În acest ultim capitol, după o scurtă trecere în revistă a evoluției istorice a propunerilor din secolul al XX-lea de instituire a unei activități bancare cu rezerve 100%, vom prezenta o propunere de reformă a sistemului bancar, caracterizată prin libera activitate bancară supusă, însă, principiilor tradiționale de drept care guvernează contractul de depozitare a banilor la bancă (rată a rezervelor de 100%). În continuare, vom studia avantajele comparative ale sistemului propus față de posibilele sisteme alternative, în general și, în particular, față de sistemul bancar și financiar actual și față de libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare. După aceea, vom trece în revistă și vom răspunde criticilor aduse din diferite puncte de vedere propunerii de păstrare a unor rezerve de 100%. Vom prezenta un program de tranziție pe etape care să faciliteze concretizarea trecerii de la sistemul financiar și bancar actual la modelul propus și apoi vom sfârși capitolul cu o serie de comentarii asupra posibilelor aplicații ale recomandărilor pe care le conține la cazurile punctuale ale sistemului monetar european și ale reconstrucției monetare și financiare ce are loc în prezent în fostele state membre ale socialismului real. Cartea se încheie cu un rezumat al concluziilor sale cele mai importante.
1.
O istorie modernă a teoriilor care susțin păstrarea unei rate a rezervelor de 100%
Neîncrederea în activitatea bancară cu rezerve fracționare se poate regăsi în istorie cel puțin începând de la teoreticienii Școlii de la Salamanca din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, continuând cu David Hume în secolul al XVIII-lea, teoreticienii școlii lui Jefferson și Jackson în deceniile următoare înființării Statelor Unite, precum și la importantul grup de teoreticieni ai Europei continentale a secolului al XIX-lea (Cernuschi și Modeste în Franța, Geyer, Tellkampf și Michaelis în Germania), și, în secolul al XX-lea, la economiști foarte distinși, precum Ludwig von Mises și alții, printre care cel puțin patru laureați ai Premiului Nobel în economie (F.A. Hayek, Milton Friedman, James Tobin și Maurice Allais). Toți aceștia au susținut la un moment dat păstrarea rezervelor de 100% la depozitele bancare la vedere.
Propunerea lui Ludwig von Mises
Primul economist care propune, în secolul al XX-lea, stabilirea unui sistem bancar cu rezerve 100% pentru depozitele la vedere este Ludwig von Mises, în prima ediție a cărții sale despre Teoria banilor și a mediilor fiduciare, publicată în 1912. În finalul acestei prime ediții, Mises trăgea următoarea concluzie, reprodusă literal în cea de-a doua, publicată în 1924:
„Natura mediilor fiduciare se poate cu greu distinge de cea a banilor; oferta de astfel de medii afectează piața în aceeași manieră ca oferta de bani propriu-ziși; variațiile cantității lor influențează valoarea obiectivă de schimb a banilor în aceeași măsură ca variațiile cantității de bani. Așadar, este logic ca ele să fie supuse acelorași principii care au fost stabilite cu privire la moneda propriu-zisă; ar trebui să se încerce și în cazul lor eliminarea pe cât posibil a influențelor umane asupra ratei de schimb dintre bani și celelalte bunuri economice. Posibilitatea de a cauza fluctuații temporare ale ratelor de schimb dintre bunurile de ordine superioare și cele de ordine inferioare prin emiterea de medii fiduciare, alături de consecințele nocive asociate unei discrepanțe dintre rata naturală a dobânzii și cea monetară, reprezintă circumstanțe care conduc spre aceeași concluzie. Deci, este evident că singura cale de eliminare a influenței umane asupra sistemului de credit este ca, pe viitor, să se interzică orice emitere de medii fiduciare. Ideea fundamentală din Legea lui Peel ar trebui reafirmată și pusă în aplicare mai sistematic decât în Anglia la acea vreme, prin includerea emiterii de credit sub formă de pasive bancare printre acțiunile interzise de lege.”
Mises adaugă:
„Ar fi o eroare să presupunem că organizarea modernă a schimburilor va continua să existe neabătut în forma actuală. Conține sămânța propriei distrugeri; dezvoltarea mediilor fiduciare nu poate duce decât la dizolvarea ei.”[1]
Mises scrie din nou despre modelul ideal de sistem bancar în cartea sa din 1928, Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik (Stabilizarea monetară și politicile anticiclice). Acolo putem citi:
„Cea mai importantă condiție preliminară a oricărei politici anticiclice, indiferent cât de modeste îi sunt scopurile, este abținerea de la orice încercare de scădere a ratei dobânzii, prin intermediul politicilor bancare, sub nivelul ratei stabilit prin piață. Aceasta înseamnă o întoarcere la teoria Școlii monetare, care a căutat să elimine orice expansiune viitoare a creditului de circulație și, astfel, orice creație viitoare de medii fiduciare. Cu toate acestea, nu e totuna cu o revenire la programul vechii Școli monetare, care era aplicat doar în cazul bancnotelor. Mai degrabă, înseamnă introducerea unui nou program bazat pe teoria vechii Școli monetare, dar, în lumina stadiului prezent al cunoașterii, extins prin includerea mediilor fiduciare emise sub formă de depozite bancare. Băncile ar fi obligate ca, în orice moment, să asigure acoperirea tuturor bancnotelor cu metal prețios – cu excepția volumului acelor bancnote aflate acum în circulație și lipsite de acoperire – echivalând cu volumul total al bancnotelor emise și al depozitelor bancare deschise. Aceasta ar însemna o reorganizare completă a legislației privitoare la banca centrală…. Doar printr-o astfel de lege, politicile anticiclice ar fi cu adevărat orientate către eliminarea crizelor.”[2]
Doi ani mai târziu, la 10 octombrie 1930, în Geneva, în fața Comitetului Financiar al Ligii Națiunilor, Mises a prezentat un memorandum despre „Cât de potrivite sunt metodele de evaluare a modificărilor puterii de cumpărare pentru orientarea politicilor monetare și bancare internaționale”. În fața experților monetari și bancari ai momentului, Mises și-a prezentat astfel ideile:
„Etalonul aur este caracterizat de faptul că băncilor nu le este îngăduit să crească volumul de bancnote și pasive bancare fără acoperire în aur dincolo de totalul aflat în circulație în momentul introducerii sistemului. Legea bancară a lui Peel din 1844, și diferitele legi bancare mai mult sau mai puțin bazate pe ea, reprezintă încercări de creare a unui astfel de etalon aur pur. Încercarea era incompletă, deoarece stipula restricții doar asupra circulației bancnotelor și nu ținea cont de pasivele bancare asupra cărora se puteau scrie cecuri. Fondatorii Școlii monetare nu au putut recunoaște asemănarea esențială dintre plățile prin cec și cele prin bancnote. Rezultatul acestei neglijențe a fost că cei care au avut responsabilitatea acestei legislații nu au ajuns să își atingă scopul.”[3]
Apoi, Mises arată că un sistem bancar bazat pe etalonul aur și pe rezerve 100% ar tinde să împingă prețurile ușor în jos, ceea ce ar fi spre binele celor mai mulți oameni, deoarece le-ar crește veniturile reale, nu printr-o creștere nominală a câștigurilor, ci printr-o reducere continuă a prețurilor bunurilor și serviciilor de consum și o relativă menținere a venitului nominal. Mises consideră că un astfel de sistem monetar și bancar este mult superior celui curent, care este stigmatizat de inflația cronică și ciclurile recurente de expansiune și recesiune. Referitor la depresiunea economică ce afecta lumea la acea dată, Mises a conchis:
„La rădăcina răului nu stau restricțiile, ci expansiunea care le-a precedat. Politicile bancare nu merită criticate pentru că au stopat într-un final expansiunea creditului, ci, mai degrabă, pentru că i-au permis să înceapă.”[4]
La zece ani după prezentarea acestui memorandul la Liga Națiunilor, Mises a pledat încă o dată pentru principiul rezervelor 100%, de data aceasta în prima ediție germană a comprehensivului său tratat economic, publicat cu titlul Nationalökonomie: Theorie des Handelns und Wirtschaftens (Economia: Teoria acțiunii și a schimbului). Aici, Mises își prezintă din nou teza potrivit căreia ideile esențiale ale Școlii monetare cer aplicarea principiului rezervelor 100% în cazul tuturor mediilor fiduciare; adică nu doar în cazul bancnotelor, ci și al depozitelor bancare. Mai mult, Mises pledează în această carte pentru abolirea băncii centrale și arată că atât timp cât această instituție va continua să existe, chiar dacă emiterea de noi medii fiduciare (bancnote și depozite) este strict interzisă, va persista pericolul ca unele probleme „urgente” ale bugetului să fie invocate pentru emiterea de noi medii fiduciare, care să ajute la finanțarea nevoilor statului. Mises răspunde, astfel, implicit, teoreticienilor Școlii de la Chicago, care au propus în anii 1930 ca principiul rezervelor 100% să fie instituit pentru activitatea bancară, dar baza monetară să rămână fiduciară și responsabilitatea emiterii și controlării masei monetare să cadă în continuare asupra băncii centrale. Pentru Mises, aceasta nu este cea mai bună soluție. În acest caz, chiar dacă este aplicat principiul rezervelor 100%, moneda ar continua să depindă în ultimă instanță de o bancă centrală și ar fi, prin urmare, supusă feluritelor presiuni și influențe și, în special, pericolului ca, în caz de urgență financiară, statul să își exercite puterea de a emite monedă pentru a se finanța. Potrivit lui Mises, soluția ideală ar fi stabilirea unui sistem de liberă întreprindere bancară (i.e., fără bancă centrală), supus principiilor legale tradiționale (și, deci, cerinței de păstrare a rezervelor 100%).[5] În această carte, Mises prezintă pledoaria sa pentru un sistem de rezerve 100%, nu doar alături de respingerea băncii centrale, ci și de respingerea unui sistem de liberă întreprindere bancară bazat pe rezerve fracționare. Cu toate că un asemenea sistem ar limita în mare măsură emiterea de medii fiduciare, nu ar fi potrivit nici pentru eliminarea completă a expansiunii creditului și nici pentru evitarea boom-urilor și recesiunilor economice care vin inevitabil odată că ea.[6]
În 1949, Yale University Press a publicat prima ediție în limba engleză a tratatului economic al lui Ludwig von Mises, cu titlul Human Action: A Treatise on Economics. În această ediție engleză, Mises repetă argumentele din ediția germană, dar se referă în special la planul lui Irving Fisher de instituire a rezervelor 100% în domeniul bancar. Mises dezaprobă planul lui Fisher, nu pentru că include o propunere de păstrare a rezervelor 100%, cu care Mises este întru totul de acord, ci pentru că Fisher caută să combine această măsură cu menținerea băncii centrale și cu adoptarea unei unități monetare indexate. Mai precis, după Mises, chiar în condițiile reintroducerii obligativității rezervelor 100%, dacă va exista în continuare o bancă centrală,
„nu ar îndepărta cu totul dezavantajele inerente oricărui tip de amestec guvernamental în activitățile bancare. Pentru a evita orice nouă expansiune a creditelor este necesar ca activitatea bancară să fie așezată sub jurisdicția regulilor generale ale dreptului comercial și civil, care silesc pe fiecare individ și pe fiecare firmă să-și îndeplinească toate obligațiile, în sensul respectării depline a termenilor contractuali.”[7]
Mises își exprimă din nou ideile sale referitoare la rezervele 100% în anexa (despre „Reconstrucția monetară”) adăugată la ediția din 1953, în limba engleză, a TheTheory of Money and Credit, unde afirmă explicit:
„Cel mai important lucru este acela că statul nu va mai fi în măsură să mărească volumul de monedă aflată în circulație și cantitatea de monedă scripturală neacoperite complet – adică 100% – cu depozite făcute de public.”
Mai mult, în această anexă, Mises propune și un proces de tranziție spre sistemul ideal, cu următoarea finalitate:
„Nici unei bănci nu îi va fi permis să crească volumul total al depozitelor operabile prin cecuri sau soldurile unor asemenea depozite, pentru nici un client individual, fie el persoană privată sau Trezoreria Statelor Unite, decât prin depuneri de bani gheață, sub forma bancnotelor cu acceptabilitate legală, făcute de către public, sau prin primirea unui cec plătibil de către altă bancă din țară, supusă acelorași limitări. Aceasta înseamnă că se vor păstra cu strictețe rezerve 100% la toate depozitele viitoare; adică la toate depozitele care nu existau deja în prima zi a reformei.”[8]
Cu toate că ne vom referi mai jos la procesul de tranziție către sistemul bancar ideal, observăm aici că Mises, consecvent scrierilor sale din 1928, propune aplicarea aceluiași sistem de tranziție care a fost utilizat de legea lui Peel pentru bancnote (acoperire 100% cu monedă metalică doar pentru bancnotele nou create).[9]
Friedrich A. Hayek și rezervele 100%
Friedrich A. Hayek, fără îndoială cel mai strălucit discipol al lui Mises, a scris pentru prima dată despre rezervele 100% în articolul „The Monetary Policy of the United States after the Recovery from the 1920 Crisis”, publicat la vârsta de 25 de ani, când s-a întors dintr-o călătorie de studiu făcută în Statele Unite. În acest articol, Hayek face o analiză foarte critică a politicii monetare duse la acea vreme de Rezerva Federală. Scopul Fed-ului era acela de a menține stabilitatea puterii de cumpărare a dolarului în contextul unei productivități aflate în creștere susținută, și deja începuse să dea naștere expansiunii substanțiale a creditului care va fi cauzat în cele din urmă Marea Depresiune. Pentru prima dată în viața sa, Hayek face referire la rezervele 100% într-o notă de subsol din acest articol seminal:
„După cum am arătat deja, vechii teoreticieni englezi ai Școlii monetare dădeau dovadă de o mai bună cuprindere a acestui subiect decât majoritatea economiștilor care le-au urmat. Școala monetară a nutrit, de asemenea, speranța că va eradica fluctuațiile ciclice prin propunerea lor de reglementare a emiterii de bancnote. Dar, pentru că au ținut cont doar de efectele emiterii de bancnote și au neglijat efectele depozitelor bancare, iar restricțiile impuse asupra creditului bancar au putut fi ocolite tot timpul prin expansiunea transferurilor de depozite bancare, legea lui Peel și statutul băncii centrale modelat după această lege nu și-au putut atinge scopul. Problema evitării crizelor ar fi primit o soluție radicală dacă ideea de bază a legii lui Peel ar fi fost dezvoltată corect prin prevederea de acoperire 100% cu aur, atât a bancnotelor, cât și a depozitelor bancare.”[10]
În remarcabila sa lucrare, Monetary Nationalism and International Stability,publicată după 12 ani, în 1937, F.A. Hayek vorbește din nou despre instituirea unui sistem bancar bazat pe rezerve 100%. În acel moment, teoreticienii Școlii de la Chicago propuseseră deja un sistem similar, bazat pe moneda de hârtie a băncii centrale. Contrar lor, Hayek afirmă că soluția ideală ar fi aceea de combinare a rezervelor 100% în domeniul bancar cu o revenire a etalonului aur pur. Astfel, toate bancnotele și depozitele ar fi acoperite 100% în aur și s-ar da naștere unui sistem monetar internațional temeinic și capabil să evite „naționalismul monetar” și manipularea de către stat a monedei. Hayek conchide:
„Atractivitatea de netăgăduit a acestei propuneri constă tocmai în aspectul care o face să pară oarecum nepracticabilă, în faptul care, concret, e totuna cu…abolirea activității bancare de depozitare, așa cum o știm.”[11]
Cu aproape 40 de ani mai târziu, Hayek reia temele monetare și bancare în faimoasa lucrare, Denaționalizarea banilor. Cu toate că teoreticienii moderni ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare s-au folosit de această carte pentru a justifica modelul lor, nu există nici o îndoială că Hayek propune un sistem de liberă activitate bancară și emitere privată de unități monetare și că, în ultimă instanță, își dorește ca modelul bancar cu rezerve 100% să aibă câștig de cauză. Concret, în secțiunea pe care o dedică schimbării politicii activității bancare comerciale, Hayek ajunge la concluzia că marea majoritate a băncilor
„ar fi evident mulțumite să opereze cu alte monede. Astfel, ar fi nevoite să practice un fel de «activitate bancară cu rezerve 100%» și să mențină rezerve complete pentru toate obligațiile plătibile la cerere.”
Hayek adaugă o critică dură la adresa sistemului bancar actual:
„O instituție care s-a dovedit atât de periculoasă precum activitatea bancară cu rezerve fracționare, în care o bancă individuală nu poartă responsabilitatea banilor (i.e., depozite operabile cu cecuri) pe care i-a creat, nu se poate plânge dacă îi este retrasă susținerea monopolului statal care i-a făcut posibilă existența.”[12]
Murray N. Rothbard și propunerea unui etalon aur pur cu rezerve 100%
În 1962, articolul, de acum clasic, al profesorului Murray N. Rothbard, „The Case for a 100-Percent Gold Dollar”, a fost publicat în cartea In Search of a Monetary Constitution.[13] (care a fost editată de Leland B. Yeager și conține, de asemenea, articole de James M. Buchanan, Milton Friedman, Arthur Kemp și alții). În acest articol, Rothbard își dezvoltă pentru prima dată teoria unui etalon aur pur bazat pe un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve 100%. Aici, Rothbard îi critică pe toți cei care susțin o reîntoarcere la falsul etalon aur izvorât dintr-un aranjament bancar cu rezerve fracționare controlat de o bancă centrală. In locul său, sugerează, ca singură soluție coerentă și stabilă pe termen lung, un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve 100%, abolirea băncii centrale și instituirea unui etalon aur pur. Potrivit lui Rothbard, ar însemna să se evite astfel atât ciclurile recurente de avânt și recesiune, cauzate de sistemul bancar cu rezerve fracționare, cât și posibilitatea, chiar și cu sistemul de rezerve 100% apărat de Școala de la Chicago în anii 1930, ca păstrarea băncii centrale să țină sistemul într-o stare de vulnerabilitate față de nevoile financiare și politice de moment.
Totuși, în opinia noastră, principala contribuție a lui Rothbard este fundamentul legal robust pe care își construiește propunerea. Rothbard adaugă analizei economice un studiu multidisciplinar, și în primul rând de natură juridică, al cărui scop este să arate că sistemul bancar cu rezerve 100% este pur și simplu rezultatul logic al aplicării principiilor legale tradiționale în domeniul bancar. Din acest motiv, în acest punct concret al cărții de față nu ne propunem altceva decât să dezvoltăm și să amplificăm teza originală a lui Rothbard. Concret, Rothbard compară bancherul care operează cu rezerve fracționare cu acel delincvent care comite infracțiunea de însușire ilicită:
„Ia bani din seiful firmei pentru a investi în afaceri proprii. Asemenea bancherului, observă oportunitatea de a câștiga profit cu ajutorul bunurilor altei persoane. Escrocul știe, să zicem, că inspecția contabilă va veni pe 1 iunie pentru a analiza conturile, și are intenția sinceră de a rambursa «împrumutul» până atunci. Să presupunem că așa și face. Este oare pe de-a-ntregul adevărat că toată lumea a avut de câștigat și nimeni de pierdut? Contest acest lucru; a avut loc un furt, iar acel furt ar trebui condamnat și nu iertat. Să observăm că apărătorii bancherilor presupun că a fost ceva în neregulă doar dacă toată lumea s-a decis să își retragă proprietățile și s-a constatat că ele nu sunt unde ar trebui să fie. Dar eu insist că răul –furtul– s-a produs în momentul când escrocul a luat banii, nu mai târziu, când se întâmplă ca «împrumutul» său să fie descoperit.[14]
Cu toate că Rothbard a prezentat corect aspectele legale ale problemei, el a urmat tradiția anglo-saxonă fără a-și da seama că pentru teza lui se găsește un sprijin mult mai mare în tradiția juridică a Europei continentale, bazată pe dreptul roman, așa cum am arătat în capitolele inițiale.[15]
Maurice Allais și pledoaria europeană pentru rezerve 100%
În Europa, francezul Maurice Allais, care a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1988, a fost cel mai distins apărător al sistemului bancar cu rezerve 100%. După cum a afirmat:
„Mecanismul de credit, așa cum lucrează la ora actuală, bazat pe acoperirea fracționară a depozitelor, crearea ex-nihilo a banilor, și împrumutarea pe termen lung a fondurilor luate cu împrumut pe termen scurt agravează substanțial dislocările menționate. Într-adevăr, toate marile crize ale secolelor al XIX-lea și al XX-lea au apărut din expansiunea excesivă a creditului, din notele promisorii și monetizarea lor și din speculațiile pe care această expansiune le-a făcut posibile și le-a alimentat.[16]
Cu toate că Maurice Allais îi citează adesea pe Ludwig von Mises și Murray N. Rotbard, și cu toate că analiza lui Allais asupra efectelor activității bancare cu rezerve fracționare și al rolului pe care îl joacă în provocarea crizelor economice este impecabilă și puternic influențată de teoria austriacă a ciclului economic, propune în ultimă instanță păstrarea băncii centrale ca agenție ce poartă responsabilitatea ultimă pentru controlul și creșterea bazei monetare (cu o rată fixă de 2% pe an).[17] Lucrurile stau așa deoarece Allais consideră că doar statul, nu bancherii, ar trebui să beneficieze de avantajul exproprierii care se dobândește odată cu posibilitatea de a crea monedă. Astfel, propunerea sa de păstrare a rezervelor 100% nu este rezultatul logic al aplicării principiilor tradiționale de drept în sfera bancară, așa cum este în cazul lui Murray N. Rothbard, ci este o intenție de sprijinire a statului pentru realizarea unei politici de stabilitate monetară prin eliminarea expansiunii monetare elastice și perturbatoare, generate ex-nihilo de către toate sistemele bancare bazate pe rezerve fracționare. În acest sens, Maurice Allais urmează pur și simplu vechea tradiție inițiată de unii membri ai Școlii de la Chicago, care au propus impunerea rezervelor 100% pentru a da mai multă eficiență și predictibilitate politicii monetare de stat.
Vechea tradiție a Școlii de la Chicago de susținere a rezervelor 100%
Propunerea Școlii de la Chicago pentru rezerve 100% datează din 16 martie 1933, când Henry C. Simons, Lloyd W. Mints, Aaron Director, Frank H. Knight, Henry Schultz, Paul H. Douglas, Albert G. Hart și alții au distribuit un document anonim de șase pagini intitulat „Banking and Currency Reform”.[18] Acest plan de reformă bancară a fost dezvoltat mai târziu de Albert G. Hart în articolul „The ‘Chicago Plan’ of Banking Reform”, publicat în 1935. Aici, Hart îl recunoaște explicit pe Ludwig von Mises drept părinte al aceste propuneri.[19] Mai târziu, în noiembrie 1935, James W. Angell a publicat un articol exhaustiv în care a apără această poziție și îi analizează diferitele aspecte. Articolul său poartă titlul “The 100-Percent Reserve Plan”[20] și a fost urmat de o lucrare a lui Henry C. Simons, „Rules versus Authorities in Monetary
Policy,” care a apărut în 1936.[21]
Dintre teoreticienii Școlii de la Chicago, Henry C. Simons se apropie cel mai mult de ideea că rezervele 100% nu reprezintă o simplă propunere economică ci o exigență a cadrului instituțional de reguli vitale pentru funcționarea corectă a economiei de piață. El afirmă:
„Un sistem democratic de liberă întreprindere implică, și necesită, pentru buna sa funcționare și supraviețuire, un cadru reguli clare, exprimate în legislație și schimbabile doar treptat și cu o atenție sporită la interesele ascunse ale participanților la jocul economic.”[22]
Cu toate acestea, Henry C. Simons apără instituția rezervelor 100% cu scopul principal de a reinstaura controlul guvernamental total asupra cantității de bani aflate în circulație și a valorii lor. El s-a exprimat în acest sens cu un an înainte, într-un pamflet intitulat „A Positive Program for Laissez- Faire: Some Proposals for a Liberal Economic Policy”, publicat în 1934. După cum arată acest pamflet, Simons deja era de părere că băncile care ofereau servicii de depozitare cu
„rezerve 100%, pur și simplu nu ar putea să falimenteze, în ceea ce-i privește pe deponenți și nu ar putea să creeze sau să distrugă monedă efectivă. Aceste instituții ar accepta depozite exact așa cum magaziile acceptă bunuri. Venitul lor ar proveni exclusiv din onorariile pentru prestarea serviciilor – poate doar din prețuri moderate pentru transferul fondurilor prin cec sau ordin de plată. …Aceste propuneri bancare definesc mijloace pentru eliminarea elasticității perverse a creditului care rezultă într-un sistem bancar comercial privat și pentru reinstaurarea controlului complet și centralizat al statului asupra cantității efective a banilor și a valorii lor.”[23]
Contribuțiile lui Simons[24] au fost urmate de cele ale lui Fritz Lehmann, în articolul „100 Percent Money”[25] și de cele ale lui Frank D. Graham, publicate în articolul din septembrie 1936, cu titlul „Partial Reserve Money and the 100 Percent Proposal.”[26]
Irving Fisher a compilat aceste propuneri sub formă de carte în 100 Percent Money.[27] După cel de-al Doilea Război Mondial, au fost reluate de Henry C. Simons în cartea sa din 1948, Economic Policy for a Free Society, și de Lloyd W. Mints, în Monetary Policy
for a Competitive Society.[28] Ele au culminat în 1959, odată cu publicarea cărții lui Milton Friedman, A Program for Monetary Stability.[29] Milton Friedman, asemenea predecesorilor săi, recomandă înlocuirea sistemului actual cu unul care să includă cerința de păstrare a rezervelor 100%.[30] Singura diferență este aceea că Friedman sugerează să se plătească dobândă pentru aceste rezerve iar, într-o notă de subsol interesantă, menționează că o soluție pentru acest deziderat este sistemul de întreprindere bancară complet liberă, așa cum este el propus de Gary Becker.[31]
Henry C. Simons se apropie cel mai mult de recunoașterea imperativelor juridic-instituționale care impun păstrarea rezervelor 100%.[32] Oricum, în general, teoreticienii de la Chicago au susținut un sistem bancar cu rezerve 100% din motive exclusiv pragmatice, crezând că această condiție ar face ca politica monetară a statului să fie mai ușor de realizat și de anticipat. De aceea, teoreticienii Școlii de la Chicago dau dovadă de naivitate crezând că guvernele ar putea și ar vrea să ducă, în toate circumstanțele, o politică monetară stabilă.[33] Această naivitate este asemănătoare cu cea manifestată de apărătorii neobancari moderni ai activității bancare cu rezerve fracționare atunci când mizează pe faptul că mecanismele interbancare de compensare și lichidare vor stopa, în toate circumstanțele, expansiunea planificată și simultană a tuturor băncilor. Acești teoreticieni nu reușesc să înțeleagă că, în ciuda faptului că un sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare ar fi supus mai multor limitări decât sistemul actual, nu ar evita crearea de medii fiduciare și, logic, nici nu ar imuniza piața contra crizelor economice. Din acest motiv, trebuie să conchidem că singura care eficientă de a curăța societatea de privilegii speciale și cicluri economice este instituirea unui sistem de liberă întreprindere bancară supus principiilor legale; adică cerinței de păstrare a rezervelor 100%.[34]
2.
