În lumina argumentelor teoretice prezentate în capitolele precedente, socialismul nu pare să aibă vreo justificare economică. El promitea să aducă oamenilor mai multă prosperitate decât capitalismul, și o mare parte a popularității sale se bazează pe această promisiune. Totuși, argumentele pe care le-am adus au dovedit exact contrariul. Am arătat că socialismul de tip rus, caracterizat prin naționalizarea sau socializarea mijloacelor de producție, implică cu necesitate risipa economică, de vreme ce nu ar exista prețuri pentru factorii de producție (pentru că vinderea sau cumpărarea mijloacelor de producție nu ar fi permisă) și, prin urmare, nu ar putea fi realizată nici contabilitatea costurilor (care este mijlocul de a direcționa resursele rare cu utilizări alternative către acele domenii ce ar maximiza valoarea produsă). Iar în privința socialismului de tip social democrat și a celui conservator, am demonstrat faptul că, în orice caz, ambele presupun o creștere a costurilor de producție și, mutatis mutandis, o scădere a costurilor alternativei, adică a non-producției sau a producției pentru piața neagră. Prin urmare, ambele versiuni duc la o reducere relativă în producerea de avuție, deoarece ambele stabilesc o structură a motivației care (în comparație cu cea capitalistă) crează un avantaj relativ pentru non-producători și pentru non-contractanți în fața producătorilor și contractanților de bunuri, produse și servicii.
Aceste concluzii sunt susținute, de asemenea, de experiență. În mare, standardele de viață din Europa de Est sunt semnificativ mai scăzute decât cele din Europa Occidentală, unde gradul în care a avut loc o socializare a mijloacelor de producție, deși cu siguranță remarcabil, este prin comparație mult mai mic. De asemenea, peste tot acolo unde este extins gradul măsurilor redistributive, iar proporția în care avuția produsă este redistribuită crește, (ca, de exemplu, în Germania de Vest în anii ’70, în condițiile unui guvern de coaliție între social-democrați și liberali), se observă o încetinire a producerii sociale a avuției sau chiar o scădere absolută a standardului general de viață. Iar oriunde o societate dorește să mențină un status quo, adică o distribuție dată a veniturilor și avuției, prin intermediul controlului prețurilor, reglementărilor și a controlului comportamentelor (ca de exemplu în Germania hitleristă ori în Franța sau în Italia de azi), standardele de viață vor scădea constant față de cele ale societăților mai liberale (capitaliste).
Cu toate acestea, socialismul este în continuare viu și viguros, chiar și în Occident, acolo unde socialismul de tip social-democrat și conservatorismul au rămas ideologii puternice. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Un factor important este acela că aderenții săi au abandonat ideea originală a superiorității economice a socialismului și au apelat în schimb la un argument complet diferit, și anume că socialismul, deși s-ar putea să nu fie economic superior, este totuși moralmente preferabil capitalismului. Această pretenție va fi examinată în Capitolul 7. Dar, cu siguranță, povestea nu se sfârșește aici. Socialismul și-a recâștigat tăria chiar și pe tărâmul economiei. Acest lucru a devenit posibil deoarece socialismul și-a combinat forțele cu ideologia empiristă, care este prin tradiție puternică în lumea anglo-saxonă și care, în special prin influența așa-numitului cerc de la Viena al filosofilor pozitiviști, a devenit filosofia/epistemologia/metodologia dominantă a secolului al douăzecilea, nu doar în domeniul științelor naturii, ci și în cel al științelor sociale și al economiei. Acest lucru se aplică nu doar la filosofii și metodologii acestor științe (care, de altfel, s-au eliberat între timp din vraja empirismului și pozitivismului), ci în special, probabil, la practicieni (care suferă încă de o puternică influență empiristă). Combinându-și forțele cu cele ale empirismului și pozitivismului (categorie în care, în contextul de față, putem include și așa-numitul raționalism critic al lui K.R. Popper și al continuatorilor săi), socialismul s-a transformat în ceea ce voi numi de acum înainte “socialismul ingineriei sociale”. [1] Este vorba despre o formă de socialism foarte diferită, prin modul de gândire, de marxismul tradițional, care era mai raționalist și mai deductiv (un stil pe care Marx l-a adoptat de la economistul clasic D. Ricardo, ale cărui lucrări constituie cea mai importantă sursă pentru scrierile economice ale lui Marx). Se pare că exact această diferență de stil i-a permis socialismului ingineriei sociale să câștige din ce în ce mai mult sprijin din partea taberelor tradiționale ale socialiștilor social-democrați și conservatori. În Germania de Vest, de exemplu, ideologia “ingineriei sociale graduale”, după cum și-a denumit Popper propria filosofie socială, [2] a devenit un fel de teren comun al “moderaților” din toate partidele politice, și doar doctrinarii acestor partide par să nu subscrie la ea. Fostul cancelar social-democrat Helmut Schmidt chiar a adoptat public popperianismul ca propria sa filosofie. [3] Totuși, probabil că această filosofie este mai adânc înrădăcinată în Statele Unite, deoarece pare aproape special croită pentru modul american de a gândi în termeni de probleme practice și metode sau soluții pragmatice.
Cum a putut empirismul/pozitivismul să ajute la salvarea socialismului? La un nivel extrem de abstract, răspunsul ar trebui să fie clar. Empirismul trebuie să fie capabil să ofere temeiuri pentru care toate argumentele aduse până acum nu pot fi considerate decisive; trebuie să încerce să demonstreze cum cineva poate evita concluziile pe care eu le-am tras, pretinzând încă a fi rațional și a opera în conformitate cu regulile cercetării științifice. Dar, mai detaliat, cum se poate realiza acest lucru? Aici filosofia empiristă și pozitivistă oferă două argumente aparent plauzibile. Prima, și cu adevărat cea mai importantă dintre tezele sale este următoarea: [4] cunoașterea cu privire la realitate, numită cunoaștere empirică, trebuie să fie verificabilă sau cel puțin falsificabilă prin experiență; iar experiența este întotdeauna de un asemenea tip încât, în principiu, ar putea să fie altfel decât este, și prin urmare nimeni nu poate ști dinainte, adică până să fi avut o anumită experiență particulară, dacă rezultatul acesteia va fi de un fel sau altul. Dacă, mutatis mutandis, cunoașterea nu este verificabilă sau falsificabilă prin experiență, atunci ea nu este cunoaștere despre realitate (adică empirică), ci este pur și simplu cunoaștere despre cuvinte, despre utilizarea termenilor, despre semne și despre regulile lor de transformare -adică este cunoaștere analitică. Și este extrem de îndoielnic că aceasta din urmă ar trebui să fie considerată de fapt “cunoaștere”.
Dacă cineva adoptă această poziție, așa cum voi face eu pentru moment, nu este greu să vedem cum argumentele de mai sus ar putea fi sever infirmate. Argumentele privitoare la imposibilitatea calculului economic și la modul în care caracterul costisitor al măsurilor social-democrate și conservatoare duce cu necesitate la un declin al producției de bunuri și servicii și, prin urmare, la standarde de viață scăzute, aveau evident pretenția de a fi valide a priori, adică de a fi nefalsificabile prin nici un fel de experiență, ci mai degrabă cunoscute ca adevărate înaintea oricăror experiențe ulterioare. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci potrivit primei și celei mai importante teze a empirismului/pozitivismului, aceste argumente nu ar putea conține nici un fel de informație despre realitate, ci ar trebui considerate drept un joc verbal gratuit (un exercițiu de transformări tautologice ale unor cuvinte cum ar fi “cost”, “producție”, “cantitate produsă” sau “consum”), care nu spune nimic despre realitate. Prin urmare, empirismul trage concluzia că, în ceea ce privește realitatea, adică consecințele reale ale socialismului real, argumentele prezentate nu au nici un fel de greutate. Mai degrabă, pentru a spune ceva convingător la adresa socialismului, lucrul decisiv care trebuie studiat este experiența și doar experiența.
Dacă toate acestea ar fi adevărate (așa cum voi presupune încă), atunci ar anula pe dată la toate argumentele economice împotriva socialismului, pe care eu le-am prezentat ca fiind de natură categorică. Pur și simplu, nu poate exista nimic categoric cu privire la realitate. Dar, chiar și atunci, nu ar trebui încă empirismul/pozitivismul să înfrunte experiențele reale ale socialismului real, și nu ar fi rezultatul la fel de decisiv? În capitolele precedente, am acordat mult mai multă atenție temeiurilor logice, principiale, categorice (toate folosite aici ca sinonime), direcționate împotriva pretențiilor socialiste de a oferi un drum mai promițător către prosperitatea economică decât capitalismul; iar experiența a fost adusă în discuție doar în trecere, pentru a ilustra o teză a cărei validitate putea fi în cele din urmă cunoscută independent de orice experiență ilustrativă. Totuși, nu ar fi suficientă chiar și experiența discutată oarecum nesistematic pentru a avea argumente serioase împotriva socialismului?
Răspunsul la aceste întrebări este un “nu” hotărât. Cea de-a doua teză a empirismului/pozitivismului explică de ce. Ea formulează extinderea, sau mai degrabă aplicarea primei teze la problema cauzalității și a explicației cauzale sau a predicției. A explica cauzal sau a prezice un fenomen real înseamnă a formula fie o propoziție de tipul “Dacă A, atunci B”, fie, dacă variabilele permit măsurători cantitative, una de tipul “Dacă A crește (sau scade), atunci B crește (sau scade).” Ca propoziție referitoare la realitate (cu A și B fiind fenomene reale), validitatea sa nu poate fi niciodată stabilită cu certitudine, adică prin examinarea doar a propoziției respective sau a alteia din care ea poate fi logic dedusă, ci va fi și va rămâne pentru totdeauna ipotetică, depinzând de rezultatul experiențelor viitoare, care nu poate fi cunoscut în avans. Dacă experiența ar confirma o explicație ipotetică cauzală, adică dacă s-ar observa că la un anumit moment B i-a urmat într-adevăr lui A, conform predicției, acest lucru tot nu ar dovedi că ipoteza este adevărată, deoarece A și B sunt termeni generali, abstracți (“universali”, în opoziție cu “numele proprii”), ce se referă la evenimente sau procese care au (sau, în principiu, ar putea avea) un număr indefinit de instanțieri, și prin urmare experiențe ulterioare ar putea încă falsifica ipoteza. Iar dacă o experiență fasifică o ipoteză, adică dacă cineva observă o instanță în care A nu a fost urmat de B, nici acest lucru nu ar fi decisiv, deoarece este posibil ca fenomenele ipotetic corelate să fie totuși legate cauzal unul de celălalt și ca o circumstanță (“o variabilă”) anterior neglijată sau necontrolată să fi împiedicat pur și simplu observarea relației ipotetice. O falsificare nu ar dovedi decât că ipoteza particulară investigată nu era absolut corectă așa cum era formulată și că are mai degrabă nevoie de a fi rafinată, adică are nevoie de o specificare sau de variabile suplimentare pe care trebuie să le luăm în calcul și să le controlăm dacă vrem să putem observa relația ipotetică dintre A și B. Dar, fără îndoială, o falsificare nu ar dovedi niciodată în mod decisiv inexistența unei relații între fenomene date.
