1. Timpul ca factor praxeologic
Noțiunea de schimbare implică noțiunea de secvență temporală. Un univers rigid, pe veci imutabil, ar fi în afara timpului, dar ar fi mort. Conceptele de schimbare și de timp sunt inseparabil legate laolaltă. Acțiunea urmărește o schimbare și se încadrează, de aceea, într-o ordine temporală. Rațiunea umană e chiar incapabilă de a concepe ideile de existență atemporală și de acțiune atemporală.
Agentul care acționează distinge între timpul dinaintea acțiunii, timpul absorbit de acțiune și timpul scurs după ce acțiunea s-a încheiat. El nu poate fi neutru față de scurgerea timpului.
Logica și matematica se ocupă de un sistem de gândire ideal. Relațiile și implicațiile din sistemul lor sunt coexistente și interdependente. Putem spune la fel de bine că ele sunt sincrone, sau că sunt în afara timpului. O minte perfectă le-ar putea cuprinde, în întregime, într-un singur gând. Incapacitatea omului de a realiza aceasta face din însăși gândire o acțiune, care avansează pas cu pas de la starea mai puțin satisfăcătoare de cunoaștere insuficientă, către starea mai satisfăcătoare de mai bună cuprindere. Însă ordinea temporală în care este dobândită cunoașterea nu trebuie confundată cu simultaneitatea logică a tuturor părților unui sistem deductiv aprioric. În cadrul unui asemenea sistem, noțiunile de anterioritate și de consecință sunt doar metaforice. Ele nu se referă la sistem, ci la acțiunea noastră de a-l cuprinde. Sistemul în sine nu implică nici categoria de timp, nici pe cea de cauzalitate. El presupune corespondență funcțională între elementele sale, dar nu presupune nici cauze, nici efecte.
Ceea ce distinge epistemologic sistemul praxeologic de cel logic este tocmai faptul că cel dintâi implică atât categoria de timp, cât și pe cea de cauzalitate. Și sistemul praxeologic este apriorist și deductiv. Ca sistem, el este situat în afara timpului. Însă schimbarea este unul din elementele sale. Noțiunile de mai devreme și mai târziu și cele de cauză și efect se numără printre părțile sale constituente. Anterioritatea și consecința sunt concepte esențiale ale raționamentului praxeologic. Același statut îl are ireversibilitatea evenimentelor. În cadrul sistemului praxeologic, orice referire la corespondențe funcționale nu este mai puțin metaforică și înșelătoare decât [p.100] referințele la anterioritate și consecință în cadrul sistemului logic. [1]
Acțiunea este cea care îi furnizează omului noțiunea de timp și îl face conștient de fluxul temporal. Ideea de timp este o categorie praxeologică.
Acțiunea este întotdeauna îndreptată spre viitor; ea este întotdeauna, în esență și în mod necesar, o formă de planificare și de acțiune în vederea unui viitor mai bun. Țelul ei este întotdeauna de a face condițiile viitoare mai satisfăcătoare decât ar fi fără intervenția acțiunii. Inconfortul care îl îmboldește pe om să acționeze este cauzat de o insatisfacție legată de condițiile viitoare anticipate, așa cum s-ar manifesta ele probabil, dacă nu s-ar întreprinde nimic pentru a le modifica. În orice caz, acțiunea nu poate influența decât viitorul și niciodată prezentul, care cu fiecare fracțiune infinitezimală de secundă este absorbit în trecut. Omul devine conștient de timp atunci când plănuiește să transforme o stare prezentă mai puțin satisfăcătoare într-o stare viitoare mai satisfăcătoare.
Pentru meditația contemplativă timpul nu este decât durată, “la durée pure, dont l’écoulement est continu, et où l’on passe, par gradations insensibles, d’un état à l’autre: Continuitée réelement vécue.” [2] “Prezentul” este translatat continuu în trecut, și reținut doar în memorie. Reflectând la trecut, spun filozofii, omul devine conștient de timp. [3] Totuși, nu amintirea este cea care-i procură omului categoriile de schimbare și timp, ci voința de a-și îmbunătăți condițiile de viață.
