Putem împărți în două mari grupe diversele încercări făcute pentru a găsi un sistem de calcul care ar funcționa în socialism. Făcând astfel, lăsăm afară din socoteală lucrările întemeiate pe teoria valorii-muncă, ce sunt greșite din capul locului. Primul grup ar conține acele încercări care pot fi desemnate construcții sindicaliste, cel de al doilea pe acelea care încearcă să evite imposibilitatea rezolvării problemei presupunând că datele economice nu se schimbă. Eroarea în ambele grupe de propuneri ar trebui să fie lămurită din cele ce am spus mai sus (cap. V, 3 – cap. VI, 6). Critica ce urmează, pe care am făcut-o despre două construcții tipice de felul acesta, este intenționată să aducă o elucidare suplimentară. [1]
Într-un articol intitulat „Sozialistische Rechnungslegung” (Contabilitatea socialistă), [2] Karl Polányi a încercat să rezolve ceea ce el numește „problema contabilității socialiste”, care este, după el, „în general recunoscută a fi cheia problemei economiei socialiste”. Polányi admite mai întâi, fără rezervă, că el consideră soluția problemei imposibilă „într-o economie administrativă centrală”. [3] Încercarea lui de a rezolva problema este concepută numai pentru „o economie socialistă de tranziție, organizată funcțional”. Acesta este numele pe care el îl dă unui tip de societate corespunzând aproximativ idealului socialiștilor englezi corporatiști. Dar conceptul lui despre natura și posibilitățile sistemului său este, din nefericire, nu mai puțin nebulos și vag decât acela al socialiștilor corporatiști înșiși. Comunitatea politică <<este considerată a fi „proprietarul mijloacelor de producție”; dar nici un drept direct de a dispune de producție nu este presupus de către această proprietate>>. Acest drept aparține asociațiilor de producători, alese de către muncitorii din diversele ramuri de producție. Diferitele asociații individuale ale producătorilor trebuie să fie amalgamate într-un congres al asociațiilor producătorilor, care „reprezintă totalitatea producției”.
Pe de altă parte există „comuna”, ca a doua „asociație principală funcțională a societății”. Comuna nu este numai organul politic, dar și „adevăratul purtător al țelurilor mai înalte ale comunității”. Fiecare dintre aceste două asociații funcționale exercită, „în cadrul propriei sale sfere, funcțiile legislativă și executivă”. Acordurile între aceste două asociații funcționale principale constituie puterea cea mai înaltă în societate. [4]
Acum, neajunsul acestui sistem este obscuritatea în care eludează problema centrală – socialism sau sindicalism? Împreună cu socialiștii corporatiști, Polányi încredințează în mod expres societății, comunei, proprietatea asupra mijloacelor de producție. Făcând astfel, el pare să gândească că a spus destul pentru a salva sistemul său de acuzația de sindicalism. Dar în fraza următoare el retrage ceea ce a spus. Proprietatea este dreptul de a dispune. Dacă dreptul de a dispune aparține nu comunei, ci asociației producătorilor, aceștia sunt proprietarii și avem înaintea noastră o comunitate sindicalistă. Una sau alta, ea trebuie să fie; între sindicalism și socialism nu poate fi nici un fel de compromis sau conciliere. Polányi nu vede aceasta. El spune: „Reprezentanții funcționali (asociațiile) ai uneia și aceleiași persoane nu pot intra niciodată în conflict ireconciliabil unul cu altul; aceasta este ideea fundamentală a oricărei constituții funcționale. Pentru lichidarea oricărui conflict, pe măsură ce se produce, prevăd sau comitete unite ale comunei și asociației producătorilor, sau un fel de curte constituțională supremă (organe coordonatoare), care nu are însă nici o putere legislativă, ci numai putere executivă limitată (paza legii și a ordinii, etc.).” [5] Această idee fundamentală a formei funcționale a constituției este însă greșită. Dacă parlamentul politic trebuie format prin voturile tuturor cetățenilor cu drepturi egale de vot pentru fiecare – și această condiție este implicată de Polányi și de toate celelalte sisteme asemănătoare – atunci parlamentul și congresul asociațiilor producătorilor, care este rezultatul unei structuri electorale cu totul altfel construită, ar putea cu ușurință să intre în conflict. Aceste conflicte nu pot fi lichidate de comitete unite sau de curți de judecată. Comitetele pot lichida cearta numai dacă una sau alta dintre asociațiile principale domină în sânul lor. Dacă amândouă sunt la fel de tari, comitetul nu poate ajunge la nici o hotărâre. Dacă una din cele două asociații domină, hotărârea ultimă stă în puterea ei. O curte de judecată nu poate lichida chestiunile de practică politică sau economică. Curțile de judecată pot judeca numai pe baza normelor deja existente, pe care le aplică la cazurile individuale. Dacă ele trebuie să aibă a face cu chestiuni de utilitate, atunci ele nu sunt în realitate curți de judecată, ci autorități politice supreme, și tot ceea ce am spus despre comitete este adevărat despre ele.