Dacă această poziție empirist-pozitivistă privitoare la explicațiile cauzale ar fi corectă, este ușor de văzut cum ar putea fi salvat socialismul în fața criticilor justificate empiric. Desigur, un socialist empirist nu ar nega faptele. Nu ar pune în discuție faptul că standardul de viață este într-adevăr mai scăzut în Europa de Est decât în Europa Occidentală, sau că impozitarea sporită ori politicile conservatoare se observă a fi într-adevăr corelate cu o încetinire sau cu un recul în producerea de avuție economică. Dar, în limitele metodologiei sale, ar putea nega fără probleme faptul că pe baza unor astfel de experiențe ar putea fi formulat un argument de principiu împotriva socialismului și a pretenției sale de a oferi o cale mai promițătoare către prosperitate. Altfel spus, el ar putea respinge experiențele (aparent) falsificante, și oricare altele ce ar putea fi invocate, ca pur și simplu accidentale: ca experiențe care au fost produse în circumstanțe din nefericire neglijate și necontrolate, și care vor dispărea și se vor transforma în contrariul lor, scoțând la iveală adevărata relație dintre socialism și producerea sporită de avuție socială, de îndată ce acele circumstanțe vor fi controlate. Chiar și diferențele izbitoare dintre standardele de viață ale celor două Germanii (exemplu pe care l-am folosit atât de mult pentru că se aseamănă cel mai mult cu un experiment social controlat) pot fi astfel explicate: argumentând, de exemplu, că standardele de viață mai ridicate ale occidentului trebuie explicate nu prin modul său de producție mai capitalist, ci prin faptul că planul Marshall a fost destinat Germaniei de Vest, în timp ce Germania de Est a trebuit să plătească daune Uniunii Sovietice; sau prin faptul că, încă de la bun început, Germania de Est a cuprins provinciile mai puțin dezvoltate, mai rurale și mai agricole ale Germaniei, astfel încât punctul de pornire nu a fost același; sau prin faptul că în provinciile orientale instituția iobăgiei a fost abolită mult mai târziu decât în cele occidentale, iar astfel mentalitatea oamenilor a fost într-adevăr diferită în cele două Germanii, etc.
De fapt, orice dovezi empirice am aduce împotriva socialismului, odată ce este adoptată o filosofie empirist-pozitivistă, adică odată ce se renunță (pentru că ar fi goală și prost concepută), la ideea formulării unui argument de principiu fie în favoarea, fie împotriva socialismului, și se admite în schimb că se poate greși, desigur, doar în privința detaliilor unui anume plan al politicii socialiste, dar care ar fi suficient de flexibil pentru a se lăsa amendat în unele puncte atunci când rezultatul nu este satisfăcător, socialismul devine de fapt imun la orice critică decisivă, deoarece orice eșec poate fi oricând atribuit unei variabile încă necontrolate. Ar trebui să observăm faptul că nici măcar cel mai bine condus și mai bine controlat experiment nu ar schimba vreun pic situația. Niciodată nu este posibil să controlezi toate variabilele despre care se poate imagina că ar avea o influență asupra variabilei care trebuie explicată: iar aceasta pentru motivul practic că acest lucru ar implica, ad litteram, să controlezi întregul univers, și pentru motivul teoretic că nimeni, în nici un moment, nu poate cunoaște care sunt toate variabilele ce compun acest univers. Aceasta este o întrebare al cărei răspuns trebuie să rămână permanent deschis pentru experiențe nou descoperite și identificate. Prin urmare, strategia de imunizare caracterizată mai sus ar funcționa fără excepție și fără eșec. Și pentru că, așa cum știm chiar din scrierile empiriștilor înșiși, în special din cele ale lui D. Hume, nu există un “cordon” pe care să îl putem observa și care să conecteze vizibil anumite variabile drept cauze și efecte, [5] ar trebui să observăm faptul că nu există nici un mod de a exclude de la început o variabilă sau alta ca având o influență posibil deformatoare, fără a o încerca într-adevăr și fără a o controla. Nici măcar variabilele aparent cele mai absurde și mai ridicole, cum ar fi, de exemplu, diferențele de temperatură, sau o muscă ce trece în zbor într-unul din cazuri, dar nu și în celălalt, nu pot fi dinainte excluse; tot ce poate fi făcut este recursul la o nouă experiență. (“Faptul că muștele zboară sau nu zboară, nu produce nici o diferență pentru rezultatul experimentului.”) Dar, în conformitate chiar cu doctrina empiristă, această experiență, referindu-se doar la instanțe trecute, nu ar ajuta la deciderea definitivă a problemei, iar referința la ea nu ar fi altceva decât o formă de a asuma ceea ce trebuie de fapt demonstrat.
Astfel, indiferent ce acuzații i s-ar aduce socialismului, atât timp cât acestea se bazează pe dovezi empirice, un socialist empirist ar putea să argumenteze că nu există nici un mod de a cunoaște în avans care vor fi efectele unei anumite politici, fără a o pune în practică și a lăsa experiența să vorbească. Și, oricare ar fi rezultatele observabile, ideea socialistă originară (“nucleul tare” al “programului de cercetare”, cum ar numi-o filosoful neo-popperian Lakatos [6]), poate fi oricând salvată cu ușurință prin indicarea unei variabile anterior neglijate, mai mult sau mai puțin plauzibilă, și formulând ipoteza nouă că lipsa de control asupra acesteia este responsabilă pentru rezultatul negativ. Ipoteza nou formulată ar urma să fie din nou testată, și tot așa ad infinitum. [7] Experiența ne spune doar că o anumită politică socialistă nu și-a atins scopul de a produce mai multă avuție, dar nu ne poate spune niciodată dacă o politică ușor modificată va produce sau nu rezultate diferite sau dacă este posibil să atingem scopul de a îmbunătăți producerea de avuție prin orice altă politică socialistă.
Am atins acum acel punct al argumentației în care voi combate validitatea acestor două teze centrale ale empirismului/pozitivismului. Ce este greșit în privința lor, și de ce nici măcar empirismul nu poate contribui la salvarea socialismului? Răspunsul va fi dat în trei etape. În primul rând, voi demonstra că, la o analiză mai atentă, poziția empiristă se dovedește a fi auto-ruinătoare, deoarece trebuie să presupună, cel puțin implicit, existența cunoașterii non-empirice ca o cunoaștere despre realitate. Această primă sarcină fiind una mai degrabă destructivă, va trebui apoi să analizez problema modului în care este posibil să deținem sau să concepem o cunoaștere care informează cu privire la realitate, dar care nu este ea însăși supusă confirmării sau falsificării prin experiență. Iar în al treilea rând, voi arăta că o astfel de cunoaștere nu doar că este conceptibilă, iar existența ei trebuie să fie presupusă, ci că putem identifica instanțieri pozitive ale ei care servesc drept fundamente epistemologice ferme pe care trebuie să fie construite, și pe care au fost de fapt construite dintru început, argumentele economice împotriva socialismului.
În ciuda aparentei plauzibilități a ideilor centrale ale empirismului, ar trebui observat din start faptul că, nici măcar la nivelul intuiției, lucrurile nu stau chiar așa cum și-ar dori empirismul să stea. Cu siguranță, nu este deloc evident că logica, matematica, geometria, și de asemenea anumite propoziții ale economiei pure, cum ar fi legea cererii și a ofertei, sau teoria cantitativă a banilor, nu ne-ar da informații despre realitate, ci sunt pure jocuri verbale, pentru că ele nu permit nici o falsificare de către experiență, sau mai degrabă pentru că validitatea lor este independentă de experiență. Mai plauzibilă pare varianta opusă: că propozițiile enunțate de aceste discipline (cum ar fi, de exemplu, o propoziție geometrică de tipul “Dacă o dreaptă D și un cerc C au mai mult de un punct comun, atunci D are exact două puncte comune cu C” sau o propoziție mai strâns legată cu câmpul de acțiune de care ne ocupăm aici, cum ar fi “Nu poți să păstrezi această plăcintă, și să o și mănânci”), conțin de fapt informații cu privire la realitate, și mai exact informații cu privire la lucruri care nu ar putea, fără contradicție, să stea altfel în realitate. [8] Dacă mănânc această prăjitură, se poate trage de aici concluzia că nu o mai am. Iar această concluzie este cu siguranță una care conține informații despre realitate, și care nu poate fi falsificată prin experiență.
