1. Scopuri și mijloace
Rezultatul urmărit prin intermediul unei acțiuni se numește scop, țel sau obiectiv. În limbajul cotidian, întrebuințăm acești termeni și pentru a desemna scopuri, țeluri și obiective intermediare; acestea sunt repere pe care omul care acționează dorește să le atingă numai deoarece crede că își va atinge scopul, țelul, sau obiectivul său ultim, depășindu-le. Riguros vorbind, scopul, țelul sau obiectivul oricărei acțiuni este, întotdeauna, îndepărtarea unei neplăceri resimțite.
Un mijloc este ceva care servește la atingerea unui scop, țel sau obiectiv. Mijloacele nu există ca atare în universul dat; în univers nu există decât lucruri. Un lucru devine un mijloc în momentul în care rațiunea umană plănuiește să-l întrebuințeze pentru atingerea vreunui scop și acțiunea umană îl întrebuințează efectiv în acest scop. Omul, prin gândire, vede potențialul de a furniza servicii al lucrurilor, i.e. capacitatea lor de a-l sprijini în atingerea scopurilor sale, iar prin acțiune le transformă în mijloace. Este cât se poate de important să realizăm că părți din lumea externă devin mijloace numai prin intervenția minții umane și a derivației acesteia, acțiunea umană. Obiectele externe ca atare nu sunt decât fenomene ale universului fizic și alcătuiesc domeniul de studiu al științelor naturale. Ceea ce le transforma în mijloace este semnificația și acțiunea umană. Praxeologia nu studiază lumea externă, ci comportamentul omului în raport cu aceasta. Realitatea praxeologică nu este universul fizic, ci reacția conștientă a omului la starea dată a acestui univers. Teoria economică nu se referă la lucruri și la obiecte materiale tangibile, ci se referă la oameni și la semnificațiile și acțiunile lor. Bunurile, mărfurile, avuția și toate celelalte noțiuni comportamentale nu sunt elemente ale naturii; ele sunt elemente ale semnificației și conduitei umane. Cel ce dorește să le analizeze nu trebuie să privească spre lumea externă, ci trebuie să le caute în semnificațiile la care se raportează oamenii care acționează.
Praxeologia și teoria economică nu analizează semnificațiile și acțiunea umană așa cum ar trebui acestea să fie, sau cum ar fi dacă toți oamenii ar fi inspirați de o filozofie absolut validă și echipați cu o cunoaștere tehnologică perfectă. În cadrul științei al cărei obiect de studiu este omul supus greșelii nu încape loc pentru noțiuni ca acelea de validitate absolută și omnisciență. [p.93] Țel este tot ceea ce urmărește omul. Mijloc este tot ceea ce este considerat ca atare de către omul care acționează.
Sarcina de a îndepărta erorile în domeniile tehnologiei și al terapeuticii le revine științelor respective. Sarcina științelor economice este de a îndepărta doctrinele eronate privitoare la domeniul acțiunii sociale. Însă dacă oamenii nu urmează îndrumarea științei, ci se agață de prejudecățile lor greșite, aceste erori fac parte din realitate și trebuie analizate ca atare. Economiștii consideră controlul schimbului valutar un mijloc inadecvat pentru atingerea obiectivelor urmărite de către cei ce recurg la el. Însă dacă opinia publică nu renunță la iluziile sale și guvernele recurg, în consecință, la controlul schimburilor valutare, cursul evenimentelor va fi determinat de această atitudine. Medicina contemporană consideră doctrina privitoare la efectele terapeutice ale mandragorei o fabulație. Dar, câtă vreme oamenii au luat această fabulație drept adevăr, mandragora a fost un bun economic, pentru a cărui achiziție se plătea un preț. Când analizează prețurile, teoria economică nu întreabă ce sunt lucrurile în ochii altor persoane, ci numai ce sunt ele în lumina semnificației pe care le-o atribuie cei ce urmăresc să și le procure. Ea analizează prețurile reale, plătite și încasate în cursul tranzacțiilor reale, și nu cum ar fi prețurile dacă oamenii ar fi diferiți de ceea ce sunt în realitate.
Mijloacele sunt, cu necesitate, întotdeauna limitate, i.e. rare în raport cu serviciile pentru care dorește omul să le întrebuințeze. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, atunci ele nu ar constitui obiectul nici unei acțiuni. Când omul nu este constrâns de insuficiența cantității lucrurilor disponibile, nu este nevoie de nici o acțiune.
