1. Caracterul intrărilor monetare
Calculul economic poate cuprinde tot ce se tranzacționează pe bani.
Prețurile bunurilor și serviciilor sunt fie date istorice, care descriu evenimente trecute, fie anticipări ale unor evenimente viitoare probabile. Informațiile despre un preț din trecut se referă la faptul că unul sau mai multe acte de schimb interpersonal au fost efectuate conform acestui raport. Ele nu ne furnizează direct nici un fel de cunoaștere despre prețurile viitoare. Adesea, putem presupune despre condițiile de pe piață care au determinat formarea prețurilor în trecutul recent că nu se vor modifica deloc, sau cel puțin că nu se vor modifica semnificativ în viitorul imediat, astfel încât prețurile vor rămâne neschimbate, sau se vor schimba puțin. Asemenea anticipări sunt rezonabile dacă prețurile respective au fost rezultatul interacțiunii multor oameni dispuși să cumpere sau să vândă când rapoartele de schimb li se păreau propice, și dacă situația pieței n-a fost influențată de condiții considerate accidentale, extraordinare și cu puține șanse de repetare. Pe de altă parte, principala sarcină a calculului economic nu este de a face față situațiilor de piață și prețurilor neschimbătoare sau doar ușor schimbătoare, ci de a face față schimbării. Individul fie anticipează schimbări care vor interveni fără amestecul său și dorește să-și adapteze acțiunile acestei stări anticipate de lucruri, fie dorește să întreprindă un proiect care va schimba condițiile chiar dacă nu există nici un alt factor de schimbare. Prețurile din trecut nu sunt pentru el decât puncte de plecare în tentativele lui de a anticipa prețurile viitoare.
Istoricii și statisticienii se mulțumesc cu prețurile din trecut. Omul practic privește spre prețurile din viitor, fie acestea chiar și din viitorul imediat, de peste o oră, o zi, sau o lună. Pentru el, prețurile din trecut sunt doar un sprijin în anticiparea prețurilor viitoare. El este preocupat în primul rând de prețurile viitoare, nu doar în calculele sale preliminare ale rezultatelor anticipate ale acțiunii planificate, ci și în tentativele sale de a stabili rezultatul tranzacțiilor sale trecute.
În bilanțurile contabile și în situațiile de profituri și pierderi rezultatul acțiunii trecute devine vizibil, ca diferență între echivalentul în bani [p.213] al fondurilor deținute (total active minus total pasive) la începutul și la sfârșitul perioadei respective, și ca diferență între echivalentul în bani al costurilor suportate și veniturile brute încasate. În asemenea situații este necesar să se înscrie echivalentul în bani estimat al tuturor activelor și pasivelor, altele decât cele monetare. Aceste obiecte trebuie estimate în funcție de prețurile la care ar putea fi probabil vândute în viitor, sau, îndeosebi în cazul echipamentului destinat proceselor de producție, în funcție de prețurile de vânzare anticipate ale mărfurilor produse cu ajutorul lor. Pe de altă parte, vechile cutume de afaceri și stipulațiile dreptului comercial și ale legislației fiscale au determinat o abatere de la principiile sănătoase de contabilizare, care urmăresc doar atingerea gradului de corectitudine cel mai înalt cu putință. Aceste legi și cutume nu se preocupă atât de corectitudinea bilanțurilor contabile și a situațiilor de profituri și pierderi, cât de alte scopuri. Legislația comercială urmărește realizarea contabilizării într-o manieră care să-i protejeze indirect pe creditori împotriva pierderilor. Ea tinde să determine estimarea activelor mai mult sau mai puțin sub nivelul valorii lor estimate pe piață, pentru a face ca profiturile nete și totalul fondurilor datorate să apară mai mici decât sunt ele în realitate. Astfel se creează o marjă care reduce, în beneficiul creditorilor, pericolul retragerii unor sume prea mari din firmă sub forma unor așa zise profituri, care ar crea posibilitatea ca o firmă deja insolvabilă să-și continue activitatea până când rămâne fără mijloacele necesare satisfacerii creditorilor săi. Legislația fiscală tinde, dimpotrivă, către o metodă de calcul care face ca câștigurile să apară mai mari decât le-ar arăta o metodă imparțială. Ideea este de a ridica ratele efective de impozitare, fără a face această creștere vizibilă în baremurile de impozitare nominale. Trebuie, așadar, să distingem între calculul economic, așa cum este el practicat de oamenii de afaceri atunci când își planifică acțiunile viitoare și acele calcule de mărimi economice care servesc altor scopuri. Determinarea impozitelor datorate fiscului și calculul economic sunt două lucruri diferite. Dacă o lege de impozitare a servitorilor domestici stipulează că un servitor de sex masculin trebuie impozitat cât două servitoare de sex feminin, nimeni nu va interpreta o asemenea prevedere altfel decât ca pe o metodă de determinare a impozitului care trebuie achitat. Similar, dacă o lege de impozitare a moștenirilor stipulează că acțiunile trebuie estimate la cota de bursă din ziua decesului celui ce lasă moștenirea, ea nu face decât să furnizeze o metodologie de stabilire a sumei ce se percepe ca impozit.
