Calculul economic și problema aritmeticii

Calculul economic și problema aritmeticii

Ideea că Ludwig von Mises urmărea în critica calcului socialist mai mult decât problema hayekiană a cunoașterii a fost atacată recent de Leland Yeager.[1] Acest articol tratează afirmația principală a lui Yeager:

Nu pot să cred că Mises susținea doar că, dacă socialiștii ar fi avut în mod excepțional toată informația conținută de obicei în prețurile autentice de piață, aceștia ar fi fost împiedicați de inabilitatea de a realiza calcule în sensul restrâns aritmetic, o lipsă de abilitate care ar putea fi depășită de avansurile obținute în domeniul supercalculatoarelor.[2]

Yeager afirmă, apoi, că Joseph Salerno, Murray Rothbard și eu (SRH) pretindem că asta a fost intenția lui Mises. Dacă Yeager presupune prin această afirmație că noi credem că aceasta este întreaga argumentație a lui Mises în problema calculului economic, atunci Salerno are dreptate în a răspunde că [Yeager] „e total pe lângă subiect pentru că se bazează pe o interpretare greșită a înțelesului acordat explicit termenului de ‘problema calculului’ de către SRH”.[3] Răspunzându-i lui Yeager, Salerno spune:

nu reiese că pentru SRH problema calculului, așa cum a fost ea concepută de Mises, se referă în mod restrâns la tehnicile matematice folosite pentru a manipula un set de date cantitative; ea se referă, în schimb, la originea și relevanța în sine a datelor. Pe scurt, e o problemă de „estimare” și nu de „aritmetică”.[4]

Din acest punct de plecare, continuă să respingă în mod convingător argumentul lui Yeager, demonstrând că estimarea antreprenorială nu este inclusă în informațiile de piață.

Totuși Yeager pare să sugereze altceva în afirmația sa care, prin natura ei, nu poate fi contracarată de Salerno. Yeager pare să sugereze că partea aritmetică a argumentului lui Mises în problema calculului e trivială. Această presupunere este nu doar falsă, dar și ciudată venind de la un cercetător al operei lui Mises; întrucât Mises a adus câteva argumente general valabile și nontriviale bazate doar pe aritmetică sau matematică și statistică, și anume: imposibilitatea de a compara utilitatea interpersonală (în lipsa unei unități de măsură a valorii subiective), imposibilitatea calculului economic (în lipsa abilității de a compara unități de producție eterogene), imposibilitatea de a avea ecuații matematice în teoretizarea economiei (lipsă de constante în acțiunea umană) și imposibilitatea analizei statistice în teoria economică (în lipsa unei funcții a densității de probabilitate pentru datele privind acțiunea umană).[5] Acceptarea acestor argumente chiar și numai aritmetice, matematice și statistice, presupune distrugerea câtorva ramuri majore ale teoriei economice ortodoxe: teoria utilității și economia bunăstării, teoria socialistă, cea matematică, macroeconomia și econometria. Acestea constituie împreună o parte substanțială din ceea ce este considerată astăzi teoria economică.

Deși este adevărat că raționamentul calculului lui Mises nu este doar aritmetic, nu e mai puțin adevărat că acesta nu este doar despre estimarea anticipativă. Mises a argumentat că problema calculului economic este una și de aritmetică, și de estimare.[6] Mai precis, argumentația lui Mises privind problema calculului are două dimensiuni: imposibilitatea planificatorilor centrali de a realiza aritmetic calculele de profit și pierdere într-un sistem socialist pur care, în schimb, le face imposibilă sarcina de a realiza estimări antreprenoriale care să dea sens profitului și pierderii pentru a aloca, astfel, rațional factorii de producție.[7] Deși informația intră în aceasta din urmă, nu poate intra în cea dintâi.[8]

Latura aritmetică a argumentului lui Mises atinge problema existenței, sau mai bine zis a lipsei, unui format în care să fie pusă informația și să poată fi făcute estimări. Este nevoie de un anumit format pentru că „datele brute”, necesare pentru a răspunde întrebărilor economice relevante pe care le ridică funcționarea unui proces social de schimb și diviziune a muncii, sunt exprimate în unități incomensurabile. Dacă aceste unități nu pot fi transformate într-un standard comun, ele nu pot fi comparate; dacă nu pot fi comparate, atunci nu se poate răspunde întrebărilor economice. Precum a afirmat Mises despre una din schemele de calcul socialist, „Calculul în natură trebuie înlocuit cu calculul monetar. Această metodă este lipsită de valoare. Nu se pot face adunări sau scăderi cu numere cu semnificații diferite (cantități eterogene)”.[9] Imposibilitatea de a compara numărul de mere cu numărul de portocale este o problemă de aritmetică; și o problemă de aritmetică fundamentală, nicidecum neînsemnată. Fără soluționarea acesteia, nici o operație aritmetică nu poate fi făcută.