Dar, mult mai importantă decât această intuiție, desigur, este analiza reflexivă, care va dovedi că poziția empiristă este pur și simplu auto-ruinătoare. Dacă este adevărat faptul că cunoașterea empirică trebuie să fie falsificabilă prin experiență și că cunoașterea analitică, care nu este falsificabilă, nu poate conține, prin urmare, nici un fel de cunoaștere empirică, atunci de ce tip este această propoziție fundamentală a empirismului însuși? Trebuie să fie, la rândul său, analitică sau empirică. Dacă este analitică, atunci, conform propriei doctrine, nu este altceva decât un șir de semne zgâriate pe o hârtie, o vorbă goală, total lipsită de orice conținut cu sens. Acest lucru poate fi, la început, trecut cu vederea, doar pentru că termenii folosiți în propoziție (cum ar fi “cunoaștere”, “experiență”, “falsificabil” etc.) au primit deja o interpretare cu sens. Dar întreaga lipsă de sens a propozițiilor analitice decurge logic din ideologia empiristă. Desigur, iar aceasta este prima capcană auto-ruinătoare, dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci empirismul nici măcar nu ar putea să spună și să însemne ceea ce pare să spună și să însemne: el nu ar fi altceva decât o frunză în bătaia vântului. Pentru ca un enunț să aibă un sens, trebuie dată o interpretare termenilor folosiți, iar o interpretare a termenilor este întotdeauna (atâta vreme cât o expresie nu poate fi explicată printr-alta), fără îndoială, o situație practică, adică o situație în care folosirea unui termen este învățată și practicată prin instanțe reale ale conceptului desemnat de acel termen, instanțe prin care termenul este pus în legătură cu realitatea. [9] Totuși, nu orice interpretare arbitrară este suficientă: “falsificabil”, de exemplu, nu înseamnă același lucru cu “roșu” sau “verde”. Pentru a spune ceea ce empirismul/pozitivismul vrea în mod evident să spună atunci când își formulează tezele centrale, termenii trebuie să primească exact sensul pe care ei îl au pentru empirist, la fel ca și pentru cei pe care el dorește să îi convingă de adecvarea metodologiei sale. Dar, dacă propoziția respectivă înseamnă într-adevăr ceea ce am crezut dintru inceput că înseamnă, atunci ea conține, fără îndoială, informații despre realitate. De fapt, ea ne informează despre structura fundamentală a realității: și anume ne spune că nu există nimic în realitate care să poată fi cunoscut ca adevărat înaintea unor experiențe viitoare care să îl confirme sau să îl falsifice. Iar dacă această propoziție este considerată a fi una analitică, adică una care nu admite falsificarea și al cărei adevăr poate fi stabilit doar prin analiza sensurilor termenilor folosiți, așa cum am presupus pentru moment, atunci nu ne aflăm decât în fața unei contradicții bătătoare la ochi, iar empirismul se dovedește din nou a fi auto-ruinător. [10]
Se pare, deci, că empirismul/pozitivismul va fi nevoit să aleagă cealaltă opțiune disponibilă și să-și declare crezul fundamental ca fiind el însuși o propoziție empirică. Dar atunci, în mod clar, poziția empiristă nu ar mai avea nici un fel de greutate: la urma urmei, propoziția fundamentală a empirismului, pornind de la care sunt deduse toate regulile cercetării științifice corecte, ar putea fi ea însăși greșită, și nimeni nu ar putea fi vreodată sigur de acest lucru. Cineva ar putea la fel de bine să pretindă contrariul și, în limitele empirismului, nu există nici un mod de a decide care poziție este corectă și care nu. Într-adevăr, dacă teza sa centrală ar fi o propoziție empirică, atunci empirismul ar înceta complet să mai fie o metodo-logie, o logică a științei, și ar deveni nimic altceva decât o convenție verbală complet arbitrară pentru a denumi anumite moduri (arbitrare) de a trata anumite propoziții. Ar fi o poziție lipsită de orice justificare suplimentară față de a celorlalte poziții. [11]
Totuși, chiar dacă este aleasă cea de-a doua alternativă disponibilă, încă nu am spus tot ceea ce poate fi spus împotriva empirismului. La o inspecție mai atentă, acest drum de fugă duce spre o altă capcană auto-ruinătoare. Chiar dacă ar alege acest drum, s-ar putea arăta că poziția empirist-pozitivistă trebuie să presupună tacit existența cunoașterii non-empirice ca și cunoaștere “reală”. Pentru a vedea cum, să presupunem că s-a observat că o explicație cauzală corelând două sau mai multe evenimente corespunde unei experiențe particulare referitoare la acele evenimente. Această explicație este apoi aplicată unei alte experiențe, eventual pentru a trece un test empiric suplimentar. Acum, am putea să ne întrebăm ce presupoziție trebuie adoptată pentru a corela cea de-a doua instanțiere experimentală cu prima, ca o confirmare sau ca o falsificare a ei. La început pare aproape auto-evident faptul că, dacă în cazul celei de-a doua instanțieri experimentale se repetă observațiile din prima, atunci ea va fi o confirmare, iar dacă nu, o falsificare (și, în mod clar, metodologia empiristă asumă acest lucru ca evident, și ca neavând nevoie de explicații suplimentare). Ceea ce, însă, nu este adevărat. [12] Ar trebui spus că experiența nu arată decât că două sau mai multe observații privitoare la succesiunea temporală a două sau mai multe tipuri de evenimente poate fi clasificată “neutru” drept “repetiție” sau “nonrepetiție”. O repetiție neutră devine o confirmare “pozitivă”, iar o non-repetiție o falsificare “negativă” doar dacă, independent de ceea ce poate fi descoperit de fapt prin experiență, se presupune că există cauze constante care operează în moduri invariante în timp. Dacă, din contră, se presupune că în decursul timpului cauzele pot uneori opera într-un fel, iar alteori în alt fel, atunci aceste ocurențe repetitive sau non-repetitive sunt și vor rămâne, pur și simplu, experiențe înregistrate neutru, complet independente una de cealaltă, și care nu sunt în nici un fel corelate logic una alteia, prin confirmare sau prin falsificare. Există o experiență, și există o altă experiență; ele sunt similare sau diferite; dar aceasta este tot ce se poate spune. Nu decurge, de aici, nimic altceva.
Astfel, precondiția existenței “falsificării” sau “confirmării” este principiul constanței: convingerea că fenomenele observabile sunt în principiu determinate de cauze constante și invariante în timp în privința modului în care operează, și că în principiu contingența nu afectează deloc maniera în care operează cauzele. Doar dacă este asumată validitatea principiului constanței, poate rezulta, din eșecul de a produce un rezultat, faptul că ceva nu este în regulă cu ipoteza originală; și doar așa poate fi interpretată o reproducere reușită a rezultatului ca o confirmare a ipotezei. Pentru că numai dacă două (sau mai multe) evenimente sunt într-adevăr cauză și efect, iar cauzele operează într-un mod invariant în timp, trebuie să tragem concluzia că relația funcțională de observat între variabile corelate cauzal trebuie să fie aceeași în toate instanțierile reale. Iar, dacă lucrurile nu stau așa, ceva trebuie să fie în neregulă cu respectiva specificare a cauzelor.
Cu siguranță, acest principiu al constanței nu este el însuși fondat pe experiență sau derivat din aceasta. Nu doar că nu există nici o legătură observabilă care să coreleze evenimentele. Chiar dacă o astfel de legătură ar exista, experiența nu ar putea lămuri dacă aceasta este sau nu invariantă în timp. Principiul nici nu poate fi infirmat prin experiență, deoarece orice eveniment care ar putea părea să-l infirme (cum ar fi eșecul de a repeta întocmai o anumită experiență) ar putea fi interpretat din start ca și cum experiența nu ar fi arătat în acest caz decât că un tip special de eveniment nu a fost cauza altuia (altfel repetarea experienței ar fi reușit). Totuși, în măsura în care experiența nu poate exclude posibilitatea de a fi găsit alt set de evenimente, care să fie invariant în timp prin modul de operare, validitatea principiului constanței nu poate fi infirmată.
Cu toate acestea, deși nici nu este derivat din experiență, și nici nu este infirmabil prin ea, principiul constanței este nici mai mult nici mai puțin decât presupoziția logic necesară pentru existența unor experiențe care să poată fi privite ca falsificându-se sau confirmându-se reciproc (în contrast cu experiențele izolate, necorelate logic). Prin urmare, cum empirismul/pozitivismul presupune existența unor astfel de experiențe logic corelate, trebuie concluzionat că el presupune implicit existența unei cunoașteri non-empirice asupra realității. El trebuie să presupună că există cu adevărat cauze ce operează invariant în timp. Și trebuie să presupună acest lucru, chiar dacă experiența nu ar putea niciodată să-l confirme sau să-l infirme. Încă o dată, empirismul se dovedește a fi o filosofie inconsistentă, contradictorie.
Ar trebuie să fie destul de clar până acum că trebuie să existe cunoaștere a priori sau că , cel puțin, empirismul/pozitivismul (filosofia cea mai sceptică cu privire la posibilitatea acesteia), trebuie de fapt să-i presupună existența. Să admitem, totuși, că însăși ideea unei cunoașteri despre lucrurile reale, a cărei validitate să poată fi stabilită independent de experiență, este una dificil de înțeles -căci altfel succesul copleșitor al filosofiei empirist/pozitiviste în comunitatea științifică și în opinia “publicului educat” ar putea cu greu fi explicat. De aceea, înainte de a trece la sarcina mai concretă a elucidării fundamentelor a priori specifice pe care se bazează argumentul economic împotriva socialismului, ni s-ar părea potrivit să facem câteva comentarii mai degrabă generale, care ar trebui să ajute la sporirea plauzibilității ideii că există cu adevărat ceva de tipul cunoașterii a priori.
