Științele economice și abolirea profiturilor
Cei ce hulesc profiturile antreprenoriale ca “nemeritate” consideră că ele sunt cîștiguri necinstite, reținute pe nedrept fie de la muncitori, fie de la consumatori, fie și de la unii și de la ceilalți. Aceasta este ideea pe care se întemeiază așa-zisului “drept la întregul produs al muncii” și teoria marxistă a exploatării. Se poate spune că majoritatea guvernelor — dacă nu chiar toate — și imensa majoritate a contemporanilor noștri împărtășesc, în linii mari, această opinie, chiar dacă unii dintre ei sunt destul de generoși pentru a nu respinge cu totul sugestia că o parte din profituri trebuie totuși lăsată “exploatatorilor”.
Disputele în legătură cu îndreptățirea preceptelor etice sunt inutile. Ele derivă din intuiție, fiind arbitrare și subiective. Nu există nici un criteriu obiectiv disponibil prin raportare la care să poată fi judecate. Țelurile ultime derivă din judecățile de valoare ale indivizilor. Ele nu pot fi determinate prin cercetări științifice și raționamente logice. Dacă un om spune: “Acesta este țelul la care aspir, oricare ar fi consecințele conduitei mele și prețul pe care-l voi avea de plătit pentru a-l atinge”, nimeni nu este în măsură să-i opună nici un fel de argumente. Dar întrebarea este dacă acest om este într-adevăr pregătit să plătească orice preț pentru atingerea țelului respectiv. Dacă această din urmă întrebare primește un răspuns negativ, atunci devine posibil ca problema în cauză să fie supusă unei reexaminări.
Dacă ar exista într-adevăr oameni dispuși să accepte toate consecințele abolirii profiturilor, oricît de dăunătoare ar fi ele, teoria economică nu ar mai putea contribui la rezolvarea problemei. Dar lucrurile nu stau așa. Cei ce doresc să abolească profiturile sunt călăuziți de ideea că această confiscare ar spori nivelul bunăstării materiale a tuturor non-antreprenorilor. În ochii lor, abolirea profiturilor nu este țelul ultim, ci un mijloc pentru atingerea unui alt țel precis, care este înavuțirea non-antreprenorilor. Dacă acest țel poate fi într-adevăr atins prin întrebuințarea acestor mijloace și dacă întrebuințarea acestor mijloace nu atrage cumva după sine o serie de alte efecte, care în ochii unora sau ai tuturor pot apărea ca încă și mai indezirabile decît condițiile dinaintea întrebuințării lor, acestea sunt întrebări pe care teoria economică este chemată să le examineze.
Consecințele abolirii profiturilor
Ideea abolirii profiturilor în beneficiul consumatorilor presupune ca antreprenorul să fie forțat să-și vîndă produsele la prețuri ce nu depășesc costurile de producție suportate de el. Deoarece aceste prețuri sunt, pentru toate articolele a căror vînzare ar fi adus profituri, inferioare prețurilor potențiale de piață, oferta disponibilă nu este suficientă pentru a le permite să cumpere tuturor celor dornici s-o facă. Datorită decretării prețurilor maxime, piața este paralizată. Ea nu mai este în măsură de a aloca produsele către consumatori. Se impune adoptarea unui sistem de raționalizare.
Ideea de a aboli profiturile antreprenorilor, în beneficiul angajaților nu urmărește abolirea profiturilor, ci transferarea lor din mîinile antreprenorului, în cele ale salariaților săi.
Prin adoptarea unei asemenea scheme, incidența pierderilor suportate cade pe antreprenor, în vreme ce profiturile le revin angajaților. Efectul probabil al acestui aranjament ar fi creșterea pierderilor și reducerea profiturilor. În tot cazul, o parte mai mare din profituri va fi destinată consumului și una mai mica va fi economisită și reinvestită în producție. Nu va mai exista capital disponibil pentru înființarea unor noi ramuri de producție și nici pentru a fi transferat din ramurile care — conform cererii consumatorilor — ar trebui restrînse către cele care ar trebui extinse. Aceasta deoarece reducerea capitalului utilizat într-o ramură sau întreprindere de producție și transferarea sa într-o altă ramură sau întreprindere ar contraveni intereselor celor angajați în ramura sau întreprinderea menită reducerii. Prin adoptarea unei asemenea scheme în urmă cu jumătate de secol, toate inovațiile apărute în răstimpul scurs de atunci ar fi devenit imposibile. Iar dacă, de dragul argumentației, am face complet abstracție de problema acumulării capitalului, încă ar trebui să recunoaștem că redistribuirea profiturilor catre angajați implică rigidizarea structurilor de producție atinse la un moment dat și blochează orice ajustări, îmbunătățiri și progrese.
În fapt, schema aceasta revine la a transfera proprietatea asupra capitalului investit în mîinile angajaților, ceea ce înseamnă instituirea sindicalismului, un sistem pe care nici un autor sau reformator n-a avut vreodată curajul să-l promoveze deschis, odată cu toate efectele generate de el.
