întreprinderii sale în vederea calculelor de rentabilitate, astfel încât să determine rolul pe care-l joacă în ansamblul întreprinderii. Astfel, el poate inspecta fiecare secție ca și cum ar fi o entitate separată și o poate evalua, în conformitate cu contribuția pe care o aduce la succesul întreprinderii ca ansamblu. Grație acestui sistem de calculare a rentabilității economice fiecare secție a unei firme reprezintă o entitate de sine stătătore, o unitate economică ipotetic independentă, dacă ne putem exprima astfel. Se presupune că această secție “deține” o anumită parte din întregul capital întrebuințat în întreprindere, că ea achiziționează de la alte secții și vinde către alte secții, că are propriile ei cheltuieli și venituri, că tranzacțiile pe care le efectuează generează fie profituri fie pierderi imputabile propriei sale gestiuni, ale cărei rezultate sunt distincte de cele ale altor secții. Astfel, antreprenorul poate acorda managerilor fiecărei secții un mare grad de independență. Singura directivă pe care o dă unei persoane căreia îi încredințează managementul unei slujbe astfel circumscrise este să realizeze profituri cât mai mari. Inspecția registrelor contabile îi indică gradul de succes sau de insucces obținut de manageri în executarea acestei directive. Fiecare manager și submanager este responsabil pentru funcționarea secției sau subsecției care-i este încredințată. Este meritul lui dacă registrele lui contabile indică un profit, iar o pierdere îl dezavantajează. Propriile sale interese îl îndeamnă să acorde cea mai mare grijă și atenție gestiunii secției economice care-i este încredințată. Dacă înregistrează pierderi, el va fi înlocuit de o persoană pe care antreprenorul o consideră potențial mai capabilă, sau întreaga secție va fi desființată. În orice caz, managerul își va pierde slujba. Dacă reușește să realizeze profituri venitul îi va crește, sau cel puțin nu va fi în pericol de a-l pierde. Din punctul de vedere al interesului personal pe care-l arată față de rezultatele operațiunilor secției sale nu este important dacă unui manager îi revine sau nu o parte din profitul imputabil secției sale. Bunăstarea sa este oricum strâns legată de bunul mers al secției. Sarcina sa nu se aseamănă celei a tehnicianului, care este de a presta o anumită muncă bine definită în conformitate cu un anumit principiu. Ea este de a adapta — în cadrul limitat care este lăsat la discreția sa — modul de funcționare al secției sale la configurația pieței. Bineînțeles, exact așa cum un antreprenor poate cumula funcțiile antreprenorială și de tehnician, un asemenea cumul de funcții poate fi practicat și de manager. [p.306]
Funcția managerială este întotdeauna subordonată funcției antreprenoiale. Managerul îl poate elibera pe antreprenor de o parte din îndatoririle sale minore; dar el nu se poate nicicând erija în înlocuitor al activității antreprenoriale. Eroarea care susține contrariul se datorează confuziei dintre categoria de activitate antreprenorială, așa cum este definită aceasta în construcția imaginară a distribuției funcționale, și condițiile existente într-o economie de piață vie, aflată efectiv în funcțiune. Funcția antreprenorului nu poate fi separată de direcționarea întrebuințării factorilor de producție pentru îndeplinirea anumitor sarcini. Antreprenorul controlează factorii de producție; acest control este cel care-i aduce fie profituri fie pierderi antreprenoriale.
Este posibil ca un manager să fie recompensat prin plătirea serviciilor sale proporțiomnal cu contribuția secției de care se ocupă la profiturile realizate de antreprenor. Dar aceasta nu schimbă situația. După cum am arătat, managerul este oricum interesat de succesul acelei părți a afacerii care-i este încredințată. Însă managerul nu poate fi făcut responsabil pentru pierderile suportate. Pierderile acestea trebuie suportate de proprietarii capitalului întrebuințat. Ele nu pot fi transferate asupra managerului.
Societatea poate lăsa liniștită grija stabilirii celei mai bune întrebuințări cu putință a bunurilor de capital în seama proprietarilor acestora. Asumându-și diverse proiecte, acești proprietari își expun propria proprietate, avuție și poziție socială. Ei sunt încă și mai interesați de succesul activităților lor antreprenoriale decât este societatea în ansamblu. Pentru societate ca întreg irosirea capitalului investit într-un anumit proiect nu înseamnă decât pierderea unei mici părți din totalul fondurilor ei; pentru proprietar ea înseamnă cu mult mai mult – cel mai adesea pierderea întregii sale averi. Dar dacă unui manager i se dă întru totul mână liberă, lucrurile se schimbă. El speculează riscând banii altor oameni. El vede perspectivele unei întreprinderi nesigure din alt unghi decât acela al unei persoane care suportă răspunderea propriilor sale pierderi. El devine nesăbuit tocmai atunci când este recompensat cu o parte din profituri, deoarece nu participă și la pierderi.
Iluzia că managementul epuizează totalitatea activităților antreprenoriale și că managementul este un substitut perfect pentru spiritul antreprenorial este produsul unei greșite interpretări a condițiilor de activitate ale corporațiilor, una din formele tipice ale firmelor contemporane de afaceri. Se afirmă despre corporație că este administrată de către managerii ei salariați, în vreme ce acționarii sunt simpli spectatori pasivi. Toate puterile se concentrează în mâinile angajaților salariați. Acționarii sunt pasivi și inutili; ei recoltează ce au semănat managerii.
Această doctrină nesocotește în întregime rolul pe care piețele de capital și monetară, bursele de acțiuni și de valori, pe care un limbaj pertinent [p.307] le numește pur și simplu “piața”, îl joacă în administrarea afacerilor în care sunt angrenate corporațiile. Tranzacțiile desfășurate pe această piață sunt etichetate de prejudecata anticapitalistă drept un joc de noroc, simple pariuri supuse hazardului. De fapt, modificările prețurilor acțiunilor comune și preferențiale ale titlurilor de valoare ale corporațiilor sunt mijlocul întrebuințat de capitaliști pentru a-și asigura supremul control asupra fluxurilor de capital. Structura prețurilor, așa cum este ea determinată de speculațiile de pe piețele monetară și de capital, nu stabilește numai cât capital este disponibil pentru desfășurarea afacerilor fiecărei corporații; ea creează o stare de lucruri la care managerii trebuie să-și ajusteze operațiunile în detaliu.
Direcția generală a administrării afacerilor unei corporații este exercitată de acționari și de către mandatarii lor aleși, directorii. Directorii numesc și revocă managerii. În cadrul companiilor mai mici – și uneori chiar și în cadrul celor mai mari – sarcinile directorilor și cele ale managerilor se combină adesea, fiind asumate de o singură persoană. O corporație de succes nu este niciodată controlată în ultimă instanță de manageri salariați. Emergența unei clase manageriale omnipotente nu este un fenomen al economiei de piață neobstrucționate. Dimpotrivă, acest fenomen a fost produsul politicilor deliberat intervenționiste, orientate deliberat spre eliminarea influenței acționarilor și, practic, către exproprierea acestora. În Germania, Italia și Austria, a fost un pas preliminar pe calea substituirii liberei inițiative prin controlul guvernamental al afacerilor, după cum a fost și în cazul Marii Britanii, cu privire la Banca Angliei și căile ferate. Tendințe similare prevalează și în sectorul utilităților publice americane. Minunatele realizări ale afacerilor desfășurate de corporații n-au fost rezultatul activităților unei oligarhii manageriale salariate; ele au fost obținute de persoane care erau legate de corporație prin mijlocirea posesiei asupra unei părți considerabile, sau asupra părții celei mai mari din acțiunile sale – și pe care o parte din public îi desemna disprețuitor drept promotori și profitori.
Antreprenorul determină singur, fără nici un fel de amestec managerial, în ce linii de activitate să întrebuințeze capital și cât anume să întrebuințeze. El determină dezvoltarea sau restrângerea volumului total al afacerii și al principalelor sale subdiviziuni. El determină structura financiară a întreprinderii. Acestea sunt decizii esențiale, care au un rol decisiv în organizarea afacerilor. Ele îi revin întotdeauna antreprenorului, atât în cadrul corporației cât și în cazul altor tipuri de structurare legală a firmelor de afaceri. Orice asistență oferită în privința aceasta antreprenorului nu are decât un caracter secundar, subordonat; el culege informații despre starea trecută de lucruri de la experți din domeniile juridic, statistic și tehnologic; însă decizia finală, care implică o judecată referitoare la configurația viitoare a pieței, îi aparține doar lui. Execuția [p.308] detaliilor proiectelor sale poate fi apoi încredințată în mâinile managerilor.
Funcțiile sociale ale elitei manageriale nu sunt mai puțin indispensabile pentru funcționarea economiei de piață decât acelea ale elitei inventatorilor, tehnologilor, inginerilor, designerilor, oamenilor de știință și experimentatorilor. Multe dintre persoanele cele mai eminente servesc cauza progresului economic în rândurile managerilor. Managerii de succes sunt adesea remunerați prin salarii ridicate și, adesea, printr-o parte din profiturile brute ale întreprinderii. În cursul carierelor lor mulți dintre ei devin ei înșiși capitaliști și antreprenori. Cu toate acestea, funcția managerială este diferită de cea antreprenorială.