Calculul profitului și pierderii rezolvă problema de aritmetică inerentă răspunsului la ambele întrebări economice ridicate de derularea unui proces social de schimb și diviziune a muncii: ce bunuri de consum ar trebui produse și ce combinație de factori de producție ar trebui folosită pentru a produce fiecare bun de consum. Problema de aritmetică ridicată de prima întrebare ține de incomensurabilitatea valorilor subiective ale diverșilor indivizi care participă la procesul social de schimb și diviziune a muncii. Există două dimensiuni pentru imposibilitatea de a realiza comparații interpersonale ale utilității: nu se poate defini vreo unitate de măsură pentru preferințe din moment ce acestea sunt subiective și chiar dacă ar exista unități de măsură pentru valoarea subiectivă a fiecărei persoane, acestea nu ar fi comparabile între persoanele respective.[10]

Soluția la problema incomensurabilității valorilor subiective ale indivizilor și răspunsul la întrebarea despre ce bunuri de consum ar trebui produse pentru a îi satisface constau în posibilitatea [existenței] prețurilor de piață exprimate în monedă. Consumatorii își arată preferințele pentru unele bunuri relativ la altele prin achiziție și refuzul de a achiziționa. Din moment ce toate preferințele sunt dezvăluite folosind același standard, moneda, efectele acțiunii bazate pe aceste preferințe, și anume prețurile monetare, sunt măsurabile și, prin urmare, adecvate pentru un calcul economic cu sens.

În continuare, prin cererea lor pentru factorii de producție, antreprenorii impută valori de piață pentru fiecare factor, în funcție de valoarea productivității marginale a fiecăruia. Prețurile factorilor de producție sunt apoi determinate de intensitatea cererii antreprenorilor în raport cu costul de oportunitate al acestor factori din perspectiva proprietarilor factorilor. Aceste prețuri fac măsurabile diferitele unități din factorii de producție și, astfel, permit antreprenorilor să aloce eficient factorii pe parcursul producției de bunuri de consum.[11]

Yeager, ca cercetător al operei lui Mises, este cu siguranță familiarizat cu explicațiile lui Mises despre relația dintre valorile subiective ale consumatorilor și prețurile de piață, precum și despre imposibilitatea comparațiilor interpersonale ale utilității. Chiar și pentru acei economiști care nu sunt de acord cu afirmația din urmă, puțini la număr și în rândul cărora nu ar trebui să ne așteptăm să-l întâlnim pe Yeager, ar părea ciudat să caracterizeze problema comparațiilor interpersonale ale utilității ca orice altceva decât o problemă de aritmetică. Poți aduna sau scădea doar unități de același fel. Acest lucru ține de aritmetică și nu este banal deloc. O întreagă ramură a științelor economice (teoria economică a bunăstării) s-a prăbușit în acest punct și o altă ramură (teoria economică utilitaristă) a fost revizuită complet din aceeași cauză.[12] Dimensiunea aritmetică a discuției lui Mises pe subiectul calculului economic se bazează pe același adevăr aritmetic care face comparațiile interpersonale ale utilităților să fie imposibile; recunoașterea acestui fapt ajută la clarificarea și întărirea argumentului lui Mises, și nu la „caricaturizarea” și „banalizarea” lui, așa cum afirmă Yeager.[13]