O a treia soluție la problema care ne preocupă ar fi confiscarea tuturor profiturilor realizate de antreprenori în beneficiul statului. Un impozit de 100% pe profit ar îndeplini această sarcină. I-ar transforma pe antreprenori într-o masă iresponsabilă de administratori ai tuturor fabricilor și atelierelor. Ei ar înceta de a mai fi supuși supremației publicului cumpărător și ar deveni, pur și simplu, niște persoane împuternicite să controleze producția după bunul lor plac.
Politicile tuturor guvernelor contemporane care n-au adoptat de-a dreptul socialismul combină toate aceste trei scheme simultan. Ele confiscă, prin diverse măsuri destinate controlului prețurilor, o parte din profiturile potențiale, chipurile în beneficiul consumatorilor. Ele sprijină sindicatele în tentativa lor de a smulge, conform principiului determinării salariilor după capacitatea de plată, o parte din profituri de la antreprenori. În fine, aplicînd ultima, dar nu cea mai puțin importantă schemă, ele țintesc, prin impozitarea progresivă a veniturilor, prin impozitele speciale prelevate pe veniturile corporațiilor și prin impozitarea “profiturilor excesive”, la confiscarea unei părți tot mai mari din profituri pentru bugetul public. Se poate constata cu ușurință că, dacă vor fi urmate consecvent, aceste politci vor izbuti foarte curînd să ducă la abolirea totală a profiturilor antreprenoriale.
Efectul combinat al aplicării acestor politici, deja vizibil astăzi, este avansul haosului. Efectul final va fi instaurarea deplină a socialismului, prin anihilarea totală a antreprenorilor. Capitalismul nu poate supraviețui abolirii profiturilor. Profiturile și pierderile sunt elementele care-i forțează pe capitaliști să-și întrebuințeze capitalul în scopul celei mai bune deserviri a consumatorilor. Profiturile și pierderile sunt cele care asigură, în lumea afacerilor, supremația acelor persoane care sunt cele mai apte de a satisface publicul. Rezultatul abolirii profiturilor este instituirea haosului.
Argumentele anti-profit
Toate motivele avansate împotriva politicilor antiprofit sunt rezultatul unei interpretări eronate a funcționării economiei de piață.
Magnații sunt prea puternici, prea bogați, prea mari. Ei abuzează de puterea lor pentru a se înavuți. Sunt niște tirani iresponsabili. Mărimea unei întreprinderi este un rău în sine. Nu există nici un motiv pentru ca unii oameni să posede milioane, în timp ce alții rămîn săraci. Bogăția celor puțini este cauza sărăciei maselor.
Fiecare cuvînt din aceste denunțuri pătimașe este fals. Afaceriștii nu sunt niște tirani iresponsabili. Tocmai necesitatea de a realiza profituri și de a evita pierderile este cea care le asigură consumatorilor controlul ferm asupra activității antreprenorilor, silindu-i pe aceștia din urmă să se plieze pe dorințele marelui public. Iar dimensiunile mari ale unei firme rezultă tocmai din succesul înregistrat în cît mai buna deservire a cererii cumpărătorilor. Dacă întreprinderea de dimensiuni mari n-ar fi deservit mai bine publicul decît cea de dimensiuni mici, ea și-ar fi văzut de multă vreme dimensiunile reduse. Nu există nimic rău în aspirația afaceristului de a se înavuți prin sporirea profiturilor pe care le realizează. Afaceristul are, în calitate de afacerist, o singură sarcină: să urmărească realizarea celui mai mare profit posibil. Profiturile uriașe nu sunt decît dovada bunurilor servicii oferite consumatorilor. Pierderile sunt dovada erorilor comise, a eșecului în îndeplinirea sarcinilor care-i revin unui antreprenor. Averile antreprenorilor încununați de succes nu sunt cauza sărăciei nimănui. Ele sunt consecința faptului că deservirea consumatorilor e mai bună decît ar fi fost în absența efortului antreprenorial. Penuria milioanelor de persoane din țările înapoiate nu este consecința opulenței nimănui; este doar urmarea faptului că acele țări duc lipsă de antreprenori care să se înavuțească. Nivelul de trai al omului de rînd atinge cotele cele mai înalte în țările care se bucură de cel mai mare număr de antreprenori bogați. Concentrarea factorilor de producție în mîinile celor care știu să-i utilizeze în modul cel mai eficient este în interesul material cel mai stringent al tuturor.
Prevenirea apariției de noi milionari este obiectivul mărturisit al politicilor tuturor guvernelor și partidelor politice actuale. Dacă aceste politici ar fi fost adoptate în Statele Unite în urmă cu 50 de ani, creșterea industriilor producătoare de noi articole ar fi fost împiedicată. Autoturismele, frigiderele, aparatele de radio și sute de alte inovații mai puțin spectaculoase, dar încă și mai utile, nu ar fi făcut astăzi parte din înzestrarea standard a mai tuturor gospodăriilor americane.