Este o eroare gravă să se identifice activitatea antreprenorială cu cea managerială, cum se întâmplă în antiteza populară dintre “management” și “sindicate” (“labor”). Această confuzie este, bineînțeles, deliberată. Ea are scopul de a camufla faptul că funcțiile care le revin antreprenorilor sunt în întregime diferite de acelea care le revin managerilor, însărcinați cu detaliile minore în administrarea afacerilor. Structura afacerilor, alocarea capitalului către diversele ramuri de producție și firme, dimensiunea și linia de activitate corespunzătoare fiecărei unități și fiecărui magazin sunt considerate ca niște fapte date și se admite ca de la sine înțeles că nu se vor mai efectua schimbări în privința lor. Singura sarcină rămasă este de a perpetua vechile rutine. Bineînțeles, într-o asemenea lume staționară nu este nevoie de inovatori și promotori; volumul total de profituri este compensat de volumul total de pierderi. Pentru a respinge erorile implicate în această doctrină este suficient să comparăm structura firmelor americane din 1960 cu cea din 1940.
Însă chiar într-o lume staționară, ar fi lipsit de sens să oferim “sindicatelor”, după cum cere un slogan popular, o parte din ceea ce revine managementului. Realizarea unui asemenea postulat ar duce la sindicalism. [25]
Există, în plus, o predilecție de a confunda managerul cu un birocrat.
Managementul birocratic, spre deosebire de managementul pentru profit, este metoda aplicată în gestionarea afacerilor administrative ale căror rezultate nu posedă o valoare bănească pe piață. Îndeplinirea cu succes a sarcinilor încredințate departamentului de poliție este de cea mai mare importanță pentru prezervarea cooperării sociale și aduce beneficii fiecărui membru al societății. Dar ea nu are un preț pe piață, nu poate fi cumpărată sau vândută; de aceea, ea nu poate fi confruntată cu cheltuielile suportate în tentativa de a o asigura. Ea aduce câștiguri, dar aceste câștiguri nu se reflectă în profituri susceptibile de a fi exprimate în termeni monetari. Metodele calculului economic, și mai ales cele ale contabilității în dublă partidă, nu i se aplică. [p.309] Succesul sau eșecul activităților unui departament de poliție nu pot fi stabilite cu ajutorul procedeelor aritmetice aplicabile afacerilor care urmăresc realizarea de profituri. Nici un contabil nu poate stabili dacă un departament de poliție sau una din subdiviziunile sale s-a achitat sau nu cu succes de sarcinile sale.
Suma de bani care urmează a fi cheltuită în fiecare ramură a unei afaceri bazate pe urmărirea profitului este determinată de comportamentul consumatorilor. Dacă industria producătoare de automobile și-ar tripla capitalul întrebuințat, ea ar îmbunătăță cu siguranță serviciile pe care le furnizează publicului. Ar fi disponibile mai multe mașini. Dar această extindere a industriei ar reține capitalul din alte ramuri de producție, în care acesta ar putea satisface nevoi mai intense ale consumatorilor. Faptul acesta ar face ca expansiunea industriei producătoare de automobile să fie neprofitabilă și ar determina o creștere a profiturilor în alte ramuri de afaceri. În strădania lor de a urmări cele mai ridicate profituri realizabile, antreprenorii sunt constrânși să aloce fiecărei ramuri de afaceri numai atâta capital cât poate fi întrebuințat în domeniul respectiv fără a prejudicia satisfacerii unor dorințe mai intense ale consumatorilor. Astfel, activitățile antreprenoriale sunt direcționate automat, așa-zicând, de către dorințele consumatorilor, așa cum se reflectă acestea în structura prețurilor bunurilor de consum.
Nici o astfel de limitare nu este impusă asupra alocării fondurilor destinate îndeplinirii sarcinilor corespunzătoare activităților guvernamentale. Este neîndoielnic că serviciile furnizate de municipalitatea orașului New York ar putea fi considerabil ameliorate prin triplarea alocării corespunzătoare provenite de la buget. Dar întrebarea este de a ști dacă această ameliorare ar fi sau nu suficientă pentru a justifica fie restrângerea serviciilor furnizate de câtre alte departamente — de pildă cele ale departamentului de salubritate – sau restrângerea consumului privat al contribuabililor. La această întrebare nu se poate răspunde cu ajutorul registrelor departamentului de poliție. Aceste registre nu furnizează informații decât în legătură cu costurile suportate. Ele nu pot furniza nici un fel de informații despre rezultatele obținute, deoarece acestea nu pot fi exprimate în echivalente monetare. Cetățenii trebuie să determine în mod direct volumul de servicii pe care-l doresc și pentru care sunt dispuși să plătească. Ei deleagă această sarcină, alegând consilieri orășenești și funcționari dispuși să le respecte intențiile.
Astfel, primarul și responsabilii diverselor departamente orășenești sunt supuși unor restricții bugetare. Ei nu au libertatea de a acționa în conformitate cu soluția pe care o consideră ei înșiși cea mai benefică în raport cu problemele pe care le au de rezolvat cetățenii. Ei sunt ținuți să cheltuie fondurile alocate pentru scopurile pe care li le-a încredințat bugetul și nu trebuie să le utilizeze pentru alte sarcini. În sfera administrației publice reviziile contabile sunt cu totul diferite de cele desfășurate în sfera afacerilor destinate realizării de profit. [p.310] Obiectivul lor este de a stabili dacă fondurile alocate au fost sau nu cheltuite în strictă concordanță cu prevederile bugetului.
În sfera afacerilor destinate realizării de profit, discreția managerilor și a submanagerilor este resticționată de considerații de profituri și pierderi. Motivația profitului este singura directivă necesară pentru a-i subordona ordinelor consumatorilor. Nu este necesar sa li se impună restricții cu ajutorul unor instrucțiuni și reguli minuțioase. Dacă sunt eficienți, un asemenea amestec în detaliile activității lor ar fi în cel mai bun caz superfluu, dacă nu cumva chiar pernicios, legându-i la mâini. Dacă sunt ineficienți, ele nu ar face activitățile lor mai încununate de succes. Singurul lor efect ar fi de a le furniza o scuză neconvingătoare, în sensul că eșecul ar fi cauzat de reguli inadecvate. Singura instrucțiune necesară este de la sine înțeleasă și nu este necesar să fie menționată explicit: Urmăriți profitul.
Lucrurile stau altfel în sfera administrației publice, în gestionarea afacerilor publice. Aici discreția deținătorilor de funcții și a subalternilor lor nu este limitată de considerente de profituri și pierderi. Dacă șeful suprem – fie acesta poporul suveran sau un despot suveran – le-ar da mână liberă, el ar renunța la propria sa supremație în favoarea lor. Acești ofițeri ar deveni agenți iresponsabili, iar puterea lor ar depăși-o pe cea a poporului sau a despotului. Ei ar face ceea ce i-ar mulțumi pe ei, nu ceea ce ar dori șefii lor să facă. Pentru a evita acest rezultat și pentru a-i subordona voinței șefilor lor este necesar să li se traseze instrucțiuni detaliate, care să reglementeze desfășurarea treburilor lor în toate privințele. În aceste condiții, devine sarcina lor de a gestiona toate treburile în strict acord cu aceste reguli și reglementări. Libertatea de a-și ajusta acțiunile la soluția care li se pare lor cea mai adecvată pentru o problemă concretă este limitată de aceste norme. Ei sunt birocrați, i.e. persoane care trebuie să urmărească în fiecare clipă un set de reglementări inflexibile.
Gestionarea birocratică a afacerilor este gestionarea ținută să respecte regulile și reglementările detaliate fixate de către autoritatea unui corp superior. Este singura alternativă la managementul pentru profit. Managementul pentru profit este inaplicabil pentru urmărirea afacerilor care nu posedă o valoare bănească pe piață și pentru desfășurarea afacerilor non-profit care ar putea fi gestionate, de asemenea, și pe bază de profit. Primul caz este ilustrat de aparatul social de coerciție și constrângere; cel de al doilea se întâlnește în gestionarea unor instituții pe bază non-profit, e.g. a unei școli, a unui spital sau a sistemului poștal. Oridecâteori funcționarea unui sistem nu este dirijată de motivația profitului, ea trebuie să fie dirijată de reguli birocratice.
Gestionarea birocratică a afacerilor nu este rea în sine. Ea este singura [p.311] metodă adecvată de administrare a afacerilor guvernamentale, i.e. a aparatului social de constrângere și coerciție. Cum guvernul este necesar, birocrația este – în acest domeniu – nu mai puțin necesară. Acolo unde calculul economic este inaplicabil, metodele birocratice sunt indispensabile. Un guvern socialist trebuie să le aplice în toate domeniile.