Timpul, așa cum îl măsurăm cu diverse dispozitive mecanice, este întotdeauna trecut, iar timpul în accepțiunea filozofică a conceptului este întotdeauna trecut sau viitor. Prezentul nu este, din aceste perspective, decât o linie de frontieră ideală, care separă trecutul de viitor. Acțiunea ca atare este în prezentul real, deoarece ea întrebuințează clipa și, de aceea, îi încorporează realitatea. [4] Reflecția retrospectivă ulterioară [p.101] discerne în clipa scursă, întâi de toate, acțiunea și condițiile pe care le oferea ea pentru acțiune. Ceea ce nu se mai poate face sau consuma, deoarece prilejul a trecut, contrapune prezentului trecutul. Ceea ce nu se poate încă face sau consuma, deoarece condițiile pentru a proceda astfel sau vremea maturității încă n-au sosit, contrapune trecutului viitorul. Prezentul oferă acțiunii prilejuri și sarcini pentru care a fost prea devreme în trecut și pentru care va fi prea târziu în viitor.
Prezentul ca durată este continuarea condițiilor și prilejurilor existente pentru acțiune. Orice tip de acțiune presupune condiții speciale, la care aceasta trebuie adaptată, în vederea țelurilor urmărite. De aceea, conceptul de prezent este diferit pentru diverse domenii de acțiune. El nu se referă în nici un fel la diversele metode de măsurare a timpului prin mișcări spațiale. Prezentul încapsulează atâta timp scurs cât este încă de actualitate, i.e. important pentru acțiune. În funcție de diversele acțiuni pe care le are în vedere agentul, prezentul este contrapus Evului Mediu, secolului al XIX-lea, anului, lunii, sau zilei trecute, sau chiar orei, minutului, sau secundei abia scurse. Dacă cineva spune: Astăzi nu i se mai aduc ofrande lui Zeus, atunci el are un alt prezent în minte decât șoferul de autoturism care își spune: Acum este încă prea devreme să cotesc.
Cum viitorul este incert, este întotdeauna nesigur și vag cât anume din el putem considera că face parte din acum și din prezent. Dacă cineva ar fi spus în 1913: În prezent – acum – libertatea de gândire este incontestabilă în Europa, el nu ar fi prevăzut că prezentul acesta va deveni foarte curând trecut.
Omul este supus trecerii timpului. El se naște, crește, îmbătrânește și piere. Timpul lui este limitat. El trebuie să-l economisească, așa cum economisește și alți factori rari.
Economisirea timpului are un caracter aparte, datorită unicității și ireversibilității ordinii temporale. Importanța lucrurilor acestea se manifestă în fiecare compartiment al teoriei acțiunii.
Un singur lucru trebuie subliniat încă de pe acum. Economisirea timpului este independentă de economisirea bunurilor și serviciilor economice. Chiar și în Țara Abundenței, omul ar fi silit să economisească timpul, presupunând că n-ar fi nemuritor și că n-ar fi înzestrat [p.102] cu tinerețe veșnică și cu sănătate și cu vigoare indestructibile. Deși toate poftele i-ar putea fi satisfăcute imediat, fără a mai fi nevoie de nici un fel de muncă, el ar fi nevoit să-și alcătuiască programul temporal, deoarece există stări de satisfacție incompatibile între ele, care nu pot fi consumate simultan. Și pentru omul acesta timpul ar fi rar și ar fi condiționat de perspectiva lui mai devreme și mai târziu.
4. Relația temporală dintre acțiuni
Două acțiuni ale unui individ nu sunt niciodată sincrone; Relația lor temporală este cea a lui mai devreme și mai târziu. Acțiunile diverșilor indivizi nu pot fi considerate sincrone decât în lumina metodelor fizice de măsurare a timpului. Sincronismul nu este o noțiune praxeologică decât în ce pricește eforturile concertate ale mai multor oameni care acționează. [5]
Acțiunile individuale ale unui om se succed una alteia. Ele nu pot fi niciodată efectuate în aceeași clipă. Ele nu pot decât să se înșiruie una după alta, într-o succesiune mai mult sau mai puțin rapidă. Există acțiuni care servesc simultan mai multor scopuri. Ar fi eronat să ne referim la ele ca la un caz de coincidență a mai multor acțiuni.