Propunerea noastră de reformă bancară
Propunerea de reformă care decurge logic din analiza întreprinsă în această carte constă, pe de o parte, în supunerea instituțiilor asociate cu piața financiară principiilor tradiționale de drept și, pe de alta, în eliminarea organismelor statale dedicate până în prezent controlului și dirijării sistemului financiar. După părerea noastră, un sistem financiar și monetar cu adevărat stabil, care să imunizeze economia, pe cât este omenește posibil, față de crize și recesiuni, necesită următoarele: (1) libertate completă în alegerea monedei, (2) un sistem de liberă întreprindere bancară și abolirea băncii centrale și (3) lucrul cel mai important, ca toți agenții implicați în sistemul de liberă întreprindere bancară să respecte cu strictețe normele și principiile tradiționale de drept, mai cu seamă acel important principiu conform căruia nimeni nu trebuie să se bucure de privilegiul de a da cu împrumut ceva care i-a fost încredințat ca depozit la vedere. Pe scurt, este necesar ca în orice moment în sistemul bancar să se păstreze rezerve 100%. În continuare vom comenta mai detaliat fiecare element al propunerii noastre.
Libertatea completă în alegerea monedei
Recomandăm privatizarea monedei și eliminarea intervenționismului exercitat de banca centrală și de stat asupra emiterii și determinării valorii ei. Acest lucru necesită abrogarea acelor reglementări de ofertă monetară legală, care impun tuturor cetățenilor, indiferent de voința lor, acceptarea unității monetare emise de stat în calitate de mediu liberator pentru toate plățile. Abrogarea legilor de ofertă legală sau obligatorie este, așadar, un element indispensabil în orice proces de liberalizare a pieței financiare. Această „denaționalizare a banilor”, după cum o numește Hayek, ar permite agenților economici, care dețin informații imediate, mult mai corecte, despre propriile circumstanțe locale și temporale, să decidă, în fiecare caz, ce tip de unitate monetară să folosească în contracte astfel încât să obțină cele mai multe beneficii.
Nu este posibilă o teoretizare a priori asupra evoluțiilor viitoare ale banilor. Analiza teoretică pe care o întreprindem trebuie să se limiteze la a observa că moneda este o instituție care emerge spontan, la fel ca și dreptul, limba și alte instituții juridice și economice care implică un volum enorm de informație și manifestă o evoluție întinsă pe perioade foarte mari, cuprinzând generații peste generații de ființe umane. Mai mult, ca și în cazul limbii, în procesul de încercare și eroare vor predomina acele instituții care își îndeplinesc cel mai bine rolul. Doar testarea în procesul spontan și evolutiv al pieței poate duce la supremația acelor instituții care favorizează cel mai mult cooperarea socială, fără ca vreo persoană sau vreun grup de persoane să posede inteligența sau informațiile necesare pentru a crea ex novo aceste tipuri de instituții.
Aceste observații sunt deplin aplicabile apariției și evoluției monedei,[35] motiv pentru care trebuie să fim deosebit de suspicioși cu privire la propunerile de creare a unei monede artificiale, indiferent cât de avantajos ar putea să pară un asemenea plan.[36]
Așadar, propunerea noastră de libertate în alegerea monedei este clară. În procesul de tranziție pe care îl vom analiza în continuare, moneda în forma ei actuală trebuie privatizată prin înlocuirea cu acea formă de monedă care s-a generalizat, de-a lungul multor generații și în mod evolutiv: aurul.[37] De fapt, ar fi lipsită de sens încercarea de introducere abruptă a unei noi unități monetare generalizate și ignorarea unor mii de ani de evoluție în care aurul a predominat ca monedă în mod spontan. Mai mult, potrivit teoremei regresiei monetare, o asemenea tentativă ar fi imposibilă, deoarece nici o monedă nu poate fi utilizată de societate ca mediu de schimb general acceptat dacă nu se sprijină pe un proces istoric foarte lung care începe cu utilizarea industrială sau comercială a bunului respectiv (ca în cazul aurului și argintului). Propunerea noastră, deci, se bazează pe privatizarea monedei actuale prin substituirea cu echivalentul său în aur și lăsarea pieței să își reia evoluția liberă începând cu momentul tranziției, fie confirmând calitatea aurului de monedă general acceptată, fie introducând, în mod spontan și treptat, alte etaloane monetare.[38]
Un sistem al libertății bancare complete
Acest element secund al propunerii noastre se referă la necesitatea abrogării legislației bancare și eliminării băncii centrale și, în general, a oricărei agenții guvernamentale dedicate controlului și intervenției în piețele financiare și bancare. Ar trebui să se poată înființa oricât de multe bănci private, în condiții de completă libertate, atât în ceea ce privește scopul social cât și forma juridică. După cum a afirmat distinsul Laureano Figuerola y Ballester în 1869, este necesar să lăsăm „oricărei persoane posibilitatea alegerii tipului de activitate bancară după cum îi dictează propriile interese; va ști să aleagă cel mai bine, în funcție de condițiile și circumstanțele individuale de timp și loc.”[39] Cu toate acestea pledoaria pentru libera întreprindere bancară nu implică posibilitatea ca băncile să funcționeze cu rezerve fracționare. La acest nivel ar trebui să fie clar ca lumina zilei că activitatea bancară ar trebui să fie supusă principiilor legale tradiționale și că acestea impun păstrarea permanentă a unui coeficient de 100% al rezervelor în cazul depozitelor bancare la vedere. Așadar, libera întreprindere bancară nu trebuie percepută ca o licență pentru călcarea acestei reguli, pentru că nerespectarea ei constituie, în afară de o încălcare a principiului tradițional legal, primul element al unei înlănțuiri de consecințe foarte dăunătoare economiei. Aspectele legale și economice ale acestei îndeletniciri sunt strâns legate și este imposibil ca nerespectarea unui dintre ele să nu aibă consecințe negative pentru procesul spontan al cooperării sociale. Astfel, libera întreprindere bancară nu ar trebui să aibă alte limite decât cele date de cadrul principiilor legale generale. Ajungem acum la cel de-al treilea element esențial al propunerii noastre.[40]
Impunerea normelor și principiilor legale tradiționale și, în special, a rezervelor 100% pentru depozitele la vedere tuturor agenților implicați în sistemul de liberă întreprindere bancară
Nu rămân multe de adăugat aici referitor la recomandarea rezervelor 100% pentru activitatea bancară. Toată analiza din această carte este dedicată acestui terț element al propunerii noastre, care se află într-o intimă și logică legătură cu celelalte două. Mai concret, singura cale de eliminare a agenției statale de planificare centrală a monedei și sistemului financiar (banca centrală) este să se acorde societății permisiunea de a reveni la acea formă de monedă privată care a apărut prin evoluție de-a lungul istoriei (aurul și, în mai mică măsură, argintul). De asemenea, o economie de piață liberă nu poate funcționa decât bazându-se pe complexul acelor norme de drept material care, aplicate la cazul sistemului bancar, cer stabilirea unui sistem bancar complet liber, dar în care contractul de depozit la vedere respectă întotdeauna cerința de păstrare a rezervelor 100%.
Combinația celor trei elemente anterioare constituie nucleul, esența, unei propuneri de reformare definitivă și privatizare a sistemului monetar și bancar modern și de eliminare a piedicilor care îl perturbă în prezent, în special a intervențiilor băncii centrale și a privilegiilor pe care le-a oferit statul agenților principali ai sectorului financiar. Prin această reformă s-ar permite dezvoltarea unor instituții bancare cu adevărat specifice unei economii de piață, care să faciliteze acumularea de capital bine investit și dezvoltarea economică, evitând dezechilibrele și crizele pe care le produce sistemul actual, supus unor intervenții și unei centralizări intense.
Cum ar arăta sistemul financiar și bancar al unei societăți complet libere?
Urmându-l pe Israel M. Kirzner, putem afirma că este imposibil să știm azi ideile și instituțiile pe care le vor crea mâine, în mod spontan, antreprenorii care participă într-un sistem financiar și bancar liber, presupunând, mai exact, că pot acționa fără a suferi nici un tip de coerciție instituțională din partea statului, fiind supuși doar cadrului de norme materiale care stă la baza funcționării oricărei piețe. Cea mai importantă dintre aceste norme, după cum știm deja, este principiul rezervelor 100%.[41]
Totuși, putem intui, alături de F. A. Hayek,[42] dezvoltarea spontană a unui conglomerat de societăți și fonduri de investiții mutuale[43] în care se vor investi o parte din actualele „depozite”. Aceste fonduri de investiție ar fi dotate, datorită existenței unor importante piețe secundare, cu foarte multă lichiditate, dar, după cum este logic, nu ar oferi participanților garanția recuperării în orice moment a valorii nominale a participațiunilor. Ca și în cazul altor titluri de pe piețele secundare de valori, ar fi supuse schimbărilor prețurilor de piață a titlurilor corespunzătoare. O modificare subită (puțin probabilă, pe de altă parte) a ratei sociale a preferinței de timp ar duce la oscilații generalizate, mai mari sau mai mici, ale valorii participațiunilor menționate. Aceste oscilații ale prețului i-ar afecta doar pe deținătorii respectivelor titluri, nu , așa cum se întâmplă acum, pe toți cetățenii care, an de an, suferă o scădere semnificativă a puterii de cumpărare a unităților monetare emise de stat, pe care sunt obligați să le folosească.
Alături de acest sistem generalizat de fonduri de investiții, este foarte probabil să se dezvolte un întreg țesut de entități specializate în servicii de plată, transferuri și contabilitate și, în general, servicii de depozitare pentru clienții lor, care ar opera în liberă concurență și ar percepe prețuri de piață pentru serviciile pe care le oferă.
În fine, fără nici o legătură cu activitatea de creditare, se poate concepe dezvoltarea unei serii de entități private dedicate extracției, proiectării și ofertei de diferite monede private, care ar câștiga, de asemenea, o marjă de profit (cu siguranță mică) pentru prestarea serviciilor lor. Spunem „extracție” pentru că nu avem nici un dubiu că, în condiții de libertate completă, va predomina întotdeauna o monedă din metal prețios care va poseda, cel puțin, caracteristicile esențiale până în prezent oferite doar de aur: stabilitate chimică, omogenitate mare și, cel mai important, raritate, deoarece moneda își împlinește cel mai bine funcția cu cât este mai rară și cu cât este mai dificil să aibă loc creșteri sau diminuări semnificative ale volumului său în intervale de timp relativ scurte.[44]
3.
Analiza avantajelor sistemului propus
În această secțiune vom studia principalele avantaje comparative ale unui sistem bancar liber și legitim, cu rezerve 100% și utilizând o monedă complet privată (aurul), în comparație cu sistemul de planificare centrală financiară (banca centrală) care controlează în prezent sistemul bancar și financiar al tuturor țărilor.
1. Sistemul propus evită crizele bancare. – Chiar și cei mai cunoscuți apărători ai sistemului de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare au recunoscut că instituirea rezervelor fracționare ar pune capăt crizelor bancare.[45] De fapt, crizele bancare rezultă din lipsa inerentă de lichiditate ale acestor instituții când activează dispunând sub formă de împrumuturi de majoritatea banilor care le-au fost depozitați la vedere. Dacă se impune, în acord cu principiile legale tradiționale ale depozitului neregulat, ca cel care primește banii spre depozitare să păstreze în orice moment un tantundem echivalent cu 100% din banii primiți, este evident că deponenții și-ar putea retrage în orice moment suma depozitată fără a supune nici unei tensiuni financiare respectivele bănci.
Bineînțeles că este posibil ca băncile să aibă probleme economice în exercitarea altor activități decât de cea de bancă de depozit, de exemplu, acționând ca intermediari de credite, ca urmare a erorilor antreprenoriale sau a unei proaste administrări. În aceste cazuri, simpla aplicare a principiilor legale ale falimentului[46] ar fi suficientă pentru lichidarea acestui tip de operațiune bancară într-un mod disciplinat, fără a fi în vreun fel afectată returnarea garantată a depozitelor la vedere. Din punct de vedere legal și economic, acest tip secund de „criză” bancară nu are nimic calitativ sau cantitativ în comun cu crizele tradiționale care au continuat să afecteze băncile de când au început să acționeze cu rezerve fracționare. Singura cale de a eradica aceste crize este tocmai încetarea acestui tip de activitate.
2. Sistemul propus evită crizele economice cu caracter ciclic. – După cum am putut vedea bazându-ne pe teorie și istorie, ciclurile succesive de avânt artificial și de recesiune economică au afectat economiile de piață din momentul în care băncile au început să funcționeze cu rezerve fracționare și, mai intens, de când au început să practice legal rezervele fracționare prin obținerea respectivului privilegiu din partea statului și, în special, de când s-a creat banca centrală ca împrumutător de ultimă instanță pentru a oferi sistemului lichiditatea necesară în momentele de necaz. Banca centrală, chiar dacă a minimizat apariția crizelor bancare, totuși, nu a fost capabilă să oprească recesiunile economice care, din contră, în multe cazuri au devenit mai grave și profunde.
Un sistem bancar supus principiilor legale tradiționale ale proprietății (rezerve de 100%) ne-ar imuniza societățile împotriva crizelor economice cu caracter recurent. Concret, în aceste condiții nu ar fi posibil să se producă o expansiune artificială a creditului fără ca, anterior, să aibă loc o creștere paralelă a economisirii voluntare și reale a societății. În aceste condiții, nu se poate concepe producerea unei distorsiuni a structurii productive ca rezultat al discoordonării între comportamentele agenților economici care economisesc și cei care investesc. Cea mai bună garanție pentru evitarea discoordonării intertemporale a structurii de producție este respectarea principiilor legale tradiționale care se regăsesc în logica cea mai intimă a instituțiilor juridice conexe contractului de depozit neregulat și dreptului proprietății.[47]
Contrar credinței teoreticienilor Școlii de la Chicago (aceia care au pledat pentru rezerve 100% în activitatea bancară), eradicarea crizelor și recesiunilor economice depinde, de asemenea, de privatizarea totală a banilor (etalonul aur pur). Dacă banca centrală continuă să fie instituția responsabilă de emiterea unei monede pur fiduciare, nu va exista nici o garanție că această instituție nu va putea, prin operații de piață deschisă sau prin bursa de valori, să reducă temporar și artificial ratele dobânzii și să injecteze lichiditate artificială în piețele de capital. Acest lucru va avea, în cele din urmă, exact aceleași efecte de discoordonare a structurii de producție ca și expansiunea creditului inițiată de băncile private fără suportul economisirii reale.[48] Principalii apărători ai rezervelor 100% din Școala de la Chicago (Simons, Mints, Fisher, Hart și Friedman) au căutat în primul rând să faciliteze politica monetară și să evite crizele bancare (primul punct de mai sus), dar instrumentele analitice macroeconomice monetariste pe care le-au folosit i-au împiedicat să înțeleagă că ciclurile economice declanșate în cadrul structurii reale de producție de către sistemul bancar cu rezerve fracționare sunt mai dăunătoare decât crizele bancare. Doar completa abolire a legislației puterii liberatorii și privatizarea totală a monedei emise de stat care există în prezent vor împiedica instituțiile statului să mai genereze cicluri economice chiar și atunci când există impunerea ca băncile private să păstreze rezerve 100%.
În cele din urmă, trebuie să recunoaștem că sistemul recomandat nu va evita toate crizele și recesiunile economice. Ar fi util doar în prevenirea ciclurilor recurente de avânt și recesiune de care suferim în prezent (marea majoritate și cele mai serioase). Nu ar evita acele crize izolate care sunt provocate de războaie, dezastre naturale sau fenomene similare care, datorită atacului subit asupra încrederii și preferinței de timp ale agenților economici, ar putea cauza șocuri ale structurii productive și ar necesita, astfel, reajustări importante și dureroase. Cu toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm înșelați, asemenea unor teoreticieni (în principal, aderenții „noii economii clasice”), de ideea că toate crizele economice sunt cauzate de șocuri externe. Acești teoreticieni nu înțeleg că majoritatea crizelor au origine endogenă și sunt alimentate de însăși expansiunea creditului pe care sectorul bancar o produce și pe care banca centrală o orchestrează. În lipsa acestei influențe distorsionante asupra creditului, numărul șocurilor s-ar reduce la un minim, nu numai pentru că ar dispărea principala cauză a instabilității din economiile noastre, ci și, după cum vom arăta mai târziu, pentru că statele ar adopta programe fiscale mult mai disciplinate. Sub această constrângere crescută, sistemul propus ar acționa la timp pentru prevenirea multor politici care ar genera iresponsabilitate financiară și chiar violență, conflicte și războaie, care, fără îndoială, reprezintă cauza ultimă a incidenței izolate a unor șocuri externe care se dovedesc a fi foarte dăunătoare pentru economie.
3. Sistemul propus este cel mai potrivit dreptului proprietății private. – Instituirea rezervelor 100% pentru contractele bancare de depozitare la vedere ar eradica viciul legal care a pângărit instituția bancară încă de la început. După cum am văzut în studiul istoric al evoluției activității bancare, mai întâi statul a trecut cu vederea natura frauduloasă a activității bancare cu rezerve fracționare. Apoi, când efectele sistemului au devenit mai evidente, în loc să definească și să apere principiile tradiționale ale dreptului proprietății, a devenit complice și apoi forța motrice a proceselor de expansiune a creditului, având tot timpul scopul de a obține o sursă mai ieftină pentru finanțarea proiectelor sale politice. Evoluția activității bancare la limita principiilor legale a produs numai rezultate negative: a încurajat tot felul de comportamente frauduloase și iresponsabile; a declanșat expansiunea artificială a creditului și crizele economice și sociale profund dăunătoare; a dus în cele din urmă la apariția inevitabilă a băncii centrale și a unei întregi rețele de reglementări administrative ale activităților financiare și bancare, reglementări care nu numai că nu și-au atins scopurile propuse, ci, surprinzător, continuă să destabilizeze economiile lumii chiar și azi, în pragul secolului al XXI-lea.
4. Modelul propus alimentează o creștere economică stabilă și susținută și astfel reduce la maxim costurile tranzacționale, în special pe cele legate de negocierile sindicale. – Mai bine de nouăzeci de ani de inflație mondială cronică și expansiune necontenită a creditului, în multe cazuri scăpată de sub control, au pervertit practicile obișnuite ale agenților economici, astfel că în prezent mulți cred că inflația și expansiune creditului sunt necesare pentru stimularea dezvoltării economice. Mai mult, s-a generalizat ideea greșită că orice economie care nu se află într-o stare de boom este prin urmare „stagnantă”. Nu se înțelege că expansiunea economică rapidă, exagerată, este întotdeauna susceptibilă de artificialitate și se va transforma cu necesitate într-o recesiune. Pe scurt, am devenit obișnuiți să trăim în economii maniaco-depresive și ne-am adaptat comportamentul unei scheme instabile și perverse de dezvoltare economică.
Odată cu reforma propusă, acest model „maniaco-depresiv” de dezvoltare economică ar fi înlocuit cu unul mai stabil și susținut. De fapt, nu ar fi evitată doar expansiunea artificială, odată cu stress-ul pe care îl induce la toate nivelurile (economic, ecologic, social și personal), ci ar fi eliminate și recesiunile care vin inevitabil după fiecare perioadă de expansiune. În modelul propus, sistemul monetar ar fi rigid și neelastic, atât în privința creșterii cantității de monedă cât, mai ales, în cea a descreșterii sau contractării ei. Într-adevăr, instituția rezervelor 100% ar împiedica mărirea expansionistă a cantității monetare sub formă de împrumuturi, iar cantitatea de monedă ar crește natural și ar fi legată de creșterea anuală a stocului mondial de aur, care a crescut în medie între 1% și 3% anual în ultimii 100 de ani.[49] Așadar, cu un sistem monetar bazat pe etalonul aur pur și instituția rezervelor 100%, dacă presupunem o creștere anuală a productivității cu 3%, acest model de creștere economică ar duce la o scădere treptată și constantă a prețurilor bunurilor și serviciilor de consum. Această scădere nu numai că ar fi compatibilă cu dezvoltarea economică sustenabilă din punct de vedere teoretic și practic, ci ar și garanta că beneficiile creșterii economice ar fi spre binele tuturor cetățenilor, prin creșterea constantă a puterii de cumpărare a unităților monetare pe care le posedă.[50]
Acest model de productivitate crescândă, dezvoltare economică și masă monetară care crește încet (cu rată de aproximativ 1%) ar genera, printr-o scădere a prețurilor, o creștere a venitului real al factorilor de producție, în special al muncii, care ar aduce la rândul său o scădere enormă a costurilor de tranzacție care sunt de obicei asociate cu negocierea colectivă. (Presupunând că cererea pentru bani e stabilă, productivitatea crește cu o rată de 3% și masa monetară cu 1%, prețurile ar tinde să scadă cu aproximativ 2% pe an.) În acest model, venitul real al tuturor factorilor de producție, în special al muncii, ar fi actualizat automat, iar negocierea colectivă, care în prezent creează atât de multe tensiuni și conflicte în economiile occidentale, ar putea fi, prin urmare, eliminată. Într-adevăr, acest proces ar fi redus la acele cazuri izolate în care, de exemplu, o creștere mai mare a productivității sau a prețului de piață a unor tipuri anume de muncă ar necesita negocierea unor creșteri și mai mari decât cele reflectate anual în creșterea venitului real odată cu scăderea nivelului general al prețurilor. Mai mult, nu ar fi necesară intervenția sindicatelor în aceste cazuri (cu toate că posibilitatea nu se exclude), din moment ce înseși forțele pieții, ghidate de motivul profitului antreprenorial, ar provoca spontan acele creșteri de venit care se justifică în termeni relativi. Așadar, în practică, negocierea colectivă ar fi limitată la acele cazuri izolate în care productivitatea a crescut mai puțin decât media, făcând ca anumite reduceri ale salariilor nominale să fie necesare (acestea ar fi, în orice caz, mai mici decât scăderea nivelului general al prețurilor).[51]
În cele din urmă, trebuie să subliniem că principala virtute a rigidității sistemului monetar propus constă în aceea că ar evita întru-totul contracțiile subite sau scăderile masei monetare, care au loc inevitabil în faza de recesiune care însoțește acum fiecare expansiune. Astfel, probabil că cel mai mare avantaj al reformei pe care o sugerăm este acela că ar elimina complet restrângerea creditului ce succedă fiecărui boom și care este unul dintre cele mai clare semne ale crizelor economice care pun repetitiv stăpânire pe economiile noastre. Stocul mondial de aur este stabil și s-a acumulat de-a lungul istoriei civilizației. De aceea, nu este de conceput că volumul său va scădea brusc la un moment dat în viitor. Cele mai importante trăsături ale aurului, și poate cele mai influente în evoluția aurului spre statutul de monedă prin excelență, sunt omogenitatea și imutabilitatea de-a lungul secolelor. Din acest motiv, principalul avantaj al modelului pe care îl propunem este că ar evita reducerile bruște ale volumului creditului și, prin urmare, ale volumului de bani, care, până în prezent, s-au repetat în cadrul sistemelor monetare și de credit existente. Pe scurt, un etalon aur pur cu rezerve 100% ar preveni deflația înțeleasă ca scădere a cantității existente de monedă și credit.[52]
5. Sistemul propus va pune capăt speculației financiare febrile și efectelor ei dăunătoare. – Am putea asemăna crearea banilor de către bănci prin expansiunea creditului cu deschiderea cutiei Pandorei. Pentru a o închide, trebuie să eliminăm incitativele care duc la tot felul de comportamente lipsite de scrupule, frauduloase. Pericolul acestor incitative constă în coruperea practicilor obișnuite de economisire și efort conștiincios, adică a obiceiului de a face un efort economic constant, onest și responsabil.[53] Mai mult, s-ar pune capăt activității de speculație sălbatică pe burse, iar ofertele de preluare, care nu au nimic inerent negativ, ar fi lansate doar în prezența unor motive economice reale, obiective și ar înceta să fie simplul rezultat al marii ușurințe cu care se obține finanțare externă datorită expansiunii ex nihilo a creditului din sectorul bancar. Cu alte cuvinte, Maurice Allais arată că:
„Ofertele de preluare sunt utile în esență, dar legislația care le guvernează ar trebui să fie revizuită. Nu ar trebui să fie posibilă finanțarea lor prin mijloace de plată create ex nihilo de către sistemul bancar sau prin obligațiuni junk proaspăt emise, așa cum se întâmplă în Statele Unite.”[54]
Pe piață, oferta expansivă de credite lipsite de acoperire în economii își creează propria cerere, care este adesea concretizată de agenți economici lipsiți de scrupule a căror unică intenție este obținerea unui profit pe termen scurt din avantajele enorme care le revin, în detrimentul restului societății, din utilizarea înaintea tuturor a mijloacelor de plată nou-create.
6. Sistemul propus reduce funcțiile economice ale statului la un minim și, în special, permite eradicarea băncii centrale. – Sistemul pe care îl recomandăm ar elimina necesitatea unei Rezerve Federale, Bănci Centrale Europene, Bănci a Angliei, Bănci a Japoniei și în general a oricărei autorități, bănci centrale sau agenții oficiale, publice sau guvernamentale care să dețină monopolul asupra emiterii de monedă și, în calitate de planificator central monetar, asupra controlului și supervizării sistemului bancar și financiar al oricărei țări. Până și anumiți politicieni distinși, precum Andrew Jackson, au înțeles perfect această idee și, motivați de ea, s-au opus cu dârzenie instituirii unei bănci centrale. Din păcate, influența lor nu a fost destul de puternică pentru a împiedica plăsmuirea sistemului prezent de planificare centrală a sectorului bancar și financiar și nici a efectelor dăunătoare, trecute și prezente, ale acestui sistem asupra economiilor noaste.[55]
De asemenea, după cum arată Școala alegerilor publice (Public Choice), grupurile de interese speciale, cu privilegii și politicienii vor tinde să exploateze orice sistem fiduciar bazat pe monopolul statului în emiterea de monedă. Concret, politicienii sunt puși în fața tentației irezistibile de a încerca să cumpere voturi cu fonduri create din nimic, fapt analizat de teoreticienii „ciclului politic”, printre alții.[56] Mai mult, posibilitatea expansiunii monedei și creditului le permite politicienilor să își finanțeze cheltuielile fără a recurge la taxe, care sunt întotdeauna dureroase și lipsite de popularitate. În același timp, prin acest modus operandi, scăderea puterii de cumpărare a monedei lucrează în favoarea politicienilor, deoarece impozitele pe venit sunt in general progresive. Din aceste motive, este foarte important să găsim un sistem monetar care, asemenea celui propus aici, să permită întreruperea intervenției statului în domeniul monetar și financiar. Mises rezumă acest argument foarte bine:
„Motivul pentru a utiliza o monedă marfă este tocmai acela de a evita ca influența politică să afecteze în mod direct valoarea unității monetare. Aurul reprezintă moneda etalon…în primul rând pentru că scăderea sau creșterea cantității disponibile sunt independente de ordinele emise de autoritățile politice. Caracteristica distinctivă a etalonului aur este dependența modificărilor cantității de bani de profitabilitatea producției de aur.”[57]
Așadar putem vedea că instituția etalonului aur pur cu rezerve 100% a izvorât din alegerile făcute pe piață de milioane și milioane de agenți economici, într-un lung proces evolutiv și oferă posibilitatea vitală de a frâna tendința tuturor statelor de a se interveni și manipula sistemul monetar și de credit.[58]
7. Sistemul propus oferă cea mai mare compatibilitate cu sistemul democratic. – Unul din principiile cheie ale democrației este acela că finanțarea activităților publice trebuie să fie obiectul discuțiilor și formării explicite a deciziilor de către reprezentanții politici. Prezentul monopol asupra emiterii de monedă, deținut de către o agenție publică și o industrie bancară ce operează cu rezerve fracționare, permite crearea ex nihilo a puterii de cumpărare în beneficiul statului și a anumitor persoane și firme, și în detrimentul restului societății. Această posibilitate este exploatată în primul rând de stat, care o folosește ca pe un mecanism de finanțare a cheltuielilor, fără a fi nevoit să recurgă la măsura cea mai evidentă și costisitoare din punct de vedere politic, creșterea taxelor. Cu toate că statul încearcă să mascheze acest mecanism de finanțare, cerând retoric finanțarea „ortodoxă” a bugetelor, fără ca deficitul să fie alimentat direct prin emiterea de monedă și credit, în practică, se obține un rezultat foarte asemănător atunci când statul emite un număr semnificativ de obligațiuni pentru a se finanța, iar băncile centrale și private le cumpără mai târziu cu banii pe care îi creează (proces indirect de monetizare a datoriei naționale). Mai mult, ar trebui să subliniem faptul că exproprierea ascunsă a averii cetățenilor, permisă de procesul de inflație fiduciară, aduce profituri nu numai guvernelor ci și bancherilor înșiși. Într-adevăr, deoarece bancherii operează cu rezerve fracționare iar statul nu îi obligă să dedice întreaga expansiune a creditului finanțării sectorului public (prin achiziționarea de obligațiuni de stat), băncile întreprind, de asemenea, o expropriere difuză și treptată a celei mai mari părți a puterii de cumpărare a unităților monetare ale cetățenilor, bilanțurile băncilor reflectând comasarea unor active considerabile ca rezultat cumulativ al acestui proces istoric de expropriere. În acest sens, protestele bancherilor la sugestia ca un mare procent al activelor să fie dedicat finanțării deficitului public trebuie să fie înțeles ca argument unilateral adus între cei doi „complici” ai acestui proces de expansiune a creditului în defavoarea societății, complici care „negociază” cât din „profituri”să revină fiecăruia.