Nici o firmă de afaceri, indiferent care ar fi dimensiunea sau sarcina ei specifică, nu poate deveni birocratică câtă vreme este gestionate exclusiv și în întregime pe bază de profit. Dar îndată ce se abandonează urmărirea profitului, substituindu-i ceea ce se numește principiul furnizării de servicii (the service principle) – i.e. furnizarea de servicii fără a ține seama dacă prețurile obținute pentru ele acoperă sau nu cheltuielile – ea trebuie să substituie metodele birocratice celor ale managementului antreprenorial. [26]
Procesul de selecție al pieței este menținut în funcțiune de efortul cumulat al tuturor membrilor economiei de piață. Mânat de dorința de a-și îndepărta propria sa insatisfacție cât mai mult cu putință, fiecare individ urmărește, pe de o parte, să atingă acea poziție din care poate contribui cel mai mult la cea mai deplină satisfacere a tuturor celorlalți și, pe de altă parte, să profite cât mai mult cu putință de serviciile furnizate de toți ceilalți. Aceasta înseamnă că el încearcă să vândă pe piețele cele mai scumpe și să cumpere de pe piețele cele mai ieftine. Rezultanta acestor eforturi nu este doar structura prețurilor ci, nu mai puțin, structura socială, încredințarea diverselor sarcini către diverșii indivizi. Piața îi face pe oameni bogați sau săraci, determină cine va conduce marile uzine și cine va freca podelele, stabilește câte persoane vor lucra în minele de cupru și câte în orchestrele simfonice. Nici una din aceste decizii nu este luată o dată pentru totdeauna; ele sunt revocabile în fiecare zi. Procesul de selecție nu se oprește niciodată. El ajustează necontenit aparatul social de producție la modificările cererii și ofertei. El își revizuiește iar și iar deciziile precedente și forțează pe toată lumea să supună unui nou examen situația fiecăruia. Nu există securitate și nimic de felul unei garanții de a păstra vreo poziție dobândită în trecut. Nimeni nu este exceptat de la legea pieței, care este suveranitatea consumatorului.
Proprietatea asupra mijloacelor de producție nu este un privilegiu, ci o responsabilitate socială. Capitaliștii și proprietarii funciari sunt siliți să-și întrebuințeze proprietatea pentru cea mai deplină posibilă satisfacere a consumatorilor. Dacă ei se arată lenți și inepți în executarea sarcinilor lor, atunci sunt penalizați prin pierderi. Dacă nu-și însușesc lecția și nu-și [p.312] revizuiesc modul de administrare a afacerilor, atunci își pierd averea. Nici o investiție nu este sigură pe vecie. Cel ce nu-și întrebuințează proprietatea pentru a servi consumatorii în cel mai eficient mod este destinat falimentului. Nu există loc pentru persoane cărora le-ar place să se bucure de averile lor în trândăvie și fără griji. Proprietarul trebuie să urmărească să își investească fondurile de așa manieră încât suma principală și beneficiul cel puțin să nu fie periclitate.
În epoca privilegiilor de castă și a barierelor vamale existau venituri independente de piață. Prinții și lorzii trăiau pe seama sclavilor și servilor cei umili, care le datorau zeciuieli, munci fixate prin statut și tributuri. Proprietatea asupra pământului nu putea fi dobândită decât fie prin cucerire, fie prin larghețe din partea cuceritorului. Ea putea fi pierdută fie prin retractare din parte donatorului, fie prin cucerire de către un alt cuceritor. Chiar și mai târziu, când lorzii și vasalii lor au început să-și vândă surplusurile pe piață, ei nu puteau fi eliminați de competiția unor furnizori mai eficienți. Competiția era liberă numai în anumite limite foarte înguste. Achiziționarea de proprietăți senioriale era rezervată nobilimii, cea a proprietății funciare urbane cetățenilor urbei și cea a fermelor țăranilor. Rivalitatea în domeniul artelor și meșteșugurilor era limitată de ghilde. Consumatorii nu erau în măsură să-și satisfacă dorințele în maniera cea mai ieftină, deoarece controlul prețurilor făcea imposibilă reducerea acestora de către vânzători. Cumpărătorii se aflau la bunul plac al furnizorilor. Dacă producătorii cei privilegiați refuzau să recurgă la întrebuințarea materiilor prime cele mai adecvate și la cele mai eficiente metode de procesare, atunci consumatorii erau siliți să îndure consecințele acestei încăpățânări și acestui conservatorism.
Proprietarul funciar care trăiește în perfectă autarhie, din fructele propriei sale munci de fermier, este independent de piață. Dar fermierul modern, care achiziționează echipamente, fertilizatoare, semințe, forță de muncă și alți factori de producție este supus legii pieței. Venitul său depinde de consumatori și el trebuie să-și adapteze acțiunile la dorințele lor.
Funcția de selecție a pieței acționează de asemenea si în domeniul forței de muncă. Muncitorul este atras de acel tip de muncă de pe urma căruia poate anticipa că va câștiga mai mult. Ca și în cazul factorilor materiali de producție, factorul muncă este alocat acelor întrebuințări în care îi servește cel mai adecvat pe consumatori. Există o tendință de a nu irosi nici o cantitate de muncă pentru satisfacerea unor cereri mai puțin intense, dacă există cereri mai intense încă nesatisfăcute. Ca și toate celelalte categorii sociale, muncitorul este supus supremației consumatorilor. Dacă nu le dă ascultare, el este penalizat printr-o reducere a veniturilor.
Selecția operată de piață nu dă naștere la ordine sociale, caste [p.313] sau clase, în sensul marxist al termenilor. De asemenea, antreprenorii și promotorii nu alcătuiesc o clasă socială integrată. Fiecare individ este liber să devină un promotor, dacă se bazează pe propria sa capacitate de a anticipa viitoarele configurații ale pieței mai bine decât concetățenii săi și dacă tentativele sale de a acționa pe propriul său risc și pe propria sa responsabilitate sunt aprobate de consumatori. Oricine poate pătrunde în rândurile promotorilor, punându-și spontan în evidență inițiativele și supunându-se astfel testului la care îi supune piața pe toți cei ce doresc să devină promotori și să rămână în această poziție eminentă, indiferent cine ar fi ei. Oricine are posibilitatea de a-și încerca această șansă. Un nou-venit nu are de așteptat invitații sau încurajări de la nimeni. El trebuie să țâșnească înainte pe cont propriu și trebuie să știe el însuși cum să-și procure mijloacele necesare.
S-a afirmat în mod repetat că, în condițiile capitalismului “târziu” sau “matur”, pentru persoanele lipsite de orice mijloace pecuniare a devenit imposibil să urce pe scara avuției și a poziției de antreprenor. Nimeni nu a încercat vreodată să demonstreze această teză. De când a fost avansată pentru prima oară compoziția grupurilor antreprenoriale și capitaliste s-a modificat considerabil. O mare parte din foștii antreprenori și din moștenitorii lor au fost eliminați și alți oameni, nou-veniți, le-au luat locurile. Este, desigur, adevărat că în decursul ultimilor ani au fost deliberat dezvoltate instituții care, dacă nu vor fi abolite foarte curând, vor face funcționarea pieței din toate punctele de vedere imposibilă.
Punctul de vedere din care consumatorii aleg liderii industriilor și ai afacerilor este exclusiv acela al capacității lor de a ajusta producția la nevoile consumatorilor. Ei nu se sinchisesc de alte trăsături sau merite personale. De la un producător de încălțăminte ei doresc să producă încălțăminte bună și ieftină. Ei n-au în vedere încredințarea administrării industriei încălțămintei unor băieți chipeși și cu o prezență plăcută, unor persoane cu maniere de salon impecabile, cu înzestrări artistice, cu deprinderi savante, sau cu orice ale virtuți sau talente. Unui om de afaceri încununat de succes pot adesea să-i lipsească numeroase calități care contribuie la succesul omului în alte sfere ale vieții.
Astăzi este întru totul obișnuit să se arunce o lumină defavorabilă asupra capitaliștilor și antreprenorilor. Omul e predispus să afișeze sarcasm față de cei mai prosperi decât el însuși. Persoanele acestea, spune el, sunt mai bogate numai fiindcă sunt mai lipsite de scrupule. Dacă n-ar fi reținut de cuvenita considerație față de legile moralei și ale decenței, el n-ar fi mai puțin încununat de succes decât ei. Astfel, oamenii se glorifică în aureola mulțumirii de sine și a ipocriziei fariseice.
Desigur, este adevărat că în condițiile survenite datorită intervenționismului [p.314] multă lume își poate dobândi averea prin corupție și mită. În multe țări intervenționismul a subminat în așa măsură supremația pieței încât este mai avantajos pentru omul de afaceri să se bizuie pe sprijinul celor aflați în funcții politice decât pe cea mai deplină satisfacere a nevoilor consumatorilor. Dar nu aceasta este situația pe care o au în vedere criticii de rând ai avuției altora. Ei afirmă că metodele prin care avuția este dobândită într-o societate de piață pură sunt inacceptabile din punct de vedere etic.
