În anii recenți, economiștii au invadat alte discipline și, în numele dubios al „științei”, au folosit asumpții simplificate pentru a obține deducții provocatoare în domenii despre care știu foarte puține. Aceasta e o formă de „imperialism economic” în domeniul intelectului. Aproape întotdeauna, tendința acestui imperialism economic a fost cantitativă și implicit benthamită, poezia și joaca fiind aduse la același unic nivel și justificând zicala lui Oscar Wilde despre cinici că ei (economiștii) știu prețul a orice și valoarea a nimic. Rezultatele imperialismului economic au fost deosebit de ridicole în domenii ca sexul, familia și educația.
De ce abordează autorul prezent, care nu e un benthamit, un domeniu misterios, metafizic, obscur și aparent nerelaționat cu economia ca hermeneutica? Pledoaria mea e una de legitimă auto-apărare. Disciplină după disciplină, de la literatură la teoria politică, filosofie și istorie, au fost invadate de banda arogantă a hermeneuticienilor și acum chiar și economia e sub asediul lor. De aceea articolul de față are natura unui contra-atac.
Pe definiția de dicționar, hermeneutica e disciplina foarte veche de a interpreta Biblia. Până în anii 1920 sau 1930 hermeneutica era limitată la teologi și la departamentele de religie. Situația s-a schimbat odată cu apariția doctrinelor obscure ale lui Martin Heidegger, întemeietorul hermeneuticii moderne. După moartea lui Heidegger, succesiunea apostolică a conducerii mișcării hermeneutice a picat pe elevul său, Hans-Georg Gadamer, care încă poartă această mantie.
Cel mai mare succes al mișcării hermeneutice a fost reputat în deceniile recente, începând cu mișcarea înrudită a „deconstructivismului” din critica literară. Condus de teoreticieni francezi precum Michel Ricoeur, Paul Ricoeur și Jacques Derrida, deconstructivismul din emisfera occidentală ocupă un loc important în departamentul de engleză al universității Yale, de unde s-a răspândit în majoritatea departamentelor similare din SUA și Canada. Mesajul esențial al deconstructivismului și hermeneuticii poate fi rezumat ca nihilism, relativism și solipsism. Adică, nu există adevăr obiectiv, iar dacă ar exista, nu l-am putea descoperi. Fiecare persoană fiind ancorată în ideile, sentimentele și istoria sa subiectivă, nu există o metodă pentru descoperirea adevărului obiectiv. Critica literară (adică încercarea de a vedea ce a vrut să spună un autor) devine imposibilă în literatură. Similar, comunicarea dintre scriitor și cititor devine imposibilă; în plus, nu numai că un cititor nu poate înțelege ce a vrut să spună un autor, ci însuși autorul nu știe și nu înțelege ce a vrut să spună. Așa de fragmentat, confuz și determinat este individul! Deoarece e imposibil să vedem ce au vrut să spună Shakespeare, Conrad, Platon, Aristotel sau Machiavelli, de ce mai citim sau scriem critică literară sau filosofică?
E o întrebare interesantă și la care, firește, deconstructiviștii și alți hermeneuticieni n-au putut răspunde. Pe propriile lor declarații, e imposibil pentru deconstructiviști să înțeleagă textele literare sau, de exemplu, pentru Gadamer, să-l înțeleagă pe Aristotel, deși a scris enorm despre el. Așa cum a punctat filosoful englez Jonathan Barnes în critica sa sclipitoare și spirituală la hermeneutică, Gadamer, neavând nimic de spus despre Aristotel sau lucrările sale, doar relatează meditațiile sale subiective – un fel de relatare lungă a „ceea ce înseamnă Aristotel pentru mine” .[1] Lăsând deoparte întrebarea hermeneutică dacă Gadamer poate ști sau nu ce înseamnă Aristotel pentru el, vedem o altă dimensiune a problemei. De ce ar fi altcineva decât Gadamer, cu excepția poate a mamei și soției sale, interesat de ce înseamnă Aristotel pentru el? Și chiar în situația improbabilă că suntem interesați în această problemă majoră, am fi împiedicați de principiile hermeneutice să-l înțelegem pe Gadamer.
Deconstrucția și hermeneutica sunt auto-infirmabile în mai multe feluri. Dacă nu înțelegem semnificația niciunui text, de ce să mai pierdem timpul încercând să înțelegem sau să luăm în serios lucrările sau doctrinele unor autori care-și proclamă agresiv incomprehensibilitatea?
Incomprehensibilitatea
E de remarcat că pentru hermeneuticieni incomprehensibilitatea e o profeție care se auto-îndeplinește. Așa cum îmi spunea un prieten: „Am citit tot ce mi-a picat în mână din hermeneutică și nu înțeleg mai mult despre ea decât atunci când am început”. Chiar și într-o profesie ca filosofia, care nu e renumită pentru luciditate și strălucire, una din calitățile cele mai prezente ale hermeneuticienilor e stilul lor nemaipomenit de obscur. Stalactitele și stalagmitele jargonului sunt aruncate unele peste altele într-o veritabilă grămadă de proză stupefiantă și fără sens. Hermeneuticienii par incapabili să scrie clar o propoziție în engleză sau în germană. Criticii hermeneuticii precum Jonathan Barnes sau David Gordon[2] îi satirizează, de înțeles, prin formularea sau citarea de fragmente hermeneutice și apoi prin „traducerea” lor în engleza obișnuită, unde apar inevitabil ca banale sau idioate.