Evidența ținută corect, conform unui sistem riguros de contabilizare, este exactă până la ultimul dolar și ultimul cent. Ea se caracterizează printr-o precizie impresionantă, iar exactitudinea numerică a consemnărilor pe care le conține pare să îndepărteze orice îndoieli. În realitate, cele mai importante cifre pe care le conține sunt anticipări speculative [p.214] ale viitoarelor constelații ale pieții. Este o eroare să se compare însemnările dintr-un registru comercial cu cele care intervin în calculele pur tehnologice, e.g. în planul de construcție al unei mașini. Inginerul, în măsura în care se ocupă numai de latura tehnologică a slujbei sale — întrebuințează numai relațiile numerice stabilite prin metodele științelor naturale experimentale; omul de afaceri nu poate ocoli termenii numerici care provin din înțelegerea sa interpretativă a conduitei viitoare a oamenilor. Elementul principal în bilanțurile contabile și în situațiile de profituri și pierderi este evaluarea activelor și pasivelor existente în formă nemonetară. Toate aceste bilanțuri și situații sunt practic bilanțuri și situații intermediare. Ele descriu cât mai fidel cu putință starea de lucruri la un moment ales arbitrar, în vreme ce viața și acțiunea continuă fără întrerupere. Închiderea anumitor unități economice individuale este posibilă, însă sistemul social de producție, ca întreg, nu se oprește niciodată din funcționare. Nici activele și pasivele constând din bani lichizi nu sunt ferite de indeterminarea inerentă tuturor elementelor de contabilitate ale afacerilor. Ele depind de constelația viitoare a pieții, în aceeași măsură ca orice alt obiect de inventar sau de echipament. Exactitatea conturilor și a calculelor de rentabilitate ale întreprinderilor de afaceri nu trebuie să ne împiedice de a realiza incertitudinea și caracterul speculativ al elementelor și calculelor bazate pe ele.
Totuși, lucrurile acestea nu știrbesc eficiența calculului economic. Calculul economic este atât de eficient cât este cu putință. Nici un fel de reformă nu-i poate spori eficiența. El îi furnizează omului care acționează toate serviciile pe care le poate obține de pe urma calculelor numerice. Pe de altă parte, el nu este un mijloc de aflare a condițiilor viitoare cu certitudine, și nu lipsește acțiunea de caracterul ei speculativ. Dar această împrejurare nu poate fi considerată un inconvenient decât de către cei ce nu sunt în stare să înțeleagă că viața nu este rigidă, că toate lucrurile se află în permanentă schimbare, și că oamenii nu dispun de o cunoaștere certă despre viitor.
Sporirea informațiilor de care dispune omul despre condițiile din viitor nu este o sarcină a calculului economic. Sarcina acestuia este de a ajusta cât mai bine cu putință acțiunile omului la opinia sa din prezent despre satisfacerea dorințelor în viitor. În acest scop, omul care acționează are nevoie de o metodă de calcul, iar calculul necesită un numitor comun, la care să se refere toate elementele care intervin în el. Numitorul comun al calculului economic este moneda.
2. Limitele calculului economic
Calculul economic nu poate ține seama de lucrurile care nu se vând și se cumpără pe bani. [p.215]
Există lucruri care nu sunt de vânzare și pentru a căror achiziționare trebuiesc cheltuite alte lucruri, sacrificând altceva decât banii și valoarea banilor. Cel ce dorește să se formeze în vederea unor realizări deosebite trebuie să întrebuințeze multe mijloace, dintre care unele pot necesita cheltuirea de bani. Însă lucrurile esențiale necesare într-o asemenea întreprindere nu se pot cumpăra. Onoarea, virtutea, gloria, precum și vigoarea, sănătatea și însăși viața joacă în acțiune atât un rol de mijloace cât și unul de scopuri, însă nu pot fi introduse în calculul economic.
Există lucruri care nu pot fi evaluate deloc în bani, iar altele care pot fi estimate în bani numai cât privește o fracțiune din valoarea care le este atribuită. Estimarea unei clădiri vechi trebuie să lase de o parte eminența artistică și istorică, în măsura în care aceste calități nu reprezintă surse de venituri bănești sau de bunuri vandabile. Ceea ce nu mișcă decât inima unui om, dar nu-i determină pe alții să facă sacrificii pentru dobândirea sa, rămâne în afara sferei calculului economic.
Însă toate acestea nu știrbesc cu nimic utilitatea calculului economic. Acele lucruri care nu se numără printre elementele contabilizării și ale calculului de rentabilitate sunt fie scopuri, fie bunuri de ordinul întâi. Nu este necesar nici un fel de calcul pentru a le acorda întreaga importanță cuvenită, și pentru a ține seama în mod adecvat de ele. Pentru a alege, omul care acționează n-are nevoie decât să le pună în balanță cu volumul total al costurilor pe care le presupune achiziționarea sau prezervarea lor. Să presupunem că o primărie trebuie să decidă între două proiecte de alimentare cu apă. Unul din ele presupune demolarea unui monument istoric, în vreme ce altul cruță monumentul, cu prețul unei creșteri a cheltuielilor monetare. Faptul că sentimentele care recomandă conservarea monumentului nu pot fi estimate în bani nu împietează nicidecum asupra deciziei consiliului orășenesc. Dimpotrivă, valorile nereflectate în nici un raport monetar de schimb sunt, tocmai prin aceasta, promovate într-o poziție deosebită, care mai curând facilitează hotărârea. Nci o plângere nu este mai puțin justificată decât lamentarea că metodele de calcul ale pieței nu țin seama de lucrurile necomercializabile. Valorile morale și estetice nu au nimic de suferit din acest motiv.
Banii, prețurile monetare, tranzacțiile de piață și calculul economic bazat pe ele sunt principalele ținte ale criticilor. Civilizația occidentală este defăimată de predicatori elocvenți ca fiind un sistem meschin de traficanți și tarabagii. Complezența, fariseismul și ipocrizia exultă în blamarea filozofiei contemporane “a dolarului”. Reformatori nevrozați, literați dezechilibrați mental și demagogi ambițioși se delectează cu punerea sub acuzare a “raționalității” și cu predicarea evangheliei [p.216] “iraționalității”. În ochii acestor palavragii, banii și calculele de rentabilitate sunt motivul celor mai cumplite rele. Cu toate acestea, faptul că oamenii au pus la punct o metodă de apreciere cât mai riguroasă cu putință a eficacității acțiunilor lor și de îndepărtare a neplăcerilor în modul cel mai practic și economic, nu împiedică pe nimeni să-și ajusteze conduita conform principiilor pe care le considera legitime. “Materialismul” de la bursă și al contabilității din afaceri nu împiedică pe nimeni să trăiască la înălțimea învățăturilor lui Thomas à Kempis, sau să-și dea viața pentru o cauză nobilă. Faptul că masele preferă romanele polițiste poeziei și că de aceea este mai rentabil să scrii romane polițiste decât să fii poet nu este o consecință a utilizării banilor și a contabilității montare. Nu banii sunt de vină pentru că există gangsteri, hoți, criminali, prostituate, sau funcționari și judecători coruptibili. Nu este adevărat că cinstea “nu rentează”. Ea rentează pentru cei care preferă fidelitatea fața de ceea ce consideră a fi drept, avantajelor pe care le-ar putea culege adoptând o atitudine diferită.