Există obiceiul de a numi țelul bunul ultim, iar mijloacele bunuri. Adoptând această terminologie economiștii au gândit dintr-o perspectivă mai mult tehnologică decât praxeologică. Ei au distins între bunuri gratuite și bunuri economice, numind bunuri gratuite acele lucruri care, fiind disponibile din abundență și cu prisos, nu se cereau a fi economisite. Dar asemenea bunuri nu constituie obiectul nici unei acțiuni. Ele sunt condiții generale ale bunăstării umane, părți ale mediului natural în care trăiește și acționează omul. Numai bunurile economice constituie substratul acțiunii. Numai de ele se ocupă științele economice.
Bunurile economice care sunt potrivite ca atare pentru a satisface dorințele umane în mod nemijlocit, și a căror capacitate de a furniza anumite servicii nu depinde de cooperarea altor bunuri economice, se numesc bunuri de consum, sau bunuri de ordinul întâi. Mijloacele care nu satisfac dorințe decât în mod indirect, atunci când sunt însoțite de cooperarea altor bunuri complementare, se numesc bunuri de producție, sau factori de producție, sau bunuri de ordin superior sau mai îndepărtat. Serviciile furnizate de către un bun de producție constau [p.94] în producerea, asistată de cooperarea bunurilor de producție complementare, a unui produs. Acesta poate fi un bun de consum; sau poate fi un bun de producție care, în combinație cu alte bunuri de producție, va furniza în cele din urmă un bun de consum. Ne putem imagina bunurile de producție aranjate în ordinea corespunzătoare proximității lor față de bunurile de consum pentru a căror producție pot fi întrebuințate. Acele bunuri care se află cel mai aproape de producția bunurilor de consum sunt numite de ordinul doi, iar, în continuare, cele care sunt utilizate pentru producția bunurilor de ordinul doi sunt numite de ordinul trei, și așa mai departe.
Rațiunea unui asemenea aranjament ordinal al bunurilor este de a furniza o bază pentru teoria valorii și a prețurilor factorilor de producție. Se va arăta ulterior cum evaluarea și prețurile bunurilor de ordin superior sunt dependente de valoarea și prețurile bunurilor de ordin inferior, produse cu ajutorul lor. Evaluarea inițială și ultimă a lucrurilor externe se referă doar la bunurile de consum. Toate celelalte lucruri sunt evaluate în funcție de rolul pe care-l joacă în producerea bunurilor de consum.
De aceea, nu este necesar să aranjăm efectiv bunurile de producție în succesiunea diverselor ordine, de la 2 la n. Nu este mai puțin inutil să ne lăsăm atrași în discuțiile pedante care urmăresc a stabili dacă un bun concret trebuie numit bun de ordinul cel mai scăzut sau, mai degrabă, bun de un ordin mai înalt. Nu este important dacă vom numi bun de consum imediat consumabil boabele crude de cafea, sau boabele de cafea prăjite, sau cafeaua măcinată, sau cafeaua preparată pentru a fi băută, sau doar cafeaua preparată și amestecată cu frișcă și zahăr. Nu contează ce etichetare adoptăm, deoarece, în privința evaluării, tot ce se poate spune despre un bun de consum rămâne valabil pentru orice bun de ordin mai înalt (cu excepția bunurilor de ordinul cel mai înalt), dacă îl privim ca pe un produs.
Un bun economic nu este materializat în mod necesar într-un lucru tangibil. Bunurile economice nonmateriale se numesc servicii.
Omul care acționează alege între diverse posibilități care i se oferă spre alegere. El preferă o alternativă unei alta.
Se obișnuiește să se spună că omul are o ierarhie de dorințe sau valori în mintea lui, atunci când își organizează acțiunile. Pe baza unei asemenea ierarhii, el își satisface dorințele mai intense, i.e. ceea ce este de valoare mai ridicată, și lasă nesatisfăcut ceea ce este de valoare mai scăzută, i.e. ceea ce este o dorință mai puțin intensă. Nu există nici o obiecție împotriva unei atari prezentări a stării de [p.95] lucruri. Totuși, nu trebuie să uităm că ierarhia valorilor sau a dorințelor nu se manifestă decât în realitatea acțiunii. Ierarhiile acestea nu posedă nici o existență independentă, în afara comportamentului efectiv al indivizilor. Singura sursă din care provine cunoașterea noastră privitoare la ierarhiile acestea este observarea acțiunilor unui om. Fiecare acțiune este, întotdeauna, în acord perfect cu ierarhia valorilor sau a dorințelor deoarece aceste ierarhii nu sunt nimic altceva decât un instrument de interpretare al acțiunilor unui om.