La început am crezut că acești hermeneuticieni germani nu sunt bine traduși în engleză. Însă prietenii mei nemți m-au asigurat că Heidegger, Gadamer și ceilalți sunt la fel neinteligibili și în original. Într-un eseu tradus recent, Eric Voegelin, un filosof care de obicei nu face glume, ridiculizează limbajul lui Heidegger. Vizând capodopera lui Heidegger Sein und Zeit (Ființă și Timp), Voegelin se referă la repetiția fără sens, dar insistentă, a unei autentice fraze de dicționar filosofic ca Anwesen des Anwesenden („prezența a ceea ce este prezent”), Dingen des Dings („lucruficarea lucrului”), Nichten des Nichts („nimicitatea nimicului”) și în cele din urmă a zeigenden Zeichen des Zeigzeugs („indicatorul practicii indicării”), toate fiind proiectate să biciuiască cititorul cu un delir lingvistic”.[3]
Jonathan Barnes scrie despre hermeneutică și despre hermeneuticieni:
Care sunt trăsăturile filosofiei hermeneutice? Criticii ei vor folosi adjective precum: goală, insipidă, visătoare, lânoasă, retorică. Gadamer însuși spune o poveste neobișnuită. La sfârșitul seminarului pe Cajetan, Heidegger și-a speriat audiența cu întrebarea: „Ce este ființa?” „Stăteam acolo holbându-ne și clătinându-ne capetele de absurditatea chestiunii”. Corect, spun adversarii hermeneuticii. Problema e perfect absurdă. Însă Gadamer are doar un sens timid al absurdului și proprii săi cititori trebuie să fi reacționat, așa cum a făcut-o el, odată, la Heidegger.
Barnes spune că Gadamer admite că „gândirea sa a fost uneori mai puțin străvezie”. Mai departe îl citează pe Gadamer ca spunând:
Cu siguranță că uneori vorbesc peste capetele studenților și pun prea multe complicații în drumul gândirii mele. Încă de timpuriu prietenii mei au inventat o nouă măsură științifică, „Gad-ul”, ca măsură pentru complicațiile inutile.
Barnes adaugă că:
Poate că unii vor prefera acestei povești auto-laudative o remarcă pe care Gadamer a făcut-o despre sinele său mai tânăr: „În ciuda titlului meu de doctor, încă eram un băiat de 22 de ani care gândea mai degrabă obscur, care nu știa ce se petrece.
Barnes adaugă: „A crescut vreodată acest băiat?”[4]
În acest punct îl putem cita pe Sir Karl Popper vorbind despre G.W.F. Hegel, care alături de Friedrich Schleiermacher poate fi văzut ca unul din părinții hermeneuticii. Ceea ce lui Popper îi lipsește în duh satiric e compensat prin vehemența disprețului împotriva legiunii de inamici filosofici, reali sau imaginari. După ce denunță „bolboroseala sforăitoare” și „fanteziile imbecile” ale lui Hegel, Popper citează cu încântare evidentă atacul lui Schopenhauer asupra lui Hegel:
un șarlatan plat, insipid, grețos, analfabet, care a atins culmea îndrăznelii în mâzgălirea celor mai mistificatoare absurdități. Acestea au fost proclamate zgomotos drept înțelepciune nemuritoare de către discipoli mercenari și acceptate ca atare de toți nebunii care s-au alăturat într-un cor de admirație cum nu s-a mai întâlnit.[5]
De ce această aclamare și influență enormă pentru aceste absurdități mistificatoare? În plus față de rolul pentru interesele statului prusac, Popper oferă următoarea explicație:
Dintr-un motiv anume, filosofii au întreținut în jurul lor, chiar și în zilele noastre, ceva din atmosfera magicianului. Filosofia e considerată un fel de lucru straniu și obscur, studiind mistere de felul acelora cu care se ocupă religia, dar nu în modul care poate fi „revelat copiilor” sau oamenilor obișnuiți; e considerată prea profundă pentru ei și e percepută drept religia și teologia intelectualilor și a oamenilor învățați și înțelepți.[6]
Pentru un citat final privind incomprehensibilitatea hermeneuticii, să ne întoarcem la demolarea inspirată și devastatoare realizată de H.L. Mencken la adresa lui Thorstein Veblen, un alt proto-hermeneutician și un oponent instituționalist al ideii de lege economică. Într-un eseu despre „traducerea” în engleză a prozei indescifrabile a lui Veblen, Mencken scria că remarcabilă despre ideile vebleniene
era formularea lor surprinzător de grandioasă și rococo, incredibil de plicticoasă, și flatulența prozei maestrului, talentul său fără precedent de a nu spune nimic într-o manieră augustă și eroică … Îndrăznesc să spun că Marx a spus o bună parte din ele înainte și ceea ce a fost trecut cu vederea de Marx a fost spus iarăși și iarăși de urmașii săi. Însă Marx, cel puțin, avea un handicap tehnic în această chestiune; scria în germană, un limbaj pe care-l înțelegea. Prof. Veblen n-a avut un astfel de dezavantaj. Deși s-a născut și a trăit toată viața în Statele Unite, a atins efectul, poate fără a folosi mijloacele, de gândi într-o limbă străină, nepământească, poate swahili, sumeriană sau vechea bulgară și apoi și-a tradus gândurile într-o engleză de manual copioasă și nesigură. Rezultatul a fost un stil care afectează centrii cerebrali înalți ca trecerea unui metrou. Al doilea rezultat e un fel de amorțire vrăjită a simțurilor, ca în fața unei minuni fabuloase și nepământești. Și al treilea rezultat, dacă nu greșesc, este celebrarea profesorului drept un Mare Gânditor.[7]
Colectivismul
Marx e considerat de hermeneuticieni ca unul din părinții mișcării. În 1985, de exemplu, la întâlnirea anuală a Asociației Occidentale de Științe Politice din Las Vegas aproape toate articolele de teorie politică erau hermeneutice. Un titlu paradigmatic ar fi „Viața politică ca text: Hermeneutică și Interpretare în Marx, Heidegger, Gadamer și Foucault” (Puteți substitui liber nume ca Ricoeur și Derrida, cu o referire ocazională la Habermas).