Dacă hotărârea finală nu aparține nici comunei, nici congresului asociațiilor producătorilor, sistemul nu e deloc viabil. Dacă hotărârea ultimă aparține comunei, avem a face cu o „economie administrativă centrală”, iar aceasta, cum admite chiar și Polányi, nu ar putea calcula economic. Dacă asociațiile producătorilor hotărăsc, atunci avem o comunitate sindicalistă.
Lipsa de claritate a lui Polányi asupra acestui punct fundamental îi permite să accepte o soluție doar aparentă ca o soluție în realitate operativă a problemei. Asociațiile și sub-asociațiile sale păstrează o relație de schimb mutual; ele primesc și dau, ca și cum ele ar fi proprietari. Astfel se formează o piață și prețuri de piață. Dar pentru că el crede că a trecut peste prăpastia de netrecut dintre socialism și sindicalism, Polányi nu înțelege că aceasta este incompatibil cu socialismul. Am putea spune mult mai mult despre alte erori în amănuntele sistemului lui Polányi. Dar, având în vedere greșeala lui fundamentală, ele prezintă prea puțin interes, întrucât ele sunt caracteristice înlănțuirii de gândire a lui Polányi. Acea greșeală fundamentală nu este însă caracteristică lui Polányi; toate sistemele socialiste corporatiste o împărtășesc. Polányi are meritul de a fi prelucrat acest sistem mai lămurit decât cei mai mulți dintre ceilalți scriitori. El i-a expus astfel slăbiciunile mai clar. Trebuie să i se dea de asemenea creditul cuvenit pentru a fi înțeles că, într-o economie administrativă centralizată fără piețe, calcului economic ar fi imposibil.
O altă contribuție la problema noastră vine de la Eduard Heimann. [6] Heimann este un credincios al socialismului etic sau religios. Dar vederile lui politice nu-l orbesc în fața problemei calculului economic. Tratând aceasta, el urmează argumentele lui Max Weber. Max Weber văzuse că aceasta era problema „absolut centrală” pentru socialism și arătase într-o discuție amănunțită, în care el respingea visul preferat al lui Otto Neurath de „calcul în natură” („Naturalrechnung”) că acțiunea economică rațională era imposibilă fără monedă și contabilitate monetară. [7] Heimann încearcă, prin urmare, să dovedească faptul că s-ar putea calcula într-o economie socialistă.
În timp ce Polányi pornește de la un sistem înrudit cu socialiștii corporatiști englezi, Heimann dezvoltă propuneri paralele ideilor germane pentru o economie planificată. Este tipic faptul că aceste argumente seamănă totuși acelora ale lui Polányi în singurul punct care contează: ele sunt regretabil de vagi tocmai acolo unde ar trebui să fie explicite cu privire la relația dintre grupurile productive individuale, în care societatea organizată potrivit economiei planificate trebuie împărțită, și societatea în întregime. Astfel, el poate vorbi despre comerț ca având loc ca într-o piață, [8] fără să observe că economia planificată, dusă până la consecințele ultime și logice, este fără comerț și că ceea ce s-ar putea numi cumpărare și vânzare ar trebui, potrivit naturii lucrului, să fie numit cu totul altfel. Heimann face această greșeală pentru că el crede că semnul caracteristic al economiei planificate este, mai presus de toate, amalgamarea monopolistă a ramurilor individuale de producție, în locul dependenței producției de voința unui organ central. Această greșeală este cu atât mai surprinzătoare, cu cât numele „economie planificată” și toate argumentele aduse pentru a o susține accentuează îndeosebi ideea că direcția economică ar fi unitară. Heimann vede într-adevăr goliciunea propagandei care operează cu expresia tematică de propagandă politică „anarhia producției”. [9] Dar aceasta nu ar fi trebuit să-i permită niciodată să uite că tocmai acest punct, și nimic altceva, este ceea ce desparte net socialismul de capitalism.
Asemenea celor mai mulți scriitori care s-au ocupat de economia planificată, Heimann nu observă că o economie planificată desăvârșită din punct de vedere logic nu este nimic mai mult decât socialism pur și diferă de comunitatea socialistă organizată strict centralizat numai în lucrurile exterioare. Că, sub direcția unitară a autorității centrale, administrația ramurilor individuale de producție este încredințată unor departamente în aparență independente nu modifică faptul că numai autoritatea centrală dirijează. Relațiile dintre departamentele individuale sunt aranjate nu pe piață, prin concurența cumpărătorilor și a vânzătorilor, ci prin porunca autorității. Problema este aceasta: că nu există un standard prin care să se poată contabiliza și calcula efectele acestor intervenții autoritare, pentru că autoritatea centrală nu poate fi călăuzită de relații de schimb formate pe o piață. Autoritatea își poate într-adevăr întemeia calculele ei pe relații de substituție, pe care ea însăși le determină. Dar această hotărâre este arbitrară; ea nu este întemeiată, așa cum sunt prețurile pieței, pe evaluarea subiectivă a indivizilor și imputată bunurilor producătorilor prin cooperarea tuturor celor activi în producție și comerț. Calculul economic rațional nu poate, așadar, fi întemeiat pe ea.