Pare a fi extrem de important să ne eliberăm întâi de ideea potrivit căreia cunoașterea a priori ar avea ceva de-a face cu “ideile înnăscute” sau cu cunoașterea “intuitivă” care nu ar trebui să fie, într-un fel sau altul, descoperită sau învățată. Dacă este sau nu înnăscută, dacă este sau nu intuitivă, acestea sunt întrebări care privesc psihologia cunoașterii. Prin comparație, epistemologia se preocupă exclusiv cu problema validității cunoașterii și a modului în care poate fi ea stabilită (și, fără îndoială, problema cunoașterii a priori este una exclusiv epistemologică). Cunoașterea a priori poate fi, și adesea chiar este, foarte asemănătoare cunoașterii empirice dintr-un punct de vedere psihologic, prin aceea că ambele tipuri de cunoaștere trebuie să fie dobândite, descoperite, învățate. Procesul descoperirii cunoașterii a priori poate fi, și foarte adesea pare într-adevăr să fie, chiar mai dificil și mai dureros decât cel al dobândirii de cunoaștere empirică, care destul de frecvent pare să vină singură înspre noi, fără să facem ceva special în vederea acestui lucru. De asemenea, se poate la fel de bine întâmpla ca, din perspectiva genezei cunoașterii, pentru a dobândi cunoaștere a priori să fie necesar să fi avut un anume gen de experiențe anterioare. Dar toate aceste lucruri, trebuie să repetăm, nu afectează întrebarea privitoare la validarea cunoașterii, iar cunoașterea a priori și cea empirică diferă exclusiv și categoric exact în această privință, și nu în alta. [13]
Pe latura pozitivă, cea mai importantă idee pentru înțelegerea posibilității cunoașterii a priori, cred eu, este aceea că nu există doar lucruri date prin natură și despre care trebuie să învățam prin experiență, ci că există și lucruri artificiale, făcute de om, care pot necesita existența sau utilizarea unor materiale naturale dar care, chiar în măsura în care ele sunt constructe, nu doar că pot fi în întregime înțelese în termenii structurii și implicațiilor lor, dar pot fi, de asemenea, discutate și din perspectiva întrebării dacă metoda de construcție a acestora poate fi sau nu schimbată. [14]
Există trei domenii majore de constructe: limbajul și gândirea, acțiunile, precum și obiectele construite, toate fiind lucruri create de om. Nu ne vom ocupa aici de obictele construite, ci doar vom menționa în trecere faptul că geometria euclidiană, de exemplu, poate fi concepută ca un set de norme ideale a căror folosire nu o putem evita în construcția de instrumente care fac posibile măsurătorile empirice ale spațiului. (În această măsură, nu se poate spune că geometria euclidiană ar fi fost falsificată de teoria relativității; mai degrabă, această teorie îi presupune validitatea prin folosirea instrumentelor sale de măsurare.) [15] Domeniul acțiunilor, ca arie a interesului nostru principal, va fi analizat atunci când vor fi discutate fundamentele a priori ale economiei. Prima explicație a cunoașterii a priori, ca o cunoaștere a regulilor de construcție a căror schimbare nu poate fi concepută, va fi prin urmare formulată folosind exemplul limbajului și al gândirii. Acesta este ales ca punct de pornire, deoarece limbajul și gândirea sunt cele pe care le folosim atunci când facem lucruri ca acelea pe care le facem aici, adică atunci când discutăm, comunicăm și argumentăm.
În opinia empiriștilor, limbajul este un sistem, convențional acceptat, de semne și de combinații de semne cărora, tot prin convenție, le sunt atribuite sensuri, în cele din urmă prin intermediul definițiilor ostensive. În conformitate cu această opinie, ar putea părea că, deși limbajul este un produs artificial, creat de om, nimic nu poate fi cunoscut despre el a priori. Și, într-adevăr, există multe limbaje diferite, toate utilizând semne diferite, iar sensurile termenilor utilizați pot fi fi atribute și modificate arbitrar, astfel încât tot ceea ce poate fi cunoscut despre limbaj trebuie să fie învățat din experiență (sau cel puțin așa se pare). Dar această opinie este incorectă sau, în cel mai bun caz, nu exprimă decât o jumătate de adevăr. E adevărat, orice limbaj este un sistem convențional de semne. Dar ce este o convenție? Evident, nu putem sugera ca termenul “convenție” să fie la rândul său definit prin convenție, deoarece acest lucru ar însemna pur și simplu a presupune ceea ce trebuie demonstrat. Orice poate fi numit o convenție (și, în aceeași măsură, un limbaj), dar desigur că nu tot ceea ce poate fi numit astfel este de fapt o convenție. A spune ceva de genul “convenția este folosită așa și așa”, și a fi înțeles, presupune ca cel căruia i te adresezi să știe deja ce este o convenție, deoarece acest enunț trebuie să se servească de limbaj ca de un mijloc de comunicare. Astfel, suntem obligați să tragem concluzia că limbajul este un sistem convențional de semne, iar cunoașterea privitoare la el poate fi doar de natură empirică. Dar, pentru a putea exista un astfel de sistem, trebuie asumat faptul că fiecare vorbitor al unui limbaj știe dinainte ce este aceea o convenție, și trebuie să știe acest lucru nu pur și simplu în felul în care știe că “câine” înseamnă câine, ci trebuie să știe sensul real, adevărat, al “convenției”. Astfel, cunoașterea sa privitoare la ce este un limbaj trebuie să fie a priori. Această observație poate fi repetată pentru nivele mai speciale. Există o mulțime de tipuri de propoziții specifice care pot fi formulate într-un limbaj, și desigur că experiența are un rol de jucat aici. Totuși, a ști ce înseamnă să formulezi o propoziție nu poate fi în nici un fel învățat din experiență, ci este mai curând ceva ce trebuie presupus cu privire la orice vorbitor al limbajului. Nu putem explica unui vorbitor ce înseamnă o propoziție, folosind un alt enunț, dacă el nu știe deja cum să interpreteze acest din urmă enunț ca pe o propoziție. Iar același lucru este adevărat despre definiții: nu ar fi suficient să definim ostensiv “definiție” arătând înspre cineva care tocmai produce o definiție, la fel ca atunci când cuvântul “câine” este definit arătându-ni-se un câine. În acest caz, trebuie să fie deja presupusă o înțelegere a sensului definițiilor ostensive atunci când noi înțelegem că actul de a arăta înspre un câine, însoțit de un sunet [câine] înseamnă că “câine” înseamnă câine. Ar fi în întregime lipsit de sens să definim ostensiv “definiția”, dacă nu este deja știut faptul că un anumit sunet se presupune că se referă la ceva a cărui identificare poate fi direcționată prin actul de a arăta înspre acel ceva, deci dacă nu se știe deja cum să fie identificate obiectele particulare ca instanțieri ale proprietăților generale, abstracte. Pe scurt, pentru a defini orice termen prin convenție, trebuie să se presupună că vorbitorii au deja cunoașterea a priori a sensului real (a definiției reale) al “definiției”. [16]
Acea cunoaștere privitoare la limbaj, deci, care trebuie considerată a priori (prin aceea că trebuie presupusă despre fiecare vorbitor al oricărui limbaj), este cea privitoare la identificarea unei convenții adevărate, la cum se formulează o propoziție făcând un enunț (adică la cum să te referi la ceva atunci când spui ceva), la cum se construiește o definiție reală și la cum se identifică instanțele particulare ale proprietăților generale. Orice negare a acestui fapt ar fi auto-ruinătoare, deoarece ar trebui să fie formulată într-un limbaj, construind propoziții și utilizând definiții. Iar cum orice experiență este o experiență conceptuală, adică o experiență în termenii unui anumit limbaj (a spune că nu este așa nu ar însemna altceva decât a dovedi că este, deoarece negarea ar trebui formulată tot într-un limbaj), știind a priori acest lucru ca fiind adevărat despre limbaj, am cunoaște deja un adevăr a priori despre realitate. Am cunoaște faptul că ea este alcătuită din obiecte particulare care au proprietăți abstracte, adică din proprietăți ce pot fi găsite și în instanțieri diferite; că orice obiect, fie are, fie nu are o anumită proprietate, și că, prin urmare, există fapte despre care se pot face enunțuri adevărate sau false; și, de asemenea, că nu poate fi cunoscut a priori care sunt toate faptele, exceptând certitudinea că ele trebuie să fie fapte, adică instanțieri ale anumitor proprietăți abstracte. Și, o spunem din nou, toate aceste lucruri nu le știm din experiență, deoarece experiența este doar ceea ce poate să apară în formele abia descrise. [17]
Păstrând toate acestea în minte, ne putem întoarce la domeniul acțiunii, pentru a dovedi faptul că posedăm cunoaștere pozitivă a priori despre acțiuni și despre consecințele acțiunilor, deoarece acțiunile, la rândul lor, sunt constructe umane care pot fi înțelese în întregime în ceea ce privește regulile lor de construcție. Vom mai dovedi și că empirismul/pozitivismul nu poate (fără contradicție) să pună într-o dificultate serioasă argumentul economic împotriva socialismului, deoarece acest argument se bazează în ultimă instanță pe un astfel de fundament a priori, pe când filosofia empiristă se află în contradicție cu el.
Ca prim pas argumentativ, voi demonstra că metodologia empiristă, contrar pretenției sale, nu poate fi aplicată la acțiuni, și voi releva prin aceasta o primă instanțiere, deși mai degrabă negativă, a cunoașterii a priori despre acțiuni. Empirismul pretinde că acțiunile, la fel ca orice alt fenomen, pot fi (și trebuie să fie) explicate prin intermediul ipotezelor cauzale care pot fi confirmate sau respinse de experiență. Dacă lucrurile ar sta așa, atunci empirismul ar fi nevoit să presupună (contrar doctrinei sale potrivit căreia nu există nici un fel de cunoaștere a priori despre realitate) că există cauze ale acțiunilor ce operează invariant în timp. Nu am putea ști dinainte ce eveniment particular ar putea constitui cauza cutărei acțiuni -acest lucru ar trebui să ni-l spună experiența. Dar pentru a putea proceda așa cum dorește empirismul (pentru a putea corela diferite experiențe privitoare la succesiunea temporală a două sau mai multe evenimente ca falsificându-se ori confirmându-se reciproc; iar dacă relația este de falsificare, pentru a putea reacționa printr-o reformulare a ipotezei cauzale originare), trebuie să fie presupusă o constanță temporală a modului de operare al cauzelor. Totuși, dacă toate acestea ar fi adevărate, iar acțiunile ar putea într-adevăr fi concepute ca guvernate de cauze ce operează invariant în timp, cum însă i-am putea explica pe cei ce explică (adică persoanele angajate chiar în procesul emiterii ipotezelor, al verificărilor și al confirmărilor -altfel spus, toți aceia dintre noi care procedează așa cum ne sfătuiesc empiriștii)? Evident, pentru a fi capabil de toate aceste lucruri (de a asimila experiențe care confirmă sau falsifică ipoteze și de a înlocui vechile ipoteze cu altele noi), cineva trebuie să fie, prin ipoteză, capabil să învețe. Totuși, dacă putem învăța din experiență (iar empiristul este forțat să admită acest lucru), atunci nu putem ști, în nici un moment determinat, ce vom cunoaște după un timp și cum vom acționa pe baza acestor cunoștințe. Mai degrabă, am putea reconstrui cauzele unei acțiuni abia după producerea ei, la fel cum am putea explica cunoștințele noastre abia după ce le avem. Astfel, metodologia empiristă aplicată la domeniul cunoașterii și al acțiunii, care la rândul ei conține cunoașterea ca ingredient necesar, este pur și simplu contradictorie -o absurditate logică. [18] Principiul constanței poate fi presupus corect în sfera obiectelor naturale, iar metodologia empiristă poate fi astfel aplicată la acel domeniu dar, în ceea ce privește acțiunile, orice încercare de explicație cauzală empirică este logic imposibilă, iar acest lucru, care ține evident de o cunoaștere despre ceva real, poate fi cunoscut cu certitudine. Nimic nu poate fi cunoscut a priori despre nici o acțiune particulară, dar există cunoaștere a priori privitoare la acțiuni, în măsura în care ele sunt acțiuni. Poate fi cunoscut a priori faptul că nici o acțiune nu poate fi concepută ca fiind predictibilă pe baza unor cauze ce operează constant.