Nu cred că e un accident că Marx e considerat unul din marii hermeneuticieni. Acest secol a văzut o serie de întoarceri devastatoare la marxism, la pretențiile sale de „adevăr științific”, la propozițiile sale teoretice și la aserțiunile și predicțiile sale empirice. Dacă marxismul a fost desființat atât în teorie, cât și în practică, pe ce se bazează cultul marxist? Mi se pare că hermeneutica se potrivește la ceea ce am putea numi, urmând vorbele lui Marx despre capitalism, „marxism târziu” sau marxism-în-declin. Dacă marxismul nu e adevărat și nu e știință, atunci ce e? Hermeneuticienii ne spun că nimic nu e obiectiv adevărat, și, de aceea, toate propozițiile sunt subiective, relative la capriciile și sentimentele individului. Atunci de ce nu ar fi rezultatele marxismului la fel de valide ca altele? Pe calea hermeneuticii, aceste rezultate nu pot fi respinse. Și pentru că nu există realitate obiectivă iar realitatea e creată de interpretările subiective ale fiecărui om, atunci toate problemele sociale se reduc la gusturi personale și neraționale. Dacă marxiștii hermeneuticieni văd capitalismul ca urât și neplăcut iar socialismul ca frumos, de ce nu-și pun în acțiune preferințele estetice personale în acțiune? Dacă simt că socialismul e frumos, ce-i oprește, în special dacă nu există legi economice sau adevăruri din filosofia politică în drumul lor?
Nu e un accident că, exceptând o mână de economiști contemporani, despre care vom vorbi mai târziu, fiecare hermeneutician trecut și prezent a fost un colectivist declarat, de stânga sau de dreapta, și uneori trecând dintr-o parte în alta în funcție de realitățile puterii. Marx, Veblen, Schmoller și Școala Istorică Germană sunt bine-cunoscuți. Cât privește hermeneuticienii moderni, Heidegger a devenit cu ușurință un nazist entuziast atunci când regimul nazist a preluat puterea. Iar Gadamer n-a avut nicio dificultate să se adapteze fie la regimul nazist (despre care se știe că a avut doar o simpatie „firavă”), fie la ocupația sovietică din Germania de Est (unde, în propriile cuvinte, s-a bucurat de o „stimă specială din partea autorităților culturale ruse” pentru a le fi realizat „întocmai directivele, uneori chiar împotriva propriilor convingeri”).[8]
„Deschiderea” și cultivarea „conversației” continue
Să notăm două teme hermeneutice importante. Pe de o parte există relativiștii și nihiliștii candizi care afirmă, cu o fervoare absolutistă inconsistentă, că nu există adevăr. Aceștia susțin dictum-ul notoriu al anarhistului epistemologic Paul Feyerabend că „orice merge”. Orice, că vorbim de astronomie sau astrologie, are validitate egală sau mai degrabă nevaliditate egală. O virtute posibilă a doctrinei „orice merge” este că oricine poate, cel puțin, abandona întreprinderea științifică sau filosofică și poate merge să bea sau să pescuiască. Această virtute, e respinsă, totuși, de hermeneuticienii mainstream deoarece ar pune capăt „conversației” lor îndrăgite și interminabile. Pe scurt, hermeneuticienii mainstream nu agreează dictum-ul „orice merge” deoarece ei nu sunt anarhiști epistemologici, ci paraziți epistemologici. Ei insistă că, deși e imposibil să ajungem la adevăr obiectiv sau chiar să înțelegem ce spun alți teoreticieni sau savanți, avem o obligație morală să ne angajăm într-un dialog nesfârșit, sau, cum îl numesc ei, „conversație”, pentru a ajunge la un fel de cvasi-adevăr plutitor. Pentru hermeneutician, adevărul e nisipul schimbător al relativismului subiectiv, bazat pe „consensul” efemer al minților subiective prinse în conversația nesfârșită. Lucrul cel mai rău e că hermeneuticienii spun că nu există o cale obiectivă, observație empirică sau raționament logic, care să ofere un criteriu pentru un astfel de consens. Deoarece nu există criterii raționale pentru acord, orice consens e arbitrar și bazat pe capricii personale, carisma unuia sau mai multor conversaționaliști sau poate pe putere brută sau intimidare. Deoarece nu există un astfel de criteriu, consensul e subiect al schimbării instantanee și rapide, în funcție de dispoziția mentală a participanților sau a, firește, schimbării oamenilor care formează conversația eternă.