Alți critici ai calculului economic nu înțeleg că este vorba de o metodă de care dispun numai persoanele ce acționează în sistemul economic bazat pe diviziunea muncii, în ordinea socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. El nu poate servi decât aspirațiilor indivizilor sau grupurilor de indivizi care lucrează în cadrul instituțional al acestei ordini sociale. El este, în consecință, un calcul al profiturilor private, și nu al “bunăstării sociale”. Aceasta înseamnă că prețurile de pe piață reprezintă datele ultime pentru calculul economic. El nu este întrebuințabil pentru scopuri a căror normă nu este cererea consumatorilor, așa cum se manifestă ea pe piață, ci evaluările ipotetice ale unui corp dictatorial chemat să gestioneze toate treburile naționale sau pământești. Cel ce încearcă să judece acțiunile din punctul de vedere al unei pretinse “valori sociale”, i.e. din punctul de vedere al “întregii societăți”, și să le critice prin comparație cu evenimentele dintr-un sistem socialist imaginar, în care propria sa voință va deține supremația, nu are ce face cu calculul economic. Calculul economic în termeni de prețuri monetare este calculul de rentabilitate al antreprenorilor care produc pentru consumatorii unei societăți de piață. El nu servește altor scopuri.
Cel ce dorește să întrebuințeze calculul economic nu trebuie să privească lucrurile în maniera unei minți despotice. Prețurile pot fi întrebuințate pentru efectuarea calculelor de rentabilitate de către antreprenorii, capitaliștii, proprietarii funciari și salariații unei societăți capitaliste. Pentru lucrurile care trec dincolo de obiectivele acestor categorii, calculul economic este inadecvat. Este un nonsens să evaluăm în termeni monetari obiecte care nu se negociază pe piață și să întrebuințăm în calculele de rentabilitate elemente arbitrare, rupte de realitate. Legea prescrie suma care trebuie plătită ca indemnizație pentru [p.217] provocarea decesului unui om. Însă statutul adoptat pentru determinarea amenzilor cuvenite nu înseamnă că există un preț al vieții umane. Unde există sclavie există și prețuri monetare pentru sclavi. Unde nu există sclavie, omul, viața umană și sănătatea sunt res extra comercium. Într-o societate de oameni liberi, prezervarea vieții și a sănătății sunt obiective, nu mijloace. Ele nu intră în nici un proces de contabilizare a mijloacelor.
Determinarea sumei veniturilor sau a avuției unui număr de oameni în termeni monetari este posibilă. Însă calcularea venitului național sau a avuției naționale este lipsită de sens. Îndată ce facem considerații străine de raționamentele omului care operează în cadrul societății de piață metodele calculului monetar încetează să ne mai ajute. Tentativele de a determina în termeni monetari avuția unei țări sau a întregii omeniri sunt la fel de copilărești ca și eforturile mistice de a rezolva misterele universului cercetând dimensiunile piramidei lui Keops. Dacă un calcul al unui om de afaceri evaluează un stoc de cartofi la 100 de dolari, ideea este că va fi posibilă vânzarea sau înlocuirea lui la această sumă. Dacă o întreagă unitate antreprenorială este estimată la 1.000.000 de dolari aceasta înseamnă că proprietarul anticipează că o va putea vinde la acest preț. Dar care este semnificația elementelor care figurează în situația avuției totale a unei țări? Care este semnificația rezultatului final al acestui calcul? Ce trebuie reținut și ce trebuie lăsat deoparte? Este sau nu corect să se includă “valoarea” climatului și a abilităților înnăscute sau a aptitudinilor dobândite ale populației unei țări? Omul de afaceri își poate converti proprietatea în bani, dar o țară nu o poate face.
Echivalentele în bani întrebuințate în acțiune și în calculul economic sunt prețuri monetare, i.e., rapoarte de schimb între bani și alte bunuri și servicii. Prețurile nu se măsoară în bani; ele constă în bani. Prețurile sunt fie prețuri din trecut, fie prețuri viitoare. Un preț este în mod necesar un fapt istoric, fie din trecut, fie din viitor. Nu există nimic în prețuri care să permită cuiva să le asimileze procesului de măsurare a unor fenomene fizice și chimice.
Rapoartele de schimb fac obiectul unor schimbări necontenite, deoarece condițiile care le produc sunt în continuă schimbare. Valoarea pe care o atribuie un individ atât banilor cât și diverselor bunuri și servicii este rezultatul unei alegeri de moment. Fiecare moment ulterior poate genera noutăți, aducând cu sine alte considerente și alte evaluări. Nu faptul că prețurile fluctuează, ci acela că nu se modifică mai rapid ar putea fi considerat în mod rezonabil o problemă care necesită explicații. [p.218]
Experiența cotidiană îi învață pe oameni că rapoartele de schimb de pe piață sunt alterabile. Ne-am putea aștepta ca ideile lor despre prețuri să țină pe deplin seama de acest fapt. Cu toate acestea, toate ideile populare referitoare la producție și consum, comercializare și prețuri, sunt mai mult sau mai puțin contaminate de o noțiune vagă și contradictorie de rigiditate a prețurilor. Omul de rând este înclinat să considere perpetuarea structurii de ieri a prețurilor atât normală cât și echitabilă, și să condamne modificarea rapoartelor de schimb ca pe o violare a legilor naturii și ale dreptății.