Împotriva acestor afirmații este necesar să subliniem că, în măsura în care piața nu este sabotată de interferența guvernelor și a altor factori coercitivi, succesul în afaceri este dovada serviciilor furnizate consumatorilor. Nu este necesar ca omul sărac să-i fie inferior afaceristului prosper în alte privințe; el poate uneori să fie deosebit de apreciat în planul realizărilor științifice, literare, artistice, sau ca leader civic. Dar în sfera sistemului social de producție el este inferior. Geniul creator poate fi îndreptățit în disprețul său față de succesul comercial; poate fi adevărat că el ar fi fost prosper în afaceri dacă n-ar fi preferat alte lucruri. Însă funcționarii și muncitorii care-și trâmbițează superioritatea morală se amăgesc și își găsesc consolarea în această auto-amăgire. Ei nu admit că au fost testați și au fost găsiți necorespunzători de către concetățenii lor, consumatorii.
Se afirmă adesea că nereușita săracului în competiția de pe piață este determinată de lipsa lui de educație. Egalitatea șanselor, zice-se, ar putea fi asigurată numai făcând educația la toate nivelele universal accesibilă. Prevalează astăzi o tendință de a reduce toate diferențele dintre diverse persoane la educația lor și de a nega existența inegalităților înnăscute, ce țin de intelect, de puterea voinței și de caracter. Nu se înțelege îndeobște că educația nu poate fi niciodată mai mult decât îndoctrinare cu teorii și idei deja dezvoltate. Educația, indiferent care ar fi beneficiile pe care le poate conferi, constă în transmitere de doctrine și evaluări tradiționale; ea este necesarmente conservatoare. Ea produce imitație și rutină, nu ameliorare și progres. Inovatorii și geniile creatoare nu pot fi prăsiți în școli. Ei sunt tocmai oamenii care desfid ceea ce i-a învățat școala.
Pentru a fi încununat de succes în afaceri, un om nu are nevoie de o diplomă de la o școală de administrație economică. Aceste școli pregătesc subalterni pentru slujbe de subalterni. Ele nu pregătesc în nici un caz antreprenori. Un antreprenor nu poate fi pregătit astfel. Un om devine antreprenor sesizând o oportunitate și umplând lacuna existentă. Pentru a da dovadă de asemenea judecată ageră, clarviziune și energie, nu este necesară nici un fel de educație specială. Afaceriștii cei mai încununați de succes au fost adesea persoane needucate, prin comparație cu standardele scolastice ale profesiunilor din domeniul învățământului. Dar ei au fost la înălțimea [p.315] funcției lor sociale, de ajustare a producției la cea mai intensă cerere. Datorită acestor merite consumatorii i-au ales pe ei pentru funcția de lideri în afaceri.
Se obișnuiește să se vorbească metaforic de forțele automate și anonime care mențin în funcțiune “mecanismul” pieței. Când întrebuințează asemenea metafore, oamenii sunt gata să uite faptul că singurii factori ce dirijează piața și determinarea prețurilor sunt actele deliberate ale oamenilor. Nu există nici un automatism; nu există decât oameni, care urmăresc conștient și deliberat obiectivele alese de ei. Nu există forțe mecanice misterioase; nu există decât dorința umană de a îndepărta neplăcerea. Nu există forțe anonime; nu existăm decât eu și tu și Bill și Joe și toți ceilalți. Și fiecare dintre noi este atât un producător, cât și un consumator.
Piața este un corp social; ea este cel dintâi corp social. Fenomenele de piață sunt fenomene sociale. Ele sunt rezultanta contribuției active a fiecărui individ. Dar ele diferă de fiecare dintre aceste contribuții. Ele îi apar individului ca ceva dat, ceva ce el însuși nu poate altera. Individul nu sesizează întotdeauna faptul că este el însuși o parte, chiar dacă numai o mică parte, din complexul de elemente care determină configurația curentă a pieței. Deoarece nu reușește să sesizeze lucrul acesta, el se simte liber, atunci când critică piața, să condamne, când este vorba de semenii săi, un mod de conduită pe care îl consideră întru totul îndreptățit când este vorba de el însuși. El acuză piața pentru cruzimea și lipsa ei de considerație față de persoane individuale și solicită controlul social al pieței, în vederea “umanizării” ei. El cere, pe de o parte, măsuri de protecție a consumatorului împotriva producătorilor. Dar, pe de altă parte, el insistă încă și mai înverșunat asupra necesității de a se proteja pe sine însuși în calitate de producător, împotriva consumatorilor. Rezultatul acestor cereri contradictorii sunt metodele moderne de interferență guvernamentală, ale căror exemple cele mai proeminente sunt așa-numita Sozialpolitik a Germaniei imperiale și New Deal-ul american.
Ideea că una din sarcinile guvernământului civil este de a proteja producătorul mai puțin eficient împotriva competiției celui mai eficient este o eroare veche. Propagatorii ei solicită o “ politică a producătorilor”, deosebită de o “politică a consumatorilor”. În vreme ce reiterează într-un registru flamboaiant truismul că singurul țel al producției este de a furniza din belșug mărfuri pentru consum, oamenii subliniază cu tot atâta elocvență că producătorul cel “harnic” ar trebui protejat împotriva consumatorului cel “indolent”.
Însă consumatorii și producătorii sunt aceleași persoane. Producția și [p.316] consumul reprezintă stadii diferite ale acțiunii. Catalactica încorporează aceste diferențe referindu-se la producători și la consumatori. Dar în realitate aceștia sunt aceiași oameni. Este, desigur, posibil să protejăm un producător mai puțin eficient împotriva colegilor săi mai eficienți. Un asemenea privilegiu le oferă beneficiarilor săi avantajele pe care piața neobstrucționată nu le oferă decât celor ce reușesc să satisfacă în modul cel mai adecvat dorințele consumatorilor. Dar el știrbește în mod necesar satisfacția consumatorilor. Dacă numai un producător sau un mic grup de producători e privilegiat, atunci beneficiarii se bucură de un avantaj pe seama restului populației. Dar dacă toți producătorii sunt privilegiați în aceeași măsură, atunci fiecare pierde, în calitate de consumator, tot atât cât câștigă în calitate de producător. Mai mult, cu toții sunt dezavantajați, deoarece volumul de produse scade dacă persoanele cele mai eficiente sunt împiedicate de a-și exercita capacitățile în domeniul în care ar putea furniza cele mai adecvate servicii consumatorilor.
Dacă un consumator consideră că este benefic, sau drept, să plătească un preț mai ridicat pentru cerealele autohtone decât pentru cerealele provenite din import, sau pentru produsele manufacturiere fabricate în unități productive gestionate de întreprinderi mici sau care întrebuințează mână de lucru sindicalizată, decât pentru cele de proveniență diferită, el este liber să o facă. El n-ar avea decât să se asigure că marfa oferită spre vânzare îndeplinește condițiile de respectarea cărora dorește să facă să depindă achitarea unui preț mai ridicat. Legile care interzic contrafacerea siglelor de certificare a originii și a mărcilor comerciale înregistrate ar fi atunci în măsură să ducă la atingerea obiectivelor urmărite prin tarifele vamale, legislația muncii și privilegiile acordate întreprinderilor mici. Dar cu siguranță consumatorii nu sunt dispuși să se comporte în felul acesta. Faptul că o marfă este marcată ca provenind din import nu-i reduce vandabilitatea dacă este mai bună, mai ieftină, sau și una și alta. De regulă, cumpărătorii urmăresc să cumpere cât nai ieftin cu putință, fără a ține seama de originea articolului, sau de vreo caracteristică particulară a producătorilor.
Fundamentul psihologic al politicilor de protecție a producătorilor, cum se practică ele azi în întreaga lume, este de găsit în doctrinele economice viciate. Acestea neagă fără ocol faptul că privilegiile acordate producătorilor mai puțin eficienți îi împovărează pe consumatori. Adepții lor susțin că asememea măsuri nu aduc prejudicii decât celor împotriva cărora discriminează. Atunci când, sub presiunea argumentelor, se văd siliți să admită că sunt vătămați și consumatorii, ei susțin că pierderile acestora sunt mai mult decât compensate de un spor înregistrat de veniturile lor monetare, produs de măsurile în chestiune.
Astfel, în țările europene predominant industriale, protecționiștii s-au grăbit întâi să declare că tarifele impuse asupra produselor agricole aduc prejudicii exclusiv intereselor fermierilor din [p.317] țările predominant agricole și ale negustorilor de grâne. Este sigur că și aceste interese ale exportatorilor sunt vătămate. Dar nu este mai puțin sigur că odată cu ei pierd și consumatorii din țările care adoptă tarifele vamale. Ei trebuie să-și achiziționeze hrana la prețuri mai ridicate. Bineînteles că protecționistul răspunde că aceasta nu e o povară. Într-adevăr, spune el, suma adițională pe care consumatorul autohton o are de plătit sporește venitul fermierilor și puterea de cumpărare a acestora; ei vor cheltui întregul surplus achiziționând mai mult din produsele fabricate de segmentele non-agricole ale populației. Acest paralogism poate fi respins fără dificultate, prin trimitere la bine-cunoscuta anecdotă a omului care solicită hangiului un cadou constând în zece dolari; acesta nu-i va aduce nici un prejudiciu, deoarece cerșetorul promite că va cheltui întreaga sumă chiar în hanul cu pricina. Cu toate acestea, eroarea protecționistă a pus stăpânire pe opinia publică, și această împrejurare este suficientă pentru a explica popularitatea măsurilor inspirate de ea. Mulți oameni pur și simplu nu înțeleg că singurul efect al protecției este de a devia producția, dinspre acele domenii în care ar putea produce mai mult pe unitatea de capital și muncă cheltuită, înspre acelea în care produce mai puțin. Ea îi face pe oameni mai săraci, nu mai prosperi.