Un grup nou de economiști hermeneuticieni, pregătiți să găsească un criteriu pentru consens, s-au agățat de o frază a economistului Fritz Machlup, poate luând prea în van numele său. Ei numesc acest criteriu principiul „Aha!” în sensul că adevărul unei propoziții se bazează pe exclamația „Aha!” pe care propoziția o trezește în mintea cuiva.
Așa cum au formulat Don Lavoie și Jack High: „Știm o explicație bună când o vedem și când suntem tentați să spunem aha”.[9] Nu mi se pare convingător acest criteriu pentru adevăr sau chiar pentru consens. De exemplu, mulți dintre noi ar resimți situația de a se angaja într-o conversație nesfârșită cu oameni incapabili să scrie sau gândească o propoziție clară ca echivalentul moral al piesei Cu ușile închise a lui Sartre. În plus, am bănuiala că dacă o persoană vine cu propoziția: „Ar fi bine dacă li s-ar da acestor băieți o doză de realitate obiectivă peste ceafă” sau care cel puțin le-ar trânti ușa peste conversație, aceste lucruri ar stârni mai multe „Aha!”-uri decât propozițiile obscure ale hermeneuticienilor.
Datoria morală primă proclamată de hermeneuticieni e că trebuie să ținem tot timpul conversația în mişcare. Deoarece această datorie e implicită, nu e apărată deschis, nu suntem învățați de ce e datoria noastră morală să susținem un proces care produce rezultate efemere și firave. În conservarea acestei pretinse virtuți, hermeneuticienii se opun dogmatic și cu pasiune „dogmatismului” și proclamă importanța supremă de a rămâne „deschis” către oricine din dialog. Gadamer a proclamat drept cel mai mare principiu al filosofiei hermeneutice „să fii deschis în conversație” ceea ce înseamnă a recunoaște „dinainte corectitudinea posibilă, chiar superioritatea poziției partenerului de conversație”. Însă, așa cum a punctat Barnes, un lucru e să fii un sceptic moderat în legătură cu poziția ta și altceva să refuzi sau să expediezi orice altă poziție ca fiind falsă sau răuvoitoare.
Barnes punctează că scepticul modest:
recunoaște întotdeauna că poate greși. Filosoful „deschis” al lui Gadamer permite oponentului să aibă întotdeauna dreptate. Un sceptic modest poate … firește, în felul său modest, privi istoria filosofiei ca pe o luptă neîntreruptă, caracterizată prin înfrângeri frecvente și victorii ocazionale împotriva forțelor puternice ale erorii și falsității … el nu va fi „deschis” către unii adversari despre care e destul de sigur că greșesc.[10]
Cel mai important filosof hermeneutic din Statele Unite este Richard Rorty. În cartea sa faimoasă Filosofia și oglinda naturii alocă un spațiu considerabil importanței „menținerii conversației”. În critica sa sclipitoare la
Rorty, Henry Veatch punctează că la întrebarea cum știm noi cei din conversație care ideal sau „poziție culturală” (în limbaj rortian) e mai bună decât altele, „Rorty poate doar răspunde că nu există cunoaștere în astfel de chestiuni”.
Așadar, dacă nu există cunoaștere și, ca atare, nu există un criteriu obiectiv pentru a ajunge la asemenea poziții, trebuie să conchidem, în cuvintele lui Veatch, că „dacă Aristotel credea că ‘filosofia începe cu mirarea’ … filosofia de azi se termină într-o permisivitate conceptuală sau intelectuală totală”.[11] Pe scurt, sfârșim cu un „orice merge” feyerabendian sau, pentru a folosi fraza admirabilă a lui Arthur Danto din rezumatul său la Nietzsche, că „orice e posibil”.[12] Sau, într-un cuvânt, „deschidere” totală.
Dacă toate lucrurile sunt deschise și nu există criteriu care să ghideze conversaționaliștii către anumite concluzii, cum ajungem la aceste concluzii? Mi se pare, urmându-l pe Veatch, că aceste decizii vor fi luate de cei cu Voință-de-Putere superioară. Așa că nu e o întâmplare că hermeneuticieni de frunte au fost flexibili și „deschiși” la cererile din partea puterii politice. La urma urmei, dacă Stalin, Hitler sau Pol Pot intră în cercul „conversațional”, ei nu pot fi respinși pe loc deoarece pot oferi o cale superioară către consens. Dacă nimic nu e greșit și toate lucrurile sunt deschise, ce altceva am putea aștepta? Și, cine poate ști, chiar și acești lideri pot decide, într-un acces sardonic de „toleranță represivă” marcusiană, să întrețină un fel de „conversație” orwelliană în mijlocul unui gulag universal.
Legat de toată această trăncăneală despre deschidere, îmi amintesc de o conferință a profesoarei Marjorie Hope Nicholson la Universitatea Columbia în 1942. Într-o critică la conceptul de minte deschisă, ea avertiza: „Mintea nu trebuie să fie atât de deschisă încât să treacă orice prin ea”.
Există un alt aspect egoist al cererii hermeneutice pentru deschidere universală. Dacă nimic – nicio teză sau doctrină – nu poate fi respinsă ca falsă, răuvoitoare sau ca nonsens, atunci nici hermeneuticienii noștri nu pot fi respinși. Menținerea conversației cu orice preț înseamnă includerea permanentă a acestor oameni în conversație. Și aceasta e poate aspectul cel mai neplăcut dintre toate.