Salariatul mediu gîndește că, pentru a menține aparatul social de producție și pentru a îmbunătăți și a spori producția, n-ar fi nevoie de nimic altceva decît de rutina relativ simplă a muncii pe care el o prestează. El nu realizează că doar truda și necazul rutinistului nu sunt de ajuns. Sîrguința și calificarea se irosesc în zadar dacă nu sunt direcționate către țelul cel mai important de către spiritul anticipativ al antreprenorului și dacă nu sunt susținute de capitalul acumulat de capitaliști. Muncitorul american comite o eroare gravă cînd își imaginează că nivelul său înalt de trai s-ar datora propriei sale excelențe. El nu este nici mai întreprinzător, nici mai priceput decît muncitorii din Europa Occidentală. El datorează venitul său superior numai faptului că țara sa a rămas fidelă “individualismului neînduplecat” o perioadă de timp mult mai îndelungată decît Europa. Norocul său a fost că Statele Unite s-au orientat spre o politică anti-capitalistă abia cu 40 sau 50 de ani mai tîrziu decît Germania. Ratele sale salariale sunt mai ridicate decît cele ale muncitorilor din restul lumii, deoarece volumul echipamentelor de capital pe salariat este mai mare în America decît aiurea și pentru că antreprenorul american n-a fost atît de obstrucționat de înregimentări mutilante precum colegii săi din alte părți ale lumii. Prosperitatea relativ mai mare a Statelor Unite este consecința faptului ca politicile New Deal n-au survenit în 1900 sau în 1910, ci abia în 1933.
Cine ar dori să analizeze motivele înapoierii europene ar trebui să examineze diversele legi și reglementări care au împiedicat, în Europa, apariția unui echivalent al drogheriilor de tip american (“drug-stores”) și au obstrucționat dezvoltarea lanțurilor de magazine, a magazinelor universale, a supermarketurilor și a altor unități economice similare. Ar fi, de asemenea, important de investigat efortul Reichului german de a proteja metodele ineficiente ale meșteșugului tradițional (“Handwerk“) împotriva concurenței afacerilor capitaliste. Încă și mai edificatoare ar fi o analiză a așa-numitei Gewerbepolitik austriece, care, începînd din anii optzeci ai secolului trecut, urmărea prezervarea structurilor economice ale epocilor dinaintea Revoluției Industriale.
Cea mai grea amenințare la adresa prosperității, civilizației și bunăstării materiale a salariaților este incapacitatea șefilor sindicali, a “economiștilor de sindicat” și a categoriilor de muncitori mai puțin inteligenți de a aprecia rolul jucat de antreprenori în producție. Această lipsă de înțelegere și-a găsit expresia clasică în scrierile lui Lenin. După Lenin, tot ce-i mai trebuie economiei, în afara muncii manuale a muncitorilor și a proiectelor inginerilor, este “controlul producției și al distribuției”, sarcină ușor de adus la îndeplinire “de către muncitorii înarmați”; întrucît contabilitatea și controlul “au fost simplificate de capitalism pînă la extrem, devenind operații extraordinar de simple, de supraveghere, de emitere și înregistrare de chitanțe, aflate la îndemîna oricărui om care știe să citească și să scrie și care cunoaște cele patru operații aritmetice elementare”.[3] Nu mai este nevoie de nici un comentariu.
Argumentul egalității
În viziunea partidelor care se autointitulează progresiste și de stînga, principalul viciu al capitalismului este că generează inegalitatea veniturilor și a averilor. Țelul ultim al politicilor lor este instaurarea egalității. Moderații doresc să atingă acest țel treptat; radicalii plănuiesc să-l atingă dintr-o singură lovitură, prin răsturnarea revoluționară a modului de producție capitalist.
Pe de altă parte, perorînd despre egalitate și cerînd vehement instaurarea ei, nimeni nu pledează pentru reducerea propriilor venituri. Termenul de “egalitate”, așa cum este el utilizat în limbajul politic contemporan, înseamnă întotdeauna o nivelare destinată să ridice nivelul veniturilor proprii și nicidecum să-l scadă. Înseamnă a primi mai mult și nu a împărți propria avere cu cei mai puțin avuți.
Cînd muncitorul din industria automobilelor, feroviarul sau zețarul american spune egalitate, el se referă la exproprierea acționarilor și a deținătorilor de titluri de valoare, în propriul său beneficiu. El nu se gîndește să-și împartă avutul cu muncitorii necalificați, care cîștigă mai puțin. În cel mai bun caz, se gîndește la egalitatea tuturor cetățenilor americani. Niciodată nu-i vine ideea că popoarele din America Latină, Asia și Africa ar putea interpreta postulatul egalității în sensul unei egalități mondiale și nu doar naționale.