Heimann înfăptuiește o soluție iluzorie a problemei invocând teoria costurilor. Calculul economic trebuie să fie clădit pe computațiile costurilor, prețurile trebuie calculate pe baza costului mediu de producție, cuprinzând salariile, al uzinelor atașate la biroul contabilității. [10] Aceasta este o soluție care ne-ar fi putut satisface acum două sau trei generații. Ea nu ne ajunge astăzi. Dacă prin costuri înțelegem pierderea de utilitate pe care o întrebuințare diferită a factorilor de producție ar fi putut-o evita, este ușor de văzut că Heimann se mișcă într-un cerc. În comunitatea socialistă, numai un ordin de la autoritatea centrală ar putea îngădui industriei să întrebuințeze factorii de producție în altă parte, și problema este tocmai dacă această autoritate ar putea calcula astfel încât să decidă asupra unui astfel de ordin. Concurența antreprenorilor care, într-o ordine socială întemeiată pe proprietatea privată, încearcă să întrebuințeze bunuri și servicii cât mai profitabil, este înlocuită în economia planificată – ca în oricare formă imaginabilă de societate socialistă – prin acțiuni-în-conformitate-cu-planul ale autorității supreme. Acum, prețurile factorilor de producție se formează numai prin această concurență între antreprenori, care încearcă să smulgă unul de la altul mijloacele materiale de producție și serviciile muncii. Acolo unde producția trebuie efectuată „în conformitate cu planul”, altfel spus, de către o autoritate centrală căreia totul îi este supus, baza de calcul a rentabilității dispare; numai contabilitatea în natură rămâne. Heimann spune: „De îndată ce concurența reală există pe piață pentru bunuri destinate consumatorilor, relațiile de preț astfel determinate se întind de acolo prin toate etapele de producție, sub rezerva ca formarea prețurilor să fie efectuată rațional; și aceasta se întâmplă independent de structura părților de pe piețele pentru bunurile destinate producătorilor”. [11] Acesta însă ar fi cazul numai dacă ar exista concurență adevărată. Heimann concepe societatea ca fiind asociația unui număr de „monopoliști”, adică de departamente ale comunității socialiste, fiecăreia fiindu-i încredințată funcționarea exclusivă a unui câmp delimitat de producție. Dacă acestea cumpără bunurile destinate producătorilor de pe „piață”, aceasta nu este concurență, pentru că autoritatea centrală le-a hărăzit dinainte domeniul în care ele trebuie să fie active și pe care nu trebuie să-l părăsească. Concurența există numai când fiecare produce ceea ce pare să promită cel mai bun câștig. Am încercat să arăt că aceasta poate fi îndeplinit numai prin proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.
Tabloul comunității socialiste al lui Heimann ia în considerare numai transformarea curentă a materiilor prime în bunuri destinate consumatorilor; el creează astfel impresia că departamentele individuale ar putea proceda independent. Mult mai importantă decât această parte a procesului productiv este reînnoirea capitalului și investirea capitalului nou format. Aceasta este problema centrală a calculului economic, nu problema de dispunere de capitalul circulant deja existent. Nu se pot întemeia decizii de felul acesta, care leagă pentru ani și decenii în viitor, pe cererea momentană pentru bunuri destinate consumatorilor. Trebuie privit în viitor, altfel spus, trebuie să fim „speculativi”. Planul lui Heimann, care mărește sau restrânge producția mecanic și automatic, ca să spunem așa, potrivit cererii actuale de bunuri destinate consumatorilor, dă greș în totul aici. Pentru că a rezolva problema valorii mergând înapoi la cost ar fi suficient numai pentru o stare de echilibru care poate fi concepută exclusiv teoretic, de conceput cu imaginația, dar empiric inexistentă. Numai într-o astfel de stare imaginară de echilibru coincid prețurile și costurile, nu într-o economie schimbătoare.
Pentru acest motiv, după judecata mea, încercarea lui Heimann de a rezolva problema, pe care susțin că am arătat că este de nerezolvat, dă greș.
NOTE
1. Archiv für Sozialwissenschaft, Vol. LI, pag. 490-95.
2. Ibid., Vol. XLIX, pag. 377-420.
4. Ibid., Vol. XLIX, pag. 404.
5. Archiv für Sozialwissenschaft, Vol. XLIX, pag. 404, nota 20.
6. Heimann, Mehrwert und Gemeinwirtschaft, kritische und positive Beiträge zur Theorie des Sozialismus, Berlin, 1922.
7. Max Weber, Wirtschaft und Gesellschaft, op. cit., pag. 45-9.
8. Heimann, op. cit., pag. 184 et seq.