Cea de-a doua observație privitoare la acțiuni este de același tip. Voi demonstra că, deși acțiunile înseși nu pot fi concepute ca fiind cauzate, orice acțiune trebuie să presupună existența cauzalității în lumea fizică în care sunt îndeplinite acțiunile. Cauzalitatea (a cărei existență filosofia empirist/pozitivistă trebuie să o asume pentru a-și face propriile proceduri metodologice să fie acceptabile logic, chiar dacă presupunerea ei nu poate fi derivată din experiență ori justificată în termenii experienței), este o categorie a acțiunii, adică este produsă ori construită de noi urmând o anumită regulă de procedură. Iar această regulă, la rându-i, se dovedește în cele din urmă a fi necesară pentru însăși capacitatea noastră de a acționa. În alte cuvinte, această regulă este astfel încât falsificarea ei nu poate fi concepută, deoarece însăși încercarea de a o falsifica ar trebui să-i presupună existența.
După tot ceea ce am spus despre cauzalitate, ar trebui să fie acum ușor de observat că ea este o trăsătură mai degrabă produsă a realității, decât una dată. Noi nu avem o astfel de experiență, și nu învățăm faptul că există cauze care operează întotdeauna în același mod și pe baza cărora putem face predicții despre viitor. Mai curând, noi stabilim faptul că fenomenele au astfel de cauze urmând un anumit tip de procedură de investigație, refuzând din principiu să admitem orice excepții, adică orice instanțieri ale inconstanței, și fiind mereu pregătiți să răspundem fiecărei apariții a unei aparente inconstanțe prin producerea de fiecare dată a unei noi ipoteze cauzale. Dar de ce este necesar acest mod de a proceda? De ce trebuie să acționăm astfel? Deoarece acest mod de comportament este tot una cu a realiza acțiuni intenționale; iar atâta vreme cât acționăm intențional, nu facem altceva decât să presupunem cauze ce operează constant. Acțiunile intenționale se caracterizează prin faptul că cel care le realizează intervine în mediul său înconjurător și modifică anumite lucruri, sau împiedică modificarea lor, și astfel deviază cursul “natural” al evenimentelor pentru a obține un rezultat sau o stare de lucruri ce-i este preferabilă; sau, dacă intervenția activă se dovedește imposibilă, atunci el se pregătește pentru un rezultat în privința căruia nu poate face altceva decât să-l anticipeze, concentrându-și atenția asupra unor evenimente anterioare care să indice rezultatul ulterior. În orice caz, pentru a produce un rezultat la care altfel nu s-ar fi ajuns, sau pentru a fi capabil să se adapteze unui rezultat inevitabil, dar care altfel ar fi fost o surpriză totală, agentul trebuie să presupună cauze operând constant. El nu ar interveni dacă nu ar presupune că acest lucru l-ar ajuta să provoace rezultatul dorit; și nu s-ar pregăti pentru nimic dacă nu ar crede că evenimentele pe baza cărora și-a început pregătirile sunt într-adevăr forțe care operează constant și care vor produce respectivul rezultat, și că pregătirile efectuate vor conduce într-adevăr înspre scopul dorit. Desigur, un agent se poate înșela în privința presupunerilor sale particulare asupra relației cauză-efect, iar rezultatul dorit ar putea să nu fie produs, în ciuda intervenției; ori evenimentul anticipat pentru care au fost făcute pregătirile ar putea să nu apară. Dar, oricum ar sta lucrurile, indiferent dacă rezultatele sunt sau nu conforme așteptărilor, fie că acțiunile privitoare la un anumit eveniment sau rezultat sunt sau nu continuate și în viitor, orice acțiune, modificată sau nemodificată, presupune existența unor cauze ce operează constant, chiar dacă nici o cauză anume pentru un anume eveniment nu poate fi cunoscută agentului la un moment în timp, înainte de producerea evenimentului. De fapt, infirmarea ideii că orice fenomen natural este guvernat de cauze care operează invariant în timp ar presupune demonstrarea faptului că un fenomen dat nu poate fi anticipat sau produs pe baza unor variabile antecedente. Dar, în mod clar, a încerca să demonstrezi acest lucru ar presupune în mod necesar că ocurența sau absența fenomenului în studiu ar putea fi provocată prin efectuarea acțiunii adecvate și, astfel, că fenomenul ar putea fi integrat unei rețele de cauze ce operează constant. Prin urmare, suntem obligați să tragem concluzia că validitatea principiului constanței nu poate fi falsificată prin nici o acțiune, deoarece orice acțiune l-ar presupune. [19] (Există un singur mod în care s-ar putea spune că experiența ar putea falsifica principiul constanței: dacă lumea fizică ar fi într-adevăr atît de haotică, încât nu am mai putea acționa deloc, atunci desigur că nu prea ar mai avea sens să vorbim despre o lume a cauzelor care operează constant. Dar atunci ființele umane, a căror caracteristică esențială este tocmai aceea de a acționa intențional, nu ar mai fi ele cele care au experiența acestei inconstanțe. Atâta timp cât supraviețuim ca ființe umane (iar acest lucru ni-l spune de fapt argumentul), principiul constanței trebuie să fie presupus a fi valid a priori, deoarece orice acțiune trebuie să-l presupună și nici o experiență pe care este posibil să o avem nu-l poate în vreun fel infirma.) [20]
Implicată de categoria cauzalității este cea a timpului. Ori de câte ori cineva produce, sau se pregătește pentru un anumit rezultat, iar prin aceasta clasifică evenimentele drept cauze și efecte, el distinge de asemenea între evenimente care au loc mai devreme sau mai târziu. Și, fără îndoială, această clasificare nu este pur și simplu derivată din experiență, adică din simpla observare a lucrurilor și evenimentelor. Succesiunea experiențelor, așa cum apare ea în ordinea temporală a observațiilor cuiva, este un lucru destul de diferit de succesiunea evenimentelor în timpul real. De fapt, putem observa lucrurile într-o ordine care să fie exact inversă ordinii temporale reale în care se găsesc ele unul față de celălalt. Faptul că știm cum să ne interpretăm observațiile într-un mod care poate să devieze de la ordinea temporală în care au fost făcute, și să o corecteze, și faptul că putem chiar localiza evenimentele în timpul real presupune ca noi, cei ce observăm, să fim agenți ai acțiunii și să știm ce înseamnă să produci un anumit rezultat sau să te pregătești pentru acesta. [21] Doar datorită faptului că suntem agenți, iar experiențele noastre sunt cele ale unor persoane care acționează, putem interpreta evenimentele ca apărând mai devreme sau mai târziu. Iar din experiență nu putem învăța că experiențele noastre particulare trebuie să fie interpretate cu referire la acțiuni, de vreme ce realizarea acțiunii presupune deja existența unei experiențe astfel interpretate. Nici o persoană care nu știe ce înseamnă a acționa nu ar putea avea vreodată experiența evenimentelor plasate în timpul real, și prin urmare sensul timpului trebuie presupus a fi cunoscut a priori oricărui agent tocmai datorită faptului că este un agent.
Mai mult, acțiunile nu presupun doar cauzalitatea și ordinea obiectivă a timpului, ele necesită și valori. Valorile, de asemenea, nu ne sunt cunoscute prin experiență; ba, mai curând, dimpotrivă. Putem avea experiența lucrurilor doar pentru că ele sunt lucruri ce pot fi evaluate pozitiv sau negativ în cursul acțiunii. Doar un agent poate interpreta lucrurile ca purtătoare de valoare și, la un nivel chiar mai general, doar un agent poate avea experiențe conștiente, deoarece aceste experiențe informează cu privire la lucruri a căror cunoaștere poate fi valoroasă pentru agentul acțiunii. Mai precis: prin fiecare acțiune, un agent urmărește un scop. [22] El dorește să producă un anumit rezultat sau să se pregătească pentru un rezultat a cărui producere nu o poate împiedica. Oricare ar fi scopul acțiunii sale (care, desigur, poate fi cunoscut doar din experiență), faptul că este urmărit de un agent ne arată că acesta îi atribuie o valoare. De fapt, ne arată că, încă de la începutul acțiunii, agentul atribuie acestui scop o valoare relativ mai mare decât oricărui alt scop la care s-ar putea gândi, pentru că altfel ar fi acționat în mod diferit. Mai mult, deoarece pentru a-și atinge scopul cel mai valoros, orice agent trebuie să intervină într-un moment anterior sau trebuie să sesizeze un eveniment anterior pentru a putea începe pregătirile în vederea unei ocurențe ulterioare, orice acțiune trebuie, de asemenea, să folosească anumite mijloace (cel puțin cele reprezentate de însuși corpul agentului și de timpul consumat pentru intervenție sau pentru pregătiri) pentru atingerea scopului dorit. Iar cum aceste mijloace se presupune că sunt cauzal necesare pentru atingerea scopului urmărit (pentru că altfel agentul nu le-ar utiliza), trebuie să li se atribuie și lor o valoare. Prin urmare, nu doar scopurile au valoare pentru un agent, ci și mijloacele –o valoare derivată din cea a scopului dorit, deoarece nu se poate atinge un scop fără a fi folosite anumite mijloace. În plus, cum acțiunile pot fi realizate de către agent doar în succesiune, orice acțiune implică operarea unei alegeri. Implică urmarea acelui curs al acțiunii care, la momentul efectuării acesteia, promite agentului obținerea rezultatului căruia i se atribuie cea mai mare valoare, deci care este preferat de acesta; în același timp, implică renunțarea la acele acțiuni posibile ale căror rezultate așteptate sunt de o mai mică valoare. Ca o consecință a faptului că orice acțiune implică în mod necesar o alegere (a faptului că nu pot fi atinse simultan toate scopurile dorite), efectuarea fiecărei acțiuni presupune apariția costurilor. Costul unei acțiuni este prețul ce trebuie plătit pentru preferința pentru un curs al acțiunii și nu pentru altele, și este același cu valoarea atribuită celui mai valoros scop care nu poate fi realizat, sau a cărui realizare trebuie acum amânată, deoarece mijloacele necesare pentru a-l produce sunt acum blocate în procesul producerii altui scop, căruia i se atribuie o valoare chiar mai mare. Și, deși acest lucru înseamnă că, la începutul oricărei acțiuni, rezultatul ei este considerat mai valoros decât costurile, și capabil a-i aduce agentului un profit, fiecare acțiune este, de asemenea, amenințată de posibilitatea de a reprezenta o pierdere. O astfel de pierdere ar apărea retrospectiv dacă agentul și-ar da seama că (în ciuda propriilor așteptări), rezultatul acțiunii sale are de fapt o valoare mai mică decât cel al acțiunii la care a renunțat. Iar cum fiecare acțiune urmărește în mod necesar un profit, posibilitatea de a pierde este, la rândul său, un ingredient necesar al fiecărei acțiuni. Iar aceasta deoarece un agent poate să se înșele în privința cunoașterii sale cauzal-tehnologice, iar producerea rezultatelor dorite poate să nu aibă loc, sau evenimentele în vederea cărora au fost ele produse să nu se întâmple; sau se poate înșela deoarece îndeplinirea oricărei acțiuni cere un timp, iar valoarea atribuită diferitelor scopuri se poate modifica, făcând lucrurile care păreau anterior foarte valoroase să pară acum mai puțin valoroase.