Mișcarea politică muncitorească și mișcarea sindicală își proclamă gălăgios internaționalismul. Dar acest internaționalism nu este decît un gest retoric, fără nici o semnificație concretă. În toate țările unde nivelul mediu de salarizare este mai ridicat decît în alte țări, sindicatele pretind bariere insurmontabile împotriva imigrării, pentru a-i împiedica pe “tovarășii” sau “frații” din alte țări să concureze cu proprii lor membri. În comparație cu legile potrivnice din alte țari europene, legislația de resort din Statele Unite este într-adevăr blîndă, fiindcă permite imigrarea unui număr limitat de persoane. În majoritatea legislațiilor europene nu sunt prevăzute asemenea cote firești. Toate argumentele avansate în favoarea egalizării veniturilor în interiorul unei țări pot fi avansate — cu același temei sau cu aceeași lipsă de temei — și în favoarea unei egalizări mondiale. Un muncitor american nu este cu nimic mai îndreptățit decît orice străin să ridice pretenții asupra economiilor unui capitalist american. Faptul că un om a realizat profituri deservind consumatorii și nu și-a consumat în totalitate fondurile, reinvestind o mare parte din ele în echipament industrial, nu dă nimănui un drept valid de a expropria acest capital în propriul său beneficiu. Dar chiar dacă cineva susține opinia contrară, cu siguranța că încă nu există motive de a rezerva cuiva drepturi prioritare de expropriere față de ceilalți. Nu există nici un motiv de a rezerva americanilor exclusivitatea dreptului de a expropria pe alți americani. Capii marilor afaceri americane sunt descendenții celor care au emigrat în Statele Unite venind din Anglia, Scoția, Irlanda, Franța, Germania și din alte țări europene. Cetățenii din țările lor de origine ar putea susține că au același drept de a-și însuși proprietatea dobîndită de acești oameni pe care-l au și americanii. Radicalii americani se înșală grav crezînd că programul lor social este identic, sau cel puțin compatibil, cu obiectivele radicalilor din alte țări. Nu este. Radicalii străini nu vor consimți să cedeze americanilor — o minoritate de sub 7% din populația totală a globului — ceea ce consideră ei a fi o poziție privilegiată. Un guvern mondial de felul celui pe care îl solicită radicalii americani ar încerca să confiște, printr-o taxă mondială pe venit, întreg surplusul pe care-l cîștigă în medie un american față de venitul mediu al unui muncitor chinez sau indian. Cei care pun la îndoială justețea acestei afirmații și-ar clarifica toate dubiile după o conversație cu oricare dintre liderii intelectuali din Asia.
Probabil că nici un iranian nu ar califica obiecțiile ridicate de guvernul laburist britanic împotriva confiscării sondelor petroliere drept altceva decît o manifestare a celui mai reacționar spirit de exploatare capitalistă. Guvernele de azi se abțin de la exproprierea virtuală a investițiilor străine — prin controlul ratelor de schimb valutar, impozitare discriminatorie și alte măsuri similare — doar dacă se așteaptă ca în următorii cîțiva ani să poată obține investiții încă și mai mari de capital străin, astfel încît să poată expropria valori și mai mari în viitor.
Dezintegrarea pieței internaționale de capital este unul din cele mai importante efecte ale mentalității anti-profit din epoca noastră. Dar nu mai puțin dezastruos este faptul că cea mai mare parte a populației lumii privește la Statele Unite — nu numai la capitaliștii americani, dar și la muncitori — cu aceleași sentimente de invidie, ură și ostilitate cu care, stimulate de doctrinele socialiste și comuniste, masele de pretutindeni privesc la capitaliștii din propriile lor țări.
Comunism și sărăcie
O metodă larg răspîndită de a analiza programe și mișcări politice este de a explica și de a justifica popularitatea lor prin referire la condițiile pe care oamenii le-au găsit nesatisfăcătoare și la țelurile pe care au vrut ei să le atingă prin realizarea acestor programe.
Dar singurul lucru care contează este dacă programul în cauză este sau nu adecvat pentru atingerea scopurilor urmărite. Un program necorespunzător și o politică inadecvată nu vor putea fi niciodată explicate — și încă și mai puțin justificate — prin referiri la condițiile nesatisfăcătoare în care trăiau inițiatorii și suporterii lor. Singura întrebare care contează este dacă aceste politici pot sau nu să înlăture sau să atenueze neplăcerile pe care au fost desemnate să le remedieze.
Totuși, aproape toți contemporanii noștri declară cu regularitate: Dacă dorim să reușim să combatem comunismul, socialismul și intervenționismul, trebuie mai întîi să îmbunătățim condițiile materiale ale populației. Politicile de tip laissez-faire urmăresc tocmai să-i facă pe oameni mai prosperi. Dar ele nu pot da rezultate atîta vreme cît lipsurile sunt agravate pe zi ce trece de alte și alte măsuri socialiste și intervenționiste.