Mises a înțeles că întrebarea „ce bunuri de consum ar trebui produse?” poate primi un răspuns de la planificatorii centrali și, prin urmare, nu e o barieră în instalarea unei economii planificate central.[14] Planificatorii o pot face prin simpla înlocuire a necunoscutului și a preferințelor imposibil de comparat ale consumatorilor cu propriile lor preferințe. Ei produc, sau încearcă să producă, bunurile pe care ei înșiși le preferă. Totuși, această soluție este arbitrară în raport cu preferințele consumatorilor. Planificatorii centrali nu pot ști preferințele consumatorilor, și chiar dacă le-ar ști, nu ar putea face comparațiile relevante care să determine ce subgrup de bunuri valoroase ar trebui produs în detrimentul altor bunuri considerate valoroase de către consumatori. Planificatorii centrali care ar avea informații perfecte despre preferințele consumatorilor tot nu ar putea calcula ce să se producă pentru a satisface asemenea preferințe pentru că acestea din urmă sunt numerale ordinale care, prin urmare, nu pot fi comparate. Chiar dacă planificatorii centrali ar avea informații perfecte despre valorile subiective ale fiecărui individ exprimate în unități de măsură, nu ar putea realiza calculul economic deoarece este imposibil să compari orice elemente exprimate în unități diferite de măsură. Planificatorii centrali ar fi capabili să realizeze această parte din calculul economic doar dacă ar ști cum să transforme unitățile subiective ale fiecărui individ într-un standard comun.

Argumentul aritmetic central al criticii aduse de Mises calculului economic este incomensurabilitatea diferiților factori de producție care ar putea fi combinați în moduri diverse pentru a produce fiecare bun de consum. Orele de muncă nu pot fi comparate cu ari de teren sau cu unități din fiecare bun de capital. Precum a scris Mises în 1920, discutând exemplul său cu planificatorii centrali care luau în considerare posibilitatea de a construi o cale ferată, „Calculul nu poate fi efectuat, atâta timp cât nu există nici o posibilitate de a exprima printr-un etalon valoric comun orele de muncă de diferite calificări, fierul, cărbunele, materialele de construcții de orice tip, utilajele și alte lucruri necesare la construcția și exploatarea căii ferate. Contabilizarea economică este posibilă numai atunci când toate bunurile ce se iau în considerare pot fi exprimate în bani.”[15] Aproape treizeci de ani mai târziu, el a scris

Directorul vrea să construiască o casă. Desigur, există multe metode la care se poate recurge. […] Ce metodă ar trebui să aleagă directorul? El nu poate aduce la un numitor comun elementele ce urmează a fi cheltuite din diferite materiale și diferite tipuri de muncă. De aceea el nu le poate compara. […] Pe scurt, el nu poate recurge la nici un fel de operație aritmetică, pentru a compara costurile ce urmează a fi suportate și câștigurile ce urmează a fi realizate.[16]

În ceea ce privește procesul pieței de atribuire a prețurilor prin care calculul economic rezolvă problema incomensurabilității, Mises a concluzionat că socialismul nu poate reduce valoarea mijloacelor de producție la „exprimarea uniformă dată de un preț monetar.” Într-o economie de piață, „toate prețurile pot fi relaționate printr-o expresie comună în termeni monetari”.[17]

Dacă nu ar exista un aspect aritmetic al acestei „exprimări comune în termeni monetari,” (contrar afirmației explicite a lui Mises că există), atunci problema calculului economic nu ar exista, din moment ce planificatorii centrali ar putea descoperi valoarea fiecărui factor de producție în fiecare utilizare prin reținerea lui.

Mises a rezumat problema calculului în socialism spunând că, „În linii mari, producția socialistă ar putea părea realizabilă rațional doar dacă ar furniza un etalon de valoare recognoscibil în mod obiectiv, care ar face cu putință calculul economic într-o economie fără bani și fără tranzacţii”.[18] Dacă această problemă nu are o latură doar aritmetică, atunci de ce s-au străduit socialiștii să folosească teoria valorii muncă pentru a o rezolva? Mises a încheiat citatul precedent afirmând că „Doar munca poate fi concepută ca un astfel de etalon.” Dar, de ce să nu se efectueze calcule economice pentru toți factorii de producție în același timp, pretinzând că fiecare dintre aceștia ar avea valoare intrinsecă și, prin urmare, renunțând la căutarea unei cantități de muncă „necesare social”, adică o unitate de măsură comună a muncii în care să fie calculați toți factorii? Existența unităților de măsură cardinale nu este suficientă pentru a realiza calculul economic. Nu se pot aduna factori de producție măsurați în unități cardinale necomparabile, nici nu se pot compara eficiențele exprimate prin numere cardinale ale diferiților factori de producție, ca de exemplu produsul mediu al muncii cu produsul mediu al capitalului. Realizarea calculului economic necesită, pe lângă unități de măsură cardinale, o metodă prin care diversele unități să poată fi transformate într-o unitate cardinală comună.[19] Dacă nu e necesar să existe o unitate de măsură obiectivă comună în care să fie comparați cu sens factorii de producție, atunci o mare parte din dezbaterea teoriei valorii muncă a fost mai degrabă cerneală irosită.

