7. Există vreo soluție disponibilă?

1. Eșecurile din trecut

Trebuie să știm că, până acum, toate încercările de a opri avansarea birocratizării și a socializării au fost zadarnice. În cei 27 de ani care au trecut de când președintele Wilson a dus America la război pentru a face lumea mai sigură pentru democrație, democrația a pierdut din ce în ce mai mult teren. Despotismul a triumfat în majoritatea țărilor europene. Chiar și America a adoptat politici pe care, cu ani în urmă, le disprețuia ca „prusace”. Omenirea se îndreaptă spre totalitarism. Generația nouă tânjește după control guvernamental total în toate sferele vieții.

Avocați bine instruiți au publicat tratate excelente ce descriu substituirea progresivă a regulii legii cu arbitraritatea administrativă [1] . Ei povestesc cum trecerea treptată la auto-guvernare a făcut ca toate drepturile cetățenilor să dispară și a apărut un hiper-despotism de stil oriental. Dar socialiștii nu dau doi bani pe libertate și liberă inițiativă.

Nici cărțile satirice nu au avut un succes mai mare decât tomurile voluminoase ale avocaților. Unii dintre scriitorii eminenți ai secolului al XIX-lea – Balzac, Dickens, Gogol, Maupassant, Courteline – au tras săgeți devastatoare asupra birocrației. Aldous Huxley a fost chiar suficient de curajos să transforme paradisul visat de socialism în ținta ironiei sale sardonice. Publicul a fost încântat. Dar cititorii lui s-au grăbit, oricum, să candideze pentru posturile din guvern.

Unora dintre oameni le place să facă haz de unele trăsături extravagante ale birocrației. Este într-adevăr curios cum guvernul celei mai bogate și mai puternice țări conduce un birou – Biroul Economiilor Domestice al Departamentului Agriculturii al Statelor Unite – care are, printre sarcinile sale, și pe aceea de a realiza pantaloni pentru „copilul mic care tocmai învață să se îmbrace”. Pentru mulți dintre contemporanii noștri însă, acest lucru nu este deloc ridicol. Ei își doresc un mod de guvernământ în care producția de salopete, lenjerie și alte asemenea lucruri folositoare să fie sarcina autorităților.

Toți criticii eminenți și satirele de spirit nu sunt de nici un folos, pentru că ele nu ating miezul problemei. Birocratizarea este doar o trăsătură caracteristică a socializării. Problema principală este: Capitalism sau Socialism? Care dintre ele?

Toți suporterii socialismului susțin că sistemul capitalist este un sistem nedrept de exploatare, care este extrem de dăunător bunăstării maselor și că are drept rezultat mizeria, degradarea și pauperizarea progresivă a marii majorități a populației. Pe de altă parte, ei descriu utopia lor socialistă ca un tărâm al făgăduinței, în care curge lapte și miere și unde toți vor fi fericiți și bogați. Au dreptate sau se înșală? Aceasta este întrebarea.

2. Economie versus planificare și totalitarism

Aceasta este în întregime o problemă economică. Ea nu poate fi tranșată fără o incursiune în știința economică. Sloganele false, doctrinele eronate ale celor ce pledează pentru control guvernamental, socialism, comunism, planificare și totalitarism nu pot fi demascate decât prin raționamente economice. Chiar dacă vă place sau nu, este adevărat faptul că problema principală a politicii din ziua de azi este de natură pur economică și nu poate fi înțeleasă fără o cunoaștere a teoriei economice. Numai un om familiarizat cu principalele probleme economice poate să-și formeze o opinie proprie despre problemele implicate. Toți ceilalți doar repetă ceea ce au reușit să audă. Ei sunt o pradă ușoară pentru pungașii demagogi și pentru escrocii idioți. Credulitatea lor este un pericol pentru păstrarea democrației și pentru civilizația apuseană.