Pe termen foarte scurt, condițiile de trai ale unei părți din populație se pot îmbunătăți prin exproprierea antreprenorilor și a capitaliștilor și prin distribuirea prăzii. Dar asemenea raiduri prădalnice, pe care pînă și Manifestul Comunist le numea atît “despotice”, cît și “insuficiente și de nesusținut din punct de vedere economic”, sabotează funcționarea economiei de piață, înrăutățind foarte curînd condițiile de trai ale tuturor și zădărnicind eforturile capitaliștilor și ale antreprenorilor de a asigura prosperitatea oamenilor. Politici care par bune timp de o scurtă clipă trecătoare (i.e., pe termenul cel mai scurt) pot atrage după sine, într-un răstimp foarte scurt (i.e., “pe termen lung”), consecințe cît se poate de neplăcute.
Istoricii greșesc cînd explică afirmarea nazismului prin referire la adversitățile și dificultățile reale sau imaginare ale poporului german. Cu cele cîteva condiții pe care le socoteau nesatisfăcătoare, i-au determinat pe germani să susțină, aproape în unanimitate, programul “inalterabil” al lui Hitler, și speranța că îndeplinirea acestui program i-ar elibera de nemulțumirile lor și i-ar face mai fericiți. Ei au îmbrățișat nazismul pentru că le-a lipsit bunul simț și inteligența. Ei n-au avut suficientă pătrundere pentru a recunoaște din timp dezastrele pe care nazismul trebuia să le atragă asupra lor.
Imensa majoritate a țărilor lumii sunt extrem de sărace prin comparație cu nivelul mediu de trai al țărilor capitaliste. Dar această sărăcie nu explică propensiunea lor de a adopta programul comunist. Oamenii sunt anti-capitaliști fiindcă sunt orbiți de invidie, ignoranți și prea obtuzi pentru a identifica corect cauzele nemulțumirii lor. Nu există decît un singur mijloc de a îmbunătăți condițiile lor materiale, și anume de a-i convinge că doar capitalismul îi poate face mai prosperi.
Cea mai inadecvată metodă de combatere a capitalismului este cea asociată cu numele Planului Marshall. Ea le lasă beneficiarilor impresia că doar Statele Unite sunt interesate de prezervarea sistemului bazat pe profituri, în timp ce propriile lor interese ar fi mai bine slujite de un regim comunist. Statele Unite, cred ei, îi ajută fiindcă americanii au conștiința încărcată. Ei nu refuză această mită, dar simpatiile și le îndreaptă către sistemul socialist. Iar subvențiile americane le permit guvernelor lor să oculteze parțial efectele dezastruoase ale măsurilor socialiste pe care le-au adoptat.
Nu sărăcia este originea socialismului, ci crezurile ideologice eronate. Majoritatea contemporanilor noștri resping din capul locului, fără să le fi analizat vreodată, toate învățămintele teoriei economice, numindu-le prostii aprioristice. Numai pe experiență, zic ei, ne putem bizui. Dar există oare vreo experiență care ar putea pleda pentru socialism?
Replica socialistului: Dar capitalismul creează sărăcie; uitați-vă la India și la China. Această obiecție este nefondată. Nici India și nici China n-au adoptat vreodată capitalismul. Sărăcia lor este rezultatul absenței capitalismului.
Ceea ce s-a întîmplat în țările acestea și în alte țări subdezvoltate este că ele au beneficiat de pe urma revărsării din exterior a unora din fructele capitalismului, fără să fi adoptat modul de producție capitalist. Capitaliștii europeni și, în anii din urmă, cei americani, au investit în aceste țări, determinînd astfel creșterea productivității muncii și a ratelor salariale. În același timp, aceste popoare au primit din străinătate mijloacele necesare pentru a combate bolile contagioase și medicamente realizate în țările capitaliste. În consecință, ratele mortalității, îndeosebi ale mortalității infantile, au scăzut considerabil. În țările capitaliste, această prelungire a speranței medii de viață a fost compensată printr-o scădere a ratelor natalității. În vreme ce acumularea capitalului devansa creșterea populației, volumul de capital investit per capita creștea continuu. Rezultatul a fost o tot mai mare prosperitate. Nu tot astfel s-au petrecut lucrurile în țările care s-au bucurat de unele din efectele capitalismului, fără să treacă cu totul la capitalism. Ratele natalității n-au scăzut deloc sau n-au scăzut suficient pentru a determina creșterea cotei de capital investit per capita. Prin politicile lor, aceste țări împiedică atît importul de capital străin, cît și acumularea de capital autohton. Efectul cumulat al ratelor ridicate ale natalității și al lipsei sporurilor de capital investit este, desigur, creșterea sărăciei.
Nu există decît un singur mijloc pentru a îmbunătăți situația materială a tuturor, și anume de a accelera acumularea capitalului în raport cu creșterea populației. Nici un fel de elucubrații psihologice, oricît de sofisticate, nu pot schimba această stare de fapt. Nu există nici un fel de scuză pentru continuarea politicilor care nu numai că nu își ating țelurile inițiale, dar chiar dăunează serios condițiilor de trai.