Doctrinele etice urmăresc stabilirea ierarhiilor de valori în conformitate cu care omul ar trebui să acționeze, dar nu acționează întotdeauna în mod necesar. Ele își atribuie vocația de a discerne binele de rău și de a îndruma omul cu privire la ceea ce ar trebui să urmărească, în calitate de bine suprem. Acestea sunt discipline normative, care urmăresc cunoașterea a ceea ce ar trebui să fie. Ele nu sunt neutre cu privire la fapte; ele judecă faptele din punctul de vedere al unor standarde liber adoptate.
Nu aceasta este atitudinea praxeologiei și a științelor economice. Acestea sunt pe deplin conștiente de faptul că țelurile ultime ale acțiunii umane nu se pretează a fi examinate din perspectiva vreunui standard absolut. Țelurile ultime sunt date ultime, ele sunt pur subiective, diferă de la om la om și, la aceiași oameni, de la un moment la altul al vieții lor. Praxeologia și științele economice analizează mijloacele pentru atingerea țelurilor alese de indivizii care acționează. Ele nu formulează nici o opinie privitoare la chestiuni ca aceea de ști dacă sibaritismul este mai bun decât ascetismul. Ele aplică mijloacelor o singură unitate de măsură, aceea a adecvării sau a inadecvării lor pentru atingerea scopurilor urmărite de indivizii care acționează.
Noțiunile de anormalitate și de perversitate nu-și găsesc, de aceea, locul în științele economice. Acestea nu afirmă că un om e pervers pentru că preferă lucrurile neplăcute, dăunătoare și dureroase, celor agreabile, benefice și plăcute. Ele afirmă numai că el este diferit de alți oameni; că lui îi place ceea ce alții detestă; că el consideră util ceea ce alții doresc să evite; că lui îi face plăcere să îndure dureri pe care alții le evită deoarece le produc neplăceri. Noțiunile polare de normal și pervers pot fi utilizate, în perspectivă antropologică, pentru a distinge între cei care se comportă ca și majoritatea celorlalți și outsiderii sau excepțiile atipice; ele pot fi întrebuințate în perspectivă biologică, pentru a distinge între cei al cărui comportament prezervă forțele vitale și cei al căror comportament este autodistructiv; ele pot fi aplicate în sens etic, pentru a distinge între cei ce se comportă corect și cei ce acționează altfel decât ar trebui. Totuși, în cadrul științelor teoretice ale acțiunii umane nu încape loc pentru o asemenea distincție. [p.96] Orice examinare a țelurilor ultime se dovedește a fi pur subiectivă și, de aceea, arbitrară.
Valoarea este importanța pe care o atribuie țelurilor ultime omul care acționează. Doar țelurilor ultime le este atribuită valoarea primară și originară. Mijloacele sunt evaluate prin derivare, în funcție de potențialul lor de a furniza servicii, care să contribuie la atingerea țelurilor ultime. Evaluarea lor este derivată din evaluarea respectivelor țeluri. Ele sunt importante pentru om numai în măsura în care îi oferă posibilitatea de a atinge anumite scopuri.
Valoarea nu este intrinsecă, nu este în lucruri. Ea este în noi; este felul în care omul reacționează la condițiile mediului său.
Valoarea nu este nici în cuvinte sau în doctrine. Ea se reflectă în conduita umană. Nu ceea ce spun oamenii sau grupurile de oameni despre valoare contează, ci felul cum acționează ei. Orația moraliștilor și pompa programelor diferitelor partide sunt semnificative ca atare. Dar ele nu influențează cursul evenimentelor umane decât în măsura în care determină efectiv acțiunile oamenilor.
În ciuda tuturor declarațiilor contrare, imensa majoritate a oamenilor urmăresc în primul rând îmbunătățirea condițiilor materiale de bunăstare. Ei doresc hrană mai multă și mai bună, case și haine mai bune și mii de alte desfătări. Ei tânjesc după abundență și sănătate. Luând aceste scopuri drept date, psihologia aplicată încearcă să determine care mijloace sunt cele mai adecvate pentru a furniza cât mai multă satisfacție cu putință. Ea distinge, din acest punct de vedere, între nevoile “reale” ale omului și poftele sale imaginare și caduce. Ea îi învață pe oameni cum ar trebui să acționeze și către ce mijloace ar trebui să se îndrepte.