Spre deosebire de sistemul de mai sus, un etalon aur pur cu rezerve 100% ar obliga statele să își expună clar cheltuielile și sursele de venituri, ceea ce le-ar împiedica să recurgă la finanțarea mascată posibilă prin inflație și expansiunea creditului. Mai mult, un asemenea sistem i-ar împiedica și pe bancherii privați să își aproprie o mare parte din această „taxă prin inflație”. Maurice Allais a clarificat această idee:
„Dat fiind că orice act de creație monetară are aceleași efecte pe care le-ar avea impunerea unei autentice taxe asupra tuturor celor care își văd veniturile scăzute prin creșterea prețurilor ce urmează inevitabil emiterii noilor bani, profitul astfel derivat, care în realitate este considerabil, ar trebui returnat statului pentru a permite reducerea nivelului general al taxelor.”[59]
Totuși, avem de sugerat o variantă mult mai favorabilă: ca statul să renunțe la puterea de a emite monedă și astfel să accepte obligația de a apela la taxe pentru a-și finanța toate cheltuielile, în condiții de completă transparență. În consecință, cetățenii ar percepe direct întregul cost și astfel ar fi suficient de motivați pentru a supune toate agențiile publice monitorizării necesare.
8. Sistemul propus sprijină cooperarea armonioasă și pașnică între națiuni. – Istoria conflictelor militare din ultimele două secole arată cum multe dintre războaiele care au pustiit omenirea ar fi putut fi evitate întru totul sau ar fi fost mult mai puțin virulente dacă ar fi lipsit influența crescândă a statelor în chestiunile monetare și, în ultimă instanță, controlul dobândit de ele asupra expansiunii creditului și emiterii de monedă. Mai exact, statele au ascuns costul real al conflictelor militare finanțând în mare parte aceste costuri prin mijloace inflaționiste, folosite cu impunitate sub pretextul caracterului de urgență militară a fiecărei situații concrete. Așadar, putem afirma cu încredere că inflația a hrănit războaiele: dacă cetățenii națiunilor implicate în război ar fi cunoscut în fiecare caz costurile reale, fie ostilitățile ar fi fost stinse prin mecanismele democratice disponibile, fie cetățenii ar fi cerut ca statele să negocieze o soluție mult înainte ca distrugerea și daunele umane să atingă culmile imense pe care, din păcate, le-au atins în istorie. Conchidem alături de Ludwig von Mises:
„Se poate spune fără a exagera că inflația este un mijloc indispensabil militarismului. Fără ea, efectele războiului asupra bunăstării ar fi fost evidențiate mult mai repede si mai acut; uzura războiului s-ar fi instalat mult mai devreme.”[60]
În același timp, instituirea unui etalon aur pur cu rezerve 100% ar însemna adoptarea de facto a unui etalon unic mondial. Nu ar fi nevoie de o bancă centrală internațională, și, astfel, nu ar exista riscul ca o asemenea bancă să manipuleze oferta mondială de monedă și credit. Pe această cale, ne-am bucura de toate avantajele unui etalon monetar internațional unic și nu am avea de suferit de nici unul din dezavantajele agențiilor interguvernamentale relaționate cu moneda. Mai mult, acest sistem nu ar ridica suspiciuni legate de pierderea suveranității statelor, iar toate națiunile și grupurile sociale ar beneficia de existența unei singure unități monetare care nu ar fi guvernată și manipulată de nimeni. Așadar, un etalon aur pur cu rezerve 100% ar promova integrarea economică internațională într-un cadru juridic armonios, al satisfacției reciproce, un cadru care ar minimiza conflictele sociale, încurajând astfel pacea și schimbul voluntar între toate națiunile.
4.
Răspunsuri pentru posibilele obiecții la propunerea noastră de reformă monetară
Cu toate că încă nu s-a elaborat nici o critică integrată, coerentă și sistematică la adresa proiectului de reformă a sistemului bancar prezentat în această carte,[61] au fost aduse, izolat și nesistematic, câteva obiecții la propunerea de stabilire a unui sistem bancar cu rezerve 100%. În continuare, le vom expune și analiza pe rând.
1. „Băncile ar dispărea, pentru că și-ar pierde rațiunea de a fi și principala sursă de venit.” – Acest tip de critică nu are fundament. Prin adoptarea rezervelor 100% băncile nu ar pierde decât posibilitatea de a crea credit ex nihilo;i.e., împrumuturi neacoperite de economisire voluntară. Reforma sugerată ar face ca sistemului bancar ca întreg să-i fie imposibil să practice expansiunea artificială a creditului, și, prin aceasta, a ofertei monetare, declanșând ciclurile recurente de avânt și recesiune.
Activității bancare i-ar rămâne un număr semnificativ de activități complet legitime prin care să satisfacă nevoile consumatorilor. O asemenea activitate ar fi autentica intermediere a creditului, care constă în darea cu împrumut, cu o marjă, a fondurilor luate anterior cu împrumut de la clienți (nu a depozitelor la vedere). În plus, în calitate de bănci depozitare (cu rezerve 100%), instituțiile ar putea oferi custodie și pază, cerând prețul de piață al acestui serviciu și ar putea chiar să-l combine cu alte servicii anexe (servicii de plăți, transferuri, gestiune a operațiunilor clienților etc.). Dacă adăugăm și custodia și administrarea titlurilor de valoare, închirierea seifurilor etc., ne putem face o idee destul de clară despre numărul mare de funcții legitime pe care băncile ar putea continua să le îndeplinească.
Așadar, este nejustificată ideea că reinstituirea rezervelor 100% ar însemna dispariția băncilor private. Ar fi vorba doar de o modificare, sub forma unei evoluții, în principiu treptate și netraumatice, a structurii și operațiilor lor. Am menționat deja probabilitatea foarte mare a unei dezvoltări a sistemului bancar constituit dintr-o rețea de fonduri mutuale, instituții depozitare cu rezerve 100% și firme specializate în prestarea de servicii de contabilitate și gestionare a plăților. De aceea, conchidem alături de Ludwig von Mises:
„Este evident că interzicerea mediilor fiduciare nu ar însemna sub nici o formă o condamnare la moarte a sistemului bancar, așa cum se afirmă câteodată. Băncile și-ar menține activitatea de negociere a creditului, a luării cu împrumut spre a da cu împrumut.”[62]
Pe scurt, băncile ar putea continua să se angajeze într-un număr mare de activități, satisfăcând astfel necesitățile consumatorilor și obținând un profit legitim pentru aceasta.
2. „Sistemul propus ar duce la scăderea puternică a volumului creditului disponibil, provocând astfel creșterea ratei dobânzii și frânarea dezvoltării economice.” – Aceasta este critica populară care poate fi auzită cel mai adesea, provenind în principal de la acei agenți economici (întreprinzători, politicieni, jurnaliști etc.) care se lasă influențați, în primul rând, de caracteristicile externe, mai vizibile, ale sistemului economic. Conform acestei critici, dacă se interzice băncilor să creeze credit ex nihilo, multe firme vor avea dificultăți mult mai mari în a obține finanțare, și, prin urmare, ceteris paribus, rata dobânzii va crește și vor apărea obstacole în calea dezvoltării economice. Această obiecție rezultă din faptul că, în prezent, datorită expansiunii creditului, întreprinzătorilor le este foarte ușor să obțină finanțare pentru aproape orice proiect de investiție, oricât de bizar, atât timp cât băncilor nu le e teamă să acorde credite. Expansiunea creditului a pervertit practicile tradiționale ale „culturii antreprenoriale”, care se bazau pe o judecată mult mai prudentă, responsabilă și îngrijită înainte de a decide inițierea unui proiect anume.
În orice caz, presupunerea că rezervele 100% ar duce la dispariția creditului reprezintă o eroare gravă. Dimpotrivă, băncile ar continua să facă împrumuturi, dar ar oferi doar acele fonduri care au fost economisite anterior de către agenții economici. Pe scurt, sistemul propus ar garanta că se dă cu împrumut doar ceea ce a fost economisit. Noul aranjament ar asigura astfel coordonarea pe piață a ofertei și cererii de bunuri prezente și viitoare și ar preveni, în consecință, dezechilibrele profunde pe care le produce sistemul bancar prezent și care duc în final la crize și recesiuni economice.
Mai mult, ideea că fondurile disponibile pentru investiții în sistemul actual pot, în ultimă instanță, depăși economisirea voluntară a societății este eronată. După cum știm, ex post, economisirea este întotdeauna egală cu investirea, iar dacă, ex ante, băncile oferă împrumuturi (printr-un proces de expansiune a creditului) într-o măsură mai mare decât cea a economisirii voluntare, întreprinzătorii vor tinde pur și simplu să comită erori masive și să aloce resursele rare, reale, economisite de societate, unor proiecte de investiții disproporționate, pe care nu vor fi în stare să le ducă la bun sfârșit.
Așadar, această obiecție secundă este nefondată: cu rezerve 100%, băncile ar continua să ofere credite economisite, dar investitorii vor tinde să investească fondurile economisite într-un mod mult mai prudent și realist. Dacă întreprinzătorii ar întâlni, de la început, obstacole mai mari în calea finanțării unor proiecte antreprenoriale, asemenea dificultăți vor fi manifestarea logică a funcționării sănătoase a singurului mecanism capabil să stopeze la timp inițierea proiectelor de investiție neprofitabile și astfel să evite lansările imprudente și discoordonate pe care le promovează sistemul actual în fazele de boom al creditului.
În ceea ce privește rata dobânzii, nu există nici un indiciu că aceasta ar fi pe termen lung mai mare în cadrul sistemului propus decât cea existentă în prezent. Rata dobânzii depinde, în ultimă instanță, de evaluările subiective ale preferinței de timp. În modelul nostru, agenții economici nu ar fi afectați de risipa masivă a bunurilor de capital ce are loc în recesiunile economice recurente. Mai mult, este clar că, ceteris paribus, într-un sistem precum cel pe care îl recomandăm, rata dobânzii ar tinde să aibă valori nominale destul de scăzute, din moment ce prima corespunzătoare pentru evoluția anticipată a puterii de cumpărare ar fi negativă în cele mai multe cazuri. De asemenea, prima de risc ar depinde de proiectele de investiție concrete și, după o perioadă lipsită de recesiuni, ar tinde să se reducă. Putem, așadar, trage concluzia că nu există absolut nici o bază teoretică pentru presupunerea că rata dobânzii ar fi mai mare în sistemul propus decât cea existentă în prezent. Dimpotrivă, există motive clare pentru a considera că, atât în termeni nominali cât și în termeni reali, rata de piață a dobânzii ar fi mai mică decât valorile cu care suntem obișnuiți.[63]
Așadar, un sistem alcătuit din etalon aur pur și rezerve 100% nu ar duce la slăbirea dezvoltării economice. De fapt, un asemenea sistem ar duce la un model de dezvoltare stabilă, continuă, lipsită de reacțiile maniaco-depresive cu care am ajuns, cu greu, să ne obișnuim în prezent și care, din păcate, presupun malinvestirea repetată a unor cantități imense din resursele rare ale societății, în detrimentul creșterii economice sustenabile și a armoniei sociale.
3. „Sistemul propus i-ar penaliza pe cei care profită de pe urma actualului sistem bancar și financiar.” – S-a argumentat câteodată că sistemul recomandat i-ar penaliza pe nedrept pe toți aceia care profită de pe urma sistemului bancar și financiar existent în prezent. Trebuie să identificăm printre principalii beneficiari, în primul rând, statul, care, după cum știm, reușește să își finanțeze cheltuielile (direct sau indirect) via expansiunea creditului, fără a fi nevoit să recurgă la creșterea taxelor, care este o măsură cu costuri politice. Apoi, i-am putea menționa pe bancherii înșiși (care își rotunjesc portofelele prin aceleași proceduri ca și statul, numai că în mod direct și privat), și, de asemenea, pe deponenți, dacă primesc dobândă pentru depozite și „nu plătesc” pentru serviciile asociate oferite de bănci.[64]
Cu toate acestea, cei care aduc această obiecție nu iau în considerație faptul că multe dintre „profiturile” pe care le obțin indivizii din sistemul bancar nu sunt cu adevărat profituri. Este, într-adevăr, incorect să se spună că deponenții beneficiază în prezent de beneficii substanțiale (sub forma serviciilor de casierie, plăți și gestiune) fără a plăti pentru ele, deoarece deponenții înșiși suferă întregul cost (explicit sau implicit) al acestor beneficii.
În ceea ce privește dobânzile explicite care sunt oferite adesea la sumele depozitate, aceste plăți sunt, de regulă, compensate de scăderea continuă a puterii de cumpărare a unităților monetare depuse. În sistemul propus, care include obligativitatea rezervelor 100%, puterea de cumpărare a unităților monetare depuse nu numai că nu ar scădea, ci, așa cum am văzut, ar crește treptat și constant. Acest beneficiu enorm al tuturor cetățenilor ar fi mult superior presupuselor „avantaje” aduse de dobânda explicită care abia compensează devaluarea banilor. Prin urmare, în prezent, în cele mai multe cazuri, rata reală a dobânzii la depozite (după ce se deduce scăderea puterii de cumpărare a banilor) este aproape nulă sau chiar negativă.
Într-o societate cu etalon aur pur și rezerve 100%, toți cetățenii ar avea de câștigat de pe urma creșterii treptate și continue a puterii de cumpărare a unităților monetare pe care le dețin. Ar primi dobândă pentru sumele cu adevărat economisite și s-ar vedea nevoiți să plătească, explicit și transparent, prețul de piață al acelor servicii legitime pe care decid să le achiziționeze de la bănci. Sistemul propus ar fi astfel mult mai coerent și, aproape sigur, mai avantajos pentru publicul larg decât actualul sistem bancar și financiar.[65]
Cât privește argumentul că statul și băncile nu ar mai fi capabile să obțină profit odată cu renunțarea la actualul sistem, în loc să fie un defect și un motiv pentru a critica propunerea noastră, ar fi un rezultat pozitiv și ar oferi o justificare prima facie. Într-adevăr, am subliniat mai sus cât de important este ca statul să fie împiedicat să folosească mascat inflația și expansiune creditului. În plus, am putea repeta detaliile fundamentelor legale obscure și ale efectelor dăunătoare generate de puterea băncilor private de a emite împrumuturi și depozite.
4. „Obligativitatea menținerii rezervelor 100% este un exemplu de intervenție statală și afectează libertatea contractuală a părților.” – Apărătorii moderni ai Școlii neo-bancare a liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare afirmă adesea că este „inadmisibil”, din punct de vedere libertarian, să se limiteze libertatea contractuală a părților, mai exact, posibilitatea deponenților de a încheia liber înțelegeri cu bancherii prin care primii sunt de acord să deschidă conturi la vedere in care să se păstreze doar o rezervă fracționară. În primele trei capitole am putut vedea că obligativitatea menținerii rezervelor 100% pentru depozitele la vedere nu ar constitui nici pe departe o interferență guvernamentală intolerabilă („legislație prin ordin”, în terminologie hayekiană), ci ar fi doar aplicarea naturală a principiilor legale tradiționale la cazul contractului de depozit neregulat de bani („lege substanțială sau materială”, în terminologie hayekiană).[66]
Mai mult, o decizie voluntară luată de două părți pentru a încheia un contract în deplină cunoștință a cauzei sale (lucru care, de regulă, nu se întâmplă în sistemul financiar și bancar actual) reprezintă o condiție necesară dar în nici un caz suficientă pentru ca operația realizată să aibă, conform principiilor legale tradiționale, legitimitate. De fapt, dacă terțe părți suferă daune ca urmare a unui asemenea contract, atunci contractul este ilegitim, nul și neavenit, deoarece deranjează ordinea publică.[67] Potrivit analizei pe care o prezentăm în această carte, activitatea bancară cu rezerve fracționare este afectată tocmai de această lipsă de legitimitate. Această practică, pe lângă faptul că duce la crearea unor medii fiduciare suplimentare în detrimentul tuturor cetățenilor,[68] înșeală în mod generalizat antreprenorii, făcându-i să investească acolo unde și când nu ar trebui și declanșând cicluri recurente de avânt și recesiune cu imense costuri umane, economice și sociale.
În concluzie, trebuie să respingem argumentul, întâlnit câteodată,[69] conform căruia dovada că agenții economici nu sunt dornici să instituie, în mod voluntar, un sistem bancar bazat pe rezerve 100% stă în faptul că în prezent ar putea alege liber un aranjament similar (dar nu o fac) prin utilizarea seifurilor oferite pe piață de bănci, spre închiriere. În contra acestui argument, trebuie să indicăm că serviciile de închiriere a seifurilor nu sunt asociate sub nici o formă cu tipul de contract care guvernează depozitul neregulat de monedă (ci cu tipul de contract al depozitului comun de bunuri specifice.) În plus, activitatea de închiriere de seifuri (care implică un cost pentru clienți, și care nu oferă, din perspectiva lor subiectivă, servicii identice unui contract de depozit de bani) nu ar putea vreodată să concureze, în condiții cu adevărat egale, cu sistemul de depozit cu rezervă fracționară. De fapt, în prezent se obișnuiește ca băncile să plătească dobândă la depozite (lucru care sugerează utilizarea improprie). De asemenea, băncile oferă servicii valoroase fără un cost explicit, ceea ce face ca aranjamentele contractuale voluntare care prevăd rezerve 100% să nu poată concura și prospera, mai ales într-un mediu caracterizat de inflație și scăderea continuă a puterii de cumpărare a banilor. Un contra-argument foarte asemănător ar trebui adus și în legătură cu bunurile publice oferite de stat, aparent fără cost direct pentru utilizator. Este foarte dificil pentru o companie privată aflată într-un mediu de piață liberă să ofere aceste servicii la prețul de piață și să prospere, dată fiind concurența neloială și privilegiată din partea serviciilor publice, care oferă cetățenilor servicii „gratis” și ale căror pierderi substanțiale sunt plătite în ultimă instanță de toată lumea prin taxe via Bugetul de stat (taxa inflației).[70]
5. „«Inovațiile» financiare vor declanșa inevitabil reapariția rezervelor fracționare.” – Conform acestui argument, nu are importanță care sunt prevederile legislative ce se iau pentru interzicerea activității bancare cu rezerve fracționare și, prin urmare, pentru instituirea rezervelor 100% pentru depozitele la vedere, toate aceste măsuri vor fi, mai devreme sau mai târziu, ocolite de către noile servicii juridice și «inovațiile» financiare care, prin încălcarea legii vor tinde, într-un fel sau altul, spre aceeași finalitate. Astfel, Hayek însuși afirma, deja din 1937, că:
„A fost foarte bine remarcat de către cei mai vehemenți dintre inițiatorii schemei, că activitatea bancară este un fenomen ubicuu și se pune întrebarea dacă nu cumva, atunci când îi vom interzice să apară în formă tradițională, o vom conduce spre forme diferite, mai puțin controlabile.”[71]
Hayek se referea la Legea lui Peel din 1844 ca fiind cel mai notabil precedent, deoarece neimpunerea rezervelor 100% inclusiv în cazul creării depozitelor a făcut ca, începând de atunci, expansiunea monetară să ia preponderent forma depozitelor și nu a bancnotelor.[72]
În primul rând, chiar dacă această obiecție ar fi justificată, nu ar constitui nici măcar o aluzie de argument contra încercării de a atinge un scop ideal: o definire corectă și o pledoarie pentru principiile tradiționale ale dreptului proprietății private care se aplică pentru depozitele la vedere. De fapt, în multe alte contexte, cum ar fi cele de natură penală, putem observa că se urmărește cu eforturi mari dezideratul definirii și apărării adecvate a cadrului juridic, cu toate că, din punct de vedere tehnic, în multe cazuri, este dificil să se practice o aplicare și apărare corectă a principiilor legale tradiționale corespondente.[73]
Apoi, contrar părerii unora, activitatea bancară cu rezerve fracționare nu este atât de „omniprezentă” încât să nu poată fi combătută în practică. Este adevărat că am analizat în această carte diferite artificii juridice care au fost gândite în tentativa de a „masca” depozitele neregulate de bani, prin forțarea legii, cu alte tipuri de contract. Astfel, am vorbit despre operațiunile cu pact de recumpărare la valoarea nominală, de opțiunile de vânzare (puts „americane”), de așa-numitele „depozite” la termen, care de fapt sunt adevărate depozite la vedere și despre depozitele la vedere practicate în cadrul activităților, complet diferite, de asigurări de viață. Combinațiile specifice ale acestor forme legale și orice alt fel de activități asemănătoare care s-ar putea inventa în viitor se pot identifica ușor și categorisi cu ajutorul dreptului civil și penal, după cum am propus în secțiunea 2 (nota 40) a acestui capitol. Este relativ ușor pentru orice judecător sau observator imparțial să analizeze dacă o operațiune permite, în esență, retragerea în orice moment a fondurilor depuse inițial și dacă, din punct de vedere subiectiv, oamenii acționează considerând că anumite titluri sunt bani, adică mediu de schimb general acceptat și dotat în orice moment cu lichiditate perfectă.
Mai mult, crearea unor noi activități și „contracte”, în efortul de ocolire a principiilor legale fundamentale care ar trebui să guverneze activitatea bancară, a avut loc într-un context care nu a permis agenților economici să identifice măsura în care asemenea „noutăți” sunt ilegitime și cauzează daune mari economiei și societății. Dacă, începând de acum, autoritățile juridice și publice vor identifica cu claritate problemele pe care le analizăm în această carte, va fi mult mai ușor să urmărim comportamentele deviante care ar putea apărea în domeniul financiar. Nu este de mirare că Legea lui Peel din 1844 a fost urmată de o expansiune disproporționată a depozitelor bancare, pentru că teoria economică încă nu fusese în stare să stabilească identitatea existentă între depozitele bancare și bancnote, în ceea ce privește natura și efectele lor. Dacă Legea lui Peel a eșuat, nu a fost din cauza caracterului „omniprezent” al activității bancare cu rezerve fracționare, ci, anume, pentru că oamenii nu au fost în stare să observe că bancnotele, pe de o parte, și depozitele la vedere, pe de alta, au aceeași natură și produc aceleași efecte economice. Azi, în schimb, datorită teoriei economice, judecătorii ar putea dispune de un instrumentar analitic indispensabil pentru a-i ghida spre identificarea corectă a comportamentelor penale și pronunțarea unor reguli jurisprudențiale corecte și fundamentate, privitor la toate cazurile „dubioase” care ar putea apărea în practică.
În final, trebuie să facem câteva clarificări importante despre conceptul „inovației” pe piața financiară și despre diferența esențială dintre așa-zisele „inovații financiare” și inovațiile tehnologice și antreprenoriale care se introduc în sectoarele industriale și comerciale. În timp ce orice inovație tehnologică sau antreprenorială adoptată cu succes în comerț și industrie ar trebui să fie binevenită de la bun început, pentru că asemenea schimbări tind să crească productivitatea și să satisfacă mai bine dorințele consumatorilor, în sectorul financiar, care evoluează într-un cadru nestrămutat de principii juridice stabile și previzibile, „inovațiile” trebuie să fie primite, din capul locului, cu suspiciune. Mai exact, în domeniul financiar și bancar, inovațiile pot fi considerate benefice atunci când se referă, de exemplu, la introducerea unor noi echipamente și programe informatice, canale de distribuție etc. Însă, atunci când aceste „inovații” afectează în mod direct rolul pe care îl joacă principiile legale fundamentale, care trebuie să constituie cadrul inalienabil în care evoluează întreaga instituție, acestea vor tinde să producă daune sociale majore, motiv pentru care trebuie să fie urmărite și eradicate. Așadar, atribuirea termenului de „inovații financiare” acelor lucruri menite să acopere frauda și să ocolească principiile legale generale, vitale pentru dezvoltarea temeinică și susținerea unei economii de piață, este o glumă proastă.[74]
Produsele financiare corespund diverselor tipuri de contracte care s-au creat în tradiția juridică, a cărei structură esențială nu poate fi modificată fără a fi distorsionate sau încălcate principiile legale cele mai elementare. Așadar, singura modalitate acceptabilă de introducere a unor „noi” produse financiare este combinarea unor contracte legitime existente, ceea ce înseamnă că posibilitățile de inovare în acest domeniu sunt destul de limitate. Trebuie să ne amintim, de asemenea, că „inovațiile” apar adesea ca răspuns forțat la voracitatea fiscală a statului și a păienjenișului legislației fiscale pe care l-a creat în toate perioadele istorice. „Inovațiile” au scopul de a diminua taxele, în măsura în care se poate, prin crearea unora dintre cele mai stranii, forțate, complicate și nenaturale forme juridice.[75] În aceste cazuri, ne găsim la un pas de încălcarea directă a principiilor legale tradiționale, iar experiența ne arată că tentația de încasa profiturile enorme generate de activitatea bancară cu rezerve fracționare îi împinge pe mulți să facă acest pas fără a clipi. Așadar, este esențial să păstrăm, în acest domeniu, o atitudine de vigilență constantă și riguroasă și de prevenție a încălcării principiilor legale tradiționale.
6. „Sistemul propus nu ar permite ofertei monetare să crească în același ritm cu dezvoltarea economică.” – Agenții economici s-au obișnuit cu actualul mediu inflaționist și cred că nu este posibilă dezvoltarea economică în lipsa unei anumit ritm de inflație și expansiune a creditului. În plus, diferite școli de economie au ridicat în slăvi creșterea cererii efective și tind să vină în sprijinul veșnic popularelor apeluri inflaționiste. Cu toate acestea, așa cum agenții economici s-au adaptat unui mediu inflaționist, tot așa se vor obișnui cu unul în care puterea de cumpărare a unității monetare crește treptat și continuu.