Condamnarea morală a motivației profitului
Îndată ce se ridică problema profiturilor, lumea o transferă din domeniul praxeologiei în cel al judecăților etice de valoare. Apoi fiecare se gratulează cu aura de sfînt și de ascet. El însuși nu se preocupă de bani și de bunăstarea materială. El se străduie din răsputeri să-și deservească semenii în mod cu totul filantropic. El aspiră la lucruri mai nobile și mai înalte decît bogăția. Slavă Domnului, el nu este unul dintre acei profitori egoiști.
Oamenii de afaceri sunt învinovățiți pentru că singurul lucru la care se gîndesc este să-și asigure succesul. Totuși, în acțiunile sale, orice om — fără nici o excepție — aspiră la atingerea unui anumit scop. Singura alternativă la succes este eșecul; nimeni nu dorește vreodată să sufere eșecuri. Este însăși esența naturii umane ca omul să aspire conștient la înlocuirea unei stări de fapt mai nesatisfăcătoare cu una mai satisfăcătoare. Ceea ce îl deosebește pe omul decent de escroc sunt țelurile diferite pe care le urmărește și mijloacele diferite la care recurge pentru a-și atinge aceste țelurile. Dar ambii vor să reușească, fiecare în felul său. Din punct de vedere logic, este inadmisibil să distingem între oameni care urmăresc succesul și oameni care nu-l urmăresc.
Practic, aspirăm cu toții la îmbunătățirea condițiilor noastre materiale de trai. Opinia publică nu se consideră lezată de eforturile fermierilor, muncitorilor, funcționarilor, învățătorilor, medicilor, miniștrilor și a celor din numeroase alte profesii de a cîștiga cît de mult pot ei. Dar opinia publică îi cenzurează pe capitaliști și pe antreprenori pentru lăcomia lor. În vreme ce savurează fără scrupule toate bunurile rezultate din afaceri, consumatorul condamnă categoric egoismul celor ce-l aprovizionează cu aceste mărfuri. El nu realizează că, îngrămădindu-se să cumpere lucrurile oferite spre vînzare, el însuși este acela care creează profiturile antreprenorilor.
De asemenea, omul de rînd nu înțelege nici faptul că profiturile sunt indispensabile pentru a direcționa activitățile firmelor de afaceri către acele ramuri în care îl pot deservi pe el cel mai bine. El privește profiturile ca și cînd singura lor funcție ar fi să permită celor care le încasează să consume mai mult decît el însuși. El nu reușește să înțeleagă faptul că principala funcție a profiturilor este de a încredința controlul factorilor de producție în mîinile acelora care le utilizează cel mai economic pentru a urmări tocmai scopurile sale. Nu datorită scrupulelor morale a renunțat el să devină un antreprenor, așa cum îi place să creadă. El a ales o poziție care-i asigură un venit mai modest pentru că îi lipsesc abilitățile necesare pentru îndeplinirea funcției antreprenoriale sau, în cazuri cu adevărat rare, pentru că înclinațiile sale personale l-au îndrumat spre o altă carieră.
Omenirea ar trebui să le fie recunoscătoare acelor oameni excepționali care, din zel științific, entuziasm umanitar sau credință religioasă, și-au sacrificat viața, sănătatea și averea pentru a-i sluji pe semenii lor. Dar filistinii se amăgesc comparîndu-se pe ei înșiși cu pionierii aplicării în medicină a razelor X sau cu acele călugărițe care veghează la căpătîiul bolnavilor de ciumă. Nu lepădarea de sine îl determină pe medicul de rînd să-și aleagă cariera, ci speranța obținerii unei poziții sociale respectabile și a unui venit corespunzător.
Fiecare este dornic să încaseze pentru serviciile și realizările sale tot ce i se poate oferi. În această privință, nu există diferență între muncitori, sindicalizați sau nu, pastori, profesori și alte categorii profesionale, pe de o parte, și antreprenori, pe de altă parte. Nici unul dintre aceștia nu are dreptul să vorbească despre sine ca și cînd ar fi sfîntul Francisc de Assisi.