Ar fi o greșeală să explicăm aceste credințe populare ca pe niște precipitate de vechi opinii concepute în alte epoci, de mai mare stabilitate a condițiilor de producție și comercializare. Este îndoielnic dacă prețurile se schimbau mai puțin în vremurile acelea de demult. Dimpotrivă, s-ar putea spune mai degrabă că integrarea piețelor locale în piețe naționale mai extinse, apariția în cele din urmă a unei lumi care îmbrățișează o piață mondială și evoluția comerțului către alimentarea continuă a consumatorilor au făcut modificările prețurilor mai puțin frecvente și mai puțin spectaculoase. În vremurile precapitaliste exista mai multă stabilitate în ce privește metodele tehnologice de producție, însă exista mult mai multă neregularitate în alimentarea diverselor piețe locale și în adaptarea ofertei la cererile lor schimbătoare. Însă chiar dacă ar fi adevărat că prețurile erau întrucâtva mai stabile în trecutul îndepărtat, faptul ar fi prea puțin relevant pentru epoca noastră. Ideile populare despre bani și prețurile monetare nu sunt derivate din ideile formate în trecut. A le interpreta ca pe niște rămășițe atavice ar fi o eroare. În condițiile actuale fiecare individ se confruntă zilnic cu atâtea probleme de vânzare și cumpărare, încât nu ne putem înșela presupunând că ideile sale despre aceste lucruri nu sunt pur și simplu un ecou necontrolat al ideilor tradiționale.
Este ușor de înțeles de ce cei ale căror interese pe termen scurt sunt defavorizate de o modificare a prețurilor privesc cu ochi răi asemenea modificări , subliniază că prețurile anterioare nu erau doar mai echitabile ci și mai normale și susțin ca stabilitatea prețurilor este conformă legilor naturii și ale moralității. Însă fiecare schimbare a prețurilor favorizează interesele pe termen scurt ale altor persoane. Cei favorizați cu siguramță nu se vor simți îmboldiți de nevoia de a sublinia echitatea și normaliatea rigidității prețurilor.
Nici reminiscențele atavice, nici situația intereselor egoiste de grup nu poate explica popularitatea ideii de stabilitate a prețurilor. Rădăcinile acesteia trebuie căutate în faptul că noțiunile referitoare la relațiile sociale au fost construite prin analogie cu modelul științelor naturale. Economiștii și sociologii care au urmărit fasonarea științelor sociale după modelul fizicii și al fiziologiei n-au făcut decât să se plieze pe un mod de gândire pe care erorile populare îl adoptaseră cu mult înainte. [p.219]
Chiar și economiștii clasici s-au eliberat abia târziu de aceste erori. După ei, valoarea era ceva obiectiv, i.e., un fenomen al lumii externe și o calitate inerentă lucrurilor – și deci măsurabilă. Ei au eșuat lamentabil în ce privește înțelegerea caracterului pur uman și voluntarist al judecăților de valoare. După câte știm astăzi, Samuel Bailey a fost cel dintâi care a descoperit ce se întâmplă când un lucru este preferat altuia. [1] Însă cartea sa a fost trecută cu vederea, asemenea celorlalte scrieri ale precursorilor teoriei subiectiviste a valorii.
Respingerea erorilor referitoare la măsurabilitate în sfera acțiunii umane nu cade doar în sarcina științei economice. Ea este în aceeași măsură o sarcină a politicilor economice, deoarece greșelile politicilor economice actuale sunt întrucâtva imputabile confuziei lamentabile produse de ideea că în relațiile interumane ar exista ceva fix – și deci măsurabil.
Un produs al tuturor acestor erori este ideea de stabilizare.
Deficiențele manipulării de către guverne a treburilor monetare și consecințele dezastruoase ale politicilor care urmăresc reducerea ratei dobânzii și încurajarea activităților economice prin expansiunea creditelor au dat naștere ideilor care au generat, în cele din urmă, sloganul “stabilizare”. Ne putem explica apariția și popularitatea sa, îl putem înțelege ca pe fructul ultimilor o sută cincizeci de ani de istorie monetar-bancară, putem, așa-zicând, invoca circumstanțe atenuante pentru eroarea în chestiune. Dar nici o astfel de interpretare înțelegătoare nu o poate face mai acceptabilă.
Stabilitatea, la atingerea căreia aspiră programul de stabilizare, este o noțiune sterilă și contradictorie. Imboldul spre acțiune, i.e. spre îmbunătățirea condițiilor de trai, este înnăscut în om. Omul însuși se schimbă de la un moment la altul iar evaluările, volițiunile și actele sale se schimbă odată cu el. În sfera acțiunii singura constantă este schimbarea. În această neîncetată fluctuație, nu există nici un punct fix, cu excepția categoriilor apriorice eterne ale acțiunii. Este inutil să separăm evaluarea și acțiunea de inconstanța omului și versatilitatea conduitei sale și să vorbim ca și cum ar exista în univers valori eterne, independente de judecățile omenești de valoare și adecvate pentru a servi drept etalon pentru evaluarea acțiunilor reale. [2]
Toate metodele avansate pentru măsurarea modificărilor [p.220] puterii de cumpărare a unității monetare sunt fondate, mai mult sau mai puțin inconștient, pe imaginea unei ființe eterne și imutabile, care determină cu ajutorul unui etalon imuabil cantitatea de satisfacție pe care i-o procură o unitate monetară. Faptul că ceea ce se dorește nu e decât o măsurare a modificărilor puterii de cumpărare a banilor, nu este o justificare adecvată pentru această idee neavenită. Cheia noțiunii de stabilitate trebuie căutată tocmai în acest concept, al puterii de cumpărare. Nespecialistul, gândind sub influența ideilor provenite din fizică, credea la un moment dat că banii sunt o unitate de măsură a prețurilor. El credea că fluctuațiile rapoartelor de schimb se manifestă doar în relațiile dintre diversele bunuri și servicii, dar nu și în relația dintre bani și “totalitatea” bunurilor și serviciilor. Ulterior, argumentul a fost răsturnat. Valoarea constantă n-a mai fost atribuită banilor, ci “totalității” lucrurilor vandabile și cumpărabile. Lumea a început să-și imagineze metode de alcătuire a unor unități complexe, formate din mărfuri, pentru a le compara cu unitatea monetară. Râvna cheltuită pentru găsirea de indici de măsurare a puterii de cumpărare a înlăturat toate scrupulele. Au fost nesocotite atât caracterul îndoielnic și incomensurabilitatea registrelor de prețuri întrebuințate, cât și caracterul arbitrar al procedurilor de calculare a mediilor.