Controversa iscată de Yeager cu privire la latura aritmetică a argumentației lui Mises nu o face pe aceasta din urmă nici greșită și nici banală. Dimpotrivă, este atât corectă, cât și devastatoare pentru socialiștii naivi care cred că problema economică a utilizării factorilor de producție poate fi rezolvată de către planificatorii centrali în absența calculului profitului și pierderii bazat pe prețuri monetare, adică cei care cred în socialismul pur, inclusiv cei care cred că problema ar putea fi rezolvată prin „progrese în supercalculatoare”.

Mises a avansat către dimensiuni mult mai complexe ale argumentului său privind calculul doar pentru a-i învinge pe acei socialiști care doresc să intre în dezbaterea privind teoria economică.[20] La afirmația că socialismul poate depăși incomensurabilitatea diferiților factori de producție prin stabilirea de către planificatorii centrali a prețurilor monetare pentru toate bunurile și factorii de producție, Mises dă ca răspuns faptul că problema este calcularea valorii obiective, nu unitățile obiective de măsură în sine. O asemenea procedură nu ar rezolva problema alocării resurselor din moment ce conduce la o „soluție” arbitrară chiar și din perspectiva planificatorilor centrali, ca să nu mai vorbim de punctul de vedere al consumatorilor. Problema folosirii factorilor de producție nu poate fi soluționată prin atribuirea de către planificatorii centrali a unor prețuri monetare înmulțite cu numărul de ore lucrate – și așa mai departe pentru fiecare factor – astfel încât costurile monetare ale combinațiilor variate de factori capabile să dea un anumit bun de consum să fie comparabile și să fie selectată cea mai puțin costisitoare metodă. Asemenea calcule ale costurilor nu au nici o legătură cu preferințele consumatorilor în materie de bunuri și, prin urmare, sunt inutile pentru calculul economic. Doar procesul de piață poate conecta valoarea factorilor de producție la valoarea bunurilor de consum într-un mod relevant.

Mises demonstrează acest lucru admițând că statul socialist poate avea un mijloc de schimb al cărei utilizare este limitată la tranzacționarea unor bunuri de consum. Dar, așa cum a afirmat,

Acolo unde mijloacele de producție sunt controlate de stat […] pentru că nici un mijloc de producție nu va deveni vreodată obiectul unei tranzacții, va fi imposibil de determinat valoarea sa în bani. Rolul jucat de bani în determinarea valorii bunurilor de producție dintr-o societate concurențială nu ar putea fi niciodată jucat într-un stat socialist. Calculul în termeni monetari va fi imposibil aici.[21]

În cazul afirmației potrivit căreia planificatorii centrali pot depăși natura arbitrară a prețurilor stabilite în propriile lor decrete prin punerea directorilor unităților de producție de stat să acționeze de parcă ar fi antreprenori implicați în schimburi economice, Mises dă răspunsul că nu poți să „te joci” de-a piața.[22] Pentru a îndeplini funcția de evaluare a factorilor de producție, concurența antreprenorială trebuie să aibă posibilitatea reală de a suporta costurile de oportunitate ale diverselor alocări de factori. Doar în cazul proprietății private își pot antreprenorii și capitaliștii risca propria avere în procesul de producție socială și, prin urmare, pot fi în măsură să facă estimări corecte ale valorii factorilor de producție.[23], [24] Să argumentezi că jocul actoricesc ar putea mima rezultatele pieței înseamnă să confunzi funcțiile administrative cu cele ale antreprenoriale.