Nu există alt criteriu pentru a deosebi ceea ce este bine din punct de vedere moral de ceea ce este rău, decît efectele produse asupra cooperării sociale. Un individ ipotetic izolat, care trăiește în condiții de autarhie, nu ar avea de ținut cont, în acțiunile sale, de nimic altceva decît de propria sa bunăstare. Dar omul în societate trebuie să evite, în toate acțiunile sale, de a se complace în orice tip de conduită care ar pune în pericol bunul mers al sistemului de cooperare socială. Conformîndu-se acestei legi morale, omul nu-și sacrifică propriile sale interese în favoarea unei mitice entități superioare, fie că aceasta se numește clasă, stat, națiune, rasă sau umanitate. El își înfrînează unele din pornirile, poftele și tentațiile sale instinctive, adică o parte din interesele sale pe termen scurt, pentru a-și deservi cît mai bine cu putință propriile sale interese, corect înțelese, pe termen lung. El renunță la un mic cîștig pe care l-ar putea obține imediat, pentru ca nu cumva să piardă o satisfacție mai tîrzie dar mai mare. Aceasta deoarece atingerea tuturor scopurilor umane, oricare ar fi ele, este condiționată de menținerea și dezvoltarea relațiilor sociale, de cooperarea inter-umană. Mijloacele care sunt indispensabile pentru intensificarea cooperării sociale, și pentru a da cît mai multor oameni posibilitatea de a supraviețui și de a se bucura de un nivel superior de trai, sunt moralmente bune și socialmente dezirabile. Cei ce resping acest principiu sub cuvînt că ar fi necreștinesc s-ar cădea să reflecteze asupra textului: “…pentru ca multe să fie zilele tale pe pămîntul pe care ți l-a dat Domnul Dumnezeul tău”. Cu siguranță, ei nu vor putea nega faptul că orînduirea capitalistă a înmulțit zilele oamenilor mai mult decît au făcut-o epocile precapitaliste.
Nu există nici un motiv pentru care antreprenorii și capitaliștii să se rușineze de faptul că realizează profituri. E ridicol că unii oameni încearcă să ia apărarea capitalismului american cu argumente de tipul: “rezultatele afacerilor americane sunt bune, profiturile nu sunt prea mari”. Rostul antreprenorilor este de a realiza profituri; profiturile mari sunt dovada că ei și-au îndeplinit corespunzător sarcina de a îndepărta incoerențele producției.
Bineînțeles că, de regulă, capitaliștii și antreprenorii nu sunt sfinți care să exceleze în virtutea lepădării de sine. Dar nici criticii lor nu sunt sfinți. Și, cu tot respectul datorat ascetismului sublim al sfinților, nu ne putem opri să afirmăm că lumea s-ar afla într-o condiție mai degrabă dezolantă dacă ar fi populată exclusiv de oameni dezinteresați de bunăstarea materială.
Mentalitatea statică
Omului de rînd îi lipsește imaginația necesară pentru a realiza că circumstanțele vieții și acțiunii se află într-un flux continuu. După el, obiectele externe care-l înconjoară și care-i asigură avuția nu suferă nici o schimbare. Viziunea sa asupra lumii este statică și staționară. Ea oglindește un mediu înconjurător aflat în stagnare. El nu știe nici că trecutul a fost diferit de prezent, nici că asupra lucrurilor viitoare planează incertitudinea. El este pe de-a întregul incapabil să realizeze funcția antreprenoriatului, nefiind conștient de această incertitudine. Asemenea copiilor, care primesc de la părinții lor tot ce li se oferă fără a pune nici un fel de întrebări, el primește toate bunurile pe care i le furnizează lumea afacerilor. El nu este conștient de eforturile care se fac pentru a-l aproviziona cu toate cele de care are nevoie. El ignoră rolul acumulării de capital și al deciziilor antreprenoriale. El ia pur și simplu de bun faptul că, la un semn, apare îndată covorul fermecat, încărcat cu toate bunătățile pe care dorește să le savureze.
Această mentalitate se reflectă în ideea populară de socializare. De îndată ce paraziții capitaliști și antreprenorii vor fi alungați, omul de rînd însuși va dobîndi tot ce obișnuiau ei să consume. Faptul că cei ce gîndesc astfel supraevaluează în mod grotesc sporul de venit pe care l-ar putea realiza fiecare individ de pe urma unei asemenea redistribuții, presupunînd că ar exista vreunul, nu este decît eroarea minoră a acestei anticipații. Mult mai gravă este eroarea implicată în ideea că singurul lucru necesar pentru aceasta ar fi să se continue, în diversele unități economice, producția acelorași bunuri pe care le producea fiecare în momentul socializării, utilizînd aceleași procedee ca și pînă atunci. Socialistul diletant nu înțelege că o socializare efectuată cu 50 de ani în urmă n-ar fi socializat structurile de afaceri așa cum există ele astăzi, ci o structură foarte diferită. El nici nu se gîndește la efortul enorm de care este nevoie pentru a transforma în mod repetat afacerile, astfel încît ele să furnizeze cele mai bune servicii cu putință.
Acest diletantism incapabil de a sesiza elementele esențiale de care depinde bunul mers al afacerilor productive nu se manifestă doar în scrierile lui Marx și Engels. El formează în egală măsură și contribuțiile pseudo-științelor economice contemporane.
Construcția imaginară a unei economii uniform repetitive este un instrument mental indispensabil pentru gîndirea economică. Pentru a-și reprezenta funcția profiturilor și a pierderilor, economistul construiește imaginea ipotetică, deși irealizabilă, a unei stări de lucruri în care nimic nu se schimbă, în care ziua de mîine nu diferă prin nimic de cea de azi și în care, în consecință, nu pot apărea nici un fel de incoerențe și nu apare nici nevoia de a modifica cu ceva mersul repetitiv al afacerilor. În cadrul acestei construcții imaginare nu există nici antreprenori, nici profituri sau pierderi antreprenoriale. Roțile se învîrt, așa-zicînd, spontan. Dar lumea reală, în care oamenii trăiesc și trebuie să muncească, n-o poate niciodată duplica pe cea ipotetică, descrisă prin acest model ajutător al minții.