Aici, iarăși, este important să facem o distincție între două sensuri diferite ale termenului „deflație” (și „inflație”), care sunt adesea confundate în discuții și în analiza teoretică. Prin deflație s-ar putea înțelege fie o scădere sau contracție absolută a ofertei monetare, fie consecința care tinde de obicei (dar nu întotdeauna) să urmeze unei asemenea contracții, adică o creștere a puterii de cumpărare a monedei sau, cu alte cuvinte, o scădere a „nivelului” general al prețurilor. Este evident că sistemul propus, etalonul aur cu rezerve 100%, ar fi complet neelastic în privința contracțiilor și, prin urmare, ar evita orice deflație înțeleasă ca scădere a ofertei monetare, lucru pe care actualul „sistem monetar flexibil” nu îl poate garanta, după cum ne reamintesc repetatele crize economice.[76]
Dacă prin „deflație” înțelegem o scădere a nivelului general al prețurilor sau o creștere a puterii de cumpărare a unității monetare, este clar că, în măsura în care productivitatea economică generală are un ritm de creștere mai rapid decât oferta monetară, sistemul monetar pe care îl propunem ar duce la o asemenea „deflație.” Am descris acest model de creștere economică mai sus. Oferă atât avantajul că evită crizele și recesiunile economice, cât și pe acela de a distribui beneficiile dezvoltării economice tuturor cetățenilor, prin stimularea treptată și continuă a puterii de cumpărare a tuturor unităților monetare existente și a scăderii cererii de bani manifestată de fiecare persoană.
Trebuie să recunoaștem că sistemul monetar propus nu ar garanta o putere de cumpărare neschimbată. Acest țel este de neatins și chiar dacă ar fi atins, nu ar prezenta alt avantaj decât eliminarea primei care este inclusă în rata dobânzii în funcție de anticiparea evoluției viitoare a puterii de cumpărare a monedei. Totuși, în privința aceasta, important este doar ca agenții economici să poată anticipa ușor, în practică, evoluția puterii de cumpărare a monedei și să conteze pe ea în luarea deciziilor. Acest lucru ar fi suficient pentru a elimina redistribuirea bruscă și nejustificată a venitului între creditori și debitori, care a fost în trecut un corolar permanent al expansiunii creditului sau al șocurilor monetare pe care agenții economici nu au reușit să le vadă la timp.
S-a spus că dacă oferta de metal prețios crește într-un ritm mai lent decât productivitatea economică, creșterea rezultantă a puterii de cumpărare a monedei (sau scăderea nivelului general al prețurilor) poate chiar să depășească, în anumite circumstanțe, rata socială a preferinței de timp inclusă în rata de piață a dobânzii.[77]
Cu toate că rata socială a preferinței de timp depinde de evaluările subiective ale oamenilor, astfel că evoluția sa nu poate fi știută teoretic în avans, trebuie să recunoaștem că, dacă scade până la niveluri foarte mici, datorită unei creșteri substanțiale ale tendinței sociale de economisire, efectul de mai sus și-ar putea face apariția. Totuși, ratele de piață ale dobânzii nu ar atinge niciodată valoarea zero și cu atât mai puțin valori negative. În primul rând, s-ar face simțit binecunoscutul efect Pigou: creșterea puterii de cumpărare a monedei ar duce la duce la creșterea valorii stocurilor reale de lichiditate ale agenților economici, a căror bogăție ar crește în termeni reali și care și-ar crește consumul, împingând astfel rata preferinței de timp înapoi în sus.[78]
În al doilea rând, antreprenorii vor găsi întotdeauna finanțare, printr-o rată pozitivă a dobânzii, pentru toate investițiile care promit să aducă profituri contabile mai mari decât rata existentă pe piață, în orice moment, indiferent cât de joasă este rata. Trebuie să reținem că scăderea treptată a ratei dobânzii tinde să crească valoarea prezentă a bunurilor de capital și a proiectelor de investiții: o scădere de la 1% la 0,5% ar dubla valoarea prezentă a bunurilor de capital durabile, iar această valoare s-ar dubla iarăși, o dată cu scăderea ratelor de la 0,5% la 0,25%. Prin urmare, nu este de conceput ca ratele nominale ale dobânzii să ajungă la zero: pe măsură ce se apropie acea limită, creșterea valorii prezente a bunurilor de capital va crea oportunități extraordinare pentru câștigarea unor profituri antreprenoriale importante, un izvor nesecat de oportunități de investiție.
Așadar, un aspect pe care îl putem prevedea este acela că în modelul propus ratele nominale vor atinge niveluri foarte scăzute din perspectivă istorică. Într-adevăr, dacă putem previziona o creștere a productivității de aproximativ 3% și o creștere a rezervelor mondiale de aur de 1% anual, ar exista o ușoară „deflație” de aproximativ 2%. Dacă luăm în calcul o rată a dobânzii rezonabilă, între 3% și 4%, incluzând prima de risc, atunci ne putem aștepta la o rată a dobânzii între 1% și 2% pe an, care să oscileze într-un interval foarte limitat, de aproximativ o optime de punct. Agenții economici care au activat doar într-un mediu inflaționist bazat de expansiunea creditului ar putea spune că tocmai am descris o viziune extraterestră, dar ar fi o situație foarte favorabilă, iar agenții economici s-ar obișnui cu ea fără probleme prea mari.[79]
Chiar și anumiți membri ai Școlii neo-bancare a liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare au exagerat presupusele pericole ale „deflației.” De exemplu, Stephen Horwitz pune la îndoială declinul continuu și treptat al modelului nostru și afirmă că exact cum în prezent au loc creșteri bruște ale prețurilor, la fel vor avea loc și scăderi abrupte inevitabile în sistemul propus (!). Horwitz nu înțelege că asemenea scăderi subite sunt practic imposibile sub un etalon monetar rigid la contracție, cu excepția catastrofelor naturale, războaielor și altor fenomene extraordinare de acest fel. În condiții normale, cererea de bani nu are de ce să crească traumatic, mai mult, ar scădea treptat pe măsură ce creșterea puterii de cumpărare a monedei permite păstrarea unor stocuri monetare reale relativ mai mici.[80]
Modelul „deflației” ușoare, continue și treptate care ar apărea într-un sistem bazat pe un etalon aur pur și rezerve 100%, în loc să împiedice creșterea economică sustenabilă și armonioasă, ar facilita-o. Mai mult, acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori în trecut. De exemplu, am menționat deja cazul Statelor Unite în perioada 1867, după Războiul Civil, până în 1879. Chiar Milton Friedman și Anna J. Schwartz au trebuit să admită că această perioadă
„a fost o etapă de creștere viguroasă și continuă, care a dus la situarea Statelor Unite pe primul loc printre națiunile lumii. Iar coincidența lor aruncă îndoieli serioase asupra validității ideii, foarte acceptate în prezent, că deflația seculară a prețurilor și creșterea economică rapidă sunt incompatibile.”[81]
7. „Menținerea unui etalon aur pur și a rezervelor 100% ar consuma multe resurse economice și, deci, ar inhiba dezvoltarea economică.” – Ideea că etalonul aur pur ar fi costa prea multe resurse economice a fost iterată de John Maynard Keynes, care considera că acest etalon este o biată „relicvă barbară”a trecutului. Acest argument s-a regăsit ulterior în cele mai populare manuale de economie. De exemplu, Paul A. Samuelson afirmă că „este absurd să risipim resurse săpând după aur în străfundurile pământului, doar pentru a-l adânci iarăși în beciurile de la Fort Knox.”[82]
Este evident că un etalon aur pur, caracterizat de o ușoară „deflație”, i.e., o creștere treptată și constantă a puterii de cumpărare a unității monetare, ar genera un permanent incitativ pentru căutarea și extragerea unor cantități mai mari de aur, folosindu-se astfel resurse economice rare și valoroase în căutarea, extragerea și distribuirea metalului galben. Cu toate că nu există o estimare unanimă a costului economic al acestui etalon monetar, am putea admite, de dragul argumentului, asemenea lui Leland B. Yeager, că ar reprezenta 1% din Produsul Intern Brut al fiecărei națiuni.[83] Este în mod evident mult mai „ieftin” să emiți monedă de hârtie decât să extragi aur la un cost de aproximativ 1% din Produsul Intern Brut al tuturor țărilor.
Cu toate acestea, respingerea acestui sistem monetar pornind de la presupusul cost al aurului, așa cum fac Samuelson și Keynes, este o înșelare. Nu este corect să se compare doar costurile producției de aur cu acelea ale emiterii de monedă, ci este necesar să comparăm costurile totale (directe și indirecte) ale ambelor sisteme monetare. Astfel, trebuie să punem în balanță atât daunele grave pe care recesiunile economice ciclice le aduc economiei și societății, cât și costurile asociate cu un etalon monetar elastic, complet fiduciar și controlat de stat. Lecturile obligatorii despre acest subiect includ și „The Costs of a Gold Standard”, de Roger W. Garrison.[84] În acest articol, Profesorul Garrison estimează costurile de oportunitate ale unui etalon monetar pur fiduciar și le compară cu cele ale unui etalon aur pur cu rezerve 100%. Garrison afirmă:
„Costurile reale ale etalonului aur ar trebui să includă (1) costurile impuse asupra societății de diferite facțiuni politice în efortul de a obține controlul asupra tiparniței, (2) costurile impuse de grupurile de interese speciale în tentativa de a convinge autoritatea de control a tiparniței să comită abuzuri (să tipărească mai mulți bani) în favoarea intereselor speciale, (3) costurile proastei alocări a resurselor induse prin inflație care se fac simțite în toată economia ca urmare a faptului că autoritatea monetară cedează presiunilor politice ale intereselor speciale și (4) costurile plătite de antreprenori în tentativa de a anticipa acțiunile viitoare ale autorității monetare și de a se proteja împotriva unor consecințe probabile, dar incerte, ale iresponsabilității monetare. Având în vedere aceste considerații, nu este greu de crezut că etalonul aur costă mai puțin decât etalonul monedei de hârtie.”[85]
În plus, am avea de adăugat costurile ridicate ale menținerii întregii rețele de bănci centrale și a personalului bine plătit pe care îl angajează, alături de resursele economice substanțiale consumate în strângerea informațiilor statistice și finanțarea proiectelor de „cercetare”, a conferințelor și întâlnirilor internaționale (Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială etc.). Ar trebui să luăm în calcul, de asemenea, costul semnificativ al prestării excesive de servicii bancare; concret, proliferarea exagerată a noilor filiale și enorma risipă de resurse umane și economice pe care o implică.[86] Așadar, nu e nici o surpriză că Milton Friedman însuși, care a fost mulți ani de acord cu ideea majorității că etalonul aur pur este prea costisitor, și-a schimbat părerea și acum consideră că, din punct de vedere economic, etalonul aur pur nu ar avea costuri de oportunitate problematice.[87]
Pe scurt, ajungem la concluzia că sistemul monetar și bancar bazat pe etalonul aur pur și rezerve 100% este o „instituție socială” esențială pentru funcționarea corectă a oricărei economii de piață. O instituție socială se poate defini astfel: orice mulțime de regularități comportamentale care a evoluat spontan într-o perioadă lungă de timp, ca rezultat al contribuțiilor aduse de multiple generații de oameni prin participarea în anumite procese sociale. Astfel, instituții precum etalonul aur pur, legea proprietății private și familia, înglobează un volum enorm de informație și au fost testate cu succes în cele mai variate contexte istorice și circumstanțe de loc și de timp. Acesta este motivul pentru care nu ne putem dispensa de aceste instituții fără a suferi o pedeapsă, așa cum nu putem sacrifica principiile morale fără a plăti costuri sociale disproporționate. Schemele comportamentale, tradițiile, principiile morale, departe de a fi „tradiții sociale opresive și inhibitorii” (așa cum le-au numit, în iresponsabilitatea lor, autori precum Russeau și, în general, gânditorii „scientiști”), au făcut posibilă dezvoltarea civilizației. Atunci când oamenii își fac idol din rațiune și ajung să creadă că pot modifica și „îmbunătăți” instituțiile sociale, sau chiar să le reconstruiască ex novo (dintre economiști, keynesienii și monetariștii au alimentat cel mai mult această atitudine), pierd din vedere indiciile vitale și punctele de referință și ajung invariabil să își raționalizeze pasiunile cele mai atavice și primitive, compromițând astfel procesele sociale spontane de cooperare și coordonare. Etalonul aur și principiul rezervelor 100% constituie parte integrantă a acelor instituții sociale care trebuie să funcționeze ca un autopilot, sau ghid, pentru comportamentul practic al oamenilor în procesele de cooperare socială. Eliminarea iresponsabilă a acestor instituții generează costuri excesive și imprevizibile, punând în pericol progresul pașnic și armonios al civilizației și umanității.
8. „Instituirea unui sistem asemenea celui propus ar pune lumea într-o stare de exagerată dependență față de țări care au fost dintotdeauna cele mai mari producătoare de aur, precum Africa de Sud sau fosta Uniune Sovietică.” – Pericolul ca etalonul aur pur să depindă în prea mare măsură de producția de aur a Africii de Sud sau a națiunilor care au alcătuit fosta Uniune Sovietică este exagerat. Mai mult, asemenea avertismente sunt bazate pe ignorarea eronată a faptului că importanța relativă a volumelor produse de aceste țări, cu toate că extrag o proporție mare a aurului produs în fiecare an (Africa de Sud reprezintă 34% și fosta Uniune Sovietică 18% din extracțiile mondiale anuale),[88] este practic insignifiantă (mai puțin de 0,5% anual), dat fiind stocul existent de aur mondial (care s-a acumulat de-a lungul istoriei civilizației deoarece aurul este indestructibil și stabil chimic). De fapt, cea mai mare parte a aurului mondial este răspândită în țările Uniunii Europene, Americii și Asiei de Sud. În plus, cu Războiul Rece odată sfârșit, nu este clar cum anume ar putea națiuni precum Africa de Sud și fosta Uniune Sovietică, a căror producție anuală de aur nu este decât o infimă fracțiune a totalului mondial, să joace un rol perturbator, mai ales că ele ar fi primele națiuni care ar avea de suferit de pe urma oricărei politici de reducere artificială a producției de aur.
În orice caz, trebuie să recunoaștem, după cum vom vedea în secțiunea următoare, că tranziția către un sistem monetar asemenea celui pe care îl recomandăm ar duce inevitabil la creșterea de câteva ori (poate chiar mai mult de douăzeci de ori) a valorii de piață a aurului, în termenii unităților monetare actuale. Această creștere a valorii ar duce inițial, inevitabil, la creșterea semnificativă, o singură dată, a câștigurilor de capital pentru deținătorii actuali de aur, în special firmele care îl extrag și distribuie. Cu toate acestea, dorința de a evita ca anumite terțe părți să profite (poate) nemeritat de pe urma reinstituirii unui sistem monetar care ar fi atât de binefăcător pentru societate, precum cel propus, nu reprezintă nicicum un argument prima facie împotriva unui asemenea sistem.[89]
9. „Presupusul eșec al principiului rezervelor 100% în Argentina, în regimul Generalului Perón.” Secolul al XX-lea ne oferă o tentativă istorică, cel puțin în sens retoric, de instituire a rezervelor 100% pentru depozitul bancar. Însă, în acest caz, reforma nu a fost însoțită de privatizarea completă a sistemului monetar și de eliminarea băncii centrale. În schimb, creditul a fost complet naționalizat, iar aceasta a dus la o inflație imensă, cauzând distorsiuni profunde ale creditului care au devastat economia Argentinei. Așadar, acest exemplu nu ilustrează vreun dezavantaj al reformei pe care am propus-o. Dimpotrivă, oferă o perfectă confirmare istorică a efectelor dăunătoare ale intervenției sectorului public asupra sectorului financiar, monetar și bancar. Să analizăm mai detaliat istoria „experimentului” argentinian.
Reforma a fost introdusă imediat după ce Generalul Perón a preluat conducerea Argentinei, în 1946. A fost pusă în aplicare prin decretul-lege numărul 11554, ratificat de legea 12962. Aceste dispoziții legale au naționalizat depozitele bancare, prin declarația oficială de garantare a depozitelor de către statul argentinian, începând din acel moment. Partea explicativă a acestor texte include, printre alte considerații, următoarele:
„Într-adevăr, dat fiind că de acum înainte depozitele rămân în bănci iar Banca Centrală va suporta costurile administrative și financiare și pentru că băncile receptoare nu le mai pot utiliza decât prin acord cu Banca Centrală, aceste depozite nu mai „apasă”, cum s-ar spune, asupra băncilor și nu le mai obligă să extindă creditele dincolo de limitele utile. În acest fel va fi posibil să obținem un credit sănătos, mai orientat spre scopurile economice pe termen lung decât spre cele pur financiare ale băncilor.”[90]
În ciuda acestei retorici aparent corecte, reforma bancară a lui Perón era condamnată la eșec de la bun început. De fapt, reforma s-a bazat pe naționalizarea completă a sectorului monetar și bancar, întrucât responsabilitatea de a da noi împrumuturi a picat pe banca centrală, ai cărei funcționari depindeau direct de guvern. Așadar, în loc să se privatizeze complet instituțiile financiare și monetare și să se ajungă spontan la o coincidență a creditului cu gradul de economisire, s-a inițiat o politică de alocare a creditelor expansive de către banca centrală pe bază de privilegii. Aceste credite au ajuns în sistemul economic fie prin operațiuni bursiere de piață deschisă, fie, mai ales, prin concesiune de sconturi băncilor mai apropiate puterii politice. Astfel, s-a stabilit prin reformă că banca centrală putea realiza un maxim anual de operațiuni pe piața deschisă de 15% din volumul total al masei monetare. De asemenea, s-a eliminat complet acoperirea în aur a monedei argentiniene și relația preexistentă între aceasta și aur. Mai mult, Legea nr. 13571 din 1949 a modificat componența Consiliului de Administrație al Băncii Centrale și l-a desemnat președinte al acestui consiliu pe ministrul de finanțe, transformând astfel instituția într-un simplu instrument al statului. Reforma a făcut și ca, din acel moment, creditul să fie oferit de către banca centrală sub forma sconturilor pentru diferite bănci, fără o limitare a volumului și capacității expansive, iar această putere enormă a fost folosită în favoarea instituțiilor preferate de regimul politic existent. Prin urmare, în ciuda retoricii inițiale, reforma lui Perón a dus la o creștere nemaiîntâlnită a volumului creditelor, o expansiune extraordinară a mijloacelor de plată și inflație galopantă, care a perturbat foarte tare structura de producție și a dus la o recesiune severă din care Argentina a ieșit doar după mulți ani. De exemplu, în timpul celor nouă ani ai primului mandat al lui Perón (din 1946 până în 1955), oferta monetară a crescut cu mai bine de 970% iar acoperirea bancnotelor emise cu aur și valute a scăzut de la 137% în 1946, la puțin mai mult de 3,5% în 1955.
Reforma a fost abolită de revoluționarii care l-au izgonit pe Generalul Perón în 1955 și au privatizat iarăși depozitele. Totuși, această măsură nu a dus la eliminarea haosului financiar, iar băncile private și-au reluat politicile expansioniste cu un entuziasm proaspăt, urmând exemplul băncii centrale din timpul lui Perón. Consecința a fost că hiperinflația argentiniană a devenit cronică și i s-a dus vestea în toată lumea.[91]
Putem conchide că arhitecții acestui experiment argentinian și-au dorit să rezerve doar statului avantajele expansiunii creditului, fără a permite băncilor private să profite de o mare parte a acestei expansiuni, așa cum fusese obiceiul până atunci. În orice caz, nu s-a intenționat nici un moment privatizarea sistemului monetar și abolirea băncii centrale. Reforma lui Perón confirmă un fapt pe care l-am subliniat aici, anume că rezervele 100% combinate cu monopolul băncii centrale în emiterea de monedă și credit poate perturba foarte grav economia dacă autoritățile monetare se lansează, din motive politice, în operațiuni de expansiune a creditului (fie prin crearea și alocarea directă de credite, fie prin achiziții pe piața deschisă). Așadar, eșecul experimentului argentinian sub Generalul Perón nu constituie o reprezentare istorică a dezavantajelor rezervelor 100%, ci confirmă necesitatea desăvârșirii unei asemenea reforme prin privatizarea completă a monedei și eliminarea băncii centrale.
Pe scurt, sistemul lui Perón avea ca scop împiedicarea creării de credite expansive de către băncile private. Însă această activitate a fost înlocuită cu o expansiune și mai mare, orchestrată de funcționarii băncii centrale și de guvern, și astfel s-a ajuns la o și mai mare distrugere a sistemului financiar, monetar și economic. Așadar, nu se câștigă nimic din eliminarea unui proces de expansiune a creditului (cel al activității bancare private cu rezerve fracționare) dacă statul însuși pune în funcțiune altul, pe o scară mult mai mare.[92]
10. „Reforma propusă nu poate fi pusă în aplicare de către o singură țară, ci ar necesita un acord internațional dificil și costisitor.” – Cu toate că cel mai avantajos ar fi să se instituie etalonul aur pur la nivel internațional, și cu toate că un acord în acest sens ar ușura enorm tranziția către noul sistem, nu există nici un motiv pentru ca diferitele state să nu purceadă separat către sistemul monetar internațional până când un asemenea sistem internațional devine posibil. Exact aceasta este recomandarea lui Maurice Allais pentru Franța (înainte de intrarea în Uniunea Monetară Europeană).[93] Allais arată că instituirea rezervelor 100% și o politică monetară riguroasă din partea băncii centrale (o creștere a masei monetare de cel mult 2% pe an) ar fi un prim pas în direcția corectă, iar Statele Unite, Uniunea Europeană, Japonia, Rusia, sau orice altă țară ar putea să îl facă separat. Mai mult, trebuie să avem în vedere această idee când evaluăm diferitele propuneri de unificare monetară care au fost implementate în anumite arii economice, în special Uniunea Monetară Europeană. Vom studia această problemă în secțiunea următoare.
De asemenea, instituirea unor rate de schimb fixe, dar cu posibilitatea de revizuire, între diferite țări ar putea obliga națiunile unei arii economice să urmeze exemplul acelor state care avansează cel mai clar și sigur în direcția ideală. Astfel, ar putea apărea o tendință spre atingerea scopului propus.[94]
5.
Analiza economică a procesului de reformă și tranziție către sistemul monetar și bancar propus
La începutul acestei secțiuni vom studia pe scurt problemele principale ale oricărei strategii politice de reformare a oricărui domeniu, incluziv cel financiar, monetar și bancar.
Câteva principii strategice fundamentale
Cel mai mare pericol în calea strategiilor de reformă vine din partea pragmatismului politic de zi cu zi, care face ca autoritățile să abandoneze adesea scopurile ultime pe motiv că sunt, politic vorbind, „imposibil” de atins pe termen scurt. Acest modus operandi a sabotat în trecut diferite programe de reformă. Mai exact, pragmatismul a dus sistematic, cu motivul păstrării puterii politice, la adoptarea unor decizii ad-hoc, adesea profund incoerente și contrare acelora care ar fi dus la atingerea obiectivelor ultime. Mai mult, concentrarea atenției exclusiv asupra ceea ce este politic fezabil pe termen scurt, în detrimentul și spre ignorarea completă a obiectivelor finale, a făcut ca necesarul studiu detaliat și divulgarea obiectivelor între cetățeni să nu fie realizate. Prin urmare, posibilitatea creării unei coaliții de interese în sprijinul reformei este continuu subminată, deoarece se slăbește și obliterează acest efort cu alte programe și scopuri, considerate mai urgente.
Cea mai potrivită strategie de reformă se bazează, așadar, pe un principiu dual. Prima parte constă în educarea continuă a publicului cu privire la beneficiile substanțiale pe care l-ar obține din atingerea obiectivelor pe termen mediu și lung. A doua parte implică adoptarea unei politici pe termen scurt de progres treptat către aceste obiective, o politică ce trebuie să fie compatibilă cu obiectivele. Doar această strategie va face posibil, din punct de vedere politic, pe termen mediu și lung, ceea ce azi pare foarte dificil de realizat.[95]
Întorcându-ne acum la subiectul care ne preocupă, anume reforma bancară în economiile de piață, vom propune în paragrafele următoare un proces de reformare a actualelor structuri, care a fost gândit ținând cont de strategia descrisă și de principiile fundamentale care au fost analizate în această carte.
Etapele reformei sistemului bancar și financiar
În Graficul IX-1 se pot vedea cele cinci etape de bază ale procesului de reformă a sistemului bancar și financiar, care evoluează, în schema noastră, de la dreapta la stânga, adică de la sistemele cele mai intervenționiste (sau de la starea de planificare centrală a sectorului bancar și financiar) către sistemele mai puțin intervenționiste (în care a fost abolită banca centrală, iar sistemul bancar funcționează într-un regim de libertate completă, supusă principiilor legale – cu rezerve 100% –).
Prima etapă corespunde „planificării centrale”a sectorului bancar și financiar; cu alte cuvinte, un sistem reglementat și controlat strict de banca centrală. Acest tip de aranjament a fost predominant în țările occidentale până în prezent. Banca centrală are monopolul emiterii de monedă și stabilește permanent cantitatea totală a bazei monetare și ratele de scont aplicate băncilor centrale. Băncile private operează cu rezerve fracționare și practică expansiunea creditului fără acoperire în economisire reală, pe baza unui multiplicator bancar al monedei fiduciare controlat de banca centrală. Astfel, banca centrală orchestrează expansiunea creditului și creșterea masei monetare prin intermediul achizițiilor pe piața deschisă (prin care monetizează total sau parțial datoria publică a statului) și prin ordinele pe care le dă băncilor private referitor la ușurința mai mare sau mai mică de acordare a creditelor. Această etapă este caracterizată de politica monetară independentă a diferitelor țări (naționalism monetar) într-un mediu mai mult sau mai puțin haotic al cursurilor de schimb flexibile, care se utilizează adesea ca o puternică armă competitivă în comerțul internațional. Sistemul dă recurent naștere unor puternice explozii monetare și de credit, care distorsionează structura productivă și generează etape succesive de boom-uri bursiere și expansiuni economice artificiale și care sunt urmate de crize grave și recesiuni economice cu efect de contagiune, extinzându-se la nivel mondial.
În adoua etapă, procesul de reformă avansează în direcția cea bună. Se instituie de jure „independența” băncii centrale față de stat și se încearcă stabilirea unei reguli monetare (în general intermediară) care va fi obiectivul de politică monetară urmărit de banca centrală. Acest obiectiv este de obicei exprimat în termenii unei rate de creștere monetară mai mari decât creșterea productivității (între 4% și 6%). Acest model a fost dezvoltat de Bundesbank-ulRepublicii Federale Germane și a influențat regula urmată de Banca Centrală Europeană și alte bănci centrale din lume. Acest sistem susține intensificarea cooperării internaționale dintre diferite bănci centrale și promovează, în acele zone geografice mari unde există o anumită uniformitate economică și comercială, instituirea unui sistem de cursuri de schimb fixe (dar cu posibilitatea de a fi revizuite în unele cazuri), pentru a se pune capăt anarhiei ce caracterizează mediul haotic al cursurilor de schimb flexibile. În consecință, expansiunea creditului devine mai moderată, dar nu dispare complet, ceea ce face ca șocurile bursiere și recesiunile economice să aibă în continuare loc, cu toate că sunt mai puțin grave decât în prima etapă.[96]
În etapa a treia, continuând să existe o bancă centrală independentă, s-ar face un pas radical al reformei, instituindu-se principiul rezervelor 100% pentru băncile private. Acest lucru va fi realizat din punct de vedere juridic prin modificările legislative care, așa cum am arătat la începutul acestui capitol, va fi necesar să fie operate în codul comercial și în cel penal. Aceste modificări legislative vor permite eliminarea celei mai mari părți a legislației administrative actuale, care a fost emisă de banca centrală pentru controlul entităților de depozit și credit, astfel încât singura responsabilitate ar rămâne cea de a garanta creșterea masei monetare cu o rată egală sau ușor inferioară, după cum recomandă Maurice Allais (în jur de 2% anual), creșterii productivității sistemului economic.