Nu ne putem juca de-a speculația și investițiile. Speculatorii și investitorii își riscă propriile lor averi, propriile lor destine. Împrejurarea aceasta îi face responsabili fată de consumatori […] Dacă îi eliberăm de această responsabilitate, îi lipsim de însăși specificitatea lor. Ei încetează de a mai fi afaceriști, rămânând doar un grup de oameni cărora directorul le-a încredințat sarcina lui principală, suprema conducere a desfășurării activităților. Atunci ei – și nu directorul nominal – devin adevărații directori și trebuie să se confrunte cu aceeași problemă pe care nu o putea rezolva directorul nominal: problema calculului economic.[25]

În cazul afirmației că planificatorii centrali pot trece peste natura de „joc” a socialismului de piață utilizând setul de prețuri de piață preexistent, adică acele prețuri existente în sistemul capitalist chiar înainte de expropriere, Mises a răspuns că tranziția de la capitalism la socialism este prea profundă pentru ca vechile prețuri să acopere golul și că formarea prețurilor trebuie să fie „dinamică”, deoarece fenomenele economice de bază se schimbă constant. Prin eliminarea diferențelor de avere din economia de piață existentă atunci când are loc exproprierea proprietății private, socialismul deconectează prețurile care corespund acelor inegalități de diferitele condiții care predomină acum și pentru care trebuie făcute calcule. În plus, orice modificare a condițiilor care stau la baza alocării economice a factorilor de producție face ca setul existent de prețuri să fie depășit / învechit, cu atât mai mult cu cât anvergura acestor schimbări este mai mare. [26]

Mai mult, precum a subliniat Salerno, Mises a înțeles că răspunsul la întrebările economice referitoare la ce și cum să se producă necesită ca antreprenorii să proiecteze corect în viitor estimările prețurilor pentru bunuri și factori de producție.[27] Din moment ce informațiile se schimbă continuu, modelarea statică nu se poate substitui antreprenorilor în realizarea calculului economic. Informațiile statice comparative nu sunt mai de folos din moment ce nu pot determina cum acțiunea umană mută soluția dintr-un punct în altul.[28]

În plus, echilibrul general este irelevant pentru adevărata problemă pe care calculul economic trebuie să o rezolve, si care poate fi soluționată numai prin activitatea antreprenorială. Nici prețurile reale, atât prezente, cât și viitoare, nici preferințele necesare pentru alocarea factorilor de producție nu au vreo relație cu cele de echilibru. Precum a afirmat Mises, „ceea ce îl împinge pe om spre schimbare și inovații nu este viziunea prețurilor de echilibru, ci anticiparea nivelurilor prețurilor unui număr limitat de articole, așa cum se vor înregistra acestea pe piață la data la care plănuiește el să vândă”.[29]

Ecuațiile echilibrului general sunt formate prin cunoașterea constantelor acelor ecuații, în ipoteza că nu este permisă nici o modificare ulterioară a datelor. Fără presupunerea absenței altor modificări, nu există constante și nu se pot forma ecuații. Cu toate acestea, sistemul economic nu poate atinge sau muta spre echilibru fără modificări față de setul de date existent. Ecuațiile sunt, așadar, inutile pentru alocarea factorilor de producție către utilizările lor în echilibru general. După cum a spus Mises:

Ceea ce trebuie să știe omul care acționează nu este configurația stării de echilibru, ci informația cu privire la cea mai adecvată metodă de transformare, în pași succesivi, a [ofertei totale de factori produși de producție așa cum sunt astăzi alocați] în [oferta totală de factori produși de producție așa cum ar trebui să fie alocați în echilibru]. În această privință ecuațiile sunt inutile”.[30]

Chiar dacă planificatorii centrali ar avea cunoștințe depline despre starea de echilibru general și ar putea vedea cum să mute producția de la factorii originali la starea de echilibru final, acest lucru nu ar fi suficient pentru a ocoli problema pe care doar calculul economic o poate rezolva. Starea de producție existentă nu corespunde niciunei stări a acestui proces de producție caracterizat prin cunoștințe perfecte. Bunurile de capital existente încorporează erorile de alocare din trecut în raport cu utilizările bazate pe cunoștințe perfecte. Din moment ce aceste bunuri de capital nu pot fi nici transferate în mod liber către alte utilizări, nici transferate eficient fără a ține seama de caracteristicile lor existente, planificatorii centrali cu cunoștințe perfecte tot ar trebui să recurgă la calcule economice pentru a le aloca în mod corespunzător. Mises își încheie discuția despre calculul economic la acest pas în care nu se recurge la latura aritmetică a argumentației sale, privită în integralitatea sa.[31]