Dacă vom citi hermeneuticieni, vedem clar cum, de regulă, nicio o propoziție nu rezultă din alta. Cu alte cuvinte, nu doar că stilul e abominabil, ci nu există raționamente care să sprijine concluziile. Întrucât logica și rațiunea nu sunt considerate valide de către hermeneuticieni, acest procedeu nu surprinde. În schimb, hermeneuticienii înlocuiesc rațiunea cu o mulțime de cărți, care sunt citate foarte pe larg în aproape fiecare paragraf. Aceștia citează în sprijinul punctelor proprii de vedere orice carte care s-ar lega mai mult sau mai puțin de subiect. Adică, singurul lor argument este de autoritate, o eroare filosofică antică care pare să se fi trezit triumfător la viață.
Firește, dacă nu există adevăr și trebuie să substituim pentru logică și experiență consensul schimbător al capriciilor subiective, sentimentelor și jocurilor de putere al diverșilor conversaționaliști, ce ne rămâne de făcut decât să colectăm oricât de mulți conversaționaliști ca autoritate?[13]
Înarmați cu metoda lor specială, hermeneuticienii pot expedia toate atacurile asupra lor, indiferent cât de bune și penetrante, ca fiind „neacademice”. Această respingere nobilă provine din definiția lor unică pentru academic, unde înseamnă un verbalism greoi și obscurantist înconjurat de o cantitate mare de citate din cărți și articole în mare parte nerelevante.
De ce criticii distinși ai hermeneuticii n-au jucat jocul oponenților să umble prin oceane și munți de vorbe goale, să citeze cu răbdare și să respingă hermeneuticienii punct cu punct și articol cu articol? A pune întrebarea înseamnă a-i da și răspunsul. De fapt, am întrebat unii critici și ei au răspuns sincer că nu-și propun să-și dedice restul vieților înotând prin această miasmă de absurdități. În plus, a proceda așa, a juca după regulile hermeneuticienilor înseamnă a le face o prea mare onoare. Ar implica faptul că ei sunt participanți valoroși la conversația noastră. Ei merită doar disprețul și expedierea. Din nefericire, nu primesc un asemenea tratament într-o lume în care prea mulți intelectuali și-au pierdut abilitatea detectării aberațiilor pretențioase.[14]
Teoria economică hermeneutică
Economiștilor le place să creadă că disciplina lor e „cea mai grea” din științele sociale. Așa că nu e nicio surpriză că hermeneutica, deși a cucerit domeniul literaturii și a făcut incursiuni serioase în filosofie, gândirea politică și istorie, a pătruns foarte puțin în teoria economică. Dar disciplina economiei a fost într-o stare de confuzie metodologică mai mult de un deceniu și în această situație de criză au început să-și ofere marfa metodologii minoritare, inclusiv hermeneutica.
În profesia economiei, practicienii reflectează doar puțin sau sunt puțin interesați în numărul mic de reflecții metodologice din turnul de fildeș. Aceste meditații filosofice distante au totuși o influență pe termen lung asupra teoriilor și direcțiilor disciplinei. Timp de două decenii, faimoasa lucrare a lui Lionel Robbins Natura și semnificația științei economice a fost opera metodologică a profesiei, aceasta prezentând o versiune accesibilă a metodei praxeologice a lui Ludwig von Mises. Robbins a studiat la faimosul Privatseminar al lui Mises din Viena și prima ediție a cărții (1932) descrie economia ca pe o disciplină deductivă bazată pe implicațiile logice ale faptelor universale ale acțiunii umane (de exemplu, cel că ființele umane încearcă să atingă scopuri prin folosirea de mijloace rare). În ediția mai cunoscută a lui Robbins (cea din 1935), influența misesiană se reduce și apar influențe mici din formalismul neoclasic care lovește profesia în jurul celui de-al Doilea Război Mondial.[15] După război, vechea economie a fost copleșită de sinteza neclasică formalistă și matematizată emergentă, ecuațiile walrasiene acoperind microeconomia iar geometria keynesiană macroeconomia.
Cucerirea economiei de către sinteza neoclasică a fost sprijinită și consolidată de lăudatul articol al lui Milton Friedman din 1953, „Metodologia economiei pozitive”, care a detronat liderul, trimițând Natura și semnificația lui Robbins la groapa de gunoi a istoriei.[16] Timp de trei decenii, articolul lui Friedman, a rămas, fără să fie provocat, singura descriere a metodologiei oficiale din economia modernă.
Trebuie să observăm că, similar triumfului revoluției keynesiste sau al altor școli economice, articolul lui Friedman nu a câștigat inimile și mințile economiștilor prin modelul a ceea ce am putea numi teoria conservatoare din istoria științei, prin respingerea înceată a doctrinelor competitoare sau dominante. Ca și în cazul teoriei ciclului economic a lui Mises-Hayek dominante înainte de Teoria generală a lui Keynes, cartea lui Robbins n-a fost respinsă; ea a fost pur și simplu ignorată și uitată. Aici teoria lui Thomas Kuhn a paradigmelor succesive descrie mai bine sociologia sau procesul gândirii economice, oricât ar părea de nesatisfăcătoare ca prescriere pentru dezvoltarea științei. De multe ori, în filosofie sau în științele sociale, școlile de gândire s-au succedat prin capriciu sau modă așa cum se schimbă moda rochiilor femeilor. În economie și în alte științe ale acțiunii umane există, firește, forțe sinistre precum politica sau dorința de putere care modifică adesea deliberat capriciile și moda în interesul lor.