Toate aceste categorii -valori, scopuri, mijloace, alegere, preferință, cost, profit și pierdere- sunt implicate de conceptul de acțiune. Nici una dintre ele nu este derivată din experiență. Mai degrabă, dacă suntem capabili să interpretăm experiența în categoriile de mai sus, înseamnă că știm deja ce înseamnă a acționa. Nimeni, dacă nu este un agent, nu le-ar putea înțelege, deoarece ele nu sunt “date”, nu sunt disponibile undeva pentru a putea avea experiența lor, ci însăși experiența este obținută în acești termeni și construită de agent conform regulilor necesare ale acțiunii. Și, fără îndoială, cum acțiunile sunt lucruri reale și nu putem să nu acționăm (pentru că însăși încercarea de a nu acționa ar reprezenta o acțiune țintind un scop, utilizând mijloace, excluzând alte cursuri posibile de acțiune, presupunând costuri și punând agentul în fața posibilității de a nu-și atinge scopul și de a suferi astfel o pierdere), cunoașterea despre ce înseamnă a acționa trebuie considerată cunoaștere a priori a realității. Existența ca atare a acestei cunoașteri nu poate fi infirmată sau anulată, deoarece aceste încercări de a o invalida ar asuma-o. De fapt, nu poate fi observată nici o situație în care aceste categorii ale acțiunii să înceteze a avea o existență reală, atâta vreme cât a face o observație înseamnă a realiza o acțiune. [23]
Analiza economică, și în special analiza economică a socialismului, are ca fundament această cunoaștere a priori a sensului acțiunii, ca și a constituentelor ei logice. În principal, anliza economică constă în: (1) o înțelegere a categoriilor acțiunii și a sensului unei schimbări în ceea ce privește valorile, costurile, cunoștințele tehnologice etc; (2) descrierea unei situații în care aceste categorii primesc sensuri concrete, în care anumite persoane sunt identificate ca agenți ce utilizează anumite obiecte specificate ca mijloace ale acțiunii, ce au anumite scopuri identificate ca valori și recunosc anumite lucruri ca fiind costuri și (3) o deducere a consecințelor ce rezultă din îndeplinirea unei acțiuni specifice în acea situație, sau a consecințelor pe care le are pentru agent modificarea situației într-un mod definit. Iar această deducție trebuie să conducă la concluzii valide a priori, cu condiția să nu existe nici o eroare în procesul deducției, iar situația și modificările survenite în ea să fie date. Iar concluziile valide a priori se vor referi la realitate dacă situația și modificările survenite, așa cum sunt descrise, pot fi ele însele identificate ca reale, deoarece atunci validitatea lor se va baza în ultimă instanță pe validitatea indiscutabilă a categoriilor acțiunii.
Pe această cale metodologică a fost derivată concluzia precedentei discuții despre socialism. De exemplu, dacă munca prestată de un agent nu reprezintă ea însăși un scop, ci mai curând un mijloc de a produce venit, și dacă venitul îi este redus împotriva voinței sale (prin impozitare), atunci costul muncii pentru agent a crescut, iar valoarea unor alte scopuri, alternative, care pot fi realizate prin mijlocirea corpului și timpului său, a crecut în termeni relativi, iar astfel rezultatul va fi diminuarea motivației sale de a munci. Tot pe această cale a fost derivată, de exemplu, concluzia a priori că, dacă utilizatorii efectivi ai mijloacelor de producție nu au dreptul de a le vinde celui mai bun ofertant, atunci nimeni nu poate stabili costurile monetare implicate în actul producției care utilizează aceste mijloace (adică valoarea monetară a oportunităților la care s-a renunțat nefolosind în alt mod mijloacele), și nimeni nu mai poate avea certitudinea că aceste mijloace sunt utilizate într-adevăr pentru producerea acelor bunuri considerate a fi cele mai valoroase de către agenți la începutul eforturilor lor productive. Va rezulta astfel, în termenii puterii de cumpărare, o cantitate redusă de bunuri.
După această destul de lungă digresiune epistemologică, să ne întoarcem la discuția asupra socialismului ingineriei sociale. Digresiunea de mai sus a fost necesară pentru a respinge pretenția empirismului/pozitivismului (care dacă ar fi fost adevărată ar fi salvat doctrina socialistă), potrivit căreia nu poate fi spus nimic categoric împotriva unei politici, deorece numai experiența poate releva consecințele acesteia. Am subliniat, împotriva acestei pretenții, faptul că empirismul pare să contrazică în mod clar intuițiile noatre. Intuiția ne spune că logica este fundamentală în raport cu experiența, și că reprezintă o cunoaștere despre realitate. Mai mult, empirismul/pozitivismul se dovedește a fi auto-contradictoriu, deoarece el însuși este nevoit să presupună existența cunoașterii a priori despre realitate. Există într-adevăr un set de cunoștințe pozitive a priori ce trebuie să fie presupuse de către orice persoană care acționează și are experiențe, deoarece orice astfel de persoană știe ce înseamnă să acționezi. Iar aceste cunoștințe nu pot fi infirmate prin apel la experiență, deoarece chiar încercarea de a le infirma ar presupune validitatea lor.
Discuția ne-a condus către o concluzie ce poate fi rezumată astfel: “Experiența nu este anterioară logicii, ci mai curând invers.” Logica îmbunătățește și corectează experiența, ne spune ce experiențe este posibil să avem și care sunt datorate în schimb unei minți rătacite, putând fi catalogate mai curând ca “vise” ori “fantezii” decât ca experiențe despre “realitate”. Cu această asigurare a solidității fundamentelor argumentului economic împotriva socialismului, este acum posibilă o critică directă a socialismului ingineriei sociale. Această critică este la rândul ei una logică, bazată pe o cunoștere a priori, și demonstrează că scopurile urmărite de socialismul ingineriei sociale nu pot fi atinse vreodată prin mijloacele pe care el le propune, deoarece aceasta s-ar afla în contradicție cu o astfel de cunoaștere a priori. Critica ce urmează poate fi acum una scurtă, deoarece ideologia ingineriei sociale, în afara metodologiei sale empirist-pozitiviste, care s-a dovedit a fi greșită, nu este cu nimic diferită de cea a altor forme de socialism. Prin urmare, anlizele efectuate în capitolele dedicate socialismului marxist, social-democrat și conservator, își găsesc aplicabilitatea și în acest caz.
Acest lucru devine clar odată ce sunt formulate regulile socialismului ingineriei sociale cu privire la proprietate. În primul rând, proprietarii-utilizatori ai resurselor rare pot face cu ele ceea ce doresc. Dar, în al doilea rând, ori de câte ori rezultatele acestui proces nu sunt pe placul comunității de ingineri sociali (adică al unor oameni care nu sunt proprietari-utilizatori ai resurselor în cauză și nici nu au asupra lor vreo îndreptățire dobândită prin contract), ea are dreptul de a interveni în practica proprietarilor-utilizatori efectivi și de a decide utilizarea acestor mijloace, restrângând astfel drepturile lor de proprietate. Mai mult, comunitatea inginerilor sociali are dreptul de a decide în mod unilateral care sunt și care nu sunt rezultatele dorite, și poate astfel restrânge drepturile proprietarilor-utilizatori oricând, oriunde și în orice măsură consideră a fi necesar pentru a produce rezultatul dorit.