Prima datorie a cetățeanului într-o societate democratică este să se autoeduce și să strângă cunoștințele necesare înțelegerii fenomenelor civice. Sufragiul nu este un privilegiu, ci o datorie și o responsabilitate morală. Un alegător este un virtual funcționar; funcția sa este suverană și implică cele mai mari responsabilități. Un cetățean absorbit în întregime de munca sa ștințifică în alte domenii sau de chemarea sa de artist poate invoca circumstanțe atenuante atunci când nu reușește să-și îndeplinească datoria de autoinstruire. Poate că astfel de oameni au dreptate să pretindă că au de îndeplinit sarcini mai importante. Dar toți ceilalți oameni „inteligenți” nu sunt numai frivoli, dar și răuvoitori prin neglijerea educației și a instruirii lor pentru a-și îndeplini bine datoria lor ca alegători suverani.

Principalul truc al propagandei făcută de suporterii așa-numitei politici „progresiste” de control guvernamental este să blameze capitalismul pentru tot ceea ce este nesatisfăcător în condițiile prezente și să laude binecuvântarea pe care socialismul o poate aduce omenirii. Ei nu au încercat niciodată să-și dovedească falsele dogme și cu atât mai puțin să combată obiecțiile ridicate de economiști. Tot ceea ce au făcut a fost să-și denigreze adversarii și să răspândească suspiciuni asupra motivelor acestora. Și, din nefericire, majoritatea cetățenilor nu văd dincolo de aceste stratageme.

Să luăm spre exemplu șomajul în masă care se prelungește an după an. Politica „progresistă” a interpretat acest lucru ca pe un rău inseparabil de capitalism. Publicul naiv este gata să înghită această explicație. Oamenii nu realizează că, pe o piață liberă a forței de muncă, necondusă nici de presiunea sindicatelor și nici de salariile minime impuse de guvern, șomajul afectează numai grupuri mici pentru perioade scurte de timp. În capitalismul liber, șomajul este un fenomen temporar, relativ neimportant; aici predomină o tendință permanentă pentru ca șomajul să dispară. Schimbările economice pot aduce un nou val de șomaj. Dar, la nivelurile salariilor stabilite pe piața liberă a forței de muncă, toți cei care doresc un salariu până la urmă găsesc o slujbă. Șomajul, ca fenomen de masă, este efectul așa-numitelor politici „pro-muncă” ale guvernelor și ale presiunii și constrângerii sindicatelor.

Această explicație este fără îndoială ciudată pentru cei pe care „progresiștii” îi numesc „reacționari”. Însuși Karl Marx era pe deplin convins că sindicatele nu pot reuși să crească salariile pentru toți muncitorii. Adepții marxismului, mulți ani, s-au opus ferm încercărilor de a se stabili niveluri minime ale salariilor. Ei le-au considerat contrare intereselor marii majorități a salariaților.

Este o iluzie să credem că prin cheltuieli guvernul poate crea locuri de muncă pentru șomeri, de fapt pentru cei care nu pot găsi un loc de muncă cu ajutorul sindicatelor sau al politicilor guvernamentale. Dacă cheltuielile guvernului sunt finanțate prin metode neinflaționiste, de fapt prin impozite sau prin împrumuturi de la populație, pe de o parte desființează tot atâtea locuri de muncă pe cât a înființat pe de cealaltă parte. Dacă sunt finanțate prin inflație, de fapt prin creșterea monedei din circulație sau prin împrumuturi de la băncile comerciale, șomajul se reduce numai dacă salariile rămân în urma creșterii prețurilor, de fapt dacă, și atâta timp cât, va scădea nivelul real al ratelor salariale. Nu există decât un singur mod de a crește ratele salariale reale pentru toți cei care doresc să aibă un salariu: acumularea progresivă de capital nou și îmbunătățirea metodelor tehnice de producție pe care noul capital le aduce. Adevăratele scopuri ale muncii coincid cu cele ale afacerilor.

Încercarea de a rezolva problemele economice nu constă în asimilarea negândită a unor cifre și fapte mai mult sau mai puțin conexe. Constă, mai degrabă, în analiza și examinarea atentă a condițiilor printr-o reflecție înțeleaptă. Ceea ce este necesar, mai presus de orice, este bunul-simț și claritatea logicii. Să se meargă direct la rădăcina lucrurilor este regula principală. Să nu ne lăsăm târâți de soluții și explicații superficiale. Să ne folosim puterea de gândire și capacitățile critice.