În loc să conștientizeze construcția logică a argumentației lui Mises – începând cu latura sa aritmetică și apoi permițând, de dragul argumentării, că planificatorii centrali pot depăși aspecte progresiv mai dificile ale problemei de calcul – Yeager sugerează faptul că SRH presupun că Mises admite că planificatorii centrali ar putea rezolva aceste probleme. Yeager spune:

Pregătirile necesare pentru vastul proces de calcul centralizat, darămite calculul în sine, nu au putut fi realizate; ele sunt, pentru a folosi cuvântul lui Mises, „imposibile.” Pare pervers, atunci, să-l interpretezi pe Mises ca totuși admițând posibilitatea existenței tuturor acelor pregătiri și opunându-se doar posibilității calculului în sine.[32]

Dar Mises nu a admis că o problemă de „pregătire” sau de „informație” ar putea fi rezolvată de către planificatorii centrali în funcționarea reală a socialismului. El a recunoscut soluția acestor probleme, de dragul argumentării, tocmai în scopul de a demonstra că argumentele sale pe marginea calculului economic dovedesc imposibilitatea calculului economic, chiar dacă aceste probleme ar fi fost rezolvate. Faptul că a ales această metodă de argumentare este o dovadă că demonstrația sa pe tema calculului economic conține mai mult decât doar lipsa informațiilor disponibile pentru planificatorii centrali.

De fapt, în ultima etapă a argumentației sale, Mises „concede” mai mult decât doar soluția la problema „informației”. Dacă Yeager se gândește la acest scenariu cu informație perfectă în citatul său de la începutul acestui articol, atunci el enunță greșit condițiile ipotetice ale lui Mises (conform cărora nu există o latură aritmetică a argumentației). Mises nu presupune aici că planificatorul central are informații perfecte și, prin urmare, poate efectua calcule economice, așa cum sugerează Yeager în citatul său. Mises presupune că planificatorul central a rezolvat în mod „miraculos” problemele calculului economic – nu doar pe cea privind informația, ci și calculul în sine – și, prin urmare, ar putea construi în timp o structură de producție perfectă, la început fără bunuri de capital, pentru a atinge o oarecare stare finală de echilibru. Chiar dacă planificatorii centrali ar avea informații perfecte și abilitatea de a calcula folosind aceste informații, totuși, ei nu ar putea calcula modul de funcționare efectivă a vreunei economii existente pe care ar încerca să o controleze.

Dacă Yeager chiar crede ceea ce pare să afirme – că Mises nu ar fi vrut să spună că un planificator central cu informații perfecte despre preferințe și despre condițiile factorilor de producție nu ar putea efectua operațiile aritmetice necesare pentru a calcula – atunci el se înșală; căci acesta este tocmai primul pas al argumentației lui Mises care demonstrează imposibilitatea calculului economic în comunitatea socialistă.[33]

Cu privire la importanța aspectului aritmetic al calculului economic, Mises a spus:

Orice acțiune poate face uz de numere ordinale. Pentru întrebuințarea numerelor cardinale și a calculelor aritmetice bazate pe ele sunt necesare anumite condiții speciale. Aceste condiții au apărut în evoluția istorică a societății contractuale. Astfel s-a deschis calea pentru socoteli și calcul în planificarea de acțiuni viitoare și în stabilirea efectelor produse de acțiunile trecute. Numerele cardinale și utilizarea lor pentru efectuarea de operațiuni aritmetice sunt și ele categorii eterne și imutabile ale minții umane. Însă aplicabilitatea lor la premeditarea și înregistrarea acțiunii depinde de anumite condiții care nu erau prezente în stadiile timpurii ale treburilor omenești, care au apărut abia mai târziu, și care ar putea să dispară din nou. […]

Civilizația modernă este, înainte de toate, caracterizată prin faptul că a elaborat o metodă care face cu putință utilizarea aritmeticii într-un câmp larg de activități. Acesta este lucrul la care se gândesc oamenii când îi atribuie epitetul – nu prea fericit și adesea generator de confuzii – de raționalitate.[34]

Traducere de Mădălina Doroftei după originalul de aici.