Fundamentul ultim al protecționismului modern și al strădaniilor fiecărei țări de a se îndrepta spre autarhie este de găsit în această credință eronată, că măsurile acestea sunt mijloacele cele mai adecvate de înavuțire a fiecărui cetățean, sau măcar a majorității cetățenilor. Termenul “înavuțire” înseamnă în acest context o creștere a venitului real realizat de individ și o ameliorare a nivelului său de trai. Este adevărat că o politică de izolare economică națională este corolarul inevitabil al tentativelor de amestec în afacerile economice interne și că ea reprezintă atât un rezultat al tendințelor belicoase cât și un factor de producere a acestor tendințe. Dar lucrurile acestea nu afectează întru nimic împrejurarea că n-ar fi fost nicicând posibilă vânzarea către electorat a ideii de protecție, dacă electoratul n-ar fi putut fi convins că protecția nu numai că îi lasă nivelul de trai nevătămat, dar i-l chiar sporește considerabil.
Este important să subliniem faptul acesta, deoarece el îndepărtează fără drept de apel un mit propagat prin numeroase lucrări populare. Conform acestei mitologii, omul contemporan nu mai este motivat de dorința de a-și ameliora bunăstarea materială și de a-și ridica nivelul de trai. Afirmațiile economiștilor care contrazic lucrul acesta sunt eronate. Omul modern acordă prioritate lucrurilor “noneconomice” sau “iraționale” și e gata să renunțe la mai binele material ori de câte ori atingerea sa stă în calea acestor griji “ideale”. Este o mare gafă, comisă îndeosebi de economiști și oamenii de afaceri, de a interpreta evenimentele vremurilor noastre și de a critica [p.318] ideologiile curente din perspectiva presupuselor erori economice pe care le-ar încorpora ele. Oamenii își doresc mai intens alte lucruri decât o viață de bunăstare.
Cu greu se poate răstălmăci mai cras istoria vremurilor noastre. Contemporanii noștri sunt mânați de un zel fanatic de a dobândi mai multe facilități și de un apetit nelimitat de a se bucura de viață. Un fenomen social caracteristic al zilelor noastre este grupul de presiune, o alianță de persoane dornice să-și promoveze propria lor bunăstare materială prin toate mijloacele, legale sau ilegale, pașnice sau violente. Nimic nu contează pentru grupul de presiune, cu excepția sporirii venitului real al membrilor săi. Nici un alt aspect al vieții nu-l preocupă. Nu îl interesează dacă realizarea programului său aduce sau nu prejudicii intereselor vitale ale altor oameni, ale propriei sale națiuni sau țări, sau ale întregii omeniri. Însă fiecare grup de presiune este dornic să-și justifice cererile ca fiind favorabile pentru bunăstarea publică generală și își stigmatizează criticii drept ticăloși abjecți, idioți și trădători. În urmărirea planurilor sale grupul de presiune dă dovadă de un zel cvasi-religios.
Toate partidele politice, fără excepție, promit suporterilor lor un venit real mai ridicat. În această privință nu există nici o diferență între naționaliști și internaționaliști sau între adepții economiei de piață și promotorii socialismului sau ai intervenționismului. Dacă un partid le cere suporterilor săi să facă sacrificii pentru cauza lui, el justifică invariabil aceste sacrificii ca fiind mijloacele temporare necesare atingerii obiectivului ultim, ameliorarea bunăstării materiale a membrilor săi. Fiecare partid consideră îndrăzneala cuiva de a pune la îndoială capacitatea proiectelor sale de a aduce mai multă prosperitate membrilor grupului respectiv drept un complot insidios îndreptat împotriva prestigiului său. Fiecare partid îi privește cu ură neîmpăcată pe economiștii care se lansează în asemenea critici.
Toate varietățile de politici ale producătorilor sunt promovate pe temeiul pretinsei lor capacități de a ridica nivelul de trai al membrilor de partid. Protecționismul și auto-suficiența economică, presiunile și violența constrângerilor sindicale, legislația muncii, salariile minimale, cheltuielile publice, expansiunea creditelor, subvențiile și alte tertipuri sunt întotdeauna recomandate de către adepții lor drept cele mai potrivite, sau singurele mijloace de ridicare a veniturilor reale ale oamenilor ale căror voturi urmăresc să le câștige. Fiecare om de stat sau politician contemporan le spune electorilor săi, invariabil: Programul meu vă va aduce întreaga abundență pe care o permit condițiile, în vreme ce programul adversarilor mei vă va aduce sărăcie și mizerie
Este adevărat că anumiți intelectuali izolați, în cercurile lor ezoterice, afirmă altceva. Ei proclamă prioritatea a ceea ce numesc ei valori eterne și absolute și mimează în declamațiile lor — nu și în treburile lor personale — un dispreț față de lucrurile seculare și trecătoare. Însă publicul [p.319] ignoră asemenea aserțiuni. Obiectivul principal al acțiunilor politice de astăzi este de a asigura pentru membrii respectivelor grupuri de presiune cea mai deplină bunăstare materială. Singurul mod în care un lider poate reuși este de a instila în oameni convingerea că programul lui servește atingerea acestui obiectiv în modul cel mai adecvat cu putință.
Viciul politicilor de protecție a producătorilor constă în teoria economică eronată pe care se bazează.
Dacă ne-am putea permite să urmăm tendința aflată la modă, de a explica comportamentele umane prin invocarea terminologiei psihopatologiei, am putea fi tentați să afirmăm că, atunci când opune o politică a producătorilor unei politici a consumatorilor, omul modern cade victimă unui fel de schizofrenie. El nu reușește să realizeze că este o persoană indiviză și indivizibilă, i.e. un individ și, ca atare, nu mai puțin un consumator decât un producător. Unitatea conștiinței sale este scindată în două părți; intelectul său este divizat intern, în detrimentul său. Dar este prea puțin important dacă adoptăm sau nu acest mod de descriere a faptului că doctrina economică ce atrage după sine aceste politici este eronată. Nu ne preocupă sursa patologică din care se poate naște eroarea, ci eroarea ca atare și rădăcinile sale logice. Ceea ce primează este demascarea erorii prin mijloacele raționamentului. Dacă o afirmație nu este dovedită eronată din punct de vedere logic, atunci psihopatologia nu este în măsură să califice starea intelectului care i-a dat naștere drept patologică. Dacă cineva își imaginează că este regele Siamului, primul lucru pe care trebuie să-l stabilească un psihiatru este dacă omul cu pricina este sau nu într-adevăr ceea ce crede a fi. Numai după ce acestei întrebări i s-a dat un răspuns negativ poate poate fi omul respectiv considerat nebun.
Este adevărat că majoritatea contemporanilor noștri acceptă fără ezitare o interpretare greșită a legăturii dintre producător și consumator. Atunci când cumpără ei se comportă ca și cum ar fi legați de piață numai în calitate de cumpărători – și viceversa atunci când vând. Însă această conduită antisocială, care zgâlțâie inseși temeliile cooperării sociale, nu este produsul unei stări patologice a intelectului. Ea este rezultatul unei îngustimi a minții care nu reușește să conceapă modul de funcționare al economiei de piață și să anticipeze efectele ultime ale acțiunilor proprii.
Este cu putință să ne imaginăm că imensa majoritate a contemporanilor noștri sunt mental și intelectual inadaptați la viața în societatea de piață, deși ei înșiși și înaintașii lor sunt cei ce au creat această societate, prin acțiunile lor, fără să-și dea seama. Dar acest defect de ajustare nu reprezintă nimic altceva decât eșecul înregistrat în recunoașterea doctrinelor eronate ca atare. [p.320]
Consumatorul nu este atotștiutor. El nu știe de unde poate obține ceea ce caută la prețul cel mai ieftin. Foarte frecvent, el nu știe nici măcar ce fel de bun sau serviciu este adecvat pentru a îndepărta în maniera cea mai eficientă neplăcerea particulară pe care dorește s-o îndepărteze. În cel mai bun caz, el este familiarizat cu condițiile existente pe piață în trecutul imediat și își articulează planurile pe baza acestei informații. Sarcina propagandei de afaceri este de a-i furniza informații despre situația actuală a pieței.