Importanța etapei a treia și a următoarelor pentru reformă: posibilitatea pe care o oferă pentru a plăti datoria națională sau obligațiile sistemului de pensii
Reforma industriei bancare ar fi legată de ideea de a transforma actualele bănci private în simple fonduri mutuale. Mai exact, odată ce autoritățile au anunțat și explicat reforma cetățenilor săi, ar trebui să ofere deținătorilor curenți de depozite la vedere (sau echivalentul lor) opțiunea de a schimba aceste depozite, într-o perioadă de timp convenabilă, cu acțiuni ale unor fonduri mutuale. (Oamenii vor fi avertizați că odată cu acceptarea acestei opțiuni nu li se mai garantează valoarea nominală a depozitelor, iar dacă necesită lichiditate vor trebui să își vândă acțiunile la bursă și să accepte cursul existent la momentul vânzării).[97] Fiecare deponent care optează în acest sens va primi un număr de acțiuni strict proporțional cu suma depozitelor sale de la fiecare bancă. Fiecare bancă i-ar transfera activele către un fond mutual care ar cuprinde toată averea și creanțele băncii (cu excepția, în principiu, a părții corespunzătoare valorii sale nete).
După o perioadă în care deținătorii de depozite își pot exprima dorința de a continua ca deponenți sau de a achiziționa acțiuni la fondurile mutuale înființate prin reformă, banca centrală ar trebui, după cum recomandă Frank H. Knight,[98] să emită bancnote pentru suma totală a depozitelor la vedere agregate și a echivalentelor acestora înregistrate în bilanțurile tuturor băncilor pe care le controlează (excluzând suma reprezentată de opțiunea de preschimbare de mai sus). Este evident că emiterea acestor bancnote de către banca centrală nu ar însemna inflație sub nici o formă, deoarece singurul scop al acestei acțiuni este acoperirea cantității totale a depozitelor la cerere (și a echivalentelor), iar fiecare bancă ar primi o sumă de bancnote echivalentă cu depozitele pe care le deține. Astfel, obligația de păstrare a rezervelor 100% ar putea intra în vigoare imediat iar băncilor ar trebui să li se interzică să mai acorde credite cu acoperire în depozitele la vedere. În orice caz, aceste depozite ar trebui să fie permanent echilibrate cu rezervele sub formă de bancnote deținute de bănci.
Trebuie să observăm că Hart sugerează ca noile bancnote imprimate de banca centrală cu scopul acoperirii depozitelor să fie oferite băncilor cu titlu gratuit. Este evident că în acest caz bilanțurile băncilor vor reflecta un surplus enorm, care va echivala cu suma depozitelor la vedere acoperite 100% cu rezerve de bancnote.
Ne-am putea întreba cine ar trebui să fie proprietarul activelor bancare ce depășesc valoarea netă a băncilor, deoarece procedura pe care tocmai am descris-o evidențiază că băncile au creat, prin tradiție, mijloace de plată ex nihilo, operând cu rezerve fracționare, iar aceste credite le-au permis să exproprieze treptat avuție de la tot restul societății. Dacă luăm în calcul diferența dintre veniturile băncilor și cheltuielile anuale, avuția totală pe care sistemul bancar a expropriat-o în acest fel (printr-un proces care are efectele unei taxe, ca și inflația pentru guvern) este egală întocmai cu activele pe care le posedă băncile sub formă de proprietăți imobiliare, sucursale, dotări și, în special, suma investițiilor în credite acordate industriei și comerțului, în titluri achiziționate de pe bursă și din alte părți și în titluri de trezorerie emise de stat.[99]
Propunerea lui Hart, ca baza reformei să constea în transferul cu titlu gratuit către bănci a sumei de bancnote de care au nevoie pentru a realiza acoperirea 100% cu bancnote, este o pastilă amară. Această metodă ar face ca totalul activelor curente al băncilor să nu fie necesar pentru acoperirea depozitelor, iar aceasta înseamnă, din punct de vedere contabil, că va fi considerat proprietatea acționarilor. Murray N. Rothbard a sprijinit, de asemenea, această soluție,[100] care nu pare echitabilă, deoarece, dacă se poate identifica un grup de agenți economici care au beneficiat prin tradiție de privilegiul de a acorda credite expansive neacoperite cu economisire reală, acesta este tocmai grupul acționarilor băncilor (în măsura în care statul nu a expropriat în același timp o parte din profiturile acestei activități extrem de profitabile, obligând astfel băncile să aloce o parte a banilor creați finanțării statului însuși).
Totalul activelor bancare poate și trebuie să fie transferat către o serie de fonduri mutuale a cărei administrare ar fi activitatea principală a băncilor private, după reformă. Cine ar trebui să fie deținătorii acțiunilor acestor fonduri mutuale, care ar avea, la momentul conversiei, o valoare egală cu valoarea totală a activelor sistemului bancar (cu excepția aceleia corespunzătoare averii acționarilor)? Propunem ca aceste acțiuni ale noilor fonduri mutuale, care se vor crea cu activele sistemului bancar, să fie date la schimb cu titlurile de trezorerie aflate în circulație, emise de către toate țările covârșite de o datorie națională semnificativă. Ideea este destul de simplă: deținătorii de obligațiuni de stat ar primi, la schimb, acțiuni la fondurile mutuale care se vor înființa cu activele sistemului bancar.[101] Această acțiune ar elimina în mare parte (sau chiar complet) obligațiunile emise de stat, lucru care ar fi în favoarea tuturor cetățenilor, pentru că din acel moment nu vor mai trebui să plătească taxe pentru finanțarea datoriilor și dobânzilor. Mai mult, deținătorii curenți de titluri de stat nu vor fi afectați negativ, deoarece obligațiunile lor vor fi înlocuite cu acțiuni la fonduri mutuale care, din momentul reformei, vor avea o valoare de piață și vor da dividende.[102] Mai mult, există alte pasive ale statului (de exemplu, cele din sistemul public de pensii) care ar putea fi convertite în obligațiuni și care ar putea, de asemenea, să fie preschimbate în acțiuni ale noilor fonduri mutuale, fie în loc de sau în plus față de obligațiunile de stat, cu efecte economice foarte benefice.
În Graficul IX-2 avem o clasificare a diferitelor active și pasive contabile care ar apărea pe bilanțul consolidat al sistemului bancar, după ce toate depozitele bancare se vor fi acoperit cu rezerve 100% în bancnote și se vor fi creat fonduri mutuale cu activele sistemului. Din acel moment, activitățile băncilor ar consta pur și simplu în administrarea fondurilor mutuale create cu activele lor, iar bancherii ar putea obține noi credite (sub forma unor noi acțiuni la aceste fonduri mutuale) pe care să le investească, percepând un mic onorariu procentual pentru serviciile de administrare a acestui tip de operație. Bancherii și-ar putea continua celelalte activități (legitime) pe care le-au întreprins în trecut (efectuarea de plăți, servicii de gestiune și contabilitate, transferuri etc.) și ar putea percepe prețurile de piață corespunzătoare acestor servicii.
În orice caz, cooperarea internațională (și cursurile de schimb fixe, dar cu posibilitatea revizuirii) ar continua în această etapă terțiară, iar expansiunea creditului ar dispărea complet, odată ce depozitele vor fi acoperite cu rezerve 100%. După cum am arătat, banca centrală se va limita la creșterea masei monetare cu un procent mic și va folosi această creștere pentru finanțarea unei părți a cheltuielilor publice, după cum propune Maurice Allais.[103] Acești bani nu se vor folosi în nici un caz pentru achiziții pe piața deschisă sau pentru expansiunea directă a creditului, activități care au avut loc pe o scară largă în tentativa eșuată de reformă din Argentina Generalului Perón. Reformele descrise mai sus ar duce la eliminarea aproape completă a crizelor bursiere și a recesiunilor economice. Din acel moment, acțiunile celor care economisesc și investesc vor fi coordonate eficient prin piață.
Instituirea rezervelor 100% este o condiție necesară pentru abolirea definitivă a băncii centrale, care ar avea loc în etapa a patra. Într-adevăr, o dată ce activitatea băncilor private va fi supusă principiilor legale ar trebui să existe libertate bancară completă, legislația bancară să fie eliminată, iar banca centrală așijderea. Aceasta ar necesita înlocuirea monedei fiduciare prezente, pe care doar banca centrală are dreptul să o emită, cu o formă de monedă privată. Este imposibil să facem un salt în beznă și să alegem un etalon monetar artificial care nu a apărut printr-un proces evolutiv. Asta înseamnă că noua formă de bani ar trebui să consiste în bunul pe care umanitatea l-a ales prin tradiție: aurul.[104]
Murray N. Rothbard a acordat multă atenție procesului de preschimbare a tuturor bancnotelor emise deja de Rezerva Federală cu aur, pas care urmează după instituirea rezervelor 100% pentru toate depozitele bancare. Pornind de la datele disponibile în 1981, Rothbard ajunge la concluzia că această preschimbare ar avea loc la un preț al aurului de 1.696 de dolari pe uncie. În ultimii 15 ani acest raport a crescut considerabil. Dacă luăm în calcul că prețul curent [1997] al aurului este de 350 de dolari pe uncie este evident că, într-o economie de mărimea Statelor Unite, privatizarea completă a monedei fiduciare și înlocuirea cu aur ar necesita o creștere de aproape douăzeci de ori a prețului actual al aurului.[105] Această creștere rapidă a prețului aurului ar cauza un șoc inflaționist greu de estimat, dar care ar avea loc o singură dată și nu ar determina efecte distorsionante acute asupra structurii reale de producție.[106]
A cincea și ultima etapă a privatizării sistemului financiar și bancar ar începe odată cu stabilizarea condițiilor producției și distribuției de aur. Această ultimă etapă ar fi caracterizată de libertatea absolută a activității bancare (cu toate că sistemul ar fi supus principiilor legale și, astfel, obligativității de a păstra rezerve 100%) și existența unui etalon aur unic la nivel mondial, cu rezerve 100%, într-un mediu de ușoară „deflație” treptată și creștere economică sustenabilă. În orice caz, procesul evolutiv de experimentare în domeniul monetar și bancar ar continua, și este imposibil de știut dinainte dacă aurul va fi în continuare mediul de schimb ales de piață sau dacă schimbările viitoare ale condițiilor sociale ar duce spontan, printr-un proces de evoluție, la apariția unui etalon alternativ.
În această etapă ultimă, în care un etalon aur unic se va răspândi în lume, ar fi bine ca diferitele țări să ajungă la un acord pentru a evita ca tranziția să aibă unele efecte reale inutile (în afară de șocul inflaționist inițial, care ar fi inevitabil, deoarece creșterea valorii aurului ar declanșa un influx crescut de metal pe piață). Un astfel de aranjament ar trebui să stipuleze crearea anterioară a unei structuri de cursuri de schimb fixe între toate valutele. Acest lucru ar face posibilă estimarea uniformă a volumului mondial de medii fiduciare și redistribuirea stocului de aur deținut de băncile centrale între diferiții agenți economici și bănci private, pornind de la proporția exactă de depozite și bancnote a fiecăruia.
Astfel, se va încheia ultima etapă a procesului de privatizare a sectorului bancar și financiar și se va relua procesul spontan de experimentare pe piață în domeniul bancar și financiar, care a fost întrerupt în trecut, odată cu naționalizarea banilor și crearea și consolidarea băncilor centrale.
Aplicarea teoriei reformei sistemului financiar și bancar în cazul procesului de unificare monetară europeană și în cel al construcției sectorului financiar din economiile fostului socialism real
Considerațiile anterioare, referitoare la reforma sistemului bancar și financiar din occident se pot utiliza pentru proiectarea și administrarea sistemului monetar european, care a generat atât de mult interes între specialiști.[107] Aceste considerații ne oferă cel puțin o indicație a direcției în care ar trebui să se îndrepte reforma monetară europeană și a pericolelor pe care ar trebui să le ocolească. Astfel, este evident că trebuie să evităm un sistem de monede naționale monopoliste concurente una cu cealaltă într-un mediu haotic de rate de schimb flexibile. Mai mult, ar trebui să evităm păstrarea unei bănci centrale europene, care intervine în concurența dintre monede într-o arie economică extinsă, nu avansează reforma bancară (impunerea rezervelor 100%), nu garantează un nivel de stabilitate monetară cel puțin la fel de înalt cât cea mai stabilă monedă națională în orice moment dat în istorie și presupune, pe scurt, un obstacol de netrecut pentru viitoarele reforme, i.e., eliminarea agenției de planificare centrală în domeniul financiar (banca centrală). Așadar, probabil că cel mai practic și adecvat model, pe termen scurt și mediu, ar fi instituirea în Europa a libertății complete de alegere între monede, publice sau private, produse în Uniune sau în afara ei. Monedele naționale tradiționale aflate încă în circulație vor intra într-un sistem de rate de schimb fixe,[108] care va disciplina politicile monetare ale fiecărei țări după exemplul celei mai solvente și stabile politici între aceste țări, la orice moment dat. Astfel, ar rămâne cel puțin o posibilitate ca statele-națiune ale Uniunii Europene să avanseze în viitor în cele trei domenii fundamentale ale reformei monetare și bancare (libertatea de alegere a monedei, libera întreprindere bancară și obligativitatea rezervelor 100% pentru depozitele la vedere). Făcând astfel, statele ar obliga celelalte membre ale Uniunii să le urmeze exemplul monetar bun, după cum susține Allais.
Pentru că a fost creată Banca Centrală Europeană, pe 1 iunie 1998, a câștigat în importanță criticarea ei și a monedei unice europene, cu referire la distanța dintre acest sistem și idealul unui etalon aur pur și a rezervelor 100%. Mulți teoreticieni liberali (în special cei de la Școala din Chicago) își concentrează greșit criticile asupra faptului că noul aranjament distruge vechiul sistem de monede naționale și rate de schimb flexibile. Totuși, un etalon european singular, atât de rigid pe cât este cu putință, ar reprezenta un pas sănătos spre etalonul aur pur. Mai mult, ar completa cadrul instituțional al sistemului de liber schimb european, pentru că ar elimina amestecul și manipularea monetară de către fiecare țară membră și ar obliga acele țări cu structuri economice mai rigide (Germania și Franța, de exemplu) să introducă flexibilitatea de care au nevoie pentru a fi competitive într-un mediu în care nu mai există posibilitatea unor politici monetare naționale inflaționiste, menite să compenseze rigiditățile structurale.
Câteva idei foarte asemănătoare pot fi aplicate și în cazul instituirii unui necesar sistem financiar și bancar în economiile fostului bloc estic. Trebuie să recunoaștem că aceste economii pleacă dintr-o poziție foarte nefavorabilă, după zeci de ani de planificare centralizată, dar tranziția actuală spre economia de piață oferă o unică ocazie, de importanță crucială, pentru a evita erorile majore pe care le-a făcut Occidentul până acum și pentru a avansa direct măcar spre etapa a treia sau a patra din planul nostru de reformă. În același timp, un salt direct la etapa a patra este foarte fezabil pentru fosta Uniune Sovietică, unde rezervele abundente de aur ar permite instituirea unui etalon aur pur, măsură care ar aduce beneficii imense. În orice caz, dacă aceste țări nu învață din greșelile altora și încearcă, imitând stângaci Occidentul, să instituie un sistem cu rezerve fracționare dirijat de o bancă centrală, presiunile financiare de moment vor duce la politici de expansiune fulminantă a creditului, care vor aduce daune enorme structurii de producție. Aceste politici vor hrăni speculația febrilă și vor crea un climat de tulburare socială care ar putea compromite total tranziția acestor societăți spre o economie de piață matură.[109]
6.
Concluzie: Sistemul bancar al unei societăți libere
Teoria monetară, a creditului bancar și a piețelor financiare reprezintă cea mai mare încercare teoretică pentru economiști în pragul secolului al XXI-lea. De fapt, nu ar fi exagerat să spunem că, odată umplut golul reprezentat de analiza socialismului, poate că domeniul cel mai importat și cel mai puțin înțeles era cel monetar. După cum am încercat să detaliem în această carte, acest domeniu este plin de erori metodologice, confuzii teoretice și, prin urmare, de intervenția sistematică a statului. Relațiile sociale în care este implicată moneda sunt de departe cele mai abstracte și obscure, iar cunoașterea generată prin ele este cea mai vastă, complexă și dificil de cuprins. Așadar, intervenția sistematică a statului și băncii centrale în acest domeniu este de departe cea mai dăunătoare. În orice caz, întârzierea intelectuală din teoria monedei și activității bancare a afectat grav dezvoltarea economiei mondiale, după cum putem vedea din ciclurile acute și recurente care continuă să gripeze economiile mondiale în zorii acestui nou mileniu.
Totuși, gândirea economică a subiectelor bancare are o tradiție destul de lungă și, după cum am văzut, poate fi regăsită până la gânditorii Școlii de la Salamanca. Mai aproape de vremea noastră, găsim controversa dintre Școala bancară și cea monetară, o dezbatere care a pus bazele dezvoltării ulterioare a doctrinei. Ne-am străduit să demonstrăm absența unei concordanțe totale între Școala liberei întreprinderi bancare și Școala bancară, pe de o parte și între Școala băncii centrale și Școala monetară, pe de altă parte. Mulți apărători ai liberei întreprinderi bancare și-au fundamentat poziția pe argumentele inflaționiste, eronate și găunoase, ale Școlii bancare și mulți teoreticieni ai Școlii monetare au plănuit să își atingă obiectivele de solvență financiară și stabilitate economică prin instituirea unei bănci centrale care să elimine abuzurile. Însă, de la bun început, unii gânditori abili ai Școlii monetare au considerat că este imposibilă și utopică ideea că banca centrală ar face orice altceva decât să agraveze problemele existente. Acești teoreticieni erau conștienți că cea mai bună cale de a limita crearea de medii fiduciare și de a obține stabilitatea monetară era instituirea unui sistem de liberă întreprindere bancară supus, ca orice alt agent economic, principiilor tradiționale ale dreptului civil și comercial (i.e., obligativității păstrării rezervelor 100% în cazul depozitelor la vedere). În mod paradoxal, aproape toți adepții Școlii bancare au ajuns să aplaude instituirea unei bănci centrale care, în calitate de creditor de ultimă instanță, să garanteze și perpetueze privilegiile expansioniste ale sistemului de bănci private. Între timp, băncile private au căutat cu și mai multă hotărâre să participe la „afacerea” foarte profitabilă a generării de medii fiduciare prin expansiune creditului, fără să își facă probleme legate de lichiditate, datorită sprijinului oferit permanent de banca centrală, supremul creditor.
Cu toate că teoreticienii Școlii monetare au avut dreptate în aproape toate contribuțiile teoretice, nu au fost capabili să vadă că fiecare dintre neajunsurile, corect percepute, ale libertății băncilor de a emite medii fiduciare sub formă de bancnote, erau, de asemenea, inerente în „afacerea” acordării de credite expansive susținute cu depozite bancare la vedere, cu toate că în acest caz neajunsurile erau mai mascate și insidioase și, prin urmare, mult mai periculoase. Acești teoreticieni au greșit când au susținut că cea mai potrivită politică ar fi introducerea unei legislații care să interzică doar emiterea de bancnote fără acoperire în aur și instituirea unei bănci centrale pentru apărarea principiilor monetare fundamentale. Doar Ludwig von Mises, care a urmat tradiția lui Modeste, Cernuschi, Hübner și Michaelis, a fost în stare să înțeleagă că recomandarea unei bănci centrale de către Școala monetară a fost o greșeală și că soluția cea mai bună și singura capabilă să respecte principiile monetare sănătoase era un sistem de liberă întreprindere bancară lipsit de privilegii în fața legii private (i.e., cu obligativitatea rezervelor 100%).
Eșecul majorității teoreticienilor Școlii monetare a fost fatal. Acești teoreticieni au fost responsabili pentru faptul că Legea lui Peel din 1844, în ciuda intențiilor onorabile, nu a reușit să elimine crearea de depozite fiduciare, cu toate că a interzis emiterea de bancnote fără acoperire. Mai mult, unii membri ai Școlii monetare au pledat pentru un sistem cu bancă centrală, care, în special datorită influenței negative a teoreticienilor Școlii bancare, a ajuns să fie folosit pentru justificarea și promovarea politicilor de iresponsabilitate și exces financiar, mult mai nebunești decât cele pe care acești teoreticieni încercau să le remedieze.
Așadar, banca centrală, văzută ca agenție de planificare centrală în domeniul monetar și bancar, nu poate fi considerată un produs natural al evoluției pieței libere. Dimpotrivă, a fost impusă dictatorial din afară, ca rezultat al tentativelor statului de a beneficia de practica extrem de profitabilă a rezervelor fracționare. De fapt, statul a deviat de la rolul său esențial, acela de a defini corect și proteja drepturile de proprietate ale deponenților, pentru a se bucura de avantajele practic nelimitate date de crearea de monedă și credit prin sistemul de rezerve fracționare (implicând bancnotele și depozitele). Așadar, prin încălcarea principiilor dreptului proprietății private referitoare la depozitele la vedere, statul a descoperit mult râvnita piatră filosofală, care i-a oferit finanțare nelimitată fără nevoia de a crește taxele.
Construcția unui sistem de liberă întreprindere bancară trebuie să coincidă cu instituirea obligativității rezervelor 100% pentru sumele primite ca depozite la vedere. Ignorarea inițială a acestei obligații a dus la toate problemele bancare și monetare din care s-a plăsmuit sistemul financiar actual, cu înaltul său nivel de intervenție guvernamentală.
În ultimă instanță, vorbim de aplicarea în domeniul bancar și monetar a unei originale idei hayekiene: oricând se încalcă o regulă tradițională de comportament, fie prin intervenție de stat, fie prin acordarea de privilegii de către stat unor anumite persoane sau organizații, vor apărea cu siguranță, mai devreme sau mai târziu, grave consecințe nedorite și se vor cauza daune serioase procesului spontan de cooperare socială.
După cum am văzut în primele trei capitole, regula tradițională de comportament care a fost încălcată în domeniul bancar este principiul legal conform căruia obligația păstrării, un element esențial al depozitului de bunuri nefungibile, se concretizează, în cazul contractului depozitului de bunuri fungibile (bani, de exemplu), în obligativitatea păstrării permanente a unei rezerve 100% a bunului fungibil (bani) primit spre depozitare. Prin urmare, orice folosire a acestor bani, în special pentru acordarea de împrumuturi, implică o violare a acestui principiu și, deci, un act ilegitim de însușire necuvenită.
În fiecare etapă istorică, bancherii au fost tentați să încalce această regulă tradițională de comportament și să se folosească de banii deponenților în interes propriu. La început au făcut acest lucru în secret și cu un sentiment de rușine, pentru că erau conștienți, încă, de natura necinstită a comportamentului lor. Însă bancherii au reușit mai târziu să transforme încălcarea principiului legal tradițional într-o practică la vedere și legală, odată cu obținerea de la stat a privilegiului de a utiliza banii deponenților, aproape oricând, pentru a da împrumuturi care au fost inițial acordate însuși statului. Astfel, s-au născut și au devenit obicei relația de complicitate și coaliția de interese dintre stat și bănci și astfel se explică actuala „înțelegere” și „cooperare” dintre aceste două tipuri de instituții.
Un asemenea climat de colaborare este evident, doar cu diferențe subtile, în toate țările occidentale și în aproape toate circumstanțele. Bancherii au înțeles imediat că încălcarea principiului legal tradițional, menționat mai sus, duce la o activitate financiară foarte profitabilă, dar care necesita, în orice caz, un creditor de ultimă instanță, banca centrală, pentru a oferi lichiditatea necesară în momentele de criză care apar întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, după cum i-a învățat experiența. Banca centrală ar avea și responsabilitatea orchestrării expansiunii în comun și coordonate a creditului și obligării tuturor cetățenilor să accepte moneda monopolistă cu putere liberatorie emisă de ea.
Cu toate acestea, consecințele sociale nefericite ale acestui privilegiu oferit băncilor (dar nici unei alte instituții sau persoane) nu au fost înțelese pe de-a-ntregul până la elaborarea, de către Mises și Hayek, a teoriei ciclurilor economice, pe care au fundamentat-o pe teoria monetară și a capitalului pe care am analizat-o în capitolele 5, 6 și 7. Pe scurt, teoreticienii austrieci au demonstrat că urmărirea scopului teoretic imposibil (din punct de vedere legal-contractual și tehnic-economic) de a oferi un contract alcătuit din elemente fundamental incompatibile, care combină ingredientele caracteristice unui fond mutual (în special posibilitatea de a obține dobândă la „depozite”) și cele ale unui contract tradițional de depozit (care trebuie să permită prin definiție retragerea valorii nominale în orice moment) va declanșa întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, anumite reajustări spontane. Inițial, aceste reajustări iau forma expansiunii necontrolate a ofertei monetare, inflației și generalizării proastei alocări a resurselor la nivel microeconomic. În cele din urmă, se manifestă sub forma recesiunii, eliminării erorilor comise prin expansiunea creditului în structura de producție și șomajului masiv.
Este important să înțelegem că privilegiul care permite băncilor să funcționeze cu rezerve fracționare reprezintă un atac al autorităților statului asupra definirii corecte și apărării drepturilor deponenților de proprietate privată, iar respectul acestor drepturi este esențial pentru funcționarea corectă a oricărei economii de piață. În consecință, apare invariabil un efect caracteristic „tragediei comunelor”, așa cum se întâmplă oricând există un defect de apărare și definire a drepturilor de proprietate. Acest efect constă în tendința crescută a bancherilor de a își depăși competitorii prin expansiunea mai rapidă și mai mare a propriei baze de creditare. Prin urmare, sistemul bancar cu rezerve fracționare tinde întotdeauna spre o expansiune mai mult sau mai puțin galopantă, chiar și atunci când este „monitorizat” de bancheri centrali care, spre deosebire de situația din trecut, intenționează serios (și nu doar retoric) să o limiteze.
Pe scurt, scopul esențial al politicii monetare ar trebui să fie supunerea sistemului bancar principiilor tradiționale ale dreptului civil și comercial, conform căruia fiecare persoană și firmă trebuie să respecte anumite obligații (rezerve 100%), pe lângă respectarea strictă a termenilor stabiliți în fiecare contract.
În același timp, trebuie să criticăm cu putere majoritatea literaturii care, urmând publicării, spre sfârșitul anilor 1970, a cărții lui Hayek, Denaționalizarea banilor, a pledat pentru un model de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare. Cea mai importantă concluzie pe care trebuie să o tragem din toată această literatură este că autorii ei cad prea des în vechile erori intelectuale ale Școlii bancare. După cum am arătat în capitolul 8, acest lucru este valabil pentru lucrările lui White, Selgin și Dowd. Nu este nimic greșit în atenția pe care o acordă avantajelor pe care sistemul de compensare interbancară le oferă în autocontrolul expansiunii creditului. În acest sens, sistemul lor ar produce rezultate mai bune decât sistemul actual, care este înzestrat cu bancă centrală, după cum a arătat, pentru prima oară, Ludwig von Mises. Totuși, libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare nu este decât o soluție secundară, care nu va putea împiedica valul de optimism excesiv în acordarea de credite să declanșeze coordonarea acțiunilor diferitelor bănci. În orice caz, acești autori nu înțeleg că atât timp cât rezistă privilegiul rezervelor fracționare, va fi practic imposibil să se elimine de banca centrală. După cum am arătat în această carte, singura cale de eliminare a agenției planificării centrale din domeniul bancar și de credit (banca centrală) este abolirea privilegiului rezervelor fracționare de care se bucură în prezent băncile private. Aceasta este o măsură necesară, cu toate că nu este suficientă: banca centrală va trebui eliminată și banii fiduciari pe care i-a creat până în prezent trebuie să fie privatizați.