Irving Fisher, eminentul economist care a fost promotorul mișcării americane de stabilizare, raportează dolarul la un coș, care ar conține toate bunurile achiziționate de la piață de o gospodină, în vederea alimentării curente a gospodăriei sale. Puterea de cumpărare a dolarului se modifică proporțional cu variația sumei de bani necesare pentru cumpărarea conținutului acestui coș. Obiectivul urmărit prin politicile de stabilizare este prezervarea imutabilității acestei sume de bani. [3] Lucrurile ar fi în regulă dacă gospodina și coșul ei imaginar ar fi elemente constante, dacă în coș s-ar afla întotdeauna aceleași lucruri și în aceleași cantități și dacă rolul acestui asortiment de bunuri în viața familiei nu s-ar schimba. Însă în lumea în care trăim nici una din aceste condiții nu este satisfăcută.
Mai întâi, deoarece calitatea mărfurilor produse și consumate se schimbă în continuu. Este o greșeală chiar să identificăm un grâu cu altul, ca să nu mai vorbim despre încălțăminte, pălării și alte produse manufacturate. Marile diferențe de prețuri înregistrate în vânzările sincrone de mărfuri, pe care vorbirea curentă și statisticile le clasifică laolaltă, pun limpede în evidență acest truism. O zicală spune că două boabe de mazăre se aseamănă; însă vânzătorii și cumpărătorii disting [p.221] între diverse calități și categorii de mazăre. O comparație între prețurile plătite în diverse locuri sau la diverse date pentru mărfuri pe care tehnologia sau statisticile le categorisesc sub același nume este inutilă, dacă nu suntem siguri că — abstracție făcând de localizarea diferită — calitățile lor sunt perfect identice. În acest context “calitate” înseamnă toate acele proprietăți cărora cumpărătorii și potențialii cumpărători le-ar acorda atenție. Simplul fapt că există modificări în calitatea tuturor bunurilor și serviciilor de ordinul întâi este suficient pentru a respinge toate presupozițiile fundamentale ale tuturor metodelor de stabilire de indici numerici. . Este irelevant faptul că un număr limitat de bunuri de ordin superior — îndeosebi metalele și chimicalele unic deterinate prin formulele lor –permit descrieri precise ale caracteristicilor lor. O măsurare a puterii de cumpărare ar trebui să se întemeieze pe prețurile bunurilor și serviciilor de ordinul întâi și, mai mult, pe toate acestea. Întrebuințarea prețurilor bunurilor de producție este inadecvată, deoarece ea n-ar putea ocoli numărarea diverselor stadii de producție ale unui același bun de consum de mai multe ori, falsificând astfel rezultatul. Orice limitare la un grup limitat de bunuri ar fi în întregime arbitrată, deci viciată.
Însă chiar lăsând deoparte toate aceste obstacole insurmontabile, obiectivul încă rămâne irealizabil. Fiindcă nu numai caracteristicile tehnologice ale mărfurilor se schimbă, ci apar și noi tipuri de bunuri, în vreme ce multe dintre cele vechi dispar. Evaluările se modifică și ele, ceea ce provoacă modificări ale cererii și producției. Presupozițiile doctrinei măsurabilității se referă la oameni ale căror dorințe si evaluări sunt rigide. Doar dacă oamenii ar evalua întotdeauna aceleași lucruri în același fel am putea considera că modificările prețurilor sunt expresia modificărilor survenite în puterea de cumpărare a banilor.
Dat fiind că este imposibil să se stabilească suma totală de bani cheltuită pentru bunuri de consum într-o fracțiune dată de timp, statisticienii trebuie să se bazeze pe prețurile plătite pentru bunuri individuale. Aceasta ridică două probleme suplimentare, pentru care nu există o soluție apodictică. Devine necesar să atașăm diverselor mărfuri coeficienți de importanță. Este evident că ar fi greșit să introducem prețurile diverselor mărfuri în calcul fără să ținem seama de rolul pe care îl joacă ele în ansamblul sistemului gospodăriilor individuale. Însă stabilirea unor asemenea ponderi adecvate este și ea arbitrară. În al doilea rând, devine necesar să calculăm medii ale datelor colectate și ajustate. Însă există diverse metode de calcul al mediilor. Există media aritmetică, cea geometrică, mediile armonice și cvasimedia, cunoscută drept mediană. Fiecare dintre ele duce la rezultate diferite. Nici una dintre ele [p.222] nu poate fi considerată singura cale de atingere a unui răspuns inatacabil din punct de vedere logic. Decizia în favoarea uneia din aceste metode de calcul este arbitrară.
Dacă toate condițiile umane ar fi neschimbătoare, dacă toți oamenii ar repeta la nesfârșit aceleași acțiuni, deoarece neplăcerile lor și ideile despre cum să le îndepărteze ar rămâne constante, sau dacă am fi în măsură să presupunem că schimbările acestor factori provocate de anumiți indivizi sau grupuri ar fi întotdeauna compensate de schimbări în sens opus provocate de alți indivizi sau grupuri și de aceea nu afectează cererea și oferta totale, atunci am trăi într-o lume a stabilității. Însă ideea că într-o asemenea lume puterea de cumpărare a banilor s-ar putea schimba este contradictorie. După cum vom vedea mai târziu, schimbările în puterea de cumpărare a banilor trebuie să afecteze în mod necesar prețurile diverselor mărfuri și servicii la diverse momente de timp și în diverse grade; ele trebuie deci să provoace schimbări în cerere și ofertă, în producție și consum. [4] Ideea implicată în termenul impropriu de nivel al prețurilor, utilizată ca și cum – ceteris paribus – toate prețurile ar putea să crească sau să scadă proporțional, este de nesusținut. Celelalte lucruri nu pot rămâne neschimbate atunci când puterea de cumpărare a banilor se schimbă.