În privința acestor reguli ale proprietății, este imediat vizibil faptul că, deși socialismul ingineriei sociale permite o realizare graduală a scopurilor sale, folosind doar un grad moderat de intervenție în drepturile de proprietate ale proprietarilor naturali, atâta vreme cât gradul în care drepturile lor pot fi limitate urmează să fie decis de către societate (de inginerii sociali), proprietatea privată este în principiu abolită, iar activitățile productive ale oamenilor se desfășoară sub amenințarea constantă a exproprierii mereu crescânde sau chiar totale a proprietarilor. În aceste privințe, nu există nici o diferență între socialismul de tip social-democrat sau conservator și versiunea sa ca inginerie socială. Diferența se reduce, din nou, la o problemă de psihologie socială. În vreme ce socialismul marxist, cel redistributiv și cel conservator, urmăresc toate atingerea unui scop general dinainte determinat (scopul egalității sau cel al conservării unei ordini date), socialismul ingineriei sociale nu are o astfel de intenție. Ideea sa este aceea a intervenției punctuale, necerută de un anume principiu; este ideea unei inginerii flexibile, graduale. Socialistul ingineriei sociale pare, de aceea, mult mai deschis la critici, la reacții în continuă schimbare și la ideile noi -iar această atitudine este cu siguranță atrăgătoare pentru un mare număr de oameni care nu ar adera de bună voie la nici o altă formă de socialism. Pe de altă parte, însă, și nici acest lucru nu ar trebui să-l uităm, nu există aproape nimic, nici chiar cel mai ridicol lucru, pe care un inginer social să nu-și poată dori să-l încerce asupra semenilor săi, pe care-i privește ca pe un mănunchi de variabile ce pot fi tehnic manipulate, prin stimulii corecți, la fel ca pionii pe o tablă de șah.
În orice caz, de vreme ce socialismul ingineriei sociale nu diferă în principiu de nici o altă formă de socialism, prin aceea că implică o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre utilizatorii și contractanții resurselor rare înspre non-utilizatori și non-contractanți, el va mări, la rândul său, costurile de producție și va conduce la o reducere în producerea de avuție. Aceasta este o concluzie necesară, și nu este nevoie ca cineva să încerce întâi aplicarea respectivei politici pentru a ajunge la ea. Această concluzie generală este adevărată, indiferent de cursul specific pe care l-ar putea adopta ingineria socială. Să presupunem că comunitatea inginerilor sociali nu este de acord cu faptul că unii oamenii au venituri mici și decide fixarea unui salariu minim peste nivelul curent existent pe piață. [24] Logica ne spune că acest lucru înseamnă o restrângere a drepturilor de proprietate ale patronilor și angajaților deopotrivă, deoarece lor nu le mai este permis să încheie acorduri reciproc avantajoase. Consecința este, și trebuie să fie, apariția șomajului. În loc să primească un salariu mai mic, dar la nivelul pieței, unii oameni nu vor mai primi acum nici un fel de salariu, iar unii patroni nu vor mai putea suporta costurile adiționale ale faptului de a angaja atâția oameni câți ar fi fost dispuși să angajeze, în condițiile unor costuri mai mici. Patronii vor fi afectați, deoarece ei pot acum avea mai puțini angajați, iar cantitatea produsă va fi acum, în termeni relativi, mai mică; iar angajații vor fi afectați deoarece, în loc să aibă un venit, fie el și unul mic, ei nu vor mai avea de acum nici unul. Nu se poate stabili a priori care angajați și care patroni vor avea cel mai mult de suferit, cu excepția faptului că, dintre primii, cei mai afectați vor fi cei a căror muncă are o valoare relativ mică pe piață, iar din cea de-a doua categorie, acei patroni care cumpără exact acel tip de muncă. Totuși, cunoscând din experiență, de exemplu, faptul că muncile care cer mai puțină calificare sunt mai frecvent efectuate de tineri, de negri, de femei și de cei care vor să reintre în rândurile forței de muncă după o perioadă de muncă casnică etc., putem prezice cu certitudine că acestea vor fi grupurile cele mai afectate de șomaj. Iar, fără îndoială, faptul că problema pe care se presupunea că o va rezolva intervenția (veniturile mici ale unor oameni) este acum agravată, putea fi cunoscut a priori, independent de orice experiență! A crede, indus în eroare de metodologia empiristă, că toate acestea trebuie întâi încercate pentru că altfel nu ar putea fi cunoscute, nu doar că reprezintă o naivitate științifică; ea este, de asemenea, extrem de costisitoare, la fel ca și orice altă acțiune efectuată pe baza unor fundamente intelectuale eronate.
Pentru a analiza încă un exemplu, să presupunem acum că comunității inginerilor sociali îi displace faptul că nivelul chiriilor pentru case și apartamente este atât de ridicat și, prin urmare, anumitor oameni nu li se permite să trăiască atât de confortabil pe cât cred ei că ar trebui. În consecință, este votată o lege a controlului chiriilor, stabilind chirii maxime pentru anumite apartamente. [25] Aceasta este, de exemplu, situația din New York și, la o scară mult mai mare, din Italia. Din nou, vom putea cunoaște consecințele acestei politici fără a fi nevoiți să așteptăm ca ele să devină reale. Va scădea ritmul construcției de noi apartamente, deoarece beneficiile investiției sunt acum mai mici. Iar, în ceea ce le privește pe cele vechi, vor apărea imediat crize, deoarece cererea pentru ele, în condițiile scăderii prețului, va crește. Unele apartamente vechi s-ar putea să nu mai fie închiriate deloc, dacă chiriile fixate sunt atât de mici încât nu mai acoperă nici măcar costul deteriorărilor produse prin simpla utilizare a apartamentului. Am avea atunci de-a face cu o criză enormă a locuințelor, cu toată existența a mii de apartamente nelocuite (New York-ul și Italia ne oferă ilustrările perfecte ale acestei stări de lucruri). Și nu există un alt mod de a rezolva această problemă, deoarece construcția de noi apartamente ar fi în continuare nerentabilă. În plus, crizele se vor agrava datorită unei foarte costisitoare lipse de flexibilitate, căci cei care au avut fericita șansă de a ocupa unul dintre apartamentele ieftine ar fi tot mai reticenți la ideea de a se mai muta. Și toate acestea în ciuda faptului că, de exemplu, dimensiunile unei familii se modifică în mod normal în timpul unui ciclu de viață și, prin urmare, apar nevoi diferite cu privire la tipul de locuință, și în ciuda faptului că diferite oportunități de a munci pot apărea în diferite locuri. Va apărea astfel o risipă enormă a spațiului de locuit deoarece, de exemplu, bătrânii care ocupă apartamente mari, potrivite atunci când copiii lor locuiau încă acolo, dar mult prea spațioase acum, nu se vor muta în apartamente mai mici, deoarece nu există astfel de apartamente disponibile. Nici tinerele familii, care au nevoie de mai mult, spațiu nu-l vor mai putea găsi, tocmai pentru că aceste apartamente nu vor fi eliberate. Risipa apare și pentru că oamenii nu se mută în locurile unde există o cerere mai mare pentru munca pe care o pot presta, sau pentru că ei vor cheltui mult timp pentru a se muta în locuri îndepărtate, pur și simplu pentru că, acolo unde ar găsi de lucru, nu ar avea unde locui, sau ar avea la prețuri mult mai mari decât chiria maximă stabilită curent. În mod clar, problema pe care doreau să o rezolve inginerii sociali prin intermediul controlului chiriilor este acum mult mai gravă, iar standardul general de viață, în termeni relativi, a scăzut. Din nou, toate aceste lucruri puteau fi cunoscute a priori. Totuși, pentru inginerul social, indus în eroare de metodologia empirist-pozitivistă, care îi spune că nu există nici un mod de a cunoaște rezultatele unor politici dacă acestea nu sunt încercate în realitate, această experiență nu va face probabil altceva decât să pregătească terenul pentru o nouă intervenție. Poate că rezultatele nu au fost exact cele așteptate pentru că a uitat să controleze cine știe ce variabilă importantă, și deci ar trebui să continue intervențiile pentru a afla. Dar, așa cum am demonstrat în acest capitol, există un mod de a cunoaște dinainte că nici prima intervenție, nici următoarele, nu-și vor atinge vreodată scopul, deoarece ele implică o intervenție a non-utilizatorilor și non-contractanților în drepturile de proprietate ale proprietarilor naturali. [26]
Pentru a înțelege toate aceste lucruri nu este necesar decât să ne întoarcem la un mod economic sănătos de gândire; să ne dăm seama de natura epistemologică unică a economiei ca știință a priori a acțiunii umane ce pleacă de la fundamente a căror negare le-ar presupune validitatea; și să recunoaștem, în schimb, că o știință a acțiunii fundamentată pe o epistemologie empirist-pozitivistă este la fel de neîntemeiată ca propoziția că “putem să păstrăm această prăjitură, și să o și mâncăm în același timp”.
[1] Cf., despre poziția pozitivistă clasică, A.J. Ayer, Language, Truth and Logic, New York, 1950; despre raționalismul critic, K.R. Popper, Logic of Scientific Discovery, London, 1959; Conjectures and Refutations, London, 1969; și Objective Knowledge, Oxford, 1973, pentru susțineri reprezentative ale metodologiei empirist/pozitiviste ca adecvată economiei cf, de exemplu, M. Blaug, The Methodology of Economics, Cambridge, 1980; T.W. Hutchinson, The Significance and Basic Postulates of Economic Theory, London, 1938; Positive Economics and Policy Objectives, London, 1964; și Politics and Philosophy of Economics, New York, 1981; de asemenea M. Friedman, “The Methodology of Positive Economics”, în M. Friedman, Essays in Positive Economics, Chicqgo, 1953; H. Albert, Marktsoziologie und Entscheidungslogik, Neuwied, 1967.
[2] Despre ingineria socială graduală, cf. K.R. Popper, The Poverty of Historicism, London, 1957.
[3] Cf. G. Luehrs (ed), Kritischer Rationalismus und Sozialdemokratie, 2 vols., Bonn, 1975-76.
[4] Pentru ceea ce urmează, cf. M. Hollis și E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, pp.3 ș.u..
[5] Cf. D. Hume, A Treatise of Human Nature și Enquiry Concerning Human Understanding, în Selby-Bigge (ed), Hume’s Enquiries, Oxford, 1970; de asemenea H.H. Hoppe, Handeln und Erkennen, Bern, 1976.
[6] Cf. I. Lakatos, “Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes”, în Lakatos și Musgrave (eds), Criticism and the Growth of Knowledge, Cambridge, 1970.
[7] Toate acestea au fost legate de popperianism, mai ales de T.S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, Chicago, 1964; iar apoi P. Feyerabend a fost cel care a tras cea mai radicală concluzie: aceea de a renunța complet la orice pretenție de raționalitate a științei și de a îmbrățișa nihilismul sub lozinca “merge orice” (P. Feyerabend, Against Method, London, 1978; și Science in a Free Society, London, 1978). Pentru o critică a acestei concluzii nefondate, vezi nota 20 mai jos.