În concluzie, dacă dorim să construim pentru secolul al XXI-lea un sistem financiar și monetar cu adevărat stabil, care ne va proteja economiile pe cât este omenește posibil de crize și recesiuni, va trebui: (1) să ne asigurăm că există libertatea completă de alegere a monedei, fundamentată pe un etalon metalic (aur) ce va înlocui toate mediile fiduciare emise în trecut; (2) să instituim un sistem de liberă întreprindere bancară; și, cel mai important, (3) să insistăm ca toți agenții implicați în sistemul de liberă întreprindere bancară să fie supuși și să respecte regulile și principiile legale tradiționale, în special principiul conform căruia nimeni, nici măcar un bancher, nu se poate bucura de privilegiul de a da cu împrumut ceva care i-a fost încredințat ca depozit la vedere (i.e., sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve 100%).
Atât timp cât specialiștii și societatea în general nu vor înțelege foarte bine principiile teoretice și legale esențiale care vizează moneda, creditul bancar și ciclurile economice, putem să ne așteptăm în continuare la existența unei lumi în continuă suferință datorată recesiunilor economice distructive care vor reapărea inevitabil și continuu, până când băncile își vor pierde puterea de a emite monedă de hârtie cu putere legală liberatorie, iar bancherii își vor pierde privilegiul, oferit de stat, de a opera cu rezerve fracționare. Încheiem acum această carte așa cum am început-o, cu următoarea părere: Odată ce am trăit să vedem prăbușirea istorică a socialismului, în teorie și în practică, principala sarcină pe care o au atât economiștii cât și toți ceilalți iubitori de libertate în acest nou secol va fi exercitarea întregii lor puteri intelectuale împotriva instituției băncii centrale și privilegiului de care se bucură băncile private.
[1] Mises, The Theory of Money and Credit, p. 446–448; subl. n. Aceasta este cea mai bună și recentă ediție în limba engleză a cărții lui Mises. Citatul de mai sus, exact așa cum a fost scris de Mises, este astfel:
„Es leuchtet ein, dass menschlicher Einfluss aus dem Umlaufsmittelwesen nicht anders ausgeschaltet werden kann als durch die Unterdrückung der weiteren Ausgabe von Umlaufsmitteln. Der Grundgedanke der Peelschen Akte müsste
wieder aufgenommen und durch Miteinbeziehung der in Form von Kassenführungsguthaben ausgegebenen Umlaufsmittel in das gesetzliche Verbot der Neuausgabe in vollkommenerer Weise durchgeführt werden als dies seinerzeit
in England geschah. . . . Es wäre ein Irrtum, wollte man annehmen, dass der Bestand der modernen Organisation des Tauschverkehres für die Zukunft gesichert sei. Sie trägt in ihrem Innern bereits den Keim der Zerstörung. Die Entwicklung des Umlaufsmittels muss notwendigerweise zu ihrem Zusammenbruch führen.” (Mises, Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel, p. 418–419)
[2] Mises, Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik, p. 81; Tradus în limba engleză cu titlul On the Manipulation of Money and Credit, p. 57–173. Citatul de mai sus apare la p. 167-168 iar sublinierea ne aparține. Excepția inclusă de Mises între cratime ne arată că el, în spiritul Legii lui Peel, recomandă păstrarea rezervelor 100% doar în cazul mediilor fiduciare nou-emise (bancnote și depozite) ceea ce înseamnă că volumul de medii deja emise la momentul lansării reformei ar rămâne fără acoperire în monedă metalică. Implementarea propunerii lui Mises ar reprezenta un mare pas înainte și ar putea fi pusă în practică destul de ușor, fără ca inițial să se producă schimbări substanțiale ale valorii aurului. Cu toate acestea, propunerea nu este perfectă. Ar lăsa băncile fără acoperire pentru acele bancnote care au fost emise în trecut și le-ar face astfel să fie vulnerabile în cazul unei crize de încredere. De aceea, în acest capitol propunem un program mai radical care constă în cerința de a se păstra rezerve 100% pentru toate mediile fiduciare (indiferent dacă sunt sau nu sunt deja emise). Bettina Bien Greaves a oferit o dezvoltare amănunțită a propunerii lui Mises în „How to Return to the Gold Standard”, The Freeman: Ideas on Liberty, noiembrie 1995, p. 703–707.
[3] Acest memorandum a fost uitat și a fost redescoperit în arhivele Ligii Națiunilor, când Richard M. Ebeling pregătea materialele pentru cartea Money, Method, and the Market Process, p. 78–95. Citatul de mai sus apare la p. 90. Subl. n.
[4] Ibid., p. 91; Subl. n.
[5] Acestea sunt exact cuvintele lui Mises:
„Wenn heute, dem Grundgedanken der Currency-Lehre entsprechend, auch für das Kassenführungsguthaben volle–hundertprozentige–Deckung verlangt wird, damit die Erweiterung der Umlaufsmittelausgabe auch in dieser Gestalt unterbunden werde, dann ist das folgerichtiger Ausbau der Ideen, die jenem alten englischen Gesetz zugrundelagen. . . . Auch das schärfste Verbot der Erweiterung der Umlaufsmittelausgabe versagt gegenüber einer Notstandsgesetzgebung.” (Mises, Nationalökonomie, ed. a 2-a, Philosophia Verlag, München, 1980, p. 403)
[6] În acest sens, nota de subsol a lui Mises de la p. 402 a Nationalökonomie este deosebit de relevantă:
„Für die Katallaktik ist der Begriff «normale Kreditausweitung» sinnlos. Jede Kreditausweitung wirkt auf die Gestaltung der Preise, Löhne und Zinssätze und löst den Prozess aus, den zu beschreiben die Aufgabe der Konjunkturtheorie ist.”
Această notă de subsol a fost tradusă ulterior în engleză la p. 442 a ediției a 3-a revizuite a tratatului Human Action:
„Noțiunea de expansiune «normală» a creditului este absurdă. Emiterea de noi mijloace fiduciare, indiferent în ce cantitate, pune întotdeauna în mișcare acele modificări în structura prețurilor a căror descriere cade în sarcina teoriei ciclului economic. Bineînțeles, dacă noua cantitate emisă nu este mare, nu vor fi mari nici efectele inevitabile ale expansiunii.”
Această afirmație a lui Mises a dus la o confuzie substanțială printre acei membri ai Școlii austriece care pledează pentru libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare (White, Selgin, Horwitz etc.). Afirmația ilustrează credința lui Mises că un astfel de sistem nu ar scăpa de fazele de expansiune și recesiune caracteristice ciclului economic (cu toate că ar fi mai puțin severe decât cele care afectează sistemele bancare actuale, care sunt susținute de o bancă centrală.) De luat aminte și la cele ce le-am afirmat în nota 120 din capitolul 8.
[7] Mises, Human Action, ed. a 3-a, p. 443. Aici, pentru prima dată, Mises arată că sursa problemelor sistemului bancar se află în aceea că membrii săi nu sunt supuși principiilor legale tradiționale. Aceasta este ideea fundamentală pe care avea să o dezvolte mai târziu Murray N. Rothbard și care constituie miezul tezei pe care o susținem în această carte.
[8] Mises, The Theory of Money and Credit, p. 481 și 491; subl. n.
[9] În ciuda afirmațiilor misesiene, clare ca lumina zilei, în favoarea obligativității rezervelor 100%, faptul că a susținut libera activitate bancară ca pas intermediar spre idealul rezervelor 100% (și, astfel, spre un sistem bancar supus principiilor legale tradiționale) i-a stimulat pe unii teoreticieni austrieci ai Școlii moderne neobancare să dea o interpretare interesată a poziției lui Mises. Astfel, acești teoreticieni l-au perceput pe Mises ca apărător, în primul rând, al liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare, și abia în al doilea rând ca propunător al activității bancare cu rezerve 100%. De exemplu, a se vedea White, „Mises on Free Banking and Fractional Reserves”, p. 517–533. Într-un articol interesant, Joseph T. Salerno a demonstrat contradicția poziției lui White:
„deoarece trece cu vederea unele pasaje importante chiar din acele lucrări misesiene pe care le citează, și pentru că ignoră unele dezvoltări semnificative ale teoriei monetare misesiene, apărute de la publicarea primei ediții germane a The Theory of Money and Credit în 1912 și până la publicarea lui Nationalökonomie în 1940.” (Salerno, “Mises and Hayek Dehomogenized”, p. 137–146.)
[10] Hayek, „The Monetary Policy of the United States after the Recovery from the 1920 Crisis”, cap. 1 din Money, Capital and Fluctuations: Early Essays, p. 29; subl. n. Acest articol este traducerea în engleză a părții teoretice a celui original, care a fost publicat în limba germană cu titlul „Die Währungspolitik der Vereinigten Staaten seit der Überwindung der Krise von 1920”, Zeitschrift für Volkswirtschaft und Sozialpolitik, vol. 1–3, nr. 5, 1925, p. 25–63 și vol. 4–6, p. 254–317.
[11] Hayek, Monetary Nationalism and International Stability, p. 81–84, în special p. 82; subl. n. Hayek laudă rezervele 100% în special „pentru că atacă miezul problemei” (p. 81). Hayek vede un singur dezavantaj al acestui plan, dincolo de acela de a fi „oarecum impracticabil”: pare puțin probabil ca depozitele bancare neacoperite să nu apară sub altă formă legală, dat fiind că „activitatea bancară este un fenomen răspândit” (p. 82). Mai jos vom trata această obiecție.
[12] Hayek, Denationalization of Money, p. 94–95 și p. 55. [Vezi și ediția în limba română, Denaționalizarea banilor, Libertas Publishing, București, 2007 – n.t.] Citatele de mai sus apar la p. 119 a ed. a 2-a amplificate, Institute of Economic Affairs, Londra, 1978. Hayek cere, de asemenea, stabilirea unei distincții clare între activitatea bancară de simplă depozitare (în care se aplică cerința de păstrare a rezervelor 100%) și activitatea bancară de investire, care ar fi limitată la a da cu împrumut acele fonduri pe care clienții le-au împrumutat anterior băncilor lor. Hayek conchide:
„Mă aștept să se descopere curând că producția de monedă nu merge bine alături de controlul unor portofolii mari de investiții sau cu controlul unor părți mari de industrii.” (p. 119-120, a 2-a ediție.)
O critică ascuțită, și totuși justă, a celorlalte propuneri hayekiene privitoare la denaționalizarea banilor și instituirea unei monede bazate pe un index de mărfuri (care sunt legate indirect de obiectul nostru de studiu) apare în Murray N. Rothbard, „The Case for a Genuine Gold Dollar”, The Gold Standard, Llewellyn H. Rockwell, Jr., ed., Lexington Books, Lexington, Mass., 1985, p. 2–7. [Versiunea în limba română a acestui articol poate fi găsită la http://misesromania.org/123/, cu titlul „Pledoarie pentru un autentic dolar de aur” – n.t.]
[13] In Search of a Monetary Constitution, Leland B. Yeager, ed., Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1962.
[14] Murray N. Rothbard, The Case for a 100 Percent Gold Dollar (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1991), p. 44–46.
[15] În septembrie 1993 i-am expus personal, pentru prima dată, lui Murray N. Rothbard rezultatele cercetărilor noastre asupra fundamentelor juridice ale contractului de depozit din dreptul roman și asupra poziției teoreticienilor Școlii de la Salamanca referitoare la acest subiect, iar el le-a primit cu entuziasm. Mai târziu, ne-a încurajat să publicăm un scurt rezumat al concluziilor noastre într-un articol din Review of Austrian Economics. Din păcate, nu a fost cu putință să vadă articolul publicat, pentru că a murit pe neașteptate în data de 7 ianuarie 1995. Alte lucrări importante în care Rothbard tratează acest subiect includ: What Has Government Done to Our Money?, ed. a 4-a, Ludwig von MisesInstitute, Auburn, Ala., 1990; The Mystery of Banking;Man, Economy, and State, p.703–709; și articolele, „The Myth of Free Banking in Scotland”, p. 229–245, și „Aurophobia: or Free Banking on What Standard?”, p.99–108. Pe lângă Murray Rothbard, printre cei care pledează în Statele Unite pentru rezerve 100% în activitatea bancară sunt: Hans-Hermann Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property, Kluwer Academic Publishers, Dortrecht, Olanda, 1993, p. 61–93, și „How is Fiat Money Possible?–or The Devolution of Money and Credit”, p. 49–74; Joseph T. Salerno, „Gold Standards: True and False”, Cato Journal: An Interdisciplinary Journal of Public Policy Analysis 3, nr. 1, primăvară 1983, p. 239–267, și, de asemenea, „Mises and Hayek Dehomogenized”, p. 137–146; Walter Block, „Fractional Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective”, p. 24–32; și Skousen, The Economics of a Pure Gold Standard. Această ultimă lucrare este o teză doctorală despre rezervele 100% în activitatea bancară și conține o exhaustivă și deosebit de valoroasă trecere în revistă a tuturor surselor relevante până la acea dată. Asemenea lui Rothbard, teoreticienii de mai sus aparțin unui lung șir de gânditori americani (începând de la Jefferson și Jackson) care afirmă că activitatea bancară ar trebui să fie supusă cu rigoare principiilor legale și cerinței de păstrare a rezervelor 100%. Cel mai important teoretician al acestei mișcări din secolul al XIX-lea a fost Amasa Walker, The Science of Wealth, p. 138–168 și 184–232.
[16] Maurice Allais, „Les conditions monétaires d’une économie de marchés: des enseignements du passé aux réformes de demain”, Revue d’économie politique,3, mai–iulie 1993, p. 319–367. Citatul de mai sus apare la pagina 326 în original:
„Le mécanisme du crédit tel qu’il fonctionne actuellement et qui est fondé sur la couverture fractionnaire des dépôts, sur la création de monnaie ex nihilo, et sur le prêt à long terme de fonds empruntés à court terme, a pour effet une amplification considérable des désordres constatés. En fait, toutes les grandescrises des dix-neuvième et vingtième siècles ont résulté dudéveloppement excessif du crédit, des promesses de payer et de leurmonétisation, et de la spéculation que ce développement a suscitée etrendue possible.”(subl. n.)
Maurice Allais a prezentat tezele sale publicului larg în binecunoscutul său articol, „Les faux monnayeurs”, publicat în Le Monde, 29 octombrie 1974. Allais le prezintă, de asemenea, în capitolele 6-9 ale cărții, L’impôt sur le capital et la réforme monétaire, Hermann Éditeurs, Paris, 1989, p. 155–257. În 1994, a fost publicată în Franța propria noastră evaluare critică a sistemului bancar cu rezerve fracționare, „Banque centrale ou banque libre”, p. 379–391.
[17] A se vedea, de exemplu, citatele din Murray N. Rothbard la p. 316, 317 și 320 ale cărții lui Allais, L’impôt sur le capital et la réforme monétaire. De asemenea, vezi referințe la Amasa Walker la p. 317 și cu deosebire la Ludwig von Mises, cu a cărui carte, The Theory of Money and Credit, Allais este foarte familiar și pe care o citează cu mai multe ocazii, inclusiv la p. 355, 307 și 317. Mai mult, Maurice Allais îi aduce omagii călduroase lui Ludwig von Mises:
„Si une société libérale a pu être maintenue jusqu’à présent dans le monde occidental, c’est pour une grande part grâce à la courageuse action d’hommes comme Ludwig von Mises (1881-1973) qui toute leur vie ont constamment défendu des idées impopulaires à l’encontre des courants de pensée dominants de leur temps. Mises était un homme d’une intelligence exceptionnelle dont les contributions à la science économique ont été de tout premier ordre. Constamment en butte à de puissantes oppositions, il a passé ses dernières années dans la gêne, et sans l’aide de quelques amis, il n’aurait guère pu disposer d’une vie décente. Une société qui n’est pas capable d’assurer à ses élites, et en fait à ses meilleurs défenseurs, des conditions de vie acceptables, est une société condamnée” (p. 307)
Cu toate că Maurice Allais este, practic, întru totul de acord cu analiza și soluțiile Școlii austriece referitoare la monedă și ciclu, faptul că adoptă dezvoltarea matematică a modelului echilibrului general îl separă de austrieci, așa cum o arată anumite erori fundamentale ale analizei sale (Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 248–249). De aceea, Pascal Salin a conchis că, în loc de a fi un economist liberal asemenea lui Hayek, Maurice Allais este mai degrabă un „inginer social” cu înclinări personale puternice spre laissez-faire, un teoretician a cărui analiză matematică îl duce adesea spre un utilitarism pragmatic pe care Hayek și austriecii în general l-ar numi fără ezitare „constructivist” sau „scientist”. Pascal Salin, „Maurice Allais: Un économiste liberal?”, manuscris dat spre publicare, p. 12. Salin a publicat și o lucrare în care analizează teoria austriacă a ciclurilor economice și soluțiile de politică bancară ce reies din ea. Vezi Pascal Salin, „Macro-Stabilization Policies and the Market Process”, Economic Policy and the Market Process:Austrian and Mainstream Economics, K. Groenveld, J.A.H. Maks și J. Muysken, ed., North-Holland, Amsterdam, 1990, p. 201–221. În nota 98 a capitolului 8, explicăm de ce nu putem fi de acord cu poziția lui Salin de susținere a activității bancare cu rezerve fracționare.
[18] Vezi Ronnie J. Phillips, The Chicago Plan and New Deal Banking Reform, M.E. Sharpe, Armonk, N.Y., 1995), p. 191–98.
[19] Albert G. Hart, „The «Chicago Plan» of Banking Reform”, Review of Economic Studies 2, 1935, p. 104–116. Referirea la profesorii Mises și Hayek apare în josul paginii 104. Un alt precedent interesant pentru Planul de la Chicago se găsește într-o carte de Frederick Soddy, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie: Wealth, Virtual Wealth and Debt, E.P. Dutton, New York, 1927. Knight a scris o recenzie favorabilă cărții lui Soddy, în același an: „Review of Frederick Soddy’s Wealth, Virtual Wealth and Debt”, Saturday Review of Literature, 16aprilie 1927, p. 732.
[20] James W. Angell, „The 100 Percent Reserve Plan”, The Quarterly Journal of Economics 50, nr. 1, noiembrie 1935, p. 1–35.
[21] Henry C. Simons, “Rules versus Authorities in Monetary Policy”, Journal of Political Economy 44, nr. 1, februarie 1936, p. 1–30.
[22] Simons, „Rules versus Authorities in Monetary Policy”, p. 181; republicat în capitolul 7, Economic Policy for a Free Society, University of Chicago Press, Chicago, 1948, p. 160-183. Este foarte semnificativ că Simons face această analiză legal-instituțională exact în același articol în care propune o reformă bancară bazată pe rezerve 100%.
[23] Henry C. Simons, „A Positive Program for Laissez-Faire: Some Proposals for a Liberal Economic Policy”, publicat inițial ca „Public Policy Pamphlet”, nr. 15, Harry D. Gideonse, University of Chicago Press, Chicago, 1934. A fost republicat în capitolul 2 al Economic Policy for a Free Society, p. 64–65. Privitor la Henry Simons a se vedea Walter Block, „Henry Simons is Not a Supporter of Free Enterprise”, Journal of Libertarian Studies 16, nr. 4, toamnă 2002, p. 3–36.
[24] Henry C. Simons, în nota 7, la p. 320 din Economic Policy for a Free Society, adaugă:
„Este probabil să existe o instabilitate economică extremă în orice sistem financiar în care aceleași fonduri sunt folosite în același timp pentru investiții în industrie și comerț și în calitate de rezerve de bani lichizi ale indivizilor. Structura noastră financiară a fost construită în mare parte pe iluzia că fondurile pot fi în același timp disponibile și investite–iar această observație se aplică în cazul băncilor noastre de economisire (și, într-o măsură mai mică, altor instituții financiare), ca și în cel al băncilor comerciale, care oferă depozite la vedere.”
[25] Fritz Lehmann, „100 Percent Money”, Social Research 3, nr. 1, p. 37–56.
[26] Frank D. Graham, „Partial Reserve Money and the 100 Percent Proposal”, American Economic Review 26, 1936, p. 428–440.
[27] Irving Fisher, 100 Percent Money, Adelphi Company, New York, 1935.
[28] Lloyd W. Mints, Monetary Policy for a Competitive Society, New York, 1950, p. 186–187.
[29] Milton Friedman, A Program for Monetary Stability, Fordham University Press, New York, 1959. Friedman și-a publicat pentru prima oară ideile despre rezervele 100% în 1948, în articolul „A Monetary and Fiscal Framework for Economic Stability”, American Economic Review 38, nr. 3, 1948, p. 245–264. Critica lui Rothbard la adresa lui Friedman se găsește în articolul „Milton Friedman Unraveled”, Journal of Libertarian Studies 16, nr. 4, toamnă 2002, p. 37–54. [Traducerea în limba română, de Dan Cristian Comănescu, se găsește sub titlul „Milton Friedman pe înțelesul tuturor”, la http://misesromania.org/282/ – n.t.]
[30] Friedman, A Program for Monetary Stability.
[31] Friedman nu îl menționează pe Mises, care, cu aproape 50 de ani mai devreme, în limba germană și cu 25 de ani mai devreme, în limba engleză, propusese deja o versiune detaliată a aceleiași teorii. Milton Friedman, A Program for Monetary Stability, nota de subsol nr. 10, p. 106. Propunerea lui Gary Becker a fost publicată cu mulți ani mai târziu: Gary S. Becker, „A Proposal for Free Banking”, Free Banking, vol. 3: Modern Theory and Policy, White, ed., cap. 2, p. 20–25. Cu toate că Gary Becker ar putea fi plasat cu ușurință în aceeași categorie cu apărătorii neo-bancari ai liberei întreprinderi bancare cu rezerve fracționare, recunoaște că, în orice caz, un sistem care include cerința de păstrare a rezervelor 100% ar fi o îmbunătățire considerabilă a sistemului financiar și bancar actual (p. 24).
[32] Irving Fisher a tratat, de asemenea, și aspectele legale ale cerinței rezervelor 100%. El arată că în acest sistem
„depozitele la vedere ar fi literal depozite, constând în bani gheață păstrați în siguranță pentru deponent…departamentul de cecuri al băncii ar deveni o simplă magazie de bani la purtător aparținând celor care i-au depus.” (Irving Fisher, 100 Percent Money,p. 10)
Din păcate, teoria economică pe care se baza Fisher era monetaristă și, de aceea, nu a înțeles niciodată modul în care expansiunea creditului ce rezultă din activitatea bancară cu rezerve fracționare afectează structura de stadii productive a societății. Mai mult, Fisher recomanda instituirea unui etalon indexat și controlul guvernamental asupra politicii monetare, iar Mises i-a răspuns cu o critică acută (Human Action, p. 442–443). Concret, faptul că Fisher folosea ecuația monetaristă a schimburilor a dus la erori importante în analiza sa teoretică și în previziunile economice. Fisher nu a putut vedea că, în afară de efectele macroeconomice surprinse de formula sa, creșterea ofertei monetare distorsionează structura de producție și induce inexorabil crize și recesiuni. Astfel, la sfârșitul anilor 1920, Fisher a considerat că expansiunea economică va continua „la nesfârșit” și nu a înțeles că se sprijinea pe o fundație artificială care era condamnată la prăbușire. În fapt, Marea Depresiune din 1929 l-a luat cu totul pe nepregătite și aproape că l-a ruinat. Despre personalitatea curioasă a acestui economist american, a se vedea Irving N. Fisher, My Father Irving Fisher, A Reflection Book, New York, 1956 și biografia lui Robert Loring Allen, Irving Fisher: A Biography.
[33] După cum afirmă Pascal Salin în articolul său despre Maurice Allais, „Toute l’histoire monétaire montre que l’État a refusé de respecter les règles monétaires et que la source ultime de l’inflation provient de ce défaut institutionnel.” Pascal Salin, „Maurice Allais: un économiste liberal?” p. 11. Astfel, nu ne putem încrede că o bancă centrală, care va fi întotdeauna influențată într-o anumită măsură de aranjamentul politic curent, va fi capabilă să mențină o politică monetară care să imunizeze societatea contra relelor ciclurilor economice, chiar dacă se dorește acest lucru și chiar dacă este instituită cerința de păstrare a rezervelor 100% în cazul băncilor private. Lucrurile stau așa deoarece nu stă nimic în calea băncii centrale atunci când dorește să finanțeze cheltuielile de stat sau, prin operații de piață deschisă, să achiziționeze un volum masiv de titluri de trezorerie sau de alt fel, și astfel să injecteze lichiditate în sistem prin piața de capital și să distorsioneze temporar rata dobânzii și structura de stadii productive a societății. Aceasta ar pune în mișcare mecanismele inexorabile ale ciclurilor economice, care ar declanșa o depresiune gravă. Acesta este argumentul prima facie adus împotriva conservării băncii centrale, care arată și necesitatea combinării măsurilor de reinstaurare a principiilor legale în cazul activității bancare private, cu de-reglementarea completă a sectorului și abolirea băncii centrale. Privitor la tendința puternică pe care tradiția Școlii de la Chicago o manifestă înspre intervenționism, vezi „Symposium: Chicago versus the Free Market”, Journal of Libertarian Studies 16, nr. 4, toamnă, 2002.
[34] Din tabăra Keynesiană, James Tobin, care a primit Premiul Nobel pentru Economie în 1981, a propus un sistem de „monedă de depozit” care conține multe trăsături ale Planului de la Chicago pentru rezerve 100%. A se vedea „Financial Innovation and Deregulation in Perspective”, Bank of Japan Monetary and Economic Studies 3, 1985, p. 19–29. A se vedea, de asemenea, și comentariile pe care le-a făcut Charles Goodhart despre propunerea lui Tobin referitoare la rezervele 100% în The Evolution of Central Banks, p. 87 și urm. Mai recent, Alex Hocker Pollock a apărat din nou un sistem bancar similar în articolul său, „Collateralized Money: An Idea Whose Time Has Come Again?”, Durrell Journal of Money and Banking 5, nr. 1, martie 1993, p. 34–38. Marele dezavantaj al soluției lui Pollock este acela că propune ca rezervele să fie păstrate nu sub formă de bani, ci sub formă de active cu valoare de piață, care să le facă ușor de lichidat.