Desigur, unul din marile neajunsuri ale economiei matematice este că ea tratează această economie uniform repetitivă — pe care o numește statică — ca și cum ar fi ceva care există în realitate. Obsedați de ideea greșită că sfera economicului trebuie abordată cu metode matematice, economiștii matematicieni își concentrează eforturile pe aceste modele statice, care, desigur, se pretează la a fi descrise prin sisteme de ecuații diferențiale simultane. Dar această abordare matematică evită, practic, orice trimitere la problemele reale ale teoriei economice. Ea se complace în jocuri matematice cît se poate de inutile, fără a adăuga nimic la înțelegerea problemelor acțiunii și a producției umane. Ea întreține neînțelegrea după care analiza stărilor statice ar fi grija de căpătîi a teoriei economice. Ea confundă ceea ce nu este decît un instrument ajutător al gîndirii cu realitatea.
Economistul matematician este atît de orbit de prejudecățile sale epistemologice, încît pur și simplu nu mai reușește să sesizeze care sunt sarcinile teoriei economice. El arde de nerăbdare să ne arate că, în condiții statice, socialismul este realizabil. Deoarece condițiile statice, după cum el însuși admite, sunt irealizabile, aceasta revine doar la a spune că, într-o ipostază irealizabilă a lumii, socialismul ar fi realizabil. Un rezultat, într-adevăr deosebit de valoros, a o sută de ani de muncă cumulată, depusă de sute de autori, predat în toate universitățile și căruia i se face publicitate în nenumărate manuale și monografii și într-o sumedenie de reviste, chipurile științifice!
Nu există nimic în realitate de felul unei economii statice. Toate concluziile derivate din analiza imaginii stărilor și echilibrului static nu servesc cu nimic la descrierea lumii așa cum este și așa cum va fi ea întotdeauna.
Alternativa
O ordine socială bazată pe controlul privat al mijloacelor de producție nu poate funcționa fără acțiunea și profiturile antreprenoriale și, bineînțeles, nici fără pierderile antreprenoriale. Eliminarea profiturilor, indiferent prin ce metode, ar transforma inevitabil societatea într-un talmeș-balmeș lipsit de orice sens. Ar genera sărăcie pentru toți.
Într-un sistem socialist nu există nici antreprenori, nici profituri și pierderi antreprenoriale. Conducătorul suprem al societății socialiste ar fi totuși nevoit să se străduie și el, la rîndul său, să obțină un surplus de încasări peste costuri, așa cum o fac antreprenorii în capitalism. Scopul acestui eseu nu este de a analiza socialismul. De aceea, nu este necesar să insistăm asupra ideii că, neavînd la dispoziție nici o posibilitate de a efectua calcule economice, șeful socialist n-ar ști niciodată care sînt costurile și care sunt încasările determinate de acțiunile sale.
Ceea ce contează în acest context este doar faptul că nu există nici un al treilea sistem fezabil. Nu poate exista nimic de felul unui sistem non-socialist în care să nu existe profituri și pierderi. Eforturile care urmăresc eliminarea profiturilor din sistemul capitalist n-au decît efecte distructive. Ele dezintegrează capitalismul, fără a pune nimic în locul lui. La aceasta ne referim cînd afirmăm că ele crează haos.
Oamenii au de ales între capitalism și socialism. Ei nu pot evita această dilemă făcînd apel la un sistem capitalist fără profituri antreprenoriale. Fiecare pas făcut în direcția eliminării profiturilor este un pas înainte pe drumul care duce la dezintegrarea socială.
Cînd aleg între capitalism și socialism, oamenii aleg implicit între toate instituțiile sociale care însoțesc în mod necesar fiecare din aceste două sisteme, între “suprastructurile” corespunzătoare, cum le numea Marx. Dacă controlul asupra producției este transferat din mîinile antreprenorilor, cei zilnic realeși prin plebiscitul consumatorilor, în mîinile conducătorului suprem al “armatelor industriale” (Marx și Engels) sau ale “muncitorilor înarmați” (Lenin), atunci nici guvernul reprezentativ, nici vreuna din libertățile civile nu pot supraviețui. Wall Street, împotriva căreia luptă toți pretinșii idealiști, este doar un simbol. Dar zidurile închisorilor sovietice, în spatele cărora dispar pentru totdeauna toți disidenții, sunt un fapt real și dureros.
———————————
[3]. Lenin, State and Revolution, 1917 (Ediția International Publishers, New York, pp. 83-84). Caractere italice îi aparține lui Lenin (sau traducătorului său).