În domeniul praxeologiei și al teoriei economice noțiunea de măsurare nu poate avea nici un sens. În starea ipotetică ce se caracterizează prin rigiditatea condițiilor nu există nici un fel de schimbări de măsurat. În lumea reală a schimbării nu există puncte, dimensiuni, sau relații fixe, care să poată servi drept etalon. Puterea de cumpărare a unității monetare nu se modifică niciodată proporțional față de toate lucrurile vandabile și cumpărabile. Noțiunile de stabilitate și stabilizare sunt lipsite de conținut atunci când nu se referă la existența și prezervarea unei stări de rigiditate. Pe de altă parte, această stare de rigiditate nici nu poate fi gândită consecvent, până la consecințele sale ultime — și cu atât mai puțin realizată. [5] Unde există acțiune există și schimbare. Acțiunea este o pârghie a schimbării.
Solemnitatea pretențioasă afișată de birourile statistice în calcularea indicilor puterii de cumpărare și a costului vieții este deplasată. Acești indicatori numerici sunt, în cel mai bun caz, o reflecție mai degrabă grosieră și lipsită de acuratețe a modificărilor survenite. În perioadele caracterizate prin modificări lente ale relației dintre cererea și oferta de monedă, ele nu furnizează chiar nici un fel de informații. În perioadele de inflație – și deci de modificări abrupte ale prețurilor – ei oferă o imagine grosieră a evenimentelor pe care le trăiește fiecare individ, în viața sa zilnică. O gospodină destoinică știe cu mult mai mult despre schimbarea prețurilor, în măsura în care ea afectează propria ei gospodărie, decât [p.223] pot spune mediile statistice. Ea are prea puțin de câștigat de pe urma calculelor care nesocotesc atât modificările calitative cât și cele cantitative survenite în aprovizionarea cu bunurile care este ea în măsură să le cumpere, sau i se permite să le cumpere, la prețurile care intră în acele calcule. Atunci când “măsoară” schimbările pentru folosința ei personală, luând drept etalon doar prețurile a două sau trei mărfuri, ea nu este mai puțin “științifică” , sau mai arbitrară decât matematicienii sofisticați, când aceștia își aleg metodele lor de manipulare a datelor pieței.
În viața de zi cu zi nimeni nu se lasă păcălit de indicii numerici. Nimeni nu este de acord cu ficțiunea că ei trebuie considerați niște măsurători. Acolo unde se măsoară cantități, toate îndoielile și dezacordurile privind dimensiunile lor încetează. Lucrurile acestea sunt lămurite. Nimeni nu se hazardează să conteste măsurătorile temperaturii, umidității, presiunii atmosferice și ale altor date meteorologice, efectuate de meteorologi. Însă, pe de altă parte, nimeni nu recunoaște vreun indice numeric, cu excepția cazului în care anticipează vreun avantaj personal de pe urma recunoașterii sale de către opinia publică. Construirea de indici numerici nu rezolvă disputele; ea nu face decât să le translateze într-un registru în care confruntarea opiniilor și intereselor antagoniste sunt ireconciliabile.
Acțiunea umană generează schimbare. În măsura în care există acțiune umană nu există stabilitate, ci doar necontenită alterare. Procesul istoric este o secvență de schimbări. Oprirea lui și instituirea unei epoci de stabilitate, în care întreaga istorie să intre într-o stare de repaos, depășește puterile omului. Aspirația spre mai bine, dobândirea de idei noi și rearanjarea condițiilor vieții sale conform ideilor acestea fac parte din natura omului.
Prețurile de piață sunt fapte istorice, care exprimă stări de lucruri care au existat la un anumit moment al procesului ireversibil al istoriei. Conceptul de măsurare este lipsit de sens în orbita praxeologiei. În starea imaginară — și bineînțeles irealizabilă — de rigiditate și stabilitate, nu există schimbări de măsurat. În lumea reală, a schimbărilor permanente, nu există puncte fixe, obiecte, calități sau relații, în raport cu care să se poată măsura schimbările.
5. Rădăcinile ideii de stabilizare
Calculul economic nu presupune stabilitate monetară, în sensul în care este întrebuințat acest termen de promotorii mișcării de stabilizare. Faptul că rigiditatea puterii de cumpărare a unității monetare este inimaginabilă și irealizabilă nu stânjenește metodele calculului economic. Ceea ce presupune calculul economic este un [p.224] sistem economic a cărui funcționare să nu fie sabotată prin intervenții guvernamentale. Eforturile de expansiune a cantității de monedă aflată în circulație, fie pentru a spori capacitatea de a cheltui a guvernului, fie pentru a determina reducerea temporară a ratei dobânzii, dezintegrează toate procesele monetare și distorsionează calculul economic. Primul obiectiv al politicii monetare trebuie să fie de a împiedica guvernele să practice inflația și să creeze condiții care încurajează expansiunea creditelor de către bănci. Însă acest program este foarte diferit de programul confuz și contradictoriu al stabilizării puterii de cumpărare.
În vederea calculului economic nu este necesară decât evitarea fluctuațiilor mari și abrupte în oferta monetară. Aurul și, până la mijlocul secolului al XIX-lea, argintul au slujit foarte bine drept mijloace ale calculului economic. Modificările survenite în relația dintre oferta și cererea de metale prețiose și schimbările în puterea de cumpărare rezultate din acestea se desfășurau atât de încet, încât calculele economice ale antreprenorilor puteau să nu țină seama de ele, fără să aibă prea mult de suferit. În sfera calculului economic precizia este de neatins, chiar lăsând deoparte inconvenientele rezultate din neacordarea atenției cuvenite modificărilor monetare. [6] Omul de afaceri care planifică nu poate să nu întrebuințeze date referitoare la un viitor necunoscut; el lucrează cu prețuri viitoare și costuri de producție viitoare. Contabilitatea și evidența situațiilor, în tentativa lor de a stabili rezultatul acțiunilor trecute, sunt în aceeași situație, în măsura în care se bazează pe estimarea echipamentelor fixe, a inventarelor și a creanțelor. În ciuda tuturor acestor incertitudini, calculul economic își poate îndeplini sarcina. Aceste incertitudini nu provin din deficiențele sistemului de calcul al rentabilității, ci fac parte din esența acțiunii, carte se confruntă întotdeauna cu un viitor incert.