Milton Friedman a importat în economie doctrina care a dominat filosofia timp de un deceniu, pozitivismul logic. În mod ironic, Friedman a importat pozitivismul logic tocmai în momentul în care controlul său asupra profesiei filosofice din Statele Unite își pierduse din forță. Timp de trei decenii a trebuit să îndurăm insistența încrezută asupra importanței vitale a testării empirice a deducțiilor din ipoteze ca justificare pentru dominanța modelelor și predicțiilor econometrice și, de asemenea, ca scuză universală pentru întemeierea teoriei pe ipoteze recunoscut false și complet nerealiste. Teoria economică neoclasică se bazează clar pe asumpții nerealiste, absurde, precum cunoașterea perfectă, existența continuă a unui echilibru general fără profituri, pierderi și incertitudine și cu acțiunea umană fiind circumscrisă prin folosirea analizei matematice care asumă schimbări infinitesimale în percepțiile și alegerile noastre.
Pe scurt, acest aparat formidabil al teoriei economice neoclasice matematizate și al modelelor econometrice se bazează, dintr-un punct de vedere misesian, pe nisipul mișcător, înșelător al asumpțiilor false și chiar absurde. Acuzației austriece privind falsitatea și lipsa de realitate i s-a răspuns, atunci când nu a fost ignorată complet, prin referire la articolul lui Friedman și afirmarea ideii că falsitatea premiselor și a asumpțiilor nu contează atâta timp cât teoria face „predicții” corecte. La înființarea ei în anii 1930, Societatea Econometrică avea drept blazon motto-ul „Știința este predicție” și aceasta este esența apărării inspirate de Friedman a teoriei neoclasice. Austrieci ca Mises și Hayek au răspuns că disciplinele acțiunii umane nu sunt ca științele fizice. În chestiunile omenești nu există laboratoare unde variabilele să poată fi controlate și teoriile testate, în timp ce (spre deosebire de științele fizice) nu există constante cantitative într-o lume cu conștiință, libertatea voinței și libertatea de adopta valori și scopuri și de a le schimba. Aceste susțineri ale austriecilor au fost respinse de neoclasici cu pretextul că aduc cu sine un grad mai mare de dificultate pentru dezvoltarea științelor umane dar nu oferă diferențe esențiale, de natură.
Sinteza neoclasică a început prin anii 1970 să-și piardă puterea de înțelegere și predicție a economiei. Recesiunea inflaționistă care a apărut dramatic prima oară în contracția din 1973–74 a pus punct unei perioade de 35 de ani de hegemonie arogantă și necontestată a ramurii keynesiene a sintezei neoclasice. Teoria și politicile keynesiene se bazau pe asumpția că nu poate exista o recesiune inflaționistă. În acel moment a apărut în forul public monetarismul friedmanian. Acesta a decăzut însă acum, după o serie de predicții eronate de la începutul perioadei Reagan până în prezent. Cine trăiește prin predicție e destinat să moară de predicție.
Eșecurilor keynesianismului și monetarismului li se adaugă și cele ale predicțiilor econometrice. Acestea au devenit prea notorii pentru a mai putea fi ignorate. O profesie bogată și arogantă și care folosește modele bazate pe computere cu viteze din ce în ce mai mari pare să aibă din ce în mai puțin abilitatea de a prezice inclusiv viitorul imediat. Inclusiv statele, în ciuda atenției sporite și ajutorului dat de economiștii neoclasici și de autorii de vârf de prognoze, par să aibă probleme în a-și prezice propriile cheltuieli, cu atât mai puțin veniturile, ca să nu mai vorbim de veniturile și cheltuielile populației.
În mijlocul acestor eșecuri, a apărut o distanțare de microeconomia walrasiană a formalismului neoclasic, uneori și a unor lideri deziluzionați care funcționează în interiorul acestei paradigme dominante.
Ca rezultat al acestor probleme și eșecuri, în ultimii zece sau cincisprezece ani am avut dezvoltarea clasică kuhniană a „situației de criză” în domeniul economiei. Pe măsură ce ortodoxia neoclasică pozitivistă a început să se clatine, au emers paradigme concurente. Stimulată și de câștigarea Premiului Nobel de către Hayek în 1974, economia austriacă sau misesiană s-a bucurat de o revenire, numeroși austrieci predând în facultăți din Statele Unite și Marea Britanie. Recent au apărut 5 sau 6 programe universitare sau centre în Statele Unite.
Într-o situație de criză, firește, răul se alătură binelui în noua atmosferă a diversității epistemologice și de conținut. Nimeni nu garantează că dintr-o sută de flori toate vor fi bune. La stânga, non-teoria instituționalismului a avut o revenire ușoară. I s-au alăturat „post-keynesianismul” (inspirat de Joan Robinson) și neo-marxiștii „umaniști” care au înlocuit teoria valorii muncă printr-o adeziune vagă la descentralizare și protecția animalelor și tuturor formelor de viață.