Propaganda de afaceri trebuie să fie penetrantă și percutantă. Țelul ei este de atrage atenția persoanelor mai lente, de a trezi dorințe latente, de a-i ademeni pe oameni să substituie o inovație cramponării inerte de rutina tradițională. Pentru a fi încununată de succes, reclama publicitară trebuie ajustată la mentalitatea persoanelor curtate. Ea trebuie să le satisfacă dorințele și să le vorbească idiomul. Reclama publicitară este stridentă, zgomotoasă, grosolană, sforăitoare, deoarece publicul nu reacționează la aluzii rafinate. Prostul gust al publicului este cel ce forțează pe autorii de reclame să etaleze prost gust în campaniile lor publicitare. Arta reclamei publicitare s-a dezvoltat până la proporțiile psihologiei aplicate, o disciplină înrudită cu pedagogia.
Asemenea tuturor lucrurilor destinate să satisfacă gusturile maselor, reclama publicitară este respingătoare pentru cei înzestrați cu o sensibilitate delicată. Această silă influențează aprecierile rezervate propagandei de afaceri. Reclamele publicitare și toate celelalte metode de propagandă de afaceri sunt condamnate ca una din cele mai scandaloase manifestări ale competiției nelimitate. Ele ar trebui interzise. Consumatorii ar trebui instruiți de experți imparțiali; școlile publice, presa “nonpartizană” și cooperativele ar trebui să se îngrijească de această sarcină.
Restricționarea dreptului oamenilor de afaceri de a-și promova prin recalme produsele lor ar restrânge libertatea consumatorilor de a-și cheltui venitul în conformitate cu nevoile și dorințele lor. Ea ar face ca pentru ei să devină imposibil să afle atât de mult cât pot și doresc despre starea pieței și despre condițiile pe care le-ar putea ei considera relevante pentru alegerea privitoare la ce să cumpere și ce să nu cumpere. Ei ar înceta de a mai fi în situația de a decide pe baza opiniei pe care și-au format-o ei înșiși referitor la aprecierea pe care o dă vânzătorul produselor sale; ei ar fi siliți să acționeze la recomandarea altor oameni. Nu este imposibil ca acești mentori să-i scutească de anumite greșeli. Dar consumatorii individuali s-ar afla sub tutela unor gardieni. Dacă publicitatea nu este restricționată, atunci consumatorii sunt, în linii generale, în poziția unui juriu care află despre cazul supus judecății ascultând martorii și examinând direct toate celelalte mijloace furnizoare de [p.321] probe. Dacă publicitatea este restricționată, ei se află în poziția unui juriu căruia un funcționar îi raportează despre rezultatele propriului său examen al probelor.
O eroare larg răspândită este aceea că publicitatea abilă poate atrage consumatorul să cumpere tot ce dorește autorul publicității să-l facă să cumpere. Consumatorul este, conform acestei legende, pur și simplu lipsit de apărare împotriva publicității “de înaltă presiune.” Dacă așa ar sta lucrurile, atunci succesul sau eșecul în afaceri n-ar depinde decât de modul de a face publicitate. Totuși, nimeni nu crede că vreun fel de publicitate ar fi reușit să-i facă pe producătorii de lumânări să țină piept becului electric, sau pe birjarii de trăsură să țină piept mașinilor cu motor, sau pana de gâscă să țină piept tocului cu peniță de metal și, mai târziu, stiloului cu rezervor. Dar toți cei ce admit aceasta recunosc implicit că pentru succesul unei campanii publicitare calitatea mărfii căreia i se face reclamă este esențială. Așadar nu există niciun motiv pentru a susține că publicitatea este o metodă de înșelare a publicului credul.
Este cu siguranță posibil ca autorul de publicitate să-l determine pe un om să încerce un articol pe care nu l-ar fi cumpărat dacă nu i-ar fi cunoscut calitățile dinainte. Dar, câtă vreme publicitatea este liber-accesibilă tuturor firmelor rivale, articolul care este mai bun din punctul de vedere al dorințelor consumatorului îl va surclasa în cele din urmă pe cel mai puțin adecvat, indiferent de metodele publicitare întrebuințate. Trucurile și artificiile reclamelor publicitate îi sunt accesibile și vânzătorului produsului mai bun, el nefiind cu nimic mai prejos din punctul acesta de vedere față de vânzătorul produsului mai nesatisfăcător. Dar numai cel dintâi beneficiază de avantajele rezultate din calitatea produsului său.
Efectele publicității făcute mărfurilor sunt determinate de faptul că, de regulă, cumpărătorul este în măsură să-ți formeze o opinie corectă despre utilitatea articolului achiziționat. Gospodina care a încercat o anumită marcă de săpun sau de hrană conservată învață din experiență dacă este sau nu benefic pentru ea să mai cumpere și consume acel produs și în viitor. De aceea, publicitatea este rentabilă pentru cel ce o întrebuințează numai dacă examinarea primei mostre achiziționate nu atrage după sine refuzul consumatorului de a cumpăra mai mult. Printre oamenii de afaceri faptul că nu este rentabil să se facă publicitate altor produse decât cele bune este unanim recunoscut.
Condițiile sunt în întregime diferite în domeniile în care experiența nu ne poate învăța nimic. Afirmațiile propagandei religioase, metafizice, sau politice nu pot fi nici verificate nici falsificate de experiență. Orice experiență cu privire la viața pe tărâmul celălalt și la absolut este refuzată persoanelor care trăiesc în lumea aceasta. În chestiuni politice experiența este întotdeauna experiență a unor fenomene complexe, fiind susceptibilă de interpretări diferite. Singurul etalon care poate fi aplicat doctrinelor politice este raționamentul apriorist. Astfel, [p.322] propaganda politică și propaganda de afaceri sunt două lucruri esențialmente diferite, chiar dacă recurg uneori la aceleași metode tehnice.
Există multe neajunsuri pentru care tehnologia și terapeutica moderne nu au remedii. Există boli incurabile și există defecte personale ireparabile. Este trist că anumite persoane caută să exploateze situația nefericită a semenilor lor, oferindu-le medicamente miraculoase. Asemenea șarlatanii nu reușesc să întinerească oamenii bătrâni sau să le dăruiască frumusețea fetelor urâte. Ele nu fac decât să trezească speranțe. Funcționarea pieței n-ar fi stânjenită dacă autoritățile ar interzice acest tip de reclame, al căror adevăr nu poate fi stabilit prin metodele științelor naturale. Dar cine este gata să acorde guvernului această putere ar fi inconsecvent dacă ar obiecta la cererea ca bisericile și sectele să fie supuse aceluiași tip de examen. Libertatea este indivizibilă. De îndată ce începem să o restrângem, ne angajăm într-un declin pe care este dificil s-l mai oprim. Dacă încredințăm guvernului sarcina de a veghea la prevalența adevărului în domeniul publicității făcute parfumurilor și pastei de dinți, atunci nu-i putem contesta dreptul de a sprijini adevărul și în domeniile mai importante: religia, filozofia și ideologia socială.
Ideea că propaganda de afaceri poate forța consumatorii să se supună voinței celor ce fac publicitate este eronată. Publicitatea nu poate nicicând reuși să înlocuiască bunurile mai satisfăcătoare și mai ieftine prin altele mai puțin satisfăcătoare.
Costurile suportate pentru publicitate reprezintă, din punctul de vedere al celui care face publicitatea, o parte a notei totale care însumează costurile de producție. Un om de afaceri cheltuiește bani pe reclame publicitate dacă — și în măsura în care — anticipează că sporul de vânzări rezultat îi va spori venitul net. În privința aceasta, nu există nici o diferență între costurile de publicitate și alte costuri de producție. S-a încercat o distincție între costurile de producție și cele de vânzare. O creștere a costurilor de producție, s-a spus, sporește oferta, pe când o creștere a costurilor de vânzare (în care sunt incluse și costurile de publicitate) sporește cererea. [27] Aceasta este o eroare. Toate costurile de producție sunt suportate cu intenția de a spori cererea. Dacă fabricantul de bomboane întrebuințează o materie primă mai bună el urmărește o creștere a cererii, după cum o creștere a cererii urmărește și când utilizează ambalaje mai atractive și magazine de desfacere mai plăcute, sau când cheltuiește mai mult pentru publicitate. Sporind costurile de producție pe unitatea de produs, ideea este întotdeauna de a spori cererea. Dacă un om de afaceri urmărește să sporească oferta, atunci el trebuie să augmenteze costurile totale de producție, ceea ce duce adesea la reducerea costurilor de producție pe unitatea produsă. [p.323]
Economia de piață ca atare nu respectă nici un fel de frontiere politice. Câmpul său de acțiune este întreaga lume.
Termenul de Volkswirtschaft a fost de multă vreme adoptat de campionii germani ai omnipotenței guvernamentale. Abia cu mult mai târziu au început britanicii și francezii să vorbească despre the British economy și l’économie francaise, prin contrast cu economiile altor națiuni. Dar nici limba engleză nici cea franceză n-au produs un echivalent al termenului Volkswirtschaft Cu tendința modernă spre planificare națională și autarhie națională, doctrina implicată în acest cuvânt german a devenit populară pretutindeni. Însă cu toate acestea, numai limba germană este capabilă să exprime într-un singur cuvânt toate ideile implicate.