Ideea de a face puterea de cumpărare mai stabilă nu provine din încercări de ameliorare a calculului economic. Izvorul ei este dorința de a edifica o sferă ferită de fluxul necontenit al treburilor omenești, un tărâm neafectat de istorie. Donațiile destinate să alimenteze în perpetuitate un corp ecleziastic, o instituție caritabilă, sau o familie, au fost multă vreme constituite din pământuri sau din vărsăminte de produse [p.225] agricole în natură. Ulterior, acestora li s-au adăugat anuități stabilite în bani. Donatorii și beneficiarii anticipau că o anuitate, constând într-o anumită cantitate de metale prețioase, nu va fi afectată de modificările condițiilor economice. Însă aceste speranțe s-au dovedit iluzorii. Generațiile ulterioare au constatat că planurile înaintașilor nu se realizează. Stimulați de această experiență, ei au început să cerceteze cum s-ar putea atinge obiectivele urmărite. Astfel, ei s-au lansat în tentative de măsurare și eliminare a modificărilor puterii de cumpărare.
Problema a căpătat o importanță mult mai mare când guvernele și-au inițiat politicile de împrumuturi pe termen lung, nerambursabile și perpetue. Statul, această nouă zeitate din zorii epocii statolatriei, această instituție eternă și supraomenească situată deasupra imperfecțiunilor pământești, i-a oferit cetățeanului o șansă de a-și pune în siguranță averea și de a se bucura de un venit stabil, în ciuda tuturor vicisitudinilor. El a deschis o cale de eliberare a individului de necesitatea de a-și risca și dobândi din nou în fiecare zi averea și venitul, pe piața capitalistă. Cel ce-și investește fondurile în obligațiuni emise de guvern și de subdiviziunile acestuia nu mai este supus legilor implacabile ale pieței și suveranității consumatorilor. El nu mai este supus necesității de a-și investi fondurile astfel încât acestea să servească cel mai bine dorințele și nevoile consumatorilor. El este în siguranță, păzit de pericolele pieței competitive, în care pierderile penalizează ineficiența; eternul stat l-a luat sub aripa sa protectoare și-i garantează întrebuințarea netulburată a fondurilor sale. De acum înainte, venitul său nu mai provine din procesul de satisfacere a dorinței consumatorilor în maniera cea mai adecvată cu putință, ci din impozitele prelevate de aparatul de stat, de constrângere și coerciție. El nu mai este un servitor al concetățenilor săi, supus suveranității acestora, ci un partener al guvernului, care stăpânește și extrage tribut de la populație. Dobânda pe care o oferă statul este mai mică decât cea oferită de piață, însă diferența este din plin compensată de solvabilitatea indiscutabilă a debitorului, i.e. a statului, al cărui venit nu depinde de satisfacerea publicului, ci de insistența manifestată în prelevarea impozitelor.
În ciuda experiențelor neplăcute cu datoriile publice în vremurile mai vechi, oamenii se arătau gata să acorde necondiționat încredere statului modernizat din secolul al XIX-lea. Se admitea în general că acest nou stat își va onora cu scrupulozitate datoriile contractate voluntar. Capitaliștii și antreprenorii erau pe deplin conștienți de faptul că în societatea de piață singurul mijloc de păstrare a avuției dobândite[p.226] este de a o redobândi din nou în fiecare zi, prin competiție cu toți ceilalți, i.e., cu firmele deja existente precum și cu noii veniți care “operează pe un șiret de pantof”. Antreprenorul îmbătrânit, obosit și nedispus să-și mai riște avuția câștigată din greu în noi tentative de satisfacere a dorințelor consumatorilor, precum și moștenitorul profiturilor realizate de alții, leneș și pe deplin conștient de propria sa ineficiență, au preferat investiția în obligațiuni ale datoriei naționale, deoarece doreau să se elibereze de sub tutela legilor pieței.
Pe de altă parte, datoria publică perpetuă nerambursabilă presupune stabilitatea puterii de cumpărare. Deși statul și constrângerea exercitată de el pot fi eterne , dobânda plătită pe datoria publică nu poate fi eternă decât dacă se bazează pe un etalon de valoare fixă. Astfel, investitorul care de dragul securității ocolește piața, activitatea antreprenorială și investițiile în regim de liberă inițiativă, preferând obligațiunile guvernamentale, se confruntă din nou cu versatilitatea tuturor instituțiilor umane. El descoperă că în cadrul societății de piață nu există loc pentru averi independente de piață. Tentativele sale de găsire a unei surse inepuizabile de venit sunt sortite eșecului.
În această lume nu există stabilitate și securitate și nici un fel de strădanii umane nu sunt suficient de puternice pentru a le institui. În sistemul social al societății de piață singurul mijloc de dobândire și păstrare a averii este deservirea cu succes a consumatorilor. Bineînțeles că statul este în măsură să extragă plăți de la supușii săi și să împrumute fonduri. Însă nici chiar cel mai lipsit de scrupule guvern nu este capabil să sfideze pe termen lung legile care determină viața și acțiunea umană. Dacă guvernul întrebuințează sumele împrumutate pentru a investi în acele domenii în care investițiile vor servi cel mai bine dorințele consumatorilor și dacă reușește în aceste activități antreprenoriale, în regim de liberă și egală rivalitate cu toți ceilalți antreprenori privați, atunci el este în aceeași poziție ca orice alt om de afaceri; el poate achita dobânda deoarece realizează surplusuri. Însă dacă guvernul investește fonduri fără succes și nu realizează surplusuri, sau dacă consumă banii pentru cheltuieli curente, atunci capitalul împrumutat se restrânge sau dispare cu totul, fără să apară vreo altă sursă din care să se plătească dobânda și suma împrumutată inițial. În acest caz, impozitarea populației este singura metodă disponibilă pentru a respecta clauzele contractului de credit. Solicitând impozite pentru astfel de plăți, statul îi face pe cetățeni responsabili pentru banii irosiți în trecut. Impozitele plătite nu sunt compensate de nici un serviciu adus în prezent de către aparatul guvernamental.[p.227] Guvernul plătește dobândă pe un capital care a fost consumat și nu mai există. Trezoreria este împovărată cu rezultatele nefericite ale politicilor din trecut.