[35] Privitor la teoria emergenței instituțiilor, în special a banilor, a se vedea Menger, Untersuchungen über die Methode der Socialwissenschaften und der Politischen Ökonomie insbesondere și „On the Origin of Money”, p. 239–255. Ar trebui să avem în vedere și teorema misesiană a regresiei monetare, potrivit căreia prețul, sau puterea de cumpărare, a monedei este determinat de oferta și cererea sa, iar cererea este la rândul ei determinată nu de puterea ei de cumpărare de azi, ci de cunoașterea pe care a dobândit-o actorul despre puterea de cumpărare de ieri. În același timp, puterea de cumpărare pe care a avut-o moneda de ieri a fost determinată de cererea de monedă care s-a dezvoltat pe baza puterii de cumpărare pe care a avut-o alaltăieri. Am putea să regresăm pe acest model până la momentul din trecut când, pentru prima dată în istorie, oamenii au început să ceară un anumit bun pentru a-l folosi ca mediu de schimb. Așadar, această teoremă reflectă teoria lui Menger despre emergența spontană și evoluția banilor, dar aplicată retroactiv. Teorema misesiană a regresiei monetare are o importanță majoră pentru orice proiect de reformă a sistemului monetar și arată de ce, în acest domeniu, nu sunt admisibile „salturile în necunoscut.” Tentativele de introducere ex novo a unor sisteme monetare care nu sunt rezultatul evoluției ar fi, ca și în cazul limbii Esperanto, destinate unui eșec implacabil. Privitor la teoria regresiei monetare, a se vedea Mises, Human Action, p. 409-410, 425 și 610. Introducerea noilor tehnologii de plată pe piață (mai întâi hârtia, apoi cardurile de plastic iar acum moneda „electronică”) nu afectează concluziile analizei noastre. Nu este posibilă și nici convenabilă tentativa de introducere pe piață a unei constelații de monede electronice private decretate, care să se concureze într-o lume haotică de cursuri de schimb flexibile, mai ales când știm deja care este rezultatul evoluției de secole a libertății monetare: un singur bun (aurul) la nivel mondial, care nu poate fi manipulat nici de persoane private și nici de autorități publice. Din aceste motive nu putem fi de acord cu propunerea lui Jean Pierre Centi, “Hayekian Perspectives on the Monetary System: Toward Fiat Private and Competitive Moneys”, în Austrian Economics Today I, The International Library of Austrian Economics, Kurt R. Leube, ed., FAZ Buch, Frankfurt, 2003, p. 89–104. Vezi și nota104.
[36] Cel mai cunoscut plan de denaționalizare a monedei apare în cartea din 1976 a lui Hayek, Denationalisation of Money. Dar aventurile lui Hayek în apărarea etaloanelor monetare artificiale au început cu 30 de ani mai devreme: „A Commodity Reserve Currency”, Economic Journal 53, nr. 210, iunie-septembrie 1943, p. 176–184 (inclus sub forma capitolului 10 din Individualism and Economic Order, p. 209–219). Considerăm că analiza hayekiană, inspirată din Menger, a evoluției instituțiilor este corectă și suntem de acord că ar fi foarte benefic să se permită și în domeniul monetar experimentele private caracteristice piețelor libere. Este regretabil, însă, că Hayek a propus în cele din urmă ca un etalon cu totul artificial (constând într-un coș de diferite bunuri) să fie noua unitate monetară. Cu toate că propunerea lui Hayek poate fi interpretată drept procedeu de revenire la moneda tradițională (etalon aur pur și rezerve 100%), Hayek a meritat din plin criticile pe care și le-a atras din partea anumitor economiști austrieci, care i-au caracterizat propunerile drept „scientiste” și „constructiviste.” Printre acești critici se numără Murray N. Rothbard, Hans-Hermann Hoppe sau Joseph T. Salerno, în „Mises and Hayek Dehomogenized.” Aceleași obiecții pot fi aduse și propunerii foarte asemănătoare a lui Leland B. Yeager, „The Perils of Base Money”, p. 262.
[37] Argintul poate fi, de asemenea, considerat un etalon metalic secundar, paralel, care poate coexista, dacă agenții economici își doresc, cu aurul, la un curs de schimb fluctuant determinat în permanență de piață. Mai mult, trebuie să recunoaștem că declinul utilizării argintului ca monedă a fost accelerat de decizia statelor din secolul al XIX-lea de a îi fixa cursul de schimb cu aurul la un nivel care l-a subevaluat artificial. Vezi Rothbard, Man, Economy, and State, p. 724-726.
[38] Etalonul aur propus aici nu se aseamănă nici pe departe cu falsul etalon aur care a fost utilizat până în anii 1930, un etalon bazat pe existența băncilor centrale și sistemului de rezerve fracționare. După cum arată Milton Friedman:
„Un etalon aur real, fără urmă de tăgadă…ar fi cel în care aurul e literal monedă și moneda literal aur, în care tranzacțiile s-ar face literal în însuși metalul galben sau în hârtii care să fie certificate de depozit 100% acoperite în aur.” (Milton Friedman, „Has Gold Lost its Monetary Role?”, în MiltonFriedman in South Africa, Meyer Feldberg, Kate Jowel, și Stephen Mulholland, ed., Graduate School of Business of the University of Cape Town, Johannesburg, 1976)
Privitor la teoria economică a aurului, a se vedea capitolul 8 („The Theory of Commodity Money: Economics of a Pure Gold Standard”) din cartea lui Mark Skousen, The Structure of Production, p. 265–281.
[39] Laureano Figuerola, Escritos económicos, studiu preliminar de Francisco Cabrillo Rodríguez, ed., Instituto de Estudios Fiscales, Madrid, 1991, p. 268. Acest deziderat, pe care nici măcar Mises și Hayek un ar fi putut să-l afirme cu mai multă claritate, apare în raportul prezentat de Laureano Figuerola în fața Adunării Constituționale Spaniole din 22 februarie 1869.
[40] Pe scurt, recomandăm înlocuirea prezentei încrengături legislative care reglementează activitatea bancară cu câteva articole simple, de inserat în Codul civil și cel penal. De exemplu, în Spania, întregul corp de legislație bancară poate fi eliminat și înlocuit cu noi variante ale Articolului 180 și Articolului 182 ale Codului comercial. Textul acestor articole ar putea arăta astfel (cuvintele care diferă față de exprimarea existentă sunt scrise cu aldine):
Articolul 180: Băncile vor păstra în tezaur o sumă de bani gheață egală cu valoarea totală a depozitelor, conturilor la vedere și bancnotelor aflate în circulație.
Articolul 182: Totalul bancnotelor aflate în circulație, alături de suma corespunzătoare depozitelor și conturilor la vedere, nu vor depăși în nici un caz rezervele de bani gheață păstrate de ansamblul băncilor în orice moment.
Nu avem nevoie să ne referim în articole din Codul comercial la operațiuni care încalcă legea pentru a masca un adevărat contract de depozit (tranzacții cu acorduri de răscumpărare sau contracte options de vânzare de tip american etc.), deoarece tehnica juridică a doctrinei fraudării legii le-ar califica drept nule și neavenite. Cu toate acestea, pentru a evita posibilitatea ca „inovațiile” financiare să fie transformate în bani înainte da a fi anulate juridic, ar fi înțelept să se adauge următoarele în Articolul 180: „Aceeași obligație trebuie respectată de către toți indivizii și corporațiile care, prin fraudarea legii, încheie tranzacții juridice care maschează un adevărat contract de depozit de bani.”
În ceea ce privește Codul penal, în Spania ar fi nevoie de foarte puține reforme. Cu toate acestea, pentru ca Articolul 252 al noului Cod penal să fie și mai clar și pentru a-l face compatibil cu exprimarea pe care am sugerat-o în Articolele 180 și 182 din Codul comercial, ar trebui să fie modificat astfel:
Articolul 252: Pedepsele menționate vor fi aplicate oricărei persoane care, în dauna altcuiva, își însușește sau obține prin escrocherie, bani, bunuri sau orice alt tip de proprietate mobilă sau activ patrimonial pe care l-a primit spre depozitare, ca depozit neregulat sau ca depozit bancar de bani, în consignație sau în custodie, sau sub forma oricărei alte creanțe similare, purtătoare a obligației de livrare sau returnare a proprietății, sau pe care neagă că l-a primit…. Această pedeapsă va fi impusă la un nivel din jumătatea superioară a intervalului în cazul unui depozit necesar, depozit neregulat sau bancar de monedă sau orice alt tip de operație economică prin care se maschează, prin evaziunea legii, realizarea unui depozit neregulat de monedă.
Aceste simple modificări ale Codurilor comercial și penal ar permite abolirea tuturor legilor bancare existente in Spania. Astfel, evaluarea comportamentului oricărui suspect de încălcarea oricărei interdicții menționate ar cădea în sarcina tribunalelor obișnuite. (Acest proces ar include, logic, toate garanțiile caracteristice unui stat constituțional, care acum lipsesc în mod evident din multe acțiuni administrative ale băncii centrale.)
[41] „Nu suntem în stare să descriem viitorul capitalismului cu nici un grad de specificitate. Motivul acestei lipse de capabilitate este tocmai acela care ne asigură că…viitorul economic al capitalismului va fi caracterizat de progres și avans. Circumstanța care ne împiedică să vedem cu claritate viitorul capitalismului este tocmai circumstanța în care, dacă funcția antreprenorială este activă, nu mai suntem constrânși de vreun cadru al rarității. Așadar, însăși absența acestui element de determinare și predictibilitate ne permite, paradoxal, să ne încredem în vitalitatea pe termen lung și progresul economiei capitaliste.” (Israel M. Kirzner, Discovery and the Capitalist Process, University of Chicago Press, Chicago și Londra, 1985, p. 168.)
[42] Hayek, Denationalisation of Money, p. 119–120.
[43] Despre dezvoltarea acestei rețele de fonduri mutuale, a se vedea articolul lui Joseph T. Salerno, „Gold Standards: True and False”, p. 257–258. Percepția că acțiunile acestor fonduri vor deveni, în cele din urmă, bani este incorectă, deoarece aceste acțiuni sunt doar titluri către investiții reale și nu ar garanta recuperarea valorii nominale ale acestor investiții, care ar fi tot timpul supusă tendințelor prețurilor pe piețele bunurilor de capital corespunzătoare, fie acțiuni, fie obligațiuni. Cu alte cuvinte, în ciuda gradului înalt de lichiditate pe care l-ar putea atinge aceste investiții, această lichiditate nu ar fi nici imediată și nici nu ar corespunde valorii nominale atașată prin definiție unităților monetare. De fapt, orice persoană care necesită lichiditate s-ar vedea obligată să găsească pe piață o persoană dornică să ofere acea lichiditate prin plata unei sume de aur pentru valoarea de piață a respectivelor acțiuni de fond mutual. Deci, fondurile mutuale nu pot garanta nici valoarea capitalului investit la cumpărarea acțiunii, nici rata dobânzii investiției. Orice „garanție” de lichiditate se referă pur și simplu la ușurința cu care se pot vinde acțiunile fondului pe piață (cu toate că nu există nici o garanție legală că vânzarea va fi posibilă în orice circumstanțe și cu atât mai puțin la un preț prestabilit.)
[44] Așadar, nu este un capriciu al istoriei faptul că, în condiții de libertate, aurul a fost predominant în calitate de monedă general acceptată, deoarece posedă caracteristicile esențiale pe care, din perspectiva principiilor legale generale și a teoriei economice, trebuie să le dețină un mediu de schimb cu acceptabilitate răspândită. În acest domeniu, ca în multe altele (familia, drepturile de proprietate etc.), teoria economică a oferit suport pentru rezultatele spontane ale procesului evoluției sociale.
[45] Printre alții, George A. Selgin, care confirmă că „o criză a unui sistem cu rezerve 100% este o imposibilitate.” Selgin, „Are Banking Crises a Free-Market Phenomenon?”, p. 2.
[46] A se vedea Cabrillo, Quiebra y liquidación de empresas: un análisis económico del derecho espańol.
[47] O definiție corectă a drepturilor de proprietate cu privire la contractul de depozit bancar de bani (rezervele 100%) și o pledoarie convingătoare, puternică, a acestor drepturi este, așadar, singura precondiție pentru un „sistem monetar stabil”, un scop pe care Papa Ioan Paul al II-lea îl vede ca pe una din (puținele) responsabilități esențiale ale statului în economie. Vezi Ioan Paul al II-lea, Centesimus Annus: Encyclical Letter on the Hundredth Anniversary of Rerum Novarum, 1991, nr. 48, Catholic Truth Society, Londra, 1991, p. 35–36. Ioan Paul al II-lea afirmă aici: „Activitatea economică, în special activitatea unei economii de piață, nu poate fi condusă într-un vid instituțional, juridic și politic”. Această afirmație se armonizează perfect cu susținerea noastră pentru aplicarea principiilor legale în cazurile concrete ale contractului de depozitare bancară a banilor.
[48] După cum știm, statul poate cauza și o discoordonare orizontală (intratemporală) a structurii de producție prin emiterea monedei spre finanțarea unei părți a cheltuielilor sale.
[49] Vezi Skousen, „The Theory of Commodity Money: Economics of a Pure Gold Standard”, in The Structure of Production, p. 269–271. Skousen arată, de asemenea, că, dată fiind stabilitatea chimică a aurului, stocul mondial acumulat în istorie nu cunoaște declin. Așadar, celelalte condiții rămânând constante, dacă volumul de aur produs la nivel mondial rămâne constant, oferta monetară va crește cu un procent din ce în ce mai mic. Totuși, această circumstanță este compensată de avansurile tehnologice și inovațiile din sectorul minier, care au făcut ca stocul mondial de aur să crească din 1910 cu o rată anuală între 1% și 3%. Mises, pe de altă parte, arată că mărirea anuală a stocului mondial de aur tinde să egaleze creșterea treptată și constantă cauzată de creșterea populației asupra cererii de bani. Prin urmare, dacă cererea crește cu o rată cuprinsă între 1% și 3% (o rată similară cu cea a creșterii volumului de aur), prețurile vor scădea cu aproximativ 3% pe an iar ratele nominale ale dobânzii vor fluctua între 0,25% și 1% (presupunând că productivitatea economică generală crește, în medie, cu 3%). VeziHuman Action, p. 414–415. Mises nu menționează că deflația sănătoasă, constantă, cauzată de creșterea productivității tinde, ceteris paribus, să reducă cererea de bani, permițând rate nominale ale dobânzii mai mari.
[50] George A. Selgin a argumentat recent că cea mai bună regulă de politică monetară ar fi să se permită nivelului prețurilor să scadă în ritmul creșterii productivității. A se vedea cartea sa, Less Than Zero: The Case for a Falling Price Level in a Growing Economy. Considerăm că această sugestie este în principiu corectă. Totuși, din motivele expuse în capitolul 8, nu sprijinim intru-totul tezele lui Selgin. În particular, suntem în dezacord cu ideea sa conform căreia măsura instituțională cea mai adecvată pentru acest deziderat ar fi înființarea unui sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracționare.
[51] Mises, în memorandumul pregătit pentru Liga Națiunilor, despre care am amintit mai devreme în acest capitol, redă ideile de mai sus în chip strălucit și concis:
„Dacă s-ar fi eliminat cu succes expansiunea creditului efectuată de către bănci, lumea ar fi avut un sistem monetar în care – chiar dincolo de descoperirea aurului din California, Australia și Africa de Sud – prețurile ar fi avut o tendință generală de scădere. Majoritatea contemporanilor noștri vor găsi suficiente motive pentru a considera un asemenea sistem un rău în sine, deoarece sunt atașați de credința că afacerile prospere și prețurile mari sunt unul și același lucru. Dar aceasta este o prejudecată. Dacă am fi avut prețuri în ușor declin timp de 80 de ani sau mai mult, am fi devenit familiari cu îmbunătățirea nivelului de trai și creșterea venitului real prin prețuri în scădere și cu venituri monetare stabile sau în scădere, mai degrabă decât prin creșteri ale venitului monetar. În orice caz, nu trebuie să respingem din capul locului o soluție a dificilelor probleme legate de reforma sistemului nostru monetar și de credit doar pentru că implică o scădere continuă a nivelului prețurilor. Cel mai important este să nu ne lăsăm influențați de consecințele negative ale recentei scăderi rapide a prețurilor. Un declin încet și constant al prețurilor nu poate fi sub nici o formă comparat cu ceea ce se întâmplă în prezentul sistem: anume, creșteri subite și mari ale nivelului prețurilor, urmate de scăderi la fel de subite și mari.” Mises, Money, Method, and the Market Process, p. 90–91; subl. n.
[52] Trebuie să ne aducem aminte că în timpul Marii Depresiuni din 1929, masa monetară s-a contractat cu aproximativ 30%. O contracție de acest tip ar fi imposibilă sub un etalon aur pur cu rezerve 100%, dat fiind că sistemul pe care îl propunem ar fi neelastic și nu ar permite contracții. Prin urmare, în modelul nostru, contracția monetară, pe care mulți o identifică în mod greșit drept cauza principală a Marii Depresiuni, nu s-ar fi produs sub nici o formă. Pe de altă parte, este foarte improbabil ca o combinație de etalon aur pur și rezerve 100% să producă vreodată o creștere inflaționistă a prețurilor. A se vedea Mark Skousen, Economics on Trial: Lies, Myths and Realities, Business One Irwin, Homewood, Ill., 1991, p. 133–138. De fapt, din 1492 până în prezent volumul total de aur nu a crescut anual cu mai mult de 5%, iar creșterea medie, după cum am afirmat deja, a fost între 1% și 3%.
[53] Ca să-l cităm pe Maurice Allais, „activitatea speculativă, frenetică și febrilă este alimentată, amplificată și fundamentată pe credit, așa cum funcționează el în prezent.” Maurice Allais, „Les conditions monétaires d’une économie de marchés”, p. 326. Probabil că nu există o modalitate mai concisă și mai elegantă pentru a face referire la ceea ce în Spania, într-o expresie populară recentă, se numește „cultura datului cu tunul” (la cultura del pelotazo), o tendință care a fost, fără tăgadă, potențată și alimentată de expansiunea scăpată de sub control a creditului. Alan Greenspan a popularizat expresia „exuberanță irațională” cu referire la comportamentul tipic al investitorilor în recentul boom financiar.
[54] Allais, “Les conditions monétaires d’une économie de marchés”, p. 347. Citatul original este:
„ Les offres publiques d’achat sont fondamentalement utiles, mais la législation les concernant doit être réformée. Il n’est pas souhaitable qu’elles puissent être financées par des moyens de paiement créés ex nihilo par le système bancaire, ou par l’émission des junk bonds, comme c’est le cas aux États-Unis.”
[55] Trebuie, prin urmare, să îi criticăm în special pe acei autori, precum Alan Reynolds, Arthur B. Laffer, Marc A. Miles și alții, care încearcă să instituie un pseudo-etalon aur în care banca centrală își păstrează rolul principal în politica monetară și de credit, dar cu referință la aur. Friedman a caracterizat bine acest pseudo-etalon aur ca „sistem în care, în loc ca aurul să fie monedă, era o marfă a cărui preț era fixat de stat.” (A se vedea Friedman, „Has Gold Lost its Monetary Role?” p. 36). Propunerile lui Laffer și Miles apar în cartea lor, International Economics in an Integrated World, Scott and Foresman, Oakland, N.J., 1982. O critică scurtă și strălucită a acestor propuneri se poate găsi în Salerno, “Gold Standards: True and False”, p. 258–261.
[56] A se vedea, de exemplu, capitolul 5 („Ciclo Político-Económico”) din cartea lui Juan Francisco Corona Ramón, Una introducción a la teoría de la decisión pública (Public Choice), Instituto Nacional de Administración Pública, Alcalá de Henares, Madrid, p. 116–142 și bibliografia oferită acolo. A se vedea și referințele din nota 57 a capitolului 6.
[57] Mises, On the Manipulation of Money and Credit, p. 22; subl. n.
[58] Mises, The Theory of Money and Credit, p. 455. Putem citi acolo:
„Astfel, principiul monedei sănătoase are două aspecte. Este pozitiv în aceea că aprobă alegerea pe piață a unui mediu de schimb cu uz frecvent. Este negativ în aceea că obstrucționează tendința statului de a interveni în sistemul monetar.”
Din acest motiv, considerăm că propunerea noastră este mult superioară celei avansate de Școala constituționalismului monetar, ai cărei aderenți încearcă să rezolve problemele curente prin instituirea unor reguli constituționale pentru creșterea monetară a piețelor bancare și financiare. Constituționalismul monetar nu este necesar în contextul unui etalon aur pur cu rezerve 100% și nici nu ar stopa tentația politicienilor de a manipula moneda și creditul.
[59] „Comme toute création monétaire équivaut par ses effets à un véritable impôt prélevé sur tous ceux dont les revenus se voient diminués par la hausse des prix qu’elle engendre inévitablement, le profit qui en résulte, considérable à vrai dire, devrait revenir à l’État en lui permettant ainsi de réduire d’autant le montant global de ses impôts.” Allais, „Les conditions monétaires d’une économie de marchés”, p. 331.
În același loc, Allais face referire la ceea ce numește unul dintre cele mai izbitoare paradoxuri ale timpului nostru: cu toate că publicul a devenit mai conștient de daunele grave rezultate din utilizarea tiparniței de către stat, cetățenii dau dovadă de o desăvârșită ignoranță când vine vorba de pericolele identice ale sistemului de expansiune a creditului fără corespondență în economisire reală, concretizat în activitatea bancară cu rezerve fracționare. Spaniolul Juan Antonio Gimeno Ullastres a studiat efectul taxelor asupra inflației, cu toate că, din păcate, nu menționează consecințele expansiunii creditului de către activitatea bancară cu rezerve fracționare. Vezi articolul său, „Un impuesto llamado inflación”, publicat în Homenaje a Lucas Beltrán, Editorial Moneda y Crédito, Madrid, 1982, p. 803–823.
[60] Ludwig von Mises, Nation, State and Economy: Contributions to the Politics and History of Our Time, New York UniversityPress, New York și Londra, 1983, p. 163; de asemenea, Human Action, p. 442. Prima reprezintă traducerea lui Leland B. Yeager după Nation, Staat, und Wirtschaft, publicatăinițial în 1919, în limba germană (Manzsche Verlags Buchhandlung, Viena și Leipzig, 1919). Despre acest subiect important, vezi Joseph T. Salerno, „War and the Money Machine: Concealing the Costs of War Beneath the Veil of Inflation”, capitolul 17 din The Costs of War:
America’s Pyrrhic Victories, John V. Denson, ed., Transaction Publishers, New Brunswick și Londra 1997, p. 367–387. Totuși, primul care a indicat legătura strânsă dintre militarism și inflație a fost, din nou, Părintele Juan de Mariana, în cartea sa, De Monetae Mutatione, publicată în 1609. A se vedea Tratado y discurso sobre la moneda de vellón, p. 35 (ediția engleză: A Treatise on the Alteration of Money).
[61] „Cercetarea exhaustivă, totuși, nu a reușit să descopere vreun material publicat care să reprezinte o critică în acest sens.” Walter Block, „Fractional Reserve Banking”, p. 31. Scurtele comentarii critice ale lui Leland Yeager asupra propunerii noastre și-au găsit deja răspuns în această secțiune. Vezi „The Perils of Base Money”, p. 256-257.
[62] Mises, The Theory of Money and Credit, p. 361.
[63] De exemplu, să presupunem că economia crește cu o rată medie de aproximativ 3% pe an, iar masa monetară (stocul mondial de aur) crește cu 1,5% anual. Dacă rata reală a dobânzii este pe piață de 4% (o rată naturală de 3% și o componentă de risc de 1%) rata nominală a dobânzii pe piață va fi aproximativ 2,5% anual. În nota 48 am presupus că ratele nominale ale dobânzii ar fi chiar mai scăzute, datorită creșterii populației și a creșterii continue, dar mici, a cererii de bani care decurge de aici.
[64] „În condiții de concurență, beneficiile revin parțial deținătorilor de pasive bancare cu acoperire fracționară, ale căror câștiguri iau forma plăților explicite de dobândă, sau a serviciilor bancare mai ieftine, sau a unei combinații între cele două.” (Selgin, „Are Banking Crises a Free-Market Phenomenon?”, p. 3.)
[65] „Il n’y a pas lieu de rendre gratuitement des services qui en tout état de cause ont un coût qu’il faut bien supporter. Si un déposant est affranchi des frais relatifs à la tenue de son compte, la banque doit les supporter. Dans la situation actuelle elle peut le faire, car elle bénéficie des profits correspondants à la création de monnaie par le mécanisme du crédit. Qui en supporte réellement le coût?: l’ensemble des consommateurs pénalisés par la hausse des prix entraînée par l’accroissement de la masse monétaire.” (Allais, „Les conditions monétaires d’une économie de marchés”, p. 351.)
[66] „Piața liberă nu înseamnă libertatea de a comite fraudă sau altă formă de furt. Dimpotrivă, această critică ar putea fi evitată prin impunerea cerinței de menținere a rezervelor 100%, nu în calitate de hotărâre administrativă arbitrară a statului, ci ca parte a protejării legale generale a proprietății împotriva fraudei.” (Rothbard, Man, Economy, and State, p. 709.)
În cuvintele lui Jevons:
„Se obișnuia să se considere că este un principiu juridic general ca orice ofertă prezentă, sau alocare, de bunuri inexistente să nu fie caracterizată de operabilitate”, iar acest principiu general trebuie să fie doar readus în actualitate și pus în aplicare pentru a scoate în afara legii substitutele monetare fictive. Atunci, activitatea bancară s-ar putea bucura de o libertate perfectă și totuși, nu s-ar depărta de practica rezervelor 100%.” Jevons, Money and the Mechanism of Exchange, p. 211–212.
[67] În același mod, un „contract” liber și voluntar între două părți prin care una plătește pe cealaltă să asasineze un terț, cu toate că nu avem de-a face cu înșelăciune sau fraudă și cu toate că există deplină cunoștință de cauză și bună-voie de ambele părți, ar fi un contract nul deoarece ar fi în contra ordinii publice și ar aduce prejudicii unei terțe părți.
[68] Nu ne referim la o scădere absolută a puterii de cumpărare a monedei, ci relativă, în comparație cu creșterea puterii de cumpărare care ar putea avea loc într-un sistem bancar cu rezerve 100%. Mai mult, consecințele economice ale practicilor din sistemul bancar curent sunt, din această perspectivă, identice cu acelea ale falsificării, o activitate în privința căreia toată lumea este de acord cu pedeapsa pentru încălcarea ordinii publice, chiar dacă este imposibil să se identifice individual victimele.
[69] Juan José Toribio Dávila aduce, printre alții, acest argument critic în articolul său, „Problemas Éticos en los Mercados Financieros”, prezentat la Encuentros sobre la dimensión ética de las instituciones y mercados financieros, care a avut loc în Madrid, sub auspiciile Fundației BBV în iunie 1994. Mai mult, Toribio Dávila argumentează că s-ar putea obține o politică monetară stabilă cu orice rată a rezervelor, dar nu ia în considerație motivele imposibilității teoretice a planificării centrale în general și aplicarea ei în sectorul financiar în particular. Aceste motive explică cum de bancherilor centrali le lipsesc capacitatea și dorința de a calcula cererea adecvată de monedă și de a controla oferta care ar trebui, se presupune, să egaleze cererea. Mai mult, Toribio Dávila ignoră efectele profunde de discoordonare pe care orice creștere a ofertei monetare sub formă de expansiune a creditului (i.e., cea nefondată pe economisiri reale) le are asupra structurii de producție. În fine, există o legătură clară între obligativitatea menținerii rezervelor 100% și etica activității instituțiilor financiare. De fapt, legătura se evidențiază nu numai în mulțimea de comportamente lipsite de responsabilitate etică, specifice speculației febrile pe care o provoacă expansiunea creditului, ci și în faptul de netăgăduit că recesiunile și crizele economice rezultă din încălcarea principiului etic conform căruia contractele de depozit de monedă trebuie să respecte obligativitatea rezervelor 100%.
[70] Mai mult, Hülsmann a arătat cum
„Confuzia dintre titlurile monetare și creanțele cu rezervă fracționară declanșează ceea ce se numește de obicei legea lui Gresham. Să ne imaginăm că unui client potențial al unei bănci i se oferă două tipuri de depozit. El crede că ambele depozite oferă exact aceleași servicii. Singura diferență este aceea că pentru primul tip de depozit trebuie să plătească, în timp de pentru al doilea tip de depozit nu trebuie să plătească–sau chiar primește bani. Este clar că nu va alege să fie caritabil cu bancherul și va contracta un depozit de al doilea tip. Așadar, când se confundă banii autentici și creanțele cu rezerve fracționare, ultimele îi vor scoate pe primii de pe piață.” Hülsmann, „Has Fractional-Reserve Banking Really Passed the Market Test?”, p. 399–422; citatul se găsește la p. 408–409.