[8] Despre aceasta și despre următoarele, cf. A. Pap, Semantics and Necessary Truth, New Haven, 1958; M. Hollis și E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975; B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964.
[9] Cf. W. Kamlah și P. Lorenzen, Logische Propaedeutik, Mannheim, 1967.
[10] Cf. L.v. Mises, The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978, p.5: “Esența pozitivismului logic o constituie negarea valorii cognitive a cunoașterii a priori, prin indicarea faptului că toate propozițiile a priori sunt analitice. Ele nu oferă noi informații, ci sunt pur și simplu verbale sau tautologice….Doar experiența poate duce la propoziții sintetice. Există o obiecție evidentă împotriva acestei doctrine, și anume aceea că această propoziție -ea însăși falsă, din câte cred- este una sintetică a priori, deoarece adevărul ei nu poate, desigur, fi stabilit prin experiență.”
[11] M. Hollis și E. Nell remarcă: “De vreme ce orice propoziție semnificatovă este, pentru un pozitivist, analitică sau sintetică, și nici una nu poate fi de ambele tipuri, putem cere o clasificare…Nu cunoaștem nici un exemplu de pozitivist care să fi încercat să producă dovezi empirice pentru propoziții de (tipul în cauză). Nici nu vedem cum am putea face acest lucru, altfel decât prin a argumenta că este o problemă privitoare la modul în care oamenii folosesc termenii…ceea ce ne-ar face pur și simplu să întrebăm ‘Și ce dacă?'” ( M. Hollis și E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, p.110).
[12] Cf. H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983; și “Is Research Based on Causal Scientific Principles Possible in the Social Science”, în Ratio, XXV, 1, 1983.
[13] Cf. I. Kant, Kritik der reinen Vernunft, în Kant, Werke (ed. Weischedel), Wiesbaden, 1956, vol.II, p.45.
[14] Aceasta este, desigur, o idee kantiană, exprimată în dictonul lui Kant: “rațiunea poate înțelege doar ceea ce a produs ea însăși conform scopului său” (Kritik der reinen Vernunft, , în Kant, Werke (ed. Weischedel), Wiesbaden, 1956, vol.II, p.23).
[15] Cf., pentru aceasta, P. Lorenzen, “Wie ist Objectivitaet in der Physik moeglich”; “Das Begruendungsproblem der Geometrie als Wissenschaft der raeumlichen Ordnung”, în Methodisches Denken, Frankfurt/M, 1968; și Normative Logic and Ethics, Mannheim, 1969; F. Kambartel, Erfahrung und Struktur, Frankfurt/M, 1968, Kap.3; de asemenea H. Dingler, Die Ergreifung des Wirklichen, München, 1955; P. Janich, Protophysik der Zeit, Mannheim, 1969.
[16] În problema definițiilor reale și a celor convenționale sau stipulate, cf. M. Hollis și E. Nell, Rational Economic Man, Cambridge, 1975, pp. 177 ș.u. “Definițiile oneste sunt, din perspectiva empirismului, de două tipuri: lexicale și stipulative” (p.177). Dar “atunci când trebuie justificat acest lucru, se presupune că ni se oferă o definiție a ‘definiției’. În oricare categorie ar cădea…definiția definiției, nu suntem nevoiți să acceptăm că ar avea vreo valoare epistemologică. Ea nici nu ar fi o teză epistemologică posibilă, dacă nu ar fi nici lexicală, nici stipulativă. Această concepție este atât neconvenabilă, cât și auto-contradictorie. O opinie contrară, ce se bucură de o îndelungată tradiție, este aceea că există definiții ‘reale’, ce captează esența lucrului definit.”(p.178); cf., de asemenea, B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964, pp.268 ș.u..
[17] Cf. A.v. Melsen, Philosophy of Nature, Pittsburgh, 1953, în special cap. 1 și 4.
[18] Cf., de asemenea, Cf. H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983; și “Is Research Based on Causal Scientific Principles Possible in the Social Science”, în Ratio, XXV, 1, 1983. Aici argumentul este rezumat după cum urmează (p.37): “(1) Eu și alți oameni -ca posibili opozanți într-o discuție- suntem capabili de a învăța. (Această propoziție nu poate fi atacată fără a i se presupune implicit corectitudinea. În primul rând, validitatea ei trebuie asumată de oricine ar cerceta problema cauzalității. În această măsură, propoziția (1) este validă a priori). (2) Dacă este posibil să înveți, atunci nu poți ști niciodată cât de multe lucruri vei cunoaște după un timp, și nici cum vei acționa pe baza acestor cunoștințe. (Dacă am ști la un moment dat ce vom ajunge să știm mai târziu, atunci ar fi imposibil să învățăm ceva vreodată -dar, asupra acestui punct, vezi propoziția (1).) (3) Aserțiunea că este posibil să prezici starea viitoare în ceea ce privește cunoștințele tale sau ale altcuiva și acțiunile corespunzătoare acestor cunoștințe (adică să găsești variabilele ce pot fi interpretate drept cauze) implică o contradicție. Dacă subiectul unei stări date a cunoașterii sau al unei acțiuni intenționale poate învăța, atunci nu există cauze pentru acest lucru; pe de altă parte, dacă există cauze, atunci subiectul nu poate învăța -dar vezi din nou propoziția (1).”
[19] M. Singer, Generalization in Ethics, London, 1963; P. Lorenzen, Normative Logic and Ethics, Mannheim, 1969; S. Toulmin, The Place of Reason in Ethics, Cambridge, 1970; F. Kambartel (ed.), Praktische Philosophie und konstruktive Wissenschaftstheorie, Frankfurt/M, 1974; A. Gewirth, Reason and Morality, Chicago, 1978.
[20] Cauzalitatea, prin urmare, nu este o trăsătură contingentă a realității, ci mai curând o categorie a acțiunii și, ca atare, o trăsătură logic necesară a lumii fizice. Aceasta explică de ce, în ciuda posibilității (explicate mai sus) de a imuniza orice ipoteză în fața infirmărilor posibile postulând mereu alte variabile necontrolate, de aici nu decurge nici o consecință nihilistă privitoare la angajarea în cercetare științifică de tip cauzal (cf. notei 7 de mai sus). Pentru că, dacă se înțelege că științele naturii nu sunt o intreprindere contemplativă, ci în cele din urmă un instrument al acțiunii (în acest subiect, cf.de asemenea J. Habermas, Knowledge and Human Interests, Boston, 1971, în special cap.6), atunci nici faptul că ipotezele pot fi imunizate, nici faptul că o selecție între teorii rivale nu pare să fie întotdeauna posibilă (deoarece teoriile sunt, să admitem, subdeterminate de date) nu vor afecta vreodată existența permanentă a criteriului de raționalitate reprezentat de “succesul instrumental”. Nici imunizarea ipotezelor, nici referirea la diferențe paradigmatice nu-l face pe cineva mai puțin supus acestui criteriu, în lumina căruia fiecare teorie este în cele din urmă evaluabilă. Inexorabilitatea criteriului de raționalitate a succesului instrumental este cea care explică de ce -fără a ține sema de Kuhn, Feyerabend și ceilalți- dezvoltarea științelor naturii poate aduce un progres tehnologic constant și indubitabil.
Pe de altă parte, în domeniul acțiunii umane unde, așa cum am demonstrat mai sus, nu este posibilă nici o cercetare științifică cauzală, unde predicțiile nu vor dobândi niciodată statutul de ipoteze științifice empiric testabile, ci doar acela de anticipări informate, nesistematic comunicabile, și unde în principiu criteriul succesului instrumental este astfel inaplicabil, spectrul nihilismului poate părea într-adevăr real, dacă am lua în serios prescripțiile metodologice ale empirismului. Totuși, aceste prescripții nu doar că sunt inaplicabile științelor sociale ca științe empirice (cf., în acest subiect, H.H. Hoppe, Kritik der kausalwissenschaftlichen Sozialforschung, Opladen, 1983, în special cap.2); așa cum arăt în cartea citată, contrar doctrinei empiriste conform căreia totul trebuie încercat, pentru a i se putea cunoaște rezultatul, există cunoaștere a priori privitoare la acțiune, și pot fi făcute predicții apodictic adevărate privitoare la lumea socială, pe baza acestei cunoașteri a priori. Prin urmare, toate tentațiile nihiliste se dovedesc, din acest motiv, nefondate.
[21] Cf., de asemenea, H.H. Hoppe, Handeln und Erkennen, Bern, 1976, pp.62 ș.u.
[22] Cf., de asemenea, L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966; Epistemological Problems of Economics, New York, 1981; și The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978.
[23] Caracterul a priori al conceptului de acțiune (adică imposibilitatea infirmării propoziției că oamenii acționează, și că acțiunea implică categoriile explicate mai sus, deoarece chiar și încercarea de a o infirma ar reprezenta o acțiune) își are corespondentul în domeniul epistemologiei, prin legea contradicției și prin imposibilitatea negării ei. Cu privire la această lege, B. Blanshard scrie: “A nega această lege înseamnă a spune că este falsă mai curând decât adevărată, că falsitatea ei îi exclude adevărul. Dar ar fi același lucru cu ceea ce se presupune a fi infirmat. Legea contradicției nu poate fi negată fără a i se presupune validitatea, chiar prin actul negării ei.” (B. Blanshard, Reason and Analysis, La Salle, 1964, p.276)
De fapt, așa cum indică L.v. Mises, legea contradicției este implicată de “axiomele acțiunii”, epistemologic anterioare. (L.v. Mises, The Ultimate Foundation of Economic Science, Kansas City, 1978, p.35). Despre relația dintre praxeologie și epistemologie, cf. de asemenea cap.7, nota 5.
[24] Despre efectele salariilor minime, cf. de asemenea Y. Brozen și M. Friedman, The Minimum Wage: Who Pays?, Washington, 1966.
[25] Despre efectele controlului chiriilor, cf. de asemenea C. Baird, Rent Control: The Perennial Folly, San Francisco, 1980; F.A Hayek, Rent Control: A Popular Paradox, Vancouver, 1975.
[26] Cf., de asemenea, L.v. Mises, A Critique of Interventionism, New Rochelle, 1977.