Se poate argumenta în mod îndreptățit în favoarea datoriilor guvernamentale pe termen scurt, contractate în condiții speciale. Bineînțeles, justificarea populară a împrumuturilor de război este absurdă. Toate materialele necesare pentru a purta războiul trebuie furnizate prin reducerea consumului civil, prin consumarea unei părți din capitalul disponibil, și prin muncă mai susținută. Întreaga povară a războiului cade pe generația aflată în viață. Generațiile viitoare nu vor fi afectate decât în măsura în care, datorită cheltuielilor de război, vor moșteni mai puțin de la cei ce trăiesc acum, decât ar fi moștenit dacă nu s-ar fi purtat nici un război. Finanțarea unui război prin împrumuturi nu deplasează povara asupra fiilor și nepoților. [7] Ea este doar o metodă de distribuire a poverii între cetățeni. Dacă întreaga cheltuială ar trebui acoperită prin impozite, acestea n-ar putea fi prelevate decât de la deținătorii de fonduri lichide. Restul n-ar contribui în mod adecvat. Împrumuturile pe termen scurt ar putea fi utile pentru înlăturarea unor astfel de inegalități, ele permițând o impunere echitabilă a deținătorilor de capital fix.
Creditul public și semipublic pe termen lung este un element străin și distorsionant în structura unei societăți de piață. Instituirea lui a fost o încercare neizbutită de a merge dincolo de limitele acțiunii umane și de a creea o orbită de securitate și eternitate îndepărtată de perisabilitatea și instabilitatea treburilor omenești. Ce prezumție arogantă, de a împrumuta și da cu împrumut bani pe vecie, de a face contracte pentru eternitate, de a stipula pentru tot restul timpurilor! În privința aceasta era prea puțin important dacă împrumuturile erau sau nu nerambursabile în mod formal; în practică ele au fost de regulă considerate și tratate ca fiind astfel, în mod deliberat. În zilele de înflorire ale liberalismului, unele țări occidentale își reduceau efectiv o parte din datoria pe termen lung, prin rambursare cinstită. Însă, în cea mai mare parte a timpului, peste vechile datorii se acumulau altele noi. Istoria financiară a ultimului secol se caracterizează printr-o creștere continuă a volumului îndatorării publice. Nimeni nu crede că statele vor târî o veșnicie povara acestor dobânzi care trebuie plătite. Este limpede că, mai devreme sau mai târziu, toate aceste datorii vor fi lichidate într-un fel sau altul, însă cu siguranță nu prin plătirea dobânzii și a sumei inițiale, conform termenilor contractului. O sumedenie [p.228] de scriitori cu pretenții trudesc deja la elaborarea paleativului moral pentru ziua socotelilor finale. [8]
Deși calculul economic în termeni monetari nu este pe măsura sarcinilor care i se atribuie în aceste scheme de edificare a unei lumi irealizabile, de calm îndepărtat de limitările inevitabile ale acțiunii umane și de securitate eternă, acest fapt nu poate fi numit o deficiență. Nu există nimic de felul unor valori eterne, absolute și neschimbătoare. Căutarea unui etalon pentru astfel de valori este sortită eșecului. Calculul economic nu poate fi numit imperfect pentru că nu corespunde ideilor confuze ale celor ce tânjesc după un venit stabil, independent de procesele productive ale oamenilor.
Note
1. Cf. Samuel Bailey, A Critical Dissertation on the Nature, Measures and Causes of Values, London, 1825. Nr. 7 în Series of Reprints of Scarce Tract in Economics and Political Science, London School of Economics, London, 1931.
2. Pentru propensiunea minții de a privi rigiditatea și absența schimbării ca fiind esența, iar schimbarea și mișcarea ca fiind accidentul, cf. Bergson, La Pensée et le mouvant, pp. 85 ff.
3. Cf. Irving Fisher, The Money Illusion, New york, 1928, pp. 19-20.
4. A se vedea mai jos, pp. 411-413.
5. A se vedea mai jos, pp. 247-250.
6. Nici un calcul practic de rentabilitate nu poate fi precis. Formula subiacentă procesului de calcul poate fi exactă; însă calculul propriu zis depinde de cantități evaluate cu aproximație și deci este, în mod necesar, imperfect. După cum am văzut mai sus (p. 39), teoria economică este o știință exactă referitoare la lucruri reale. Însă îndată ce în secvența raționamentelor sunt introduse date reprezentate de prețuri, exactitatea este lăsată deoparte și teoria economică este substituită prin istorie economică.
7. Împrumuturile, în acest context, înseamnă fonduri împrumutate de la cei ce au bani de dat cu împrumut. Nu ne referim aici la expansiunea creditelor, al cărei principal vehicul în America zilelor noastre sunt împrumuturile de la băncile comerciale.
8. Cea mai populară din aceste doctrine este cristalizată în fraza: Datoria publică nu este o povară, pentru că ne-o datorăm nouă înșine. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci obliterarea în întregime a datoriei publice ar fi o operație inofensivă, un simplu act de contabilitate. Realitatea este că datoria publică încorporează creanțele persoanelor care și-au încredințat în trecut banii statului, asupra tuturor producătorilor cotidieni de avuție nouă. Ea împovărează păturile producătoare, în beneficiul altor segmente ale populației. Eliberarea producătorilor de avuție nouă de această povară este posibilă, prin colectarea taxelor necesare pentru efectuarea plăților exclusiv de la deținătorii de obligațiuni. Dar asta ar echivala cu repudierea declarată a contractului.