Ar fi o greșeală stupidă să credem că această recomandare a studiilor economice dorește o substituire a propagandei diferitelor guverne și partide politice cu un nou tip de propagandă. Propaganda este unul dintre cele mai mari rele ale birocrației și ale socialismului. Propaganda este întotdeauna propaganda minciunilor, a înșelătoriilor și a superstițiilor. Adevărul nu are nevoie de nici o propagandă, o deține pe a sa proprie. Caracteristica adevărului este că reprezintă corect realitatea, adică o stare de fapt care este și care funcționează chiar dacă cineva o recunoaște sau nu. Recunoașterea și pronunțarea adevărului este o condamnare a tot ceea ce nu este adevărat. Îndeplinește acest lucru prin simplul fapt că este adevărat.

De aceea, să-i lăsăm pe falșii profeți să continue. Să nu încercăm să le imităm politicile. Să nu încercăm, așa cum fac ei, să îi reducem la tăcere sau să îi scoatem în afara legii pe cei care își susțin părerile lor. Mincinoșii se tem de adevăr și de aceea încearcă să împiedice pronunțarea lui. Dar avocații adevărului își pun speranțele în faptul că ei au dreptate. Adevărul nu se teme de minciuni. Adevărul poate face față competiției. Propagandiștii pot continua să răspândească fabulele lor și să îndoctrineze tineretul. Vor eșua lamentabil.

Lenin și Hitler știau foarte bine de ce suprimă libertatea de gândire, a discursurilor și a presei și de ce au închis frontierele țărilor lor împotriva oricărui import de idei din străinătate. Sistemele lor nu puteau supraviețui fără lagăre de concentare, cenzori și călăi. Principalele lor instrumente au fost G. P.U. și Gestapo-ul.

Campionii britanici ai socializării și birocratizării sunt la fel de conștienți ca și bolșevicii și naziștii de faptul că practicând libertatea cuvântului și a vorbirii nu își vor atinge niciodată scopurile. Profesorul Harold Laski este destul de sincer să declare că o restricționare a puterii Parlamentului este necesară pentru a salfgarda tranziția către socialism [2] . Sir Stafford Cripps, candidatul favorit al liberalilor la funcția de prim-ministru, a realizat un „Act de planificare și împuternicire” care, o dată aprobat de Parlament, nu poate fi rediscutat, cu atât mai puțin abrogat. În virtutea acestui act, care ar trebui să fie foarte general și să lase toate „detaliile” la latitudinea Cabinetului, Guvernului i s-ar da puteri irevocabile. Ordinele și decretele sale nu vor mai fi niciodată discutate de Parlament; și nici nu se va mai putea face recurs la Curtea de Justiție. Toate birourile ar trebui să fie conduse de „membri loiali de partid”, de „oameni care cunosc vederile socialiste” [3] . „Consiliul britanic al clerului și al miniștrilor pentru proprietatea comună” declară într-un pamflet, la care Episcopul de Bradford a scris introducerea, că stabilirea reală și permanentă a socialismului cere „ca toate opozițiile fundamentale să fie lichidate, adică reduse politic prin ridicarea dreptului de vot și, dacă este necesar, prin închisoare” [4] . Profesorul Joan Robinson de la Universitatea Cambridge, a doua după însuși Lordul Keynes la conducerea școlii keynesiene, nu este mai puțin intolerantă în dorința ei de a realiza socialismul. În viziunea ei, „noțiunea de libertate este foarte alunecoasă”. „Numai atunci când nu există nici un inamic serios, în interior sau în exterior, libertatea deplină a cuvântului poate fi permisă în deplină siguranță.” Doamna Robinson nu se teme doar de bisericile independente, de universități, de societățile academice și de edituri, dar și de societățile de teatru independente și de filarmonici. Tuturor aceste instituții, consideră dânsa, ar trebui să li se permită să existe numai „dacă regimul este suficient de sigur pentru a risca să fie supus criticii” [5] . Și un alt distins avocat al colectivismului britanic, J.G.Crowther, nu se sfiește să laude binefacerile inchiziției [6] . Ce păcat că dinastia Stuart nu mai trăiește să vadă triumfând principiile lor!