Note:

  1. Leland Yeager, „Mises and Hayek on Calculation and Knowledge”, Review of Austrian Economics 7, nr. 2 (1994): 93-109. De asemenea, Israel Kirzner susține că aporturile lui Mises și Hayek la dezbaterea privind calculul „sunt doar moduri de a expune aceeași idee austriacă elementară, anume că doar procesele de piață sunt capabile să canalizeze potențialul de descoperire al competiției antreprenoriale”. Italice în original, vezi Israel Kirzner, „Book Review of Hayek, Coordination and Evolution”, Southern Economic Journal 61, nr. 4 (aprilie 1995): 1244. Dacă Kirzner are dreptate, ar părea că atât Mises cât și Hayek au fost kirznerieni și că întreaga dezbatere pe problema calculului ar fi fost una despre conceptul de activitate antreprenorială al lui Kirzner. Pentru conceptul său de descoperire antreprenorială, vezi Israel Kirzner, Competition and Entrepreneurship (Chicago: University of Chicago Press, 1973) și Discovery and the Capitalist Process (Chicago: University of ChicagoPress, 1985). 
  2. Yeager, „Mises and Hayek”, p.94. Italicele în original.
  3. Joseph Salerno, „Reply to Leland B. Yeager on ‘Mises and Hayek on Calculation and Knowledge’”, Review of Austrian Economics 7, nr. 2 (1994): 112. 
  4. Ibid. Italice în original.
  5. Mises discută fiecare din aceste aspecte în Human Action: A Treatise on Economics (Chicago: Henry Regnery, [1949] 1966) [Acțiunea umană, Institutul Mises, București, 2018].
  6. Nu susțin că Salerno ar eșua în a înțelege sau în a aprecia latura aritmetică a conceptului de calcul al lui Mises. O menționează de două ori în „Reply to Yeager” (pp. 112 și 120) și tocmai acest lucru este observat de Yeager însuși în opera lui Salerno. Afirmația mea este doar că recunoașterea corectă a acestei laturi a argumentului lui Mises combate cu succes și poziția lui Yeager.
  7. Prin fraza „imposibilitatea de a efectua aritmetic calculul profitului și pierderii” nu avem în vedere sensul de care pare să ne acuze Yeager. Așa cum spune Salerno, „demonstrația misesiană a imposibilității logice a socialismului nu se bazează pe incapacitatea planificatorilor centrali de a îndeplini sarcini care pot fi realizate de către mințile umane individuale”, incluzând adunarea și scăderea. Vezi Salerno, „Reply to Yeager”, p. 112. Problema aritmetică a calculului nu este incapacitatea de a aduna unități nediferențiate, este absența unor astfel de unități. Niciun „progres în supercalculatoare” nu poate depăși imposibilitatea de a aduna împreună mere și portocale.
  8. Acești doi pași corespund celor două condiții necesare, conform lui Mises, pentru realizarea calculului economic: schimbul voluntar al tuturor bunurilor, inclusiv al factorilor de ordin superior, și folosirea banilor în aceste schimburi. Primul pas este necesar pentru a aduce bunurile de capital de ordin superior pe orbita „diviziunii intelectuale a muncii” antreprenoriale; al doilea este necesar pentru că, fără el, „nu ar fi posibil să aducem toate relațiile de schimb la un numitor comun”. Vezi Ludwig von Mises, Economic Calculation in the Socialist Commonwealth (Auburn, Ala .: Ludwig von Mises Institute, [1920] 1990), pp. 17-18.
  9. Ludwig von Mises, Human Action, p. 703.
  10. Așa cum a spus Mises,

    În economia de piață, valoarea obiectivă de schimb a bunurilor devine unitate pentru calculul economic. Aceasta … face posibilă întemeierea calculului pe evaluările tuturor participanților la schimb. Valoarea subiectivă de utilizare a fiecăruia, ca fenomen pur individual, nu este numaidecât comparabilă cu valoarea subiectivă de utilizare a celorlalți oameni. Ea se reflectă obiectiv doar în valoarea de schimb ce rezultă din interacțiunea estimărilor subiective ale tuturor participanților la schimb.

    Mises, Economic Calculation, p.12. [Vezi în acest volum, p.?]