Ceea ce ne aduce înapoi la hermeneutică. În această atmosferă și infernul hermeneuticii își face loc sub soare. Probabil cel mai important hermeneutician din Statele Unite este Donald McCloskey. Acesta își numește punctele sale de vedere „retorice” și atacă adevărul în numele retoricii și al conversației hermeneutice permanente.[17] Din nefericire, McCloskey urmează linia modernă a retoricii rupte de adevăr, trecând cu vedere tradiția aristotelică a „retoricii nobile” ca cel mai eficient drum pentru a convinge oamenii de propoziții corecte și adevărate. Pentru aristotelicieni, doar retorica „vulgară” e ruptă de principiile adevărate.[18] McCloskey organizează acum un centru de studii retorice la universitatea din Iowa, care va scoate volume de retorică pentru diverse discipline.
Oricât aș deplânge hermeneutica, am o anumită simpatie pentru McCloskey, istoric al economiei care a îndurat ani buni ca educator și lider de cadre la pozitivista Școală de la Chicago a lui Friedman-Stigler. McCloskey reacționează împotriva a zeci de ani de hegemonie pozitivistă arogantă, unde o „testare” a teoriei economice n-a avut loc niciodată, și a afirmațiilor de superioritate ale pozitiviștilor că „Nu înțeleg ce spui”, când de fapt știu ce spui, dar nu sunt de acord și care-și folosesc criteriile restrânse de sens pentru a-ți respinge argumentul. În felul acesta, pentru o perioadă bună de timp, pozitiviștii au putut expedia toate problemele filosofice importante în disprețuitele departamente de religie și litere. Într-un anume sens, ascensiunea hermeneuticii e răzbunarea acestor departamente care răspund pozitiviștilor că dacă „știința” e doar ce e cantitativ și „testabil”, atunci vă vom inunda cu material care chiar nu are sens.
E și mai greu de scuzat drumul luat de principalul grup de hermeneuticieni ai economiei, un grup de austrieci și ex-misesieni renegați, adunați în Centrul pentru Procesele de Piață (Center for Market Processes) de la Universitatea George Mason. Capul spiritual al acestui grupuscul, Don Lavoie, și-a atins apogeul prin poza unde vorbește cu marele Gadamer apărută în revista Procesul de piață.[19] Lavoie a înființat Societatea pentru Economie Interpretativă (interpretarea e un termen cheie pentru hermeneutică) pentru a răspândi noua evanghelie și a avut impertinența să scrie un articol, „Mises și Gadamer despre teorie și istorie”, care, așa cum sugera un coleg de-al meu, e echivalentul moral al acțiunii de a scrie un articol intitulat „Lavoie și Hitler despre natura libertății”.
Trebuie spus că nihilismul s-a înfiripat în gândirea austriacă curentă înainte ca Lavoie și colegii săi din Centru pentru Procesele de Piață să-l îmbrățișeze cu entuziasm. Acesta a început când Ludwig M. Lachmann, care a fost un discipol al lui Hayek în Anglia anilor 1930 și care a scris o lucrare austriacă serioasă, Capitalul și structura sa, în 1950, s-a convertit brusc la metodologia economistului englez George Shackle în anii 1960.[20] Începând de la jumătatea anilor 1970, Lachmann, predând part-time la Universitatea din New York, s-a dedicat unei cruciade pentru a aduce teoriei economice austriece binecuvântarea întâmplătorului și a abandonării teoriei . Când Lavoie și colegii săi i-au descoperit pe Heidegger și Gadamer, Lachmann a îmbrățișat noul crez la prima conferință anuală (sperăm că și ultima!) din 1986 a Societății pentru Economie Interpretativă de la universitatea George Mason. Crezul pur misesian înflorește totuși la Institutul Mises de la Universitatea Auburn și în publicațiile sale: Free Market, Mises Review și Quarterly Journal of Austrian Economics, care în primul său volum include o critică a unei cvasi-hermeneutice a doi ex-misesieni care pretind că au descoperit cheia economiei în lucrările lui Henri Bergson.[21]
Una din motivațiile principale ale hermeneuticienilor ex-misesieni este groaza lor de matematică, la care reacționează ca la capul Meduzei, îmbrățișând aproape orice aliat în lupta lor împotriva formalismului pozitivist și neoclasic. Și așa descoperă, ca să vezi, că instituționaliștii, marxiștii și hermeneuticienii folosesc și ei foarte puțin matematica. Însă înainte de a îmbrățișa crezul disperat că dușmanul dușmanului meu îmi este prieten, hermeneuticienii Procesului de piață trebuie să știe că există lucruri mai rele în această lume decât matematica sau chiar pozitivismul. Iar alături de nazism sau marxism, unul din ele este hermeneutica.
Așa cum istoria profesorului McCloskey servește drept scuză parțială pentru îmbrățișarea hermeneuticii, analog am putea scuza păcatele pozitiviștilor logici. Ei n-au venit, oricât de greu le-ar fi să recunoască, din Olimp. Ei au crescut în vechea Vienă, într-o lume germanică dominată de crezuri pro-hermeneutice ca hegelianismul sau cele ale tânărului Heidegger, care atunci își începea ascensiunea. După citit și ascultat dialecticieni și proto-hermeneuticienii zi de zi și fiind cufundați ani în șir în vorbăria despre care li se spunea că reprezintă filosofia, nu e de mirare că aceștia – incluzându-i aici pentru scopurile noastre atât pe Popper, cât și pe Carnap, Reichenbach, Schlick etc. – s-au dezlănțuit în cele din urmă și au spus că aceasta nu are sens sau au cerut mai multă precizie și claritate în limbaj. Mai e de mirare că pozitiviști emergenți precum McCloskey, jumătate de secol mai târziu, au mers atât de departe încât să-şi arunce copilul filosofic odată cu baia neo-hegeliană?