Așadar, mulți ditre apărătorii eminenți ai socialismului admit implicit că principiile și planurile lor nu pot face față criticilor științei economice și că sunt condamnate sub un regim al libertății.

Dar cum, din fericire, mai sunt câteva țări libere, mai există speranța reînvierii adevărului.

3. Cetățeanul obișnuit versus propagandiștii profesioniști ai birocrației

Scopul popularizării științei economice nu este să transforme toți cetățenii în economiști. Ideea este să îi pregătească pe cetățeni pentru rolul lor civic în societate.

Conflictul între capitalism și totalitarism, de rezultatul căruia depinde soarta civilizației, nu va fi rezolvat de războaie civile și de revoluții. Este un război al ideilor. Opinia publică va determina cine câștigă și cine pierde.

Oricând și oriunde se vor întâlni oamenii să discute orice problemă legată de orașul, statul sau națiunea lor, opinia publică se va forma și se va schimba, oricât de neînsemnat ar fi subiectul discuției. Opinia publică este influențată de orice se discută sau se realizează în tranzacțiile dintre cumpărători și vânzători, dintre angajați și șefii lor, dintre creditori și debitori. Opinia publică este modelată de dezbaterile numeroaselor organisme reprezentative, comitete și comisii, asociații și cluburi, de editoriale și scrisori adresate editorilor, de pledoariile avocaților și de opiniile judecătorilor.

În toate aceste discuții, profesioniștii au un avantaj în fața oamenilor de rând. Șansele sunt în favoarea acelora care își concentrează toate eforturile lor exclusiv către un singur lucru. Cu toate că nu în mod necesar experți, și adeseori cu siguranță nu mai inteligenți decât amatorii, ei se bucură de avantajul de a fi specialiști. Tehnicile lor, ca și pregătirea lor, sunt superioare. Ei vin la întâlniri cu mintea și cu trupul odihnit, nu ca amatorii obosiți după o lungă zi de muncă.

Acum, aproape toți acești profesioniști sunt susținătorii înfocați ai birocrației și ai socialismului. În primul rând, e vorba despre mulțimea de angajați ai diferitelor birouri de propagandă ale guvernului și ale partidelor. Mai mult, sunt profesori în diferite instituții educaționale, care, destul de curios, consideră că radicalismul birocratic, socialist sau marxist este un semn al perfecțiunii științifice. Există editori și colaboratori la revistele și magazinele „progresiste”, lideri de sindicate și organizatori și ambițioși oameni fără ocupație, nerăbdători să ajungă pe prima pagină a ziarelor prin exprimarea vederilor lor radicale. Oamenii de afaceri obișnuiți, avocații sau salariații nu prezintă interes pentru ei.

Amatorul poate avea succes în dovedirea argumentelor sale. Dar nu este de nici un folos. Pentru că adversarul său, acoperit cu demnitatea poziției sau a profesiei sale, replică: „Falsitatea argumentelor domnilor a fost de mult demascată de faimoșii profesori germani Mayer, Műler și Schmid. Numai un idiot se poate agăța de aceste vechi idei depășite”. Amatorul este discreditat în ochii audienței, pe deplin încrezătoare în profesionalismul infailibil. El nu știe ce să mai răspundă. Nu a auzit niciodată numele acestor eminenți profesori germani. De aceea, ei nu știu că aceste cărți ale lor sunt simple minciuni, pline de prostii și care nu discută problemele pe care el le aduce în discuție. Poate că va afla mai târziu. Dar nu poate schimba faptul că a fost, pentru moment, învins.

Sau amatorul poate demonstra inteligent impractibilitatea unor programe propuse. Atunci, profesionistul răspunde: „Acest domn este atât de ignorant, că nu știe că acest plan propus a avut succes în Suedia socialistă și în Viena Roșie”. Din nou omul nostru este redus la tăcere. De unde să știe el că aproape toate cărțile în engleză despre Suedia și Viena sunt produse propagandistice care distorsionează în mod grav faptele? El nu a avut șansa să fie corect informat din surse originale.