Importanța acestor doctrine este evidentă. Din punctul său de vedere, psihologul este îndreptățit să distingă între acțiune rezonabilă și acțiune contrară scopului. El are dreptate atunci când opune metodele judicioase de nutriție celor nesăbuite. El poate condamna anumite forme de comportament, ca fiind absurde și contrare nevoilor “reale”. Totuși, asemenea judecăți sunt neavenite într-o știință care se preocupă de realitatea acțiunii umane. Nu ceea ce ar trebui să facă omul, ci ceea ce face contează pentru praxeologie și teoria economică. Igiena ar putea să aibă dreptate atunci când numește alcoolul și nicotina otrăvuri. Dar teoria economică trebuie să explice prețurile tutunului și ale băuturilor alcoolice așa cum sunt ele, nu așa cum ar fi în condiții diferite. În domeniul științelor economice nu există loc pentru ierarhii de nevoi diferite de ierarhia valorilor reflectată în [p.97] comportamentul efectiv al omului. Teoria economică analizează omul real, așa slab și supus erorii cum este, și nu ființei ideale, omnisciente și perfecte, așa cum nu sunt decât zeii.
Acțiunea este o tentativă de a substitui o stare de lucruri mai satisfăcătoare uneia mai puțin satisfăcătoare. Numim o asemenea alterare indusă deliberat un schimb. O situație mai puțin dezirabilă este abandonată în favoarea uneia mai dezirabile. Ceea ce gratifică mai puțin este abandonat, pentru a accede la ceva care mulțumește mai mult. Ceea ce este abandonat se numește prețul plătit pentru atingerea țelului urmărit. Valoarea prețului plătit se numește cost. Costul este egal cu valoarea atribuită satisfacției la care trebuie să renunțe cineva pentru a atinge țelul urmărit.
Diferența între valoarea prețului plătit (costurile suportate) și cea a scopului atins se numește câștig, sau profit, sau venit net. Profitul este, în mod fundamental, pur subiectiv; este o creștere a fericirii omului care acționează, un fenomen psihic, care nu poate fi nici măsurat nici cântărit. Există un mai mult și un mai puțin în gradul de îndepărtare a unei neplăceri resimțite; dar cu cât depășește o anumită satisfacție pe alta nu se poate decât simți; nu se poate stabili și determina în mod obiectiv. O judecată de valoare nu măsoară, ea așează într-o ierarhie graduată, graduează. Ea exprimă o ordine de preferințe și o secvență, dar nu exprimă o măsură și o greutate. Ei nu i se pot aplica decât numere ordinale, dar nu i se pot aplica și numerele cardinale.
Este zadarnic să se vorbească despre vreun calcul al valorilor. Calculele nu se efectuează decât cu numere cardinale. Diferența între evaluările a două stări de lucruri este în întregime psihică și personală. Ea nu se pretează la a fi în vreun fel proiectată în lumea externă. Ea nu poate fi resimțită decât de către individ. Ea nu poate fi comunicată sau împărtășită semenilor. Ea este o mărime intensivă.
Fiziologia și psihologia au dezvoltat diverse metode, prin mijlocirea cărora pretind să fi descoperit un substitut pentru măsurătorile irealizabile ale mărimilor intensive. Nu este nevoie ca teoria economică să examineze aceste stratageme mai degrabă îndoielnice. Înșiși suporterii lor realizează că ele nu sunt aplicabile judecăților de valoare. Însă chiar dacă ar fi, aceasta încă nu ar avea vreo relevanță pentru problemele economice, deoarece teoria economică analizează acțiunea ca atare și nu faptele fizice care se soldează cu anumite acțiuni.
Se întâmplă adesea ca o acțiune să nu își atingă scopul [p.98] urmărit. Uneori rezultatul, deși inferior țelului urmărit, este totuși o îmbunătățire în comparație cu starea de lucruri anterioară; atunci există totuși un profit, deși unul mai mic decât cel anticipat. Dar se poate întâmpla ca acțiunea să producă o stare de lucruri mai puțin dezirabilă decât cea anterioară, pe care era menită să o altereze. În acest caz diferența dintre evaluarea rezultatului și costurile suportate se numește pierdere.