Lumea a răstălmăcit frecvent sensul termenului “ierarhie de valori”, pierzând din vedere obstacolele care interzic asumpția sincronismului cu privire la diversele acțiuni ale unui individ. Diversele acte ale unui om au fost interpretate ca produsul unei ierarhii de valori, presupuse a fi independentă de și precedentă față de actele respective, și al unui plan dinainte întocmit, a cărui realizare o urmăresc. Ierarhia de valori și planul cărora li se atribuia persistență și imutabilitate, pe intervalul unei anumite durate de timp, erau ipostaziate în cauza și motivația diverselor acțiuni individuale. Sincronismul, care nu putea fi asertat cu privire la diverse acte a fost apoi cu ușurință atribuit ierarhiei de valori și planului. Dar procedând astfel se pierde din vedere faptul că ierarhia de valori nu este decât un instrument de gândire construit. Ierarhia valorilor nu se manifestă decât în acțiuni reale; ea nu poate fi sesizată decât prin observarea acțiunilor reale. Așa încât nu este permis ca ea să fie contrapusă acțiunii reale și să fie întrebuințată ca etalon de evaluare a acestora.
Nu este mai puțin inacceptabil să se distingă între acțiune rațională și acțiune așa-zis irațională, pe baza unei comparații a acțiunii reale cu schițe și planuri antecedente, de acțiuni viitoare. Faptul că țelurile fixate ieri pentru acțiunea de astăzi sunt diferite de cele efectiv urmărite astăzi poate fi foarte interesant. [p.103] Dar planurile de ieri nu ne furnizează standarde întru nimic mai obiective de evaluare a acțiunilor reale de azi, decât orice alte norme sau idei.
S-a încercat justificarea noțiunii de acțiune nonrațională prin următorul raționament: Dacă a este preferat lui b și b lui c, atunci a ar trebui, în mod logic, să-i fie preferat lui c. Însă dacă c este preferat lui a, atunci ne confruntăm cu un tip de acțiune căruia nu-i putem atribui consistență și raționalitate. [6] Raționamentul acesta pierde din vedere faptul ca două acte ale unui individ nu pot fi niciodată sincrone. Chiar dacă o acțiune a este preferată lui b, iar o acțiune b lui c, este inacceptabil să construim o ierarhie uniformă de valori, în care a precede pe b și b precede pe c, oricât de redus ar fi intervalul de timp dintre două acțiuni. Nu este permis nici să considerăm o a treia acțiune, ulterioară, ca fiind aceeași cu cele două acțiuni precedente. Tot ce demonstrează exemplul menționat este că judecățile de valoare nu sunt imutabile și că, de aceea, o ierarhie de valori, care este dedusă din diverse acțiuni ale unui individ, necesarmente nonsincrone, poate fi contradictorie. [7]
Nu trebuie să confundăm conceptul logic de consistență (i.e., absență a contradicțiilor) cu conceptul praxeologic de consistență (constanță sau adeziune consecventă la aceleași principii). Consistența logică nu-și are locul decât în gândire, iar constanța numai în acțiune.
Constanța și raționalitatea sunt noțiuni complet diferite. Dacă evaluările cuiva s-au modificat, fidelitatea neînduplecată față de principiile de acțiune adoptate cândva, n-ar fi o dovadă de raționalitate, ci pur și simplu de încăpățânare. Numai într-o singură privință poate fi acțiunea constantă: în aceea că se preferă ceea ce este mai valoros față de ceea ce este mai puțin valoros. Dacă evaluările se modifică, acțiunile se modifică și ele, în mod necesar. Fidelitatea față de un plan vechi în condiții schimbate ar fi lipsită de sens. Un sistem logic trebuie să fie consistent și lipsit de contradicții, deoarece el implică coexistența tuturor părților și teoremelor sale. În ce privește acțiunile, care se desfășoară inevitabil în ordine temporală, nu poate fi vorba de nici un fel de asemenea consistențe. Acțiunea trebuie să fie adecvată scopului, iar orientarea către un scop necesită ajustare la condiții schimbătoare.