În perorarea elogiului său la economia hermeneutică, ex-misesianul Richard Ebeling proclama: „Omului îi place să vorbească despre sine”.[22] Pentru respingere apelez la cuvintele înțelepte ale satirului cultural și politic Tom Lehrer. În anii 1960, Lehrer observa că „o mulțime de oameni se plâng de ‘inabilitatea de a comunica’”. „Mi se pare”, adăuga Lehrer, „că dacă nu poți comunica, tot ce poți face e să taci”. E un lucru pe care, din păcate, Ebeling și colegii săi hermeneuticieni încă nu l-au învățat.
Traducere de Costel Stăvărache.
Note:
- Jonathan Barnes, „A Kind of Integrity Review of Hans-Georg Gadamer” Philosophical Apprenticeships (Cambridge, Mass.: MIT Press, 1985); Hans-Georg Gadamer, The Idea of the Good in Platonic-Aristotelian Philosophy (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1986); London Review of Books (November 6, 1986): 12–13. ↑
- Barnes, „A Kind of Integrity” şi David Gordon, Hermeneutics versus Austrian Economics (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1986). ↑
- Eric Voegelin, „The German University and the Order of German Society: A Reconsideration of the Nazi Era”, Intercollegiate Review 20 (Spring/Summer, 1985): 11. ↑
- Barnes, „A Kind of Integrity” p. 13. ↑
- Karl R. Popper, The Open Society and its Enemies, 4th ed. (New York:Harper and Row, 1962), vol. 2, p. 33. ↑
- Ibid., p. 30. ↑
- H.L. Mencken, „Professor Veblen” A Mencken Chrestomathy (New York: Alfred A. Knopf, 1949), p. 270. ↑
- Barnes, „A Kind of Integrity” p. 12. ↑
- Don Lavoie și Jack High, „Interpretation and the Costs of Formalism” (manuscris nepublicat), p. 14. ↑
- Barnes, „A Kind of Integrity” p. 13. Pentru o critică a idealului deschiderii vezi Allan Bloom, The Closing of the American Mind (New York: Simon and Schuster, 1987). ↑
- Henry Veatch, „Deconstruction in Philosophy: Has Rorty Made It the Denouement of Contemporary Analytical Philosophy?” Review of Metaphysics 39 (December 1985): 313–14, 316. ↑
- Arthur C. Danto, Nietzsche as Philosopher (New York: Columbia University Press, 1980), p. 12; citat în Veatch, „Deconstruction” p. 312. ↑
- Datorez această observație lui Sheldon Richman de la the Institute for Humane Studies de la Universitatea George Mason. ↑
- Într-un articol spiritual și perspicace, distinsul filosof de la Yale, Harry Frankfurt numește acest fenomen o „tâmpenie” și afirmă despre el că e un inamic mai mare al adevărului decât o minciună directă, deoarece un mincinos recunoaște că încalcă adevărul, în timp aceștia nu o fac. Frankfurt scrie:
Proliferarea contemporană de tâmpenii are surse mai adânci, în diverse forme de scepticism care neagă că putem avea un acces valid la o realitate obiectivă și care așa respinge posibilitatea de a cunoaște cum sunt lucrurile cu adevărat. Aceste doctrine „antirealiste” subminează încrederea în valoarea eforturilor dezinteresate de a determina ce e adevărat și ce este fals și chiar inteligibilitatea noțiunii de cercetare obiectivă.
Vezi Harry Frankfurt, „On Bullshit” Raritan 6 (Fall, 1986): 99–100. ↑
- Lionel Robbins, An Essay on the Nature and Significance of Economic Science (London: Macmillan, [1932] 1935). ↑
- Milton Friedman, „The Methodology of Positive Economics” în Friedman, Essays in Positive Economics (Chicago: University of Chicago Press, 1953). ↑
- Donald N. McCloskey, The Rhetoric of Economics (Madison: University of Wisconsin Press, 1985). Pentru o critică misesiană a operei lui McCloskey, vezi recenzia lui Hans-Hermann Hoppe „In Defense of Extreme Rationalism: Thoughts on Donald McCloskey’s The Rhetoric of Economics” Review of Austrian Economics 3 (1989): 179–214. ↑
- Cf. Richard M. Weaver, The Ethics of Rhetoric (Chicago: University of Chicago Press) şi Larry Arnhart, Aristotle on Political Reasoning: A Commentary on „The Rhetoric” (DeKalb: Northern Illinois University Press, 1981). ↑
- Market Process 4 (Fall, 1986): 16. ↑
- Ludwig M. Lachmann, Capital and Its Structure (London: London School of Economics, 1956). Ultimul Lachmann, post-Shackelian sau nihilist poate fi găsit în „From Mises to Shackle: An Essay on Austrian Economics and the Kaleidic Society” Journal of Economic Literature 54 (1976). ↑
- Astfel, vezi Charles W. Baird, „The Economics of Time and Ignorance: A Review” Review of Austrian Economics 1 (1987): 189–223. ↑
- Richard M. Ebeling, „Hermeneutics and the Interpretive Element în the Analysis of the Market Process” Center for Market Processes Working Paper (Fairfax, Va.: Department of Economics, George Mason University, 1985), p. 45. Cf. Frankfurt, „On Bullshit,” p. 100. ↑