[71] Hayek, Monetary Nationalism and International Stability, p. 82. Despre același subiect, vezi Simons, „Rules versus Authority in Monetary Policy”, p. 17.
[72] Totuși, ne putem imagina cât de diferită ar fi fost istoria economică a ultimilor 150 de ani dacă Legea lui Peel nu ar fi neglijat includerea obligativității rezervelor inclusiv la depozite! Hayek a argumentat că este imposibil să separăm radical diferitele instrumente în care se pot materializa banii ca mediu de schimb general acceptat, astfel că ar exista un „continuum” cu diferite grade de lichiditate, care ar face și mai dificilă sarcina de a verifica dacă se respectă sau nu principiile legale tradiționale pentru care pledăm în această carte. Considerăm că argumentul lui Hayek nu este valid. Dimpotrivă, conform lui Menger, în practică este oricând posibil să distingem corect între ceea ce este monedă și restul instrumentelor foarte lichide care, fără îndoială, nu ajung să fie mediu de schimb general acceptat cu caracter imediat. Distincția dintre primul și celelalte tipuri de bunuri este că moneda nu este doar un instrument foarte lichid, ci este unicul bun perfect lichid. Din acest motiv, oamenii sunt dispuși să îl ceară cu toate că nu primesc dobândă pentru păstrarea lui, în timp ce în cazul celorlalte instrumente limitrofe, care nu se bucură de lichiditate perfectă, proprietarii cer dobândă. Distincția esențială, articulată pe baza existenței sau inexistenței lichidității perfecte (i.e., dacă se păstrează sau nu caracterul imediat și perfect al disponibilității), între monedă și alte medii periferice a fost dezvoltată de Gerald P. O’Driscoll, în articolul „Money: Menger’s Evolutionary Theory”, p. 601–616.
[73] De exemplu, bineînțeles că este posibil să se comită crime folosindu-se otrăvuri din ce în ce mai sofisticate, care nu lasă urme și pun probleme mari colectării de dovezi pentru descoperirea adevăratei surse și naturi a morții. Totuși, nimeni nu pune la îndoială faptul că uciderea reprezintă o încălcare a principiilor legale tradiționale și că ar trebui făcute toate eforturile necesare pentru a preveni și pedepsi acest tip de comportament.
[74] Există și inovații financiare care, asemenea ofertelor de preluare, au un anumit rol pe piață și nu violează, prin ele însele, nici un principiu legal tradițional, dar care sunt corupte de prezența activității bancare cu rezerve fracționare și a expansiunii creditului fără acoperire cu economisire reală. O analiză concisă, și totuși exhaustivă, a „inovațiilor” financiare care au apărut ca rezultat al procesului de așa-zisă „dereglementare financiară” (care a constat, în mare, în reducerea măsurii în care sunt respectate principiile legale tradiționale de către sectorul financiar) se poate găsi în cartea lui Luis Barrallat, La banca española en el año 2000: un sector en transición, Ediciones de las Ciencias Sociales, Madrid, 1992, p. 172-205. Ar trebui să menționăm că multe dintre aceste „inovații” financiare cresc pe terenul fertil al speculațiilor febrile („exuberanța irațională”), consecință expansiunii creditului alimentată de activitatea bancară cu rezerve fracționare.
[75] Rezultă că acesta este încă un exemplu care ilustrează perfect gravele efectele de corupție a conceptului de lege materială, a obiceiurilor sociale de respect al legii și a sensului justiției, care însoțesc intervenționismul fiscal și economic practicat de stat. Am tratat pe larg acest subiect în Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, p. 126–133.
[76] După prăbușirea bursei din octombrie 1987, contracția creditului a fost evitată doar pe moment, prin dozele masive de lichiditate pe care toate băncile centrale le-au injectat în sistem. Chiar și așa, în recesiunea economică ce a urmat (1990-1991), băncile centrale nu i-au putut convinge pe agenții economici să ia noi credite, nici măcar atunci când ratele dobânzii au fost coborâte la niveluri record (2-3% în Statele Unite). Mai recent (2001), autoritățile monetare japoneze au coborât rata dobânzii până la 0,15%, fără să provoace efectele expansive anticipate. Istoria s-a repetat și după prăbușirea bursei din 2001-2002, când Rezerva Federală a fixat rata dobânzii la 1%.
[77] Acest argument este adus de C. Maling în articolul său, „The Austrian Business Cycle Theory and its Implications for Economic Stability under Laissez-Faire”, cap. 48 din J.C. Wood și R.N. Woods, Friedrich A.Hayek: Critical Assessments, Routledge, Londra, 1991, vol. 2, p. 267.
[78] Privitor la efectul Pigou, vezi Don Patinkin, „Real Balances”, The New Palgrave: A Dictionary of Economics, vol. 4, p. 98–101.
[79] „Într-o lume caracterizată prin creșterea puterii de cumpărare a unității monetare, modul de gândire al tuturor actorilor ar fi nevoit să se adapteze acestei stări de lucruri, exact așa cum în lumea noastră el s-a ajustat la scăderea puterii de cumpărare a unității monetare. Astăzi toată lumea este pregătită să privească un spor al venitului monetar sau nominal al cuiva ca pe o îmbunătățire a bunăstării materiale a acelei persoane. Atenția oamenilor este îndreptată îndeosebi spre creșterea ratelor salariale nominale și al echivalentului monetar al avuției, decât spre augmentarea cantității de bunuri. Într-o lume caracterizată prin creșterea puterii de cumpărare a unității monetare, ei s-ar concentra mai mult pe scăderea costurilor vieții. Astfel ar ieși mai limpede în relief faptul că progresul economic constă îndeosebi în a spori accesibilitatea celor necesare vieții.” (Mises, Human Action, p. 469.)
[80] Horwitz, „Keynes’ Special Theory”, nota 18, p. 431–432. Mai mult, Horwitz afirmă că acei adepți ai Școlii austriece care apără instituția rezervelor 100% nu au fost în stare să explice de ce scăderea cererii de bani ar fi cu necesitate diferită, în ceea ce privește favorizarea apariției crizelor, decât o creștere a ofertei monetare. Horwitz trece cu vederea faptul că oferta de medii fiduciare fără acoperire în economisire reală, i. e. expansiunea creditului, și nu scăderea generalizată a cererii de bani, perturbă structura producției și cauzează crizele. Ceteris paribus, o scădere a cererii de bani ar putea cauza doar un declin al puterii de cumpărare a monedei și nu ar influența în mod necesar crearea de credite neacoperite de economii reale, și astfel, nici structura socială de producție. Deci, trebuie să respingem concluzia lui Horwitz conform căreia „activitatea bancară cu rezerve 100% nu este atât de flexibilă încât să mențină un echilibru monetar”, pentru că această noțiune este bazată pe o analiză teoretică greșită, care nu ia în calcul mecanismele de discoordonare puse în mișcare de ciclul economic.
[81] Friedman și Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867–1960, p. 15; subl. n. Mises ajunge la o concluzie similară în Money, Method, and the Market Process, p. 90–91, și prezintă aceeași idee în memorandumul din 1930 prezentat specialiștilor comitetului financiar al Ligii Națiunilor, citat mai devreme. Vezi și studiul economic detaliat al perioadei 1873-1896 inclus în cartea lui Selgin, Less Than Zero, p. 49-53.
[82] Samuelson, Economics, ed. a 8-a, Macmillan, New York, 1970.
[83] Leland B. Yeager, „Introduction”, The Gold Standard: An Austrian Perspective, p. x.
[84] Roger W. Garrison, „The Costs of a Gold Standard”, cap. 4 din cartea The Gold Standard: An Austrian Perspective, p. 61–79.
[85] Ibid., p. 68.
[86] Mai mult, Roger W. Garrison ne amintește că alocarea resurselor pentru producția și distribuția de aur este în mare măsură inevitabilă, deoarece oamenii continuă să extragă, rafineze, distribuie și depoziteze metalul galben, indiferent dacă se constituie în baza etalonului monetar sau nu. Ibid., p. 70.
[87] Vezi Friedman și Schwartz, „Has Government any Role in Money?”, p. 37–62. Așadar, este evident că etalonul aur pur și rezervele 100% ar trebui să îi atragă pe monetariști, deoarece acest aranjament ar fi echivalentul unei reguli monetare relativ stabile și, dată fiind natura indestructibilă a stocului de aur, ar exclude contracțiile subite ale ofertei monetare. De asemenea, ar elimina autoritatea discreționară a statului în domeniul monetar. Din acest punct de vedere, strict din motive de coerență, nu este de mirare că monetariști precum Friedman au fost din ce în ce mai favorabili unui etalon aur pur, sistem pe care îl respinseseră categoric în trecut.
[88] Skousen, Economics on Trial, p. 142.
[89]Rothbard afirmă:
„În funcție de cum definim masa monetară–iar eu aș defini-o într-un sens foarte larg, ca toate acele creanțe care se sting în dolari la valoare nominală– ar trebui ca prețul aurului să crească de zece până la douăzeci de ori pentru ca valoarea stocului de aur să atingă 100% din valoarea întregului volum de dolari. Asta ar face să cadă o enormă avalanșă de câștiguri peste cei din industria mineritului, dar acest lucru nu ne privește. Nu cred că trebuie să refuzăm ocazia de a intra la grămadă în Rai doar pentru că asta ar turna o avalanșă de profituri peste fabricanții de harpe și aripi de îngeri.” Rothbard, “The Case for a 100-Percent Gold Dollar”, p. 68; subl. n.
[90] O descriere scurtă și clară a sistemului bancar instituit de Generalul Perón se găsește în articolul lui José Heriberto Martínez, „El sistema monetario y bancario argentino”, în Homenaje a Lucas Beltrán, Editorial Moneda y Crédito, Madrid, 1982, p. 435–460. Citatul de mai sus se află la p. 447–448.
[91] Depozitele bancare au fost readuse sub controlul guvernului în timpul noului și scurtului regim Perón care a început în 1973. Această decizie de naționalizare a fost anulată odată cu lovitura de stat din 24 martie 1976 și preluarea puterii de către junta militară. Ceea ce a urmat ține de istoria economică și ilustrează cum sistemul de „libertate” și iresponsabilitate bancară instituit ulterior a fost la fel de dăunător ca sistemul anterior al lui Perón. Argentina a avut, iarăși, onoarea dubioasă de a ilustra teoria economică. În acest caz, regimul său de consiliu monetar cu rezerve fracționare s-a prăbușit în urma evaporării încrederii publicului, a panicii și tentativelor de retragere masivă a dolarilor din depozitele bancare. Ministrul Cavallo a dispus ca suma săptămânală maximă pe care o puteau retrage persoanele din bănci să fie de 250 de dolari (limită cunoscută cu numele popular de „corralito”), ilustrând unul din principiile teoretice esențiale subliniate în această carte: că nu poate exista un sistem cu rezerve fracționare fără un creditor de ultimă instanță.
[92] Experimentul lui Perón nu a ilustrat eșecul rezervelor 100%, ci eșecul naționalizării creditului și a produs toate acele efecte pe care Ludwig von Mises le-a prevăzut în articolul său din 1929, Die Verstaatlichung des Kredits: Mutalisierung des Kredits, FundațiaTravers-Borgstroem, Berna, München și Leipzig, 1929. Acest articol a fost tradus ulterior în limba engleză cu titlul „The Nationalization of Credit?” A apărut în A Critique of Interventionism: Inquiries into the Economic Policy and the Economic Ideology of the Present, ArlingtonHouse, New York, 1977, p. 153–164.
[93] Allais, “Une objection générale: la construction européenne”, p. 359–360 din „Les conditions monétaires d’une économie de marchés.”
[94] În orice caz, dacă unele economii puternice, precum Statele Unite și Uniunea Europeană, ar institui etalonul aur și rezervele 100%, ar da un exemplu foarte puternic în domeniul monetar, pe care alte țări ar fi obligate să îl urmeze.
[95] A se consulta deja clasica lucrare a lui William H. Hutt, Politically Impossible…?, Institute of Economic Affairs, Londra, 1971. O analiză foarte asemănătoare cu cea prezentă în text, dar privitoare la reforma sistemului spaniol de securitate socială, se găsește în Huerta de Soto, „The Crisis and Reform of Social Security: An Economic Analysis from the Austrian Perspective”, Journal des Economistes et des Etudes Humaines 5, nr. 1, martie 1994, p. 127–155. De asemenea, ne-am actualizat, dezvoltat și prezentat ideile despre cei mai buni pași care trebuie făcuți pentru dereglementarea economiei în Jesús Huerta de Soto, „El economista liberal y la política”, Manuel Fraga: homenajeacadémico, Fundación Cánovas del Castillo, Madrid, 1997, vol. 1, p. 763–788. Versiune engleză se intitulează „A Hayekian Strategy to Implement Free Market Reforms”, în Economic Policy in an OrderlyFramework: Liber Amicorum for Gerrit Meijer, J.G. Backhaus, W. Heijmann, A. Nentjes, and J. van Ophem, ed., LIT Verlag, Münster, 2003, p. 231–254.
[96] José Antonio de Aguirre, în anexa la ediția spaniolă a cărții Verei C. Smith, The Rationale of Central Banking and the Free Banking Alternative, Liberty Press, Indianapolis, Ind., 1990, explică de ce s-a ajuns la un consens larg în favoarea independenței autorităților monetare.
[97] Deponentul va continua să fie deținător de „bani” doar dacă este dornic să își țină depozitele la bancă fără ca acestea să fie purtătoare de dobândă. Faptul că depozitele au fost confundate în sistemul de rezerve fracționare cu împrumuturile ne fac să considerăm că este potrivit ca deponenții să aibă opțiunea preschimbării, într-o perioadă rezonabilă de timp, a depozitelor în acțiuni la fondurile mutuale care se vor înființa cu activele bancare. Astfel, ar deveni evident ce depozite sunt considerate subiectiv drept bani și care sunt considerate autentice împrumuturi (implicând o pierdere temporară a disponibilității). De asemenea, s-ar evita, astfel, transferurile masive, perturbatoare și inutile dinspre depozite spre acțiuni la fonduri mutuale, după completarea reformei. După cum arată Ludwig von Mises,
„Depozitele la vedere au un alt scop [decât fondurile împrumutate băncilor]. Ele sunt banii peșin ai omului de afaceri, asemenea monedelor metalice și bancnotelor. Deponentul intenționează să le lichideze zilnic. Nu cere dobândă sau, cel puțin, ar încredința băncii acești bani chiar și fără dobândă.” Mises, Money, Method and the Market Process, p. 108; subl. n.
[98] Fondurile de rezervă necesare vor fi create prin tipărirea de monedă de hârtie și oferirea ei, în mod gratuit, băncilor care o necesită pentru rezerve. Chiar și așa, este evident că tipărirea acestor bancnote nu este inflaționistă, din moment ce ar fi imobilizată de obligația de a păstra rezerve mai mari. (Hart, „«The Chicago Plan» of Banking Reform”, p. 105–106, și nota 1 de la p. 106, unde Hart îi atribuie această propunere lui Frank H. Knight)
[99] Mises a observat, de asemenea, că bancnotele și depozitele create ex nihilo prin sistemul de rezerve fracționare generează o avuție care ar putea fi considerată profitul băncilor, după cum am arătat în capitolul 4 al acestei cărți, când am vorbit despre aceste depozite ca sursă nesecată și nelimitată de finanțare. Faptul că, în contabilitate, creditele create ex nihilo se egalizează cu depozitele create, de asemenea, ex nihilo, maschează o realitate economică fundamentală: în ultimă instanță depozitele sunt bani care nu se retrag niciodată din bancă, iar activele băncii constituie o avere imensă expropriată de la restul societății, de care profită instituțiile bancare și acționarii lor. Este interesant că bancherii înșiși au ajuns să recunoască acest fapt, implicit sau explicit, după cum afirmă Karl Marx:
„Atât timp cât Banca emite bancnote, care nu sunt acoperite de rezervele de metal din seifurile sale, creează simboluri de valoare, care formează nu numai bani, ci și capital adițional, dar fictiv, până la valoarea nominală a acestor bancnote neprotejate. Iar acest capital adițional aduce un profit adițional. – În B.A. 1857, Wilson îl întreabă pe Newmarch, Nr. 1563: «Circulația bancnotelor unei bănci, adică, în medie, suma ce rămâne în posesia publicului, formează un surplus peste capitalul acelei bănci, nu-i așa?» –«Cu siguranță.» – 1564. «Toate profiturile, deci, pe care le obține banca din această circulație, sunt profituri rezultante din credit, nu din capitalul pe care îl deține de fapt?» – «Cu siguranță.» (p. 637; subl. n.)
Marx conchide:
„Băncile creează credit și capital, 1) prin emiterea propriilor bancnote, 2) prin emiterea unor creanțe cu stingere în Londra și cu maturitate de până la 21 de zile, dar cu plata în bani peșin imediat ce au fost scrise și 3) prin plata scrisorilor de scont care sunt creditate în primul rând și în esență de girarea prin bancă, cel puțin pentru districtul local.”
Karl Marx, Capital: A Critique of Political Economy, vol. 3, p. 638; subl. n.
[100] Referitor la tranziția către obligativitatea rezervelor 100%, a se vedea Rothbard, The Mystery of Banking, p. 249–269. Suntem în general de acord cu programul de tranziție formulat de Rothbard. Totuși, avem o obiecție cu privire la cadoul pe care ar fi de acord să îl primească băncile, o contribuție care le-ar permite să își păstreze activele pe care le-au expropriat de la societate. După părerea noastră, ar fi perfect justificabil să se utilizeze aceste active pentru celelalte scopuri pe care le discutăm în text. Rothbard însuși recunoaște acest punct slab al raționamentului său când afirmă:
„Cea mai rezonabilă critică a acestui plan este pur și simplu aceasta: De ce ar trebui să primească băncile un cadou, chit că e un cadou făcut în procesul de privatizare a tezaurului de aur naționalizat? Băncile, în calitate de instituții cu rezerve fracționare sunt și au fost responsabile pentru inflație și activitatea bancară tulbure.” (p. 268)
Rothbard pare să fie în favoarea soluției din cartea sa pentru că își dorește să se realizeze acoperirea 100% a bancnotelor și depozitelor, nu doar a bancnotelor, ceea ce ar duce evident la deflație. Cu toate acestea, nu pare să se fi gândit la ideea pe care o sugerăm în text. Mai mult, ar trebui să ne amintim că, așa cum am arătat în nota 89, chiar înainte de a muri, Rothbard și-a schimbat părerea și a propus să se preschimbe în aur doar bancnotele (excluzând depozitele).
[101] Ideal ar fi ca schimbul să aibă loc la prețurile de piață, atât ale obligațiunilor, cât și ale acțiunilor respectivelor fonduri mutuale. Acest obiectiv necesită crearea și lansarea pe piață a acestor fonduri cu ceva timp înainte de efectuarea schimbului (având în vedere, în special, numărul de deponenți care decid inițial să devină acționari și renunță la calitatea de deponenți).
[102] De exemplu, în Spania, în 1997, depozitele la vedere și echivalentul lor au însumat 60 de trilioane de pesete (aproximativ 60% din PNB), iar titlurile de stat în circulație aproximativ 40 de trilioane. Așadar, schimbul pe care îl propunem ar putea fi pus în aplicare fără prea multe inconveniente și ar permite plata obligațiunilor de stat într-un singur pas, fără a-i pune pe deținătorii lor în dezavantaj și fără a produce tensiuni inflaționiste inutile. În același timp, trebuie să ne amintim că băncile dețin o mare parte a tuturor obligațiunilor de stat circulante, iar în cazul lor, în loc de schimb, s-ar face o simplă anulare în contabilitate. Diferența dintre cele 60 de trilioane de pesete din depozitele la vedere și echivalentele lor, care ar fi acoperite 100%, și cele 40 de trilioane de pesete ale obligațiunilor de stat, ar putea fi folosită pentru un schimb parțial similar privitor la alte pasive financiare ale statului (ale sistemului public de pensii, de exemplu). În orice caz, suma disponibilă pentru acest tip de schimb ar fi cea care rămâne după scăderea sumelor corespunzătoare acelor deponenți care au decis să-și convertească depozitele în acțiuni echivalente ale fondurilor mutuale de care am amintit mai sus.
[103] Maurice Allais cere în afară de finanțarea cu această creștere monetară a cheltuielilor publice curente (care ar reduce taxele directe, mai exact, taxele pe venit), și ca activitatea de depozitare bancară (cu rezerve 100%) să fie complet separată de activitatea bancară de investire, care presupune acordarea de credite unor terțe părți cu banii pe care banca i-a obținut inițial din împrumuturi de la clienții săi. A se vedea Allais, „Les conditions monétaires d’une économie de marchés.” O examinare detaliată a măsurilor de tranziție pe care le propune Maurice Allais apare la p. 319–320 ale cărții L’Impôt sur le capital et la réforme monétaire. Separarea activității bancare de depozitare de cea de investire este sugerată și de Hayek în Denationalisation of Money.
[104] Imposibilitatea înlocuirii monedei fiduciare actuale cu etaloane private artificiale rezultă din teorema regresiei monetare, explicată în nota 35. Acesta este motivul pentru care Murray N. Rothbard îi critică pe autori, precum Hayek, Greenfield și Yeager, care au recomandat crearea unui sistem monetar artificial bazat pe un coș de mărfuri. Rothbard afirmă:
„Tocmai pentru că istoria economică este dependentă de calea pe care a urmat-o nu este recomandabil să impunem viitorului moștenirea un sistem care nu va funcționa, și nu va funcționa în primul rând pentru că astfel de indici și medii nu pot apărea „organic” din acțiunile actorilor pe piață. Cu siguranță, ideea din spatele demontării statului și întoarcerii (sau avansării) spre o piață liberă este păstrarea consonanței maxime cu piața și eliminarea intervenției guvernamentale cu cea mai mare diligență posibilă. Îndoparea publicului cu o schemă bizară, străină de natura și funcțiile monedei și pieței, este tocmai acel gen de inginerie socială tehnocratică de care lumea a suferit mult prea mult în secolul al XX-lea.”( Rothbard, „Aurophobia: or Free Banking on What Standard?”, p. 107, nota 14.)
Rothbard a ales să dea acest titlu articolului său pentru a atrage atenția asupra eforturilor încăpățânate ale multor teoreticieni de a se descotorosi de aur (care este forma istorică chintesențială a monedei) în elucubrațiile lor mentale privitoare la moneda privată. Privitor la critica pe care Richard H. Timberlake o aduce teoremei regresiei monetare („A Critique of Monetarist and Austrian Doctrines on the Utility and Value of Money”, Review of Austrian Economics nr.1, 1987, p. 81–96), a se vedea articolul lui Murray N. Rothbard, „Timberlake on the Austrian Theory of Money: A Comment”, în Reviewof Austrian Economics nr.2, 1988, p. 179–187. După cum arată Rothbard, Timberlake afirmă hotărât că banii au o valoare subiectivă directă, asemenea oricărui alt bun, dar nu înțelege că banii au o valoare doar în calitate de mediu de schimb, spre deosebire de bunurile de consum și cele intermediare, iar asta face ca volumul absolut al banilor să nu aibă nici o relevanță în ceea ce privește împlinirea funcției lor. Așadar, trebuie să facem apel la „teorema regresiei monetare” (care este pur și simplu versiunea retrospectivă a teoriei mengeriene a apariției evolutive a banilor) pentru a explica felul în care agenții economici estimează puterea de cumpărare a banilor în prezent, pornind de la cea pe care au avut-o în trecut. Aceasta este cheia pentru evitarea raționamentului circular în această chestiune.
[105] Rothbard, “The Case for a Genuine Gold Dollar”, cap. 1 din The Gold Standard: An Austrian Perspective, p. 14; vezi și „The Solution”, p.700.
[106] Așadar, ar fi inutil și dăunător să implementăm propunerea făcută de F.A. Hayek în 1937, când, referindu-se la instituirea rezervelor 100% pentru activitatea bancară în contextul unui etalon aur pur, a conchis:
„[A]r necesita, evident, controlul internațional al producției de aur, ca un complement esențial, deoarece creșterea valorii aurului ar duce, altfel, la o creștere enormă a ofertei de aur. Dar acest fapt nu face altceva decât să ofere o supapă de siguranță, probabil că oricum necesară, pentru ca sistemul să nu devină excesiv de rigid.” (Hayek, Monetary Nationalism and International Stability, p. 82.)
În orice caz, șocul inflaționist inițial ar putea fi redus dacă, în anii anteriori tranziției la etapa a cincea, băncile centrale ar injecta creșterea de 2% a masei monetare sub forma achizițiilor de aur pe piața deschisă.
[107] De exemplu, Espańa y la unificación monetaria europea: una reflexión crítica, Ramón Febrero, ed., Editorial Abacus, Madrid, 1994. Alte lucrări relevante pentru această dezbatere: Pascal Salin, L’unité monétaire européenne: au profit de qui?, Economica, Paris, 1980; Robin Leigh Pemberton, The Future of Monetary Arrangements in Europe, Institute of Economic Affairs, Londra, 1989. Despre concepțiile diferite despre Europa și rolul națiunilor, Jesús Huerta de Soto, “A Theory of Liberal Nationalism”, Il Politico LX, nr. 4, 1995, p. 583–598.
[108] Recomandarea ratelor de schimb fixe are o tradiție între economiștii austrieci, care le consideră următoarea soluție după cea optimă pentru un sistem monetar ideal, care ar fi reprezentat de etalonul aur pur și în care fluxurile economice ar fi libere de perturbările monetare inutile. Cea mai cuprinzătoare analiză austriacă a ratelor de schimb fixe apare în cartea lui Hayek, Monetary Nationalism and International Stability. Mises pledează, de asemenea, pentru rate de schimb fixe (vezi, OmnipotentGovernment: The Rise of the Total State and Total War, Arlington House, New York, 1969, p. 252, și Human Action, p. 750–791). O analiză valoroasă, din perspectivă austriacă, a teoriei economice a cursurilor de schimb fixe se găsește în cartea lui José Antonio de Aguirre, La moneda única europea, Unión Editorial, Madrid, 1990, p. 35 și urm.
[109] În capitolul 6 (nota 110), am făcut referire la crizele bancare severe care au erupt deja în Rusia, Republica Cehă, România, Albania, Letonia și Lituania, datorită opacității pe care aceste țări au arătat-o față de recomandări precum cele pe care le facem în text. Vezi Richard Layard și Andrea Richter, “Who Gains and Who Loses from Russian Credit Expansion?”, Communist Economies and Economic Transformation 6, nr. 4, 1994, p. 459–472. Privitor la diferitele probleme legate de planurile de reformă monetară în fostele țări comuniste, vezi, printre alte surse, The Cato Journal 12, nr. 3, iarnă, 1993. Vezi, de asemenea, și Stephen H. Hanke, Lars Jonung și Kurt Schuler, Russian Currency and Finance, Routledge, Londra, 1993. Autorii acestei cărți propun instituirea unui sistem de consiliu monetar ca model ideal pentru tranziția fostei Uniuni Sovietice. Din motivele oferite în nota 91, considerăm că acest plan de reformă este mult mai puțin adecvat decât propunerea noastră de instituire a unui etalon aur pur și a rezervelor 100%, folosind rezervele substanțiale de aur ale Rusiei.