Apogeul discursurilor profesioniștilor întotdeauna este, bineînțeles, referirea la Rusia, paradisul muncitorilor și al țăranilor. Pentru aproape 30 de ani, numai fanaticilor comuniști și simpatizanților partidului comunist li s-a permis să intre în Rusia. Rapoartele lor sunt glorificări de necriticat la adresa Uniunii Sovietice, unele sunt total false, restul – copilărești în credulitatea lor naivă. Este unul dintre cele mai reconfortante lucruri faptul că unii dintre acești simpatizanți și-au abandonat în Rusia înclinațiile lor pro-sovietice și, o dată întorși în țară, au publicat adevărul. Dar profesioniștii au scăpat ușor de aceste cărți, numindu-i pe autorii lor „fasciști”.

Ceea ce este necesar este să se găsească lideri potriviți pentru asemenea întâlniri cu predicatorii profesioniști ai birocrației și socialismului. Nu se poate stopa tendința către birocratizare numai prin simpla exprimare a indignării și printr-o nostalgică glorificare a frumoaselor vremuri trecute. Aceste zile trecute nu au fost atât de bune pe cât par unor contemporani ai noștri. Ceea ce a fost minunat la ele a constat în dependența lor de tendința de îmbunătățire a sistemului economiei de piață libere. Nu s-a crezut în bunătatea dumnezeiască a guvernului. Aceasta a fost gloria lor.

Cel mai dăunător rezultat al respingerii de către majoritatea cetățenilor a unei probleme economice constă în faptul că sunt pregătiți să susțină un program de compromis. Ei văd conflictul dintre capitalism și socialism ca o ceartă între două grupări – munca și capitalul – fiecare dintre ele reclamând pentru sine întreaga problemă adusă în discuție.

Cum ei înșiși nu sunt pregătiți să evalueze corectitudinea argumentelor avansate de fiecare parte, consideră că ar fi o soluție corectă să încheie disputa pe cale amiabilă: fiecare dintre părți să aibă partea sa de dreptate. De aceea programul guvernului de intervenție în afaceri a obținut prestigiu. Ar trebui să nu fie nici capitalism în totalitate, nici socialism în totalitate, ci undeva între ele, o cale de mijloc. Acest al treilea sistem, spun susținătorii lui, ar trebui să fie capitalism reglementat și condus de intervenția guvernului în afaceri. Dar această intervenție nu trebuie să crească până la control guvernamental total asupra tuturor activităților economice; trebuie să se limiteze la eliminarea unor creșteri nedorite ale capitalismului, fără să se suprime totuși activitățile întreprinzătorilor. Deci, va rezulta o ordine socială care este la fel de departe de capitalism, ca și de socialismul pur, și, în timp ce va reține avantajele celor două sisteme, va evita dezavantajele lor. Aproape toți cei care nu susțin necondiționat socialismul sunt de acord cu acest sistem de intervenție, și toate guvernele care nu sunt în totalitate și sincer pro-socialiste au elaborat o politică de intervenție economică. În prezent, sunt foarte puțini aceia care se opun oricărui fel de intervenție guvernamentală, în stabilirea prețurilor, nivelului salariilor, ratei dobânzii și a profitului și nu se tem să susțină că ei consideră capitalismul și libera inițiativă singurul sistem realizabil, benefic pentru întreaga societate și pentru toți membrii săi.

Susținerea acestei soluții de mijloc este total falsă. Conflictul dintre socialism și capitalism nu este o luptă între două grupări pentru obținerea unei părți mai mari de dividende sociale. A vedea problema în acest fel este același lucru cu o acceptare totală a principiilor marxiste și ale celorlalți socialiști. Adversarii socialismului neagă faptul că o anume clasă sau grupare ar duce-o mai bine în socialism decât în capitalism. Ei contestă teoria că muncitorii ar fi mai avantajați într-o comunitate socialistă și de aceea sunt jigniți de însăși existența sistemului capitalist. Ei nu recomandă capitalismul de dragul intereselor egoiste ale întreprinzătorilor și capitaliștilor, ci pentru binele tuturor membrilor societății. Marele conflict istoric privind problema organizării economice a societății nu poate fi tratat ca o neînțelegere între doi oameni de afaceri privind o anumită sumă de bani; nu poate fi rezolvat printr-o cale de mijloc.