Prezența de spirit este considerată o virtute a omului care acționează. Un om are prezență de spirit dacă posedă capacitatea de a gândi și de a-și ajusta acțiunile [p.104] atât de rapid, încât intervalul dintre apariția unor noi condiții și adaptarea acțiunilor sale la ele, devine cât se poate de scurt. Dacă înțelegem constanța ca fidelitate față de un plan alcătuit cândva, fără a ține seama de modificările condițiilor, atunci prezența de spirit și capacitatea de a reacționa rapid sunt atributele diametral opuse constanței.
Când speculatorul se duce la bursă, el își poate schița un anumit plan de acțiune. Fie că se comportă sau nu conform acestui plan, acțiunile sale sunt raționale și în sensul pe care-l atribuie termenului “rațional” cei ce țin să distingă acțiunile raționale de cele iraționale. În cursul zilei, speculatorul se poate angaja în tranzacții pe care un observator, care nu ia seama la schimbările survenite în configurația pieței, nu va fi în măsură să le interpreteze ca fiind provenite dintr-un comportament constant. Dar speculatorul are intenția fermă să realizeze profituri și să evite pierderile. În consecință, el trebuie să-și adapteze conduita la modificarea condițiilor de piață și la propria sa estimare privind viitoarele variații ale prețurilor. [8]
Oricum am răsuci lucrurile, nu vom reuși niciodată să formulăm o noțiune de “acțiune irațională”, a cărei “iraționalitate” să nu se reducă la o judecată de valoare arbitrară. Să presupunem că cineva și-a propus să acționeze inconstant, fără nici un alt motiv afară de acela de a respinge aserțiunea praxeologică după care nu există acțiune irațională. Ceea ce se întâmplă în acest caz este că un om urmărește un anumit scop, anume respingerea unei teoreme praxeologice, și că el acționează în consecință, altfel decât ar fi făcut-o altminteri. El a ales un mijloc nepotrivit de respingere a praxeologiei, și atâta tot.
Note
1. Într-un tratat de teorie economică nu este necesar să întârziem asupra unei discuții referitoare la tentativele de a construi mecanica axiomatic, ca pe un sistem în care conceptul de funcție este substituit celui de cauză și efect. Vom arăta mai jos că mecanica axiomatică nu poate servi drept model pentru analiza sistemului economic. Cf. infra, pp. 353-357.
2. Henri Bergson, Matière et mémoire, ed. a 7-a, Paris, 1911, p. 205.
3. Edmund Husserl, “Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins”, Jahrbuch für Phiosophie und Phänomenologische Forschung, IX, 1928, pp. 391 ff.; A. Schütz, loc. cit., pp. 45 ff.
4. “Ce que j’appelle mon présent, c’est mon attitude vis-à-vis de l’avenir immédiat, c’est mon action imminente”. Bergson, op. cit., p. 152.
5. Pentru a evita orice posibilă neînțelegere, poate fi util să subliniem că teorema aceasta nu are nimic de a face cu teorema lui Einstein referitoare la relația temporală existentă între evenimente îndepărtate în spațiu.
6. Cf. Felix Kaufmann, “On the Subject-Matter of Economic Science”, Economica, XIII, 390.
7. Cf. P. H. Wicksteed, The Common Sense of Political Economy, ed. Robbins, Londra, 1933, I, 32 ff.; L, Robbins, An Essay on the Nature and Significance of Economic Science, ed. a 2-a, Londra, 1935, pp. 91 ff.
8. Desigur, planurile pot fi și ele contradictorii. Uneori, contradicțiile lor pot fi consecințele unor judecăți greșite. Dar uneori asemenea contradicții pot fi deliberate și servesc anumitor scopuri. Dacă, bunăoară, un program mediatizat al unui guvern sau al unui partid politic promite prețuri ridicate producătorilor și, în același timp, prețuri scăzute consumatorilor, obiectivul unei asemenea adoptări a unor țeluri incompatibile poate fi demagogic. În acest caz, planul mediatizat este contradictoriu; însă planul autorilor săi, care doresc să atingă un anumit scop prin adoptarea unor țeluri incompatibile și mediatizarea lor publică, este lipsit de orice contradicție.