Das Volkswirtschaft reprezintă întregul complex de activități economice ale unei țări suverane, dirijate și controlate de către guvern. Este socialismul realizat în interiorul frontierelor politice ale fiecărei țări. Cei ce întrebuințează acest termen sunt pe deplin conștienți de faptul că în realitate condițiile diferă de starea de lucruri pe care o consideră ei singura adecvată și stabilă. Dar ei evaluează tot ce se petrece în economia de piață din punctul de vedere al idealului lor. Ei postulează existența unui conflict ireconciliabil între interesele sistemului de Volkswirtschaft și cele ale indivizilor egoiști, dornici să urmărească profitul. Ei nu ezită să atribuie prioritate intereselor sistemului de Volkswirtschaft asupra intereselor indivizilor. Cetățeanul virtuos ar trebui să plaseze întotdeauna interesele volkswirtschaftliche mai presus de propriile sale interese egoiste. El ar trebui să acționeze de bună voie ca și cum ar fi un ofițer al guvernului, care execută ordinele acestuia. Gemeinnutz geht vor Eigennutz (bunăstarea națiunii are prioritate asupra egoismului indivizilor) era principiul fundamental al managementului economic nazist. Dar, deoarece oamenii erau prea obtuzi și prea vicioși pentru a se alinia acestei reguli, i-a revenit guvernului sarcina de a o aplica. Prinții germani din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în frunte cu electorii Hohenzollern de Brandemburg și cu regii Prusiei, au fost întru totul la înălțimea sarcinii acesteia. În secolul al XIX-lea, chiar și în Germania, ideologiile liberale importate din Occident au câștigat întâietate asupra îndelung-experimentatelor și naturalelor politici ale naționalismului și ale socialismului. Dar așa-numita Sozialpolitik a lui Bismarck și a succesorilor săi și — în cele din urmă — Nazismul le-au restaurat.
Interesele unei Volkswirtschaft sunt considerate ca fiind implacabil opuse nu doar intereselor indivizilor ci, nu mai puțin, acelora ale sistemului de Volkswirtschaft al oricărei țări străine. Cea mai dezirabilă situație pentru sistemul de Volkswirtschaft este auto-suficiența economică completă. Unei țări [p.324] care depinde de orice fel de importuri din străinătate îi lipsește independența economică; suveranitatea sa este doar un simulacru. De aceea, o țară care nu poate produce acasă toate cele ce-i sunt necesare este ținută să cucerească teritoriile necesare. Pentru a fi cu adevărat suverană și independentă, o țară are nevoie de Lebensraum, i.e., de teritorii atât de întinse și de bogate în resurse naturale încât să poată să trăiască în autarhie, la un nivel cel puțin la fel de ridicat cu al celorlalte țări.
Astfel, ideea de Volkswirtschaft este cea mai radicală negare a tuturor principiilor economiei de piață. Aceasta este ideea care a ghidat, mai mult sau mai puțin, politicile economice ale tuturor țărilor în ultimele decenii. Urmărirea acestei idei este ceea ce a atras după sine războaiele terifiante din secolul nostru și poate alimenta războaie încă și mai pernicioase în viitor.
Din zorii istoriei umane cele două principii opuse, al economiei de piață și al sistemului de Volkswirtschaft, s-au luptat unul cu altul. Guvernul, i.e., un aparat social al coerciției și constrângerii, este o condiție necesară pentru cooperarea pașnică. Economia de piață nu poate exista fără o putere polițienească care să vegheze la buna ei funcționare, prin amenințarea sau aplicarea violenței împotriva celor ce tulbură pacea. Dar administratorii cei indispensabili și sateliții lor înarmați sunt întotdeauna tentați să-și utilizeze armele pentru implementarea propriei lor stăpâniri totalitare. Pentru regii cei ambițioși și pentru generalissimi însăși existența unei sfere în care viețile indivizilor nu fac obiectul înregimentării reprezintă o provocare. Prinții, guvernatorii și generalii nu sunt niciodată liberali în mod spontan. Ei devin liberali doar când sunt siliți de către cetățeni.
Problemele pe care le ridică planurile socialiștilor și ale intervenționiștilor vor fi elucidate în părțile care urmează ale acestei cărți. Aici nu trebuie să răspundem decât la întrebarea dacă trăsăturile caracteristice esențiale ale sistemului de Volkswirtschaft sunt sau nu compatibile cu economia de piață. Într-adevăr, campionii ideii de Volkswirtschaft nu consideră schema lor numai un model de urmat în vederea instituirii unei ordini sociale viitoare. Ei declară emfatic că, inclusiv în cadrul sistemului economiei de piață, care, bineînțeles, trece în ochii lor drept un produs josnic și vicios al unor politici contrare naturii umane, așa-numitele Volkswirtschaften ale diverselor țări reprezintă unități integrate, ale căror interese sunt ireconciliabil opuse tuturor celorlalte Volkswirtschaften, ale celorlalte țări. În opinia lor, ceea ce separă o Volkswirtschaft de toate celelalte nu sunt, așa cum ne-ar lăsa să credem economiștii, doar instituțiile politice. Nu barierele ridicate în calea comerțului și a migrației, instituite prin amestecul guvernului în afaceri și diferențele de legislație și de protecție acordată indivizilor de către curți de justiție și tribunale sunt cele ce dau naștere distincției [p.325] dintre comerțul intern și cel internațional. Această diversitate, spun ei, este, dimpotrivă, rezultatul necesar al înseși naturii lucrurilor, al unui factor inextricabil; el nu poate fi îndepărtat de vreo ideologie și își produce efectele indiferent dacă legile și administratorii sau judecătorii sunt pregătiți să ia notă de lucrul acesta sau nu. Astfel, în ochii lor, das Volkswirtschaft apare ca o realitate dată de natură, în vreme ce societatea ecumenică a oamenilor din întreaga lume, economia mondială (Das Weltwirtschaft), nu este decât fantoma imaginară a unei doctrine vicioase, un plan edificat pentru distrugerea civilizației.
Adevărul este că indivizii, când acționează, în calitatea lor de producători si consumatori, vânzători și cumpărători, nu fac nici o distincție între piața internă și piața externă. Ei disting între comerțul local și comerțul cu regiuni mai îndepărtate în măsura în care costurile de transport joacă vreun rol. Dacă amestecul guvernului, de pildă sub forma impunerii de tarife vamale, face tranzacțiile internaționale mai costisitoare, indivizii iau faptul acesta în calcul, în același mod în care țin seama de costurile de transport. Un tarif vamal pe caviar nu are alt efect decât acela pe care l-ar avea o creștere a costului de transport. O prohibire rigidă a importului de caviar produce o stare de lucruri care nu diferă de cea care ar prevala dacă produsul în chestiune n-ar putea fi transportat fără o deteriorare semnificativă a calității sale.
N-a existat niciodată în istoria Occidentului ceva de felul unei autarhii regionale sau naționale. A existat, după cum putem admite, o perioadă în care diviziunea muncii nu a trecut dincolo de membrii gospodăriilor familiale. Era o situație de autarhie la nivelul familiilor și al triburilor, care nu practicau schimbul interpersonal. Dar, îndată ce schimbul interpersonal a apărut, el a traversat frontierele comunităților politice. Trocul între locuitorii unor regiuni mai îndepărtate unele de altele, între membrii diverselor triburi, sate și comunități politice a precedat practicarea trocului între vecini. Ceea ce doreau oamenii să dobândească în primul rând prin troc și comerț erau lucruri pe care nu le puteau produce ei înșiși, din resursele lor proprii. Sarea, alte minerale și metale ale căror zăcăminte sunt inegal repartizate pe suprafața pământului, cerealele pe care anumiți oameni nu le puteau cultiva pe solul autohton și obiectele artizanale pe care locuitorii anumitor regiuni le puteau confecționa au constituit cele dintâi obiecte ale comerțului. Începutul comerțului a fost comerțul extern. Abia mai târziu s-a dezvoltat schimbul intern, între vecini. Primele găuri care au apărut în economia închisă de tip gospodăresc, angajând-o în schimburi interpersonale, au fost făcute de produsele venite din regiuni îndepărtate. Nici un consumator nu se preocupa, lăsat în seama lui, dacă sarea și metalele pe care le cumpăra erau “autohtone” sau de proveniență “străină”. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, [p.326] atunci guvernele n-ar fi avut nici un motiv să se amestece prin mijlocirea unor tarife vamale și a altor bariere ridicate în calea comerțului extern.
Însă chiar dacă un guvern reușește să facă barierele care separă piața sa internă de piețele străine insurmontabilă și astfel stabilește o autarhie națională perfectă, prin aceasta el nu creează o Volkswirtschaft. O economie de piață care este perfect autarhică nu rămâne mai puțin o economie de piață; ea alcătuiește un sistem catalactic închis și izolat. Faptul că cetățenilor săi le lipsesc avantajele pe care le-ar putea culege de pe urma diviziunii internaționale a muncii este pur și simplu un dat al condițiilor economice. Doar dacă o asemenea țară izolată devine în întregime socialistă se transformă economia sa într-o Volkswirtschaft.