Intervenționismul economic este o politică de auto-distrugere. Măsurile individuale pe care le aplică nu au efectul scontat. Se ajunge la o stare de fapte care – chiar din punctul de vedere al celor care susțin acest lucru – este mult mai rea decât starea inițială pe care au vrut să o schimbe. Șomajul unei mari părți a celor care sunt dispuși să muncească, prelungit an după an, monopolul, crizele economice, restricțiile generale ale productivității economice, naționalismul economic și războiul sunt consecințele de neevitat ale intervenției guvernului în afaceri, așa cum este ea recomandată de suporterii celei de-a treia soluții. Toate aceste rele pentru care socialiștii îi învinuiesc pe capitaliști sunt exact consecința acestei nefericite politici „progresiste”. Evenimentele catastrofice, care reprezintă un avantaj pentru socialiștii radicali, sunt rezultatul ideilor celor care spun: „Nu am nimic împotriva capitalismului, dar…”. Acești oameni nu sunt altceva decât precursori ai socialismului și ai birocratizării depline. Ignoranța lor duce la dezastru.

Diviziunea muncii și specializarea sunt caracteristici esențiale ale civilizației. În absența lor, atât prosperitatea materială, cât și progresul intelectual ar fi imposibile. Existența unui grup integrat de oameni de știință, intelectuali și cercetători este rezultatul diviziunii muncii, la fel ca și existența oricărei alte clase de specialiști. Un om specializat în economie este un expert ca orice alt expert. În viitor, progresul științei economiei va fi realizarea oamenilor ce-și vor dedica toate eforturile acestei misiuni.

Dar ar fi greșeală fatală pentru cetățeni să lase problema cercetărilor economice în sarcina specialiștilor, ca domeniul lor exclusiv. Cum principala problemă a politicilor prezente este în esență de natură economică, o asemenea resemnare ar duce la completa abdicare a cetățenilor în favoarea profesioniștilor. Dacă cei care votează sau membrii parlamentului se confruntă cu problemele ivite datorită unui proiect de lege cu privire la prevenirea unei boli a animalelor sau cu privire la construirea unui birou, ei pot lăsa discutarea detaliilor în seama specialiștilor. Asemenea probleme ale veterinarilor și inginerilor nu se amestecă cu elementele fundamentale ale vieții politice și sociale. Ele sunt importante, dar nu primare și vitale. Dar, dacă nu în unanimitate, cel puțin majoritatea celor aleși declară: „Aceste probleme monetare pot fi înțelese doar de specialiști; noi nu avem înclinația de a le studia; în această problemă trebuie să-i credem pe experți”, ei renunță de fapt la suveranitatea lor în favoarea specialiștilor. Nu contează dacă, formal, au delegat sau nu puterile lor legislative. În orice caz, specialiștii îi surclasează. Birocrații merg mai departe.

Cetățeanul de rând greșește când se plânge că birocrații și-au arogat drepturi; el însuși și reprezentanții lui au renunțat la suveranitatea lor. Propria ignoranță în ceea ce privește problemele economice fundamentale i-a făcut pe profesioniști experții absoluți. Orice detalii tehnice sau juridice ale legislației pot și ar trebui lăsate în seama experților. Dar democrația devine impracticabilă dacă cetățenii eminenți, lideri intelectuali ai societății, nu sunt în măsură să își formeze propriile opinii despre principiile de bază sociale, economice și politice ale intervențiilor statului. Dacă cetățenii sunt sub influența hegemoniei intelectuale a profesioniștilor birocrați, societatea se va împărți în două caste: profesioniștii conducători, Brahmanii, și cetățenii creduli. Despotismul apare, indiferent de constituție și de legi.

Democrația înseamnă auto-determinare. Cum pot cetățenii să conducă propriile lor afaceri dacă sunt prea indiferenți să câștige prin propria gândire o judecată independentă asupra problemelor fundamentale politice și economice? Democrația nu este un bun de care populația se poate bucura fără nici o problemă. Dimpotrivă, este o comoară care trebuie zilnic să fie apărată și recucerită cu mari eforturi.