  11. Ibid., p.23.
  12. Vechea teorie economică a bunăstării și cea utilitaristă s-au bazat pe conceptul de utilitate cardinală, ce cuprindea două greșeli aritmetice: unități pentru valorile subiective sunt posibile și asemenea unități sunt comparabile interpersonal. Vezi Murray N. Rothbard, „Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics”, în On Freedom and Free Enterprise, Mary Sennholz, ed. (Princeton: Van Nostrand, 1956), pp. 224-62.
  13. Yeager, „Mises and Hayek,” p. 94.
  14. Mises, Human Action, pp. 695-98.
  15. Mises, Economic Calculation, p. 25.
  16. Mises, Human Action, p. 698.
  17. Mises, Economic Calculation, pp. 23-24
  18. Ibid., p. 33.
  19. Aceste două probleme, existența unităților de măsură cardinale și existența unui numitor comun în care să poată fi exprimate diversele unități cardinale, sunt similare cu cele două dimensiuni ale imposibilității de a face comparații interpersonale ale utilităților discutate anterior.
  20. Mises face o parte din acești pași, într-o ordine diferită față de cea prezentată aici, când realizează o listă de sugestii pentru calculul economic socialist în Acțiunea umană, pp. 703ff.
  21. Mises, Economic Calculation, p.6.
  22. Mises, Acțiunea umană, pp. 707-9.
  23. Mises, Economic Calculation, p. 28.
  24. Una dintre țintele lui Mises a fost „socialismul de piață” al lui Oskar Lange din al său „On the Economic Theory of Socialism”, reeditat în On the Economic Theory of Socialism, vol. 2, Benjamin Lippincott, ed. (Minneapolis: University of Minnesota Press, 1938), pp. 57-129. Yeager, folosind dezbaterea dintre Mises și Lange ca text care critică punctul de vedere al SRH, dezvăluie sursa lipsei sale de apreciere a laturii aritmetice din argumentul lui Mises privind calculul economic. Vezi Yeager, „Mises and Hayek”, pp. 103ff. Mises nu avea nevoie de menționarea problemei aritmetice în răspunsul către Lange; socialismul de piață trece peste acea problemă prin utilizarea banilor – numitorul comun în mod necesar absent într-un sistem socialist pur – și a prețurilor monetare. Mises a fost, așadar, forțat să treacă la dimensiuni mai complexe ale argumentației sale privind calculul economic și să critice socialismul de piață pentru incapacitatea sa de a efectua evaluări antreprenoriale pe baza prețurilor monetare care nu sunt stabilite în urma schimburilor de piață ale proprietății private.Deoarece Rothbard eșuează în a menționa partea aritmetică a calcului dar menționează informația, atunci când discută dezbaterea dintre Mises și Lange, Yeager încearcă să-l interpreteze pe Rothbard ca fiind cândva pe poziția lui Yeager și că apoi a trecut la viziunea lui SRH. Vezi Yeager, „Mises and Hayek”, p. 106. Însă Rothbard nu avea mai multe motive decât Mises să menționeze latura aritmetică a calculului în acest context. Mai mult, nici Mises, nici Salerno, nici Rothbard, nici eu nu susținem că planificatorii centrali nu s-ar confrunta cu o problemă de informație. SRH afirmă că argumentația lui Mises în privința calculului economic conține mult mai mult decât doar problema informației. Faptul că Yeager afirmă că nu conține mai mult decât problema informației nu este dovedit prin menționarea faptului că Mises și SRH recunosc informația ca fiind o problemă.
  25. Ibid., p. 709. Italice în original.
  26. Mises, Economic Calculation, pp. 25-26.
  27. Salerno, „Reply to Yeager”, pp. 120-23.
  28. Mises, Acțiunea umană, pp. 710-11.
  29. Ibid., p. 711.
  30. Ibid., pp. 712-13
  31. Ibid., pp. 713-14.
  32. Yeager, „Mises and Hayek”, p.101. Italice în textul original. De asemenea, vezi și celelalte afirmații ale sale cu privire la concesiile lui Mises, pp. 97-98.
  33. Mises a făcut aceste presupuneri în mod explicit în dezvoltarea argumentației sale pe subiectul calculului. Suplimentar față de afirmațiile deja citate, vezi Mises, Human Action, p. 696.
  34. Ibid., p. 199.
Scris de
Jeffrey M. Herbener
Discută

Autori

Arhivă

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru.

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Cuprins