Fascinați de propaganda neo-mercantilistă, oamenii aplică idiomuri care contrastează cu principiile după care se ghidează în acțiunile lor și cu toate caracteristicile ordinii sociale în care trăiesc. Cu multă vreme în urmă, britanicii au început să numească fabricile și fermele localizate în Marea Britanie, ba chiar și pe cele localizate în dominioane, în Indiile de Est și în colonii “ale noastre”. Dar dacă cineva nu dorea doar să-și etaleze zelul patriotic și să impresioneze alți oameni, atunci respectivul nu era dispus să plătească un preț sporit pentru produsele fabricilor sale “proprii” decât pentru acelea ale fabricilor “străine”. Chiar dacă s-ar fi comportat astfel, desemnarea fabricilor localizate în interiorul granițelor politice ale țării sale drept “ale noastre” n-ar fi fost adecvată. În ce sens ar fi putut un londonez, înaintea naționalizării, să numească minele de cărbune localizate în Anglia, dar care nu-i aparțineau, “ale noastre”, iar pe acelea din regiunea Ruhrului mine “străine”? Indiferent dacă achiziționa cărbune “britanic” sau cărbune “german”, el trebuia să achite întotdeauna întregul preț de piață. Nu “America” este cea care cumpără șampanie de la “Franța”, ci americanul individual este întotdeauna cel ce cumpără de la francezul individual.
Câtă vreme mai există încă spațiu rămas pentru acțiunile indivizilor, câtă vreme există proprietate privată și schimb de bunuri și servicii între indivizi, nu există o Volkswirtschaft. Doar dacă alegerilor individuale li se va substitui controlul guvernamental integral va deveni sistemul de Volkswirtschaft o realitate. [p.327]
Note
1. Bunurile de capital au fost definite și ca factori de producție produși, fiind astfel opuși factorilor originari de producție furnizați de natură, i.e. resurselor naturale (pământ) și muncii umane. Această terminologie trebuie utilizată cu multă precauție, deoarece poate fi cu ușurință interpretată greșit și duce la conceptul eronat de capital real, criticat mai jos.
2. Dar, bineînțeles, nu există nici un pericol dacă, urmând terminologia tradițională, vom adopta uneori pentru simplificare termenii “acumulare de capital” (sau “capital disponibil”, sau “deficit de capital”, etc.) în locul termenilor “acumulare de bunuri de capital”, “ofertă de bunuri de capital”, etc.
3. Pentru acest om, aceste bunuri nu sunt bunuri de ordinul întâi, ci bunuri de ordin mai înalt, factori pentru producția viitoare.
4. Cf. e.g., R. v. Strigl, Kapital und Produktion, Viena, 1934, p. 3.
5. Cf. Frank A. Fetter, în Encyclopaedia of the Social Sciences, III, 190.
6. A se vedea mai jos, pp. 526-534.
7. Pentru o discuție a “experimentului” rus, a se vedea Mises, Planned Chaos, Irvington-on-Hudson, 1947, pp. 80-87 (retipărit acum în Mises, Socialism, ed. nouă, New Haven, 1951, pp. 527-592).
8. Cel mai uimitor produs al acestui mod răspândit de gândire este cartea unui profesor prusac, Bernhard Laum (Die geschlossene Wirtschaft, Tübingen, 1933). Laum asamblează o vastă colecție de citate provenind din scrieri etnografice, arătând că numeroase triburi primitive considerau autarhia economică naturală necesară, și moralmente bună. De aici, el deduce că autarhia este modul de gestionare economică natural și cel mai eficace, și că întoarcerea la autarhie, pe care o recomandă, este “un proces necesar din punct de vedere biologic”. (p. 491)
9. Guy de Maupassant a analizat așa-zisa ură a lui Flaubert față de burghezi, în Etude sur Gustave Flaubert (retipărit în Oeuvres complčtes de Gustave Flaubert, Paris, 1885, vol. VII). Flaubert, spune Maupassant, “aimait le monde” (p. 67), adică îi plăcea să se miște în cercul societății pariziene compus din aristocrați, burghezi avuți și elita artiștilor, scriitorilor, filozofilor, oamenilor de știință, oamenilor de stat și antreprenorilor (promotorilor). El întrebuința termenul de burgherz ca sinonim al imbecilității și-l definea după cum urmează: “Numesc burghez pe oricine gândește josnic (pense bassement).” Astfel, este evident că întrebuințând termenul de burghez, Flaubert nu se gândea la burghezie (bourgeoisie) ca la o clasă socială, ci ca la un fel de imbecilitate pe care o întâlnea foarte frecvent în rândurile acestei clase. El era plin de dispreț și pentru omul de rând (“le bon peuple”). Totuși, deoarece avea contacte mai frecvente cu “les gens du monde” decât cu muncitorii, stupiditatea celor dintâi îl irita mai mult decât a celor din urmă. (p. 59). Aceste observații ale lui Maupassant nu sunt valabile doar pentru Flaubert, ci pentru sentimentele “anti-burgheze” ale tuturor artiștilor. În paranteză fie spus, trebuie subliniat faptul că din punct de vedere marxist Flaubert este un scriitor “burghez” și romanele sale fac parte din “suprastructura ideologică” a “modului capitalist de producție”.
10. Naziștii întrebuințau termenul de “evreiesc” ca sinonim atât pentru “capitalist” cât și pentru “burghez”.
11. A se vedea mai sus, pp. 80-84.
12. Cf. Frank A. Fetter, The Principles of Economics, ed. a III-a, New York, 1913, pp. 394, 410.
13. Beatrice Webb, Lady Passfield, fiică a unui bogat om de afaceri, poate fi citată ca exemplu marcant al acestei mentalități. Cf. My Apprenticeship, New York, 1926, p. 42.
14. Cf. Trotsky (1937) citat de Hayek, The Road to Serfdom, Londra, 1944, p. 89.
15. Pentru o respingere a doctrinelor la modă ale competiției imperfecte și monopoliste, cf. F. A. Hayek, Individualism and Economic Order, Chicago, 1948, pp. 92-118.
16. A se vedea mai jos, p. 685.
17. A se vedea mai jos, pp. 598-600.
18. În sfera politicului, argumentul ultim al celor oprimați este rezistența în fața opresiunii venite din partea guvernului existent. Oricât de ilegală și de insuportabulă ar fi opresiunea, oricât de generoase și de nobile ar fi motivațiile rebelilor și oricât de benefice ar fi consecințele rezistenței lor violente, o revoluție este întotdeauna un act ilegal, ce dezintegrează ordinea existentă de stat și de guvernare. Faptul de a fi unica agenție capabilă să recurgă la măsuri de violență sau să declare legitimă violența practicată de alte agenții pe teritoriul său este o trăsătură esențială a guvernării civile. O revoluție este un act de război între cetățeni, care abolește înseși fundamentele legalității și este, în cel mai bun caz, supus numai constrângerilor impuse de îndoielnicele cutume internaționale referitoare la beligeranță. Dacă este încununată de succes, ea poate stabili apoi o nouă ordine legală și un nou guvern. Dar ea nu poate consacra niciodată prin lege un “drept de a rezista în fața opresiunii”. O asemenea impunitate acordată celor ce opun rezistență armată forțelor armate ale guvernului este echivalentă cu anarhia și este incompatibilă cu orice fel de guvernare. Adunarea Constituantă a primei Revoluții Franceze a fost suficient de nesăbuită pentru a decreta un astfel de drept; însă n-a fost atât de nesăbuită pentru a-și lua propriul decret în serios.
19. Dacă o acțiune nici nu ameliorează nici nu dăunează unei stări de satisfacție, atunci ea încă presupune o pierdere psihică, datorită inutilității efortului psihic cheltuit. Individul în cauză ar fi avut de câștigat dacă s-ar fi bucurat inert de viață.
20. Cf. Mangoldt, Die Lehre vom Unternehmergewinn, Leipzig, 1855, p. 82. Faptul că din 100 de litri de vin neprelucrat nu se pot produce 100 de litri de șampanie, ci o cantitate mai mică, are aceeași semnificație cu faptul că din 100 de kilograme de trestie de zahăr nu se pot produce 100 de kilograme de zahăr, ci o cantitate mai mică.
21. Cf. Knight, Risk, Uncertainty and Profit, Boston, 1921, pp. 211-213.
22. Dacă ar fi să întrebuințăm conceptul eronat de “venit național”, așa cum este el întrebuințat în vorbirea curentă, ar trebui să afirmăm că nici o parte din venitul național nu generează profituri.
23. Problema convertibilității bunurilor de capital este analizată mai jos, pp. 503-505.
26. Pentru o expunere detaliată a problemelor implicate, cf. Mises, Bureaucracy, New Haven, 1944.
27. Cf. Chamberlin, The Theory of Monopolistic Competition, Cambridge, Mass, 1935, pp. 123 ff